Logica vecinului Olmert (de Radu Iliescu)

Într-o zi pe când eram la servici, băiatul meu a spart cu piatra geamul unui vecin. Acesta a ieşit din casă, mi-a omorât copilul cu picioarele, apoi a intrat în casa mea unde mi-a împuşcat soţia. După care a băgat cuţiul în celălalt băieţel de doi ani, care se afla în leagăn, mi-a violat soacra şi fetiţa de doisprezece ani, după care le-a ştrangulat pe amândouă cu un ciorap de damă. În cele din urmă, a ieşit afară şi mi-a dat foc la casă, transformând-o în scrum. În tot acest timp, un alt vecin cu pălărie de cowboy a privit totul de la balconul lui, fumând liniştit un trabuc cubanez de contrabandă.

Când m-am întors, pe locul casei erau nişte ruine calcinate între care cu greu ar fi putut fi identificate resturile pământeşti ale membrilor familiei mele. M-am dus la vecinul meu şi l-am luat de piept: “De ce, Olmert?” Iar el mi-a răspuns candid: “Am dreptul să mă apăr împotriva oricărei agresiuni.” De la balconul lui, vecinul cu pălărie de cowboy mi-a aruncat: “Ţi-am zis că băiatul tău nu era bun decât de belele! Bine i-a făcut. Acum o să fie în sfârşit linişte pe strada noastră.”

Cam aşa ar putea fi redată la nivel uman situaţia de acum din Orientul Apropiat. La nivelul interacţiunilor personale, ea este inacceptabilă şi imposibil de înţeles. Nici în politica externă nu este fapt obişnuit: România nu a fost bombardată atunci când întreaga Europă ne-a privit cu ochi sumbri din cauza valurilor de hoţi de buzunare, de mâncători de lebede şi de muncitori la negru cu care am servit-o după revoluţie. Nici noi n-am bombardat Atena atunci când, în urmă cu câteva luni, un cetăţean grec a asasinat o casieriţă dintr-un punct de schimb valutar din ţara noastră şi a fugit cu banii. Zilele trecute India a anunţat că în spatele exploziei de la Mumbai s-ar afla Pakistanul. Totuşi, conflagraţia nu s-a produs.

Lucrurile par să urmeze un alt traseu însă în Orientul Apropiat: cel impus de logica vecinului Olmert. În cadrul ei, aşa cum se poate vedea, orice este cu putinţă. Orice vrea vecinul Olmert. Un soldat făcut prizonier de aripa militară a Hamas aduce bombardarea construcţiilor civile ale Fâşiei Gaza, cel mai mare lagăr de concentrare de pe pământ în acest moment, în care refugiaţii palestinieni, deja aflaţi în imposibilitate de a se dezvolta economic şi cultural din cauza ocupaţiei israeliene care durează de aproape jumătate de secol, sunt mai nou privaţi de curent electric, de combustibil, de apă şi de hrană, în pragul unei catastrofe umanitare. Armata de Ocupaţie Israeliană (numită orwelian “armata de apărare”, după cum şi Pereţ este “ministrul apărării”) invadează cea mai populată zonă din lume (5000 de oameni pe km2, contra 1600 în Bangladesh, ţara cu cea mai mare densitate naturală) unde ucide de-a valma civili, inclusiv femei şi copii, “în căutarea”, nu-i aşa? a tânărului israelian. N-are rost să ne lăsăm înşelaţi de presa care strecoară ori de câte ori poate în dreptul victimelor palestiniene adjectivul “înarmaţi”, disporporţia dintre puterea de foc a celor care au intrat în Gaza cu avioane şi tancuri şi cea a celor care rezistă simbolic cu arme uşoare şi rachete Qassam aminteşte de Goliat şi David. Numai că azi David este filistin.

Doi soldaţi prizonieri în Liban conduc la aruncarea ţării în ruinele în care o lăsase precedenta ocupaţie israeliană, terminată în 2000 datorită rezistenţei luptătorilor de guerilla Hezbollah. Un prieten s-a văzut îndreptăţit să întrebe văzând disproporţia replicilor israeliene: dar dacă cineva în zilele următoare face trei soldaţi israelieni prizonieri? Răspunsul mă îngrozeşte, pentru că în logica vecinului Olmert ipoteza asta ar putea conduce la arsenalul atomic. În căutarea, fireşte, a celor trei conaţionali dragi…

În punctul în care ne aflăm, situaţia pare scăpată de sub control. Sau, cel puţin, este greu să decelăm cine controlează desfăşurarea lucrurilor. Cei mai mulţi dintre analişti au respins foarte rapid pretextele pe care Israelul le-a furnizat pentru a încerca distrugerea Autorităţii Palestiniene prezidate de Hamas, şi a unicului adversar de durată pe care l-a întâlnit în Orientul Apropiat, Hezbollah. Dacă azi Israelul are probleme, probleme reale, nu propagandistice (şi acest lucru zilele ce urmează o vor decide), este din cauză că cele două grupări sunt pe măsura sa, creaţia sa: Hamas n-ar fi existat dacă s-ar fi pus în aplicare deciziile Acordului de la Oslo negociate împreună Fatah. Însă momentul acela, în care sub conducerea lui Yasser Arafat palestinienii se resemnaseră la soluţia a “două state” astăzi e dus, prin Hamas palestinienii şi-au manifestat voinţa de a nu “rupe pruncul în două”, azi îşi vor ţara înapoi, până la ultima palmă de pământ, şi votul din ianuarie arată că epoca negocierilor, a dusului cu zăhărelul şi a promisiunilor israeliene fără acoperire s-a încheiat. Nici Hezbollahul n-ar fi existat dacă Israelul n-ar fi atacat în 1982 Libanul, şi oricât de mult se aruncă acum vina pe Siria şi pe Iran, un lucru este sigur: Eretz Israel s-ar fi întins demult dincolo de Beirut dacă nu întâlnea riposta temeinică a şiiţilor din Partidul lui Allah. Situaţia are ineditul ei: după ce i-a bătut măr pe egipteni şi pe sirieni în războiul de Yom Kippur, azi Israelul se confruntă cu doi inamici pe măsura sa, şi oricât de mult i-ar numi “terorişti”, ei sunt rezistenţa pe care şi-a construit-o singur apartheidul din teritoriile palestiniene ocupate şi doctrina Marelui Israel cu care s-a îmbătat zionismul în epoca lui romantică.

Încercând să analizăm filmul evenimentelor, ajungem la concluzia că invadarea Fâşiei Gaza a fost deja un simptom al pierderii controlului. Ne place sau nu, caporalul Şalit a fost făcut prizonier în condiţii banale pentru un soldat, iar spuma de declaraţii patetice iscate la nivel mondial este mai degrabă o ruşine pentru nişte lideri politici care n-au avut niciodată nimic de zis în favoarea miilor de prizonieri palestinieni din închisorile israeliene. Nu. Invazia din Gaza n-a început cu Şalit (despre care nimeni nu mai vorbeşte, la doar trei saptamani de eveniment), ci odată cu evacuarea acestei fâşii de pământ pentru a da cale liberă atentatelor israeliene împotriva “militanţilor islamici”, în fapt eroi ai rezistenţei anti-israeliene. Gaza nu a fost niciodată eliberată de sub ocupaţia israeliană, statul Israel doar a schimbat ocupaţia costisitoare din cauza privilegiilor pe care le aveau coloniştii evrei cu o alta, mai ieftina: transformarea Gazei în cel mai întins lagăr de concentrare din istoria umanităţii, în care un milion de oameni cărora li s-a furat ţara, privaţi de drepturi civile, se luptă să supravieţuiască cu spaima de a fi într-o zi victimele unei “execuţii de la distanţă” comandate telefonic dintr-un birou luxos de la Tel-Aviv. Nici Chirac, nici Merkel, nici Zapatero, nici Blair nu s-au arătat vredată “îngrijoraţi” de ţarcul imens care este Gaza, în care zilnic cădeau din cer bombe israeliene.

