Ofensiva israeliană împotriva Gazei a declanşat noul război din Liban. Din 2000, de când Israelul s-a retras din Liban, Hezbollah a evitat cu grijă confruntările cu armata israeliană pe teritoriul Israelului (limitându-se la confruntări în zona Şebaa din Liban, pe care statul evreu continuă s-o ocupe). Momentul ales de guerilleros şiiţi pentru primul atac, la care se adaugă retorica folosită ulterior, ne indică faptul că intenţia lor era să se reducă presiunea asupra palestinienilor deschizându-se un nou front. Acţiunea lor poate fi văzută deci ca primul act militar de solidaritate cu palestinienii în lumea arabă. Orice am crede despre ceea ce fac cei din Hezbollah, este important să înţelegem natura războiului Israelului împotriva palestinienilor din Gaza.
Ofensiva forţelor armate israeliene în Fâşia Gaza nu are legătură cu soldatul făcut prizonier. Armata pregătea un atac de luni de zile şi făcea presiuni pentru a trece la acţiune, cu scopul distrugerii infrastructurii Hamas şi a guvernului său. În acest scop a declanşat armata israeliană escalada din 8 iunie [2006], când a fost asasinat Abu Samhadana, membru al guvernului Hamas, şi tot în acest scop a intensificat bombardamentele asupra civililor în Fâşia Gaza. Încă din 12 iunie, guvernul [israelian] autorizase o acţiune mai amplă, anulată totuşi din cauza reacţiilor internaţionale suscitate de asasinarea civililor palestinieni în ziua următoare. Capturarea soldatului a servit la “anularea precauţiilor”: operaţiunea a început în 28 iunie cu distrugerea infrastructurii din Gaza şi detenţia în masă a conducătorilor Hamas din Cisiordania, o altă acţiune care fusese planificată cu câteva săptămâni înainte.
În discursul public israelian, Israelul a pus capăt ocupaţiei din Gaza atunci când a evacuat coloniştii din Fâşie, iar comportamentul palestinienilor ar fi cel al unor “nerecunoscători”. Dar nimic nu este mai departe de realitate decât această descriere. În fapt, aşa cum fusese prevăzut în Planul de Retragere, Gaza a rămas sub controlul militar total al Israelului, din exterior. Israelul a împiedicat independenţa economică a Fâşiei, şi nu a aplicat nici măcar o singură dată clauzele acordurilor asupra trecerii frontierei din noiembrie 2005. Pur şi simplu a substituit ocupaţiei costisitoare din Gaza o ocupaţie mai ieftină, care, din punctul său de vedere, îndepărtează responsabilitatea ocupantului de a garanta supravieţuirea celor un milion şi jumătate de rezidenţi din Fâşia Gaza, aşa cum este prevăzut prin Carta Convenţiei de la Geneva. Israelul nu are nevoie de această bucată de pământ, una dintre cele mai dens populate din lume şi lipsită de resurse naturale.
