La şaizeci de ani după Deir Yassin (de Ronnie Kasrils)

Când aveam zece ani, în Johannesburg, am sărbătorit naşterea Israelului, cu 60 de ani în urmă. Am acceptat fără întrebări mărturiile acţiunilor aşa-zis de apărare împotriva violenţei arabilor, în numele securităţii statului evreiesc. Tipul de îndoctrinare pe care caricaturistul sud-african Zapiro îl expune atât de virulent în lucrările lui, suscitând reacţiilor unor scribi ca David Saks de la Comitetul Deputaţilor Evrei din Africa de Sud. Atunci când am fost amestecat în lupta noastră de eliberare, am devenit conştient de similarităţile cu cauza palestiniană în privinţa deposedării de pământ făcute de o ocupaţie expansionistă. Am ajuns să înţeleg caracterul rasial şi colonialist al celor două conflicte. Atunci când Nelson Mandela a declarat că noi ştim, ca sud-africani, “că libertatea noastră este incompletă fără libertatea palestinienilor” [1] nu vorbea doar comunităţii noastre islamice, care se presupune că are o simpatie directă, ci tuturor sud-africanilor, tocmai datorită experienţei noastre legate de subjugarea rasială şi colonialistă, şi pentru că noi înţelegem bine valoarea solidarităţii internaţionale.

Atunci când început să mă informez despre soarta palestinienilor, am fost zguduit îndeosebi când am citit mărturii oculare despre masacrarea sătenilor palestinieni care a avut loc cu o lună înainte de declararea unilaterală a independenţei Israelului. Este vorba despre Deir Yassin, un sat liniştit de pe lângă Ierusalim, care a avut neşansa să fie pe drumul dinspre Tel Aviv. În 9 aprilie 1948, 254 de bărbaţi, femei şi copii au fost măcelariţi de către forţele zioniste. Dat fiind că era unul dintre puţinele asemenea episoade care a fost difuzat de mass-media în Occident, liderii zionişti nu l-au negat, dar s-au gândit să-l eticheteze ca fiind o aberaţie a extremiştilor. În fapt, totuşi, atrocitatea era parte dintr-un plan larg pus la cale de Înaltul Comandament Zionist, condus de Ben Gurion însuşi, al cărui scop era eliminarea pe criterii etnice a palestinienilor din teritoriul aflat sub mandat britanic şi acapararea unei zone cât mai mare posibil pentru viitorul Stat evreiesc.

Sunt multe mărturii despre orgia morţii de la Deir Yassin, care a mers mult dincolo de masacrul de la Sharpville din 1960 care m-a motivat să mă alături Congresului Naţional African [2]. Reacţia mea a fost: dacă Sharpville m-a îngrozit, cum aş putea fi indiferent la suferinţa de la Deir Yassin?

Fahimi Zidan, un copil palestinian care a supravieţuit ascunzându-se sub corpurile rudelor sale, îşi amintea: “Evreii ne-au ordonat... să ne aliniem lângă un zid... au început să tragă... toţi... au fost omorâţi: tatăl meu... mama... bunicul şi bunica... unchi şi mătuşi şi unii dintre copiii lor... Halim Eid a văzut un bărbat trăgând un glonte în gâtul surorii mele... care era... gravidă. Apoi i-a tăiat burta cu cuţitul unui măcelar... În altă casă, Naaneh Khalil... a văzut un bărbat scoţând o... sabie şi ciopârţindu-l pe vecinul meu...” [3]

Unul dintre cei din forţa de atac, un soldat evreu în stare de şoc, numit Meir Pa’el, raporta şefului său din Haganah:

“Era amiaza când bătălia a luat sfârşit... S-a făcut linişte, dar satul nu se predase. Membriii miliţiilor Eţel [Irgun] şi Lehi [Stern]... au început... operaţiunile de curăţire. Trăseseră cu toate armele pe care le aveau, şi aruncaseră explozive în case. Împuşcaseră pe toţi pe care îi vedeau... comandanţii nu făceau nici o încercare să evalueze... numărul morţilor. Eu... şi un număr de locuitori i-am implorat pe comandanţi să dea ordine... să se oprească focul, dar eforturile noastre n-au avut efect... vreo 25 de bărbaţi au fost scoşi din case, au fost încărcaţi într-un... camion şi conduşi într-o “paradă a victoriei”... prin... Ierusalim [apoi]... duşi într-o carieră de piatră... şi împuşcaţi... Luptătorii... au pus femeile şi copiii care erau încă vii într-un camion şi i-au dus la Mandelbaum Gate.” [4]

Un ofiţer britanic, Richard Catling, raporta:

“Nu este... nici un dubiu că multe atrocităţi sexuale au fost comise de către evreii atacatori.Multe fete de vârstă şcolară au fost violate şi ulterior asasinate... Mulţi copii au fost şi ei măcelăriţi. Am văzut o bătrână... care fusese lovită groaznic cu paturile puştii în cap...” [5]

Jacques de Reyner de la Comitetul Internaţional al Crucii Roşii s-a întâlnit cu echipa “de curăţare” la sosirea lor din sat:

“Banda... era formată din tineri... bărbaţi şi femei, înarmaţi până în dinţi... şi [aveau] de asemenea hangere în mâini, multe dintre ele încă murdare de sânge. O tânără frumoasă, cu ochi criminali, mi-a arătat stiletul ei încă însângerat, mi l-a prezentat ca pe un trofeu. Aceasta fusese echipa “de curăţare”, care în mod evident îşi îndeplinise sarcina foarte conştiincios.” A descris scena pe care a întâlnit-o atunci