A doua etapă a derapajului israelian a fost deschiderea frontului spre Liban, eroare pe care, aflat într-o situaţie similară, generalul Ariel Şaron, care a condus Israelul înaintea actualului premier, n-a făcut-o. Logica vecinului Olmert a interpretat gestul grupării Hezbollah ca fiind unul de solidaritate cu oprimaţii din Gaza, poate pe fondul unei anume aşteptări surde că arabii s-a putea uni. După unele reacţii de ultimă oră însă, capturarea soldaţilor israelieni era pregătită de luni de zile, în vederea obţinerii unui schimb de prizonieri, şi se poate ca temerile vecinului Olmert să fie complet nefondate (adevărul însă nu-l vom cunoaşte prea devreme, la urma urmei de ce ar fi nevoie de pregătit timp de şase luni o banală operaţiune la frontieră?!). Din nou, pateticele reacţii internaţionale ale liderilor mondiali în favoarea eliberării soldaţilor israelieni, fără să sufle niciunul o vorbă despre ceilalţi, anonimii, prizonierii libanezi uitaţi în puşcăriile Israelului, cine ştie când capturaţi în timpul unei ocupaţii care a durat 22 de ani, sunt unda verde pe care vecinul Olmert o recepţionează în favoarea lui.

Numai că de ceva vreme previzibilul vecin Olmert (pentru cei ce au avut curiozitatea şi răbdarea să-i citească pe îndelete biografia din 1948), întâmpină câteva surprize semnificative. În primul rând, ceea ce el califica drept o “grupare teroristă” se dovedeşte o forţă ale cărei reacţii sunt imposibil de anticipat şi net superioară ca vector în comparaţia cu ceea ce ştia el: Hezbollah poate ataca vase de război, iar rachetele Katyuşa sunt cu mult mai eficace decât Qassamurilor fabricate de palestinieni printre tigăile din bucătărie. Pentru un stat care se mândreşte cu una dintre cele mai puternice armate din lume, şi cu nişte flăcăi la contrainformaţii care nu se sfiesc să răpească oameni de oriunde în lume (vezi cazul lui Mordecai Vanunu, răpit în Europa şi adus în Israel pachet, pentru că îndrăznise să divulge informaţii privind programul nuclear israelian, asupra cărora liderii politici se întreceau în minciuni publice), surpriza de azi dimineaţă de la Haifa este una impardonabilă (la ora la care scriu eu aceste rânduri au mai murit 9 civili în Liban. Dan Haluţ, şeful statului-major israelian, poate dormi cu conştiinţa împăcată, victimele de la Haifa au fost razbunate!). Oricât de mult ar arunca vecinul Olmert vina asupra Siriei şi Iranului, ar face mai bine să nu se piardă în sforăituri propagandistice, realitatea crudă este că Hezbollahul nu şi-a epuizat capacitatea de luptă făcând doi prizonieri lângă fermele Şaaba.

Atât pe cât putem prevedea, surpriza de azi din Haifa nu este nici prima nici ultima pe care vecinul Olmert o are de întâmpinat. Altă surpriză, azi uitată din cauza succesiunii evenimentelor, a fost prizonieratul caporalului Şalit, făcut “dincoace”de zidul care înconjură Gaza. Versiunea făcută publică de israelieni a fost cea a unui tunel săpat pe sub zid, şi indiferent dacă a fost aşa sau nu (personal cred că nu a fost nici un tunel la mijloc, cred doar că nişte palestinieni decişi au trecut “dincolo” de zid şi basta) nu s-a atacat doar o patrulă de soldaţi, ci un simbol în care israelienii au investit timp, bani şi speranţa. Executată în pofida condamnării de către Tribunalul Internaţional de la Haga, gigantica palisadă este menită să fure palestinienilor ultimele rămăşiţe de teritoriu care prezintă cât de cât valoare economică, închizându-i pe autohtoni în câteva bantustane după modelul lansat de apartheidul sudafrican, departe de orice şansă de dezvoltare economică şi de autoguvernare politică într-un stat suveran şi independent. Nişte lagăre de concentrare după modelul Fâşiei Gaza. Cele mai mari închisori în aer liber pe care le poate concepe mintea omenească. Pentru că, trebuie spus că logica vecinului Olmert nu cunoaşte decât o singură axiomă: “controlează situaţia în proporţie de 100%”. La un prizonier de război vecinul Olmert distruge o centrală electrică şi trei poduri, răpeşte câteva zeci de oficiali aleşi democratic şi omoară peste o sută de civili în Gaza. La doi prizonieri de război - aruncă Libanul cu douăzeci de ani în urmă, anulând toate eforturile făcute de această ţară de a şterge urmele ocupaţiei israeliene anterioare. Şi omoară peste o sută douăzeci de civili (dar numărul lor este deschis, nu pot anticipa unde a ajuns în momentul în care citiţi aceste rânduri). Şocul israelienilor trebuie să fi fost mare atunci când au constatat că zidul poate fi străpuns, şi că din partea Libanului poate veni o replică neaşteptată. În ambele cazuri, logica celor o sută de procente s-a dovedit nefastă, şi era previzibil să fie aşa, de vreme ce ajunge o singură gaură într-un zid de peste două mii de km (cum prevede proiectul în final) pentru ca să treci de partea cealaltă, şi o sigură rachetă ca să omori opt civili israelieni nevinovaţi.

Este normal să ne întrebăm ce vor aduce zilele următoare. Unele reacţii sunt previzibile, altele se află sub semnul surprizelor, de care logica vecinului Olmert nu poate fi cruţată. De exemplu, este previzibilă susţinerea în continuare din partea aliatului Bush, în ochii căruia acţiunile de acum ale prietenului de la Tel-Aviv sunt dulci gingăşii în comparaţie cu distrugerile masive făcute de el în Irak, cărora li se adaugă cele peste o sută de mii de morţi, plus valul de peste şase sute de mii de refugiaţi irakieni în ţările arabe limitrofe. Nu, aici totul e solidaritate în faţa “terorismului”. Ceilalţi lideri ai ţărilor europene vor avea aceeaşi atitudine schizofrenă, continuând să fie “adânc preocupaţi” de “situaţia dramatică” din Orientul Apropiat. Este posibil chiar să se înteţească reacţii de genul celei ale cancelarei germane Angela Merkel, care a dictat ziariştilor soluţia conflictului cu minuţia cu care ar fi expus unei prietene la telefon o reţetă de chec: “Hezbollah să elibereze soldaţii israelieni, apoi să fie dezarmaţi, şi în locul lor armata libaneză să controleze sudul ţării. După care Israelul să înceteze ostilităţile.” Cu tot respectul pentru doamna cancelar, aceasta este o probă de tembelism. Superba armată libaneză, care n-a tras încă nici un glonte în condiţiile în care ţara este în plin război…

Cei care se aşteaptă la o reacţie arabă sau islamică de amploare vor fi şi ei dezamăgiţi. Liderii acestei părţi ai lumii sunt pe măsura imaginii pe care cetăţenii ţărilor lor o au despre ei: “nişte vânduţi americanilor”. Preşedintele Hosni Mubarak al Egiptului nu are nimic în comun cu ilustrul său predecesor Nasser, singurul care a îndrăznit să viseze şi să încerce punerea în aplicare a proiectului unei lumi arabe unite, împreună cu Siria si Yemenul. Preşedintele Ghadaffi al Lybiei mă face să cred că a fost înlocuit cu o clonă dolly. De la slugarnicul Ben-Ali al Tunisiei nu se poate aştepta nimic, decât eventual descoperirea că are un neştiut palat prin Belize, cumpărat cu sudoarea frunţii lui de preşedinte. Marocul, Algeria şi Mauritania se cred prea departe de evenimente, şi chiar sunt. Qatarul s-a epuizat în încercarea zadarnică de a pune pe picioare o rezoluţie ONU căruia americanii nu i-au dat decât un bobârnac (banal, la antrenamentul lor).

Singurele semne de întrebare sunt Siria, Iranul şi, aparent ignorată de toţi, Arabia Saudită. Declaraţiile Siriei şi ale Iranului sunt de acum binecunoscute, cele două ţări par pe punctul de a se arunca şi ele în conflagraţie, aşteaptă doar o provocare pe măsură. Deşi nu se ridică la înălţimea charismei tatălui său, Assad a ameninţat deja că va răspunde prompt în cazul unei agresiuni israeliene. Preşedintele Ahmadi-Najad, a cărui retorică “pe nemestecate” a şocat în numeroase rânduri tabu-urile lumii politice euro-americane, m-a făcut să mă gândesc că cea mai mare tâmpenie pe care a putut-o comite vreodată Saddam Majid Hussein a fost războiul cu Iranul: o alianţă Irak-Iran-Siria n-ar fi permis americanilor să plonjeze Baghdadul în marasmului în care se zbate acum. Nu ştiu cât de decişi sunt cei doi lideri, sirian şi iranian, să-şi acorde sprijin reciproc în cazul unei agresiuni israeliene, adică nu cunosc greutatea cuvintelor lor, dar este foarte clar că dacă trupele siriene nu s-ar fi retras în urmă cu câteva luni din Liban azi Israelul şi-ar fi ţinut cuminte bombele acasă şi ar fi negociat cu Hezbollah (cum a mai făcut-o în câteva rânduri, în ciuda afirmaţiilor obraznice că “nu negociază şi n-a negociat niciodată cu teroriştii”).

Ultima surpriză, despre care nu zice încă nimeni nimic, este cea care ţine de vizita unui înalt funcţionar iranian în Arabia Saudită, cu o misiune secretă. Pariez că nu pentru o pungă de cafea arabică. De fapt, nimeni nu prea ştie nimic despre regele Abdullah, şi faptul că tatăl său, regele Fajd, a fost pro-american poate să nu însemne mai la urmă nimic acum şi aici. Discreţia saudiţilor ascunde o putere economică enormă (cam un trilion de dolari investiţi în SUA, plus statutul deloc neglijabil de ţară cu rezerve uriaşe de petrol) care ar putea atârna semnificativ în balanţă în eventualitatea unei alianţe lărgite anti-Israel. Desigur, nu excludem nici ca tratativele secrete ale Iranului să se dovedească un mare fâs, lumea arabă probând mai degrabă proverbul: “Arabii s-au înţeles să nu se înţeleagă niciodată”, ilustrat încă odată de întâlnirea de operetă a Ligii Arabe, în cursul căreia miniştrii de externe n-au ajuns nici măcar să anunţe gestul simbolic al retragerii ambasadelor de pe teritoriul israelian.

Un lucru este însă predictibil până în cele mai mici consecinţe: logica vecinului Olmert îl târăşte pe acesta ineluctabil spre faliment. Cardinalul Richelieu îşi sintetizase cândva politica sub sloganul: “o mână de fier într-o mănuşă de catifea”. Vecinul Olmert pare să fie mânat de lozinca: “o mână de fier într-o mănuşă de sârmă ghimpată”. Dorinţa vehementă de a controla în totalitate situaţia, manifestată prin refuzul de a negocia cu adversarii (pe care încearcă să-i anihileze numindu-i “terorişti”), precum şi prin răzbunările disproporţionate împotriva populaţiei civile nu sunt semne ale puterei, ci ale necrozei diplomatice de care suferă acum Israelul, incapabil de un minim dialog, pradă unui monolog paranoic.

Poate părea paradoxal ceea ce spun acum, dar cei care controlează cu adevărat situaţia sunt cei loviţi, cei din Gaza şi din West Bank. Logica înfruntării dintre palestinieni şi statul Israel, cea reală, nu delirul scăpat de sub control al vecinului Olmert, este perpetua dialectică dintre învingător şi învins: pacea este decisă de învinsul care renunţă la victorie. Adesea, este o problemă de onoare, nu de putere, cel ce pierde având nevoie de un gest de omenie din partea celui care câştigă pentru a se recunoaşte la rândul lui pierdut. Un gest nobil care să îndulcească amărăciunea înfrângerii. Generozitatea de a-l lăsa şi pe învins să-şi continue viaţa, statul Israel a părut s-o aibă cândva în persoana lui Iţak Rabin, dar acel moment al convieţurii paşnice cu dezmoşteniţii palestinieni a fost ratat şi azi e istorie.

Ajunşi din toate colţurile lumii să-şi facă o ţară în Palestina, evreii au scăpat din vedere un fapt elementar, acela că oamenii se “cumpără” cu cinstea, cu vorba caldă şi bună, cu căutătura dreaptă şi mâna întinsă sincer. Că cei ce cuceresc trebuie să se arate generoşi, pentru a-i transforma pe învinşii de ieri în prietenii de mâine. Toate imperiile care au durat mai mult de o generaţie au ştiut să-şi câştige adversarii, în timp ce forţa brută a satrapilor nu poate păstra nici măcar o ţară mică. Mă tem că dacă vecinul Olmert nu va învăţa acest adevăr simplu, coşmarul israelian nu se va transforma niciodată în visul frumos al unui popor care-şi găseşte pacea pe vatra biblică a strămoşilor.