Problema este că nu poate reda libertatea Gazei dacă vrea să păstreze Cisiordania. O treime dintre palestinienii aflaţi sub ocupaţie trăiesc în Fâşia Gaza. Dacă sunt liberi, vor deveni centrul luptei de eliberare palestiniană, cu acces liber la lumea arabă şi occident. Pentru a controla Cisiordania, Israelul are nevoie de controlul deplin asupra Gazei. Şi noua formă de supunere pe care a imaginat-o este transformarea întregii Fâşii într-un lagăr de detenţie izolat de lume. Oamenii ocupaţi şi asediaţi, care nu au nimic de sperat, şi nici un mijloc alternativ de luptă politică, vor căuta întotdeauna să combată opresorul. Palestinienii prizonieri în Gaza au găsit un mijloc pentru a tulbura viaţa israelienilor dimprejur lansând rachete artizanale Qassam asupra oraşelor israeliene care înconjoară Fâşia. Aceste rachete rudimentare nu au precizia necesară pentru a atinge un obiectiv, şi arareori fac victime israeliene. Ele provoacă totuşi pagube fizice şi psihologice, deranjând viaţa cartierelor israeliene asupra cărora se abat. În ochii a numeroşi palestineni, Qassamurile sunt un răspuns la războiul pe care li l-a declarat Israelul. Aşa cum a spus un student din Gaza intervievat de New York Times: “De ce ar trebui ca numai noi să trăim cu frică? Cu aceste rachete, şi Israelului îi este frică. Trebuie să trăim în pace împreună, sau cu frică împreună.” (NYT, 9 iulie 2006)
Arma cea mai puternică din Orientul Apropiat nu are răspunsuri militare împotriva acestor rachete făcute acasă. Un răspuns posibil este cel pe care Hamas l-a propus întotdeauna şi pe care primul-ministru Haniyeh l-a repetat în această săptămână: armistiţiul general. În timpul celor 17 luni care s-au derulat de când şi-a anunţat decizia de a abandona lupta armată în favoarea luptei politice, şi a declarat armistiţiul unilateral (tadhiya = calme), Hamas nu a mai participat la lansarea de rachete Qassam, exceptând grava provocare israeliană pe care a constituit-o escalada din iunie. Hamas continuă însă să lupte împotriva ocupaţiei din Gaza şi din Cisiordania. Din punctul de vedere al Israelului, rezultatul alegerilor palestiniene este un dezastru, pentru că, pentru prima oară, au conducători care vor să reprezinte interesele palestinene în loc să se mulţumească să colaboreze cu cererile israeliene. Cum oprirea ocupaţiei este un lucru pe care Israelul nu vrea să-l ia în calcul, opţiunea armatei este îngenuncherea palestinienilor sub o forţă devastatoare. Ei trebuie să fie înfometaţi, bombardaţi, terorizaţi cu maşinării asurzitoare timp de luni de zile, până când pricep că rebeliunea este inutilă şi acceptă închisoarea pe viaţă ca unică speranţă. Sistemul lor politic democratic, instituţiile şi poliţia trebuie să fie distruse. Pentru Israel, Gaza ar trebui să fie guvernată de bande care colaborează cu temnicierii închisorii.
Armata israeliană este însetată de război. Ea nu se va lăsa oprită de preocupări privind soldaţii răpiţi. Din 2002, militarii susţin că o operaţiune de tipul “Scut defensiv”, ca la Jenin, este necesară şi în Gaza. În urmă cu exact un an, în 15 iulie [2005] (înaintea Retragerii Unilaterale din Gaza), armata îşi concentrase forţele la frontiera Fâşiei pentru a proceda la o ofensivă de acest fel în Gaza. Dar Statele Unite s-au opus. Secretara de stat Rice a sosit într-o vizită de urgenţă descrisă ca furtunoasă, şi armata fu obligată să se retragă. Acum, ora ei în sfârşit a venit. Cu o islamofobie aflată în punctul culminant în timpul administraţiei Bush, se pare că SUA este gata să autorizeze operaţiunea, cu condiţia ca aceasta să nu provoace opinia internaţională prin atacuri prea mediatizate împotriva civililor (asupra poziţiei actuale a administraţiei Statelor Unite a se vedea Odi Nir, Us Seen Backing Israeli Moves to Topple Hamas, The Forward, 7 juillet 2006, www.forward.com/articles/8063 ). Odată primită autorizaţia pentru ofensivă, singura preocupare a armatei este imaginea ei publică; Fişman a reamintit marţea trecută că pentru armată “ceea ce riscă să conducă la deraierea acestui impozant effort militar şi diplomatic” sunt informaţiile privitoare la criza umanitară din Gaza. Palestinienii trebuie hrăniţi, pentru a continua să fie ucişi imperturbabil.
Tanya Reinhart este profesoară de lingvistică la universităţile din Tel Aviv şi Utrecht. A publicat Distruggere la Palestina la Marco Tropea, Italia. În Franţa: Détruire la Palestine, şi, în aprilie 2006, Moştenirea lui Şaron, Editions de la Fabrique.
Cf. versiunea în limba italiană.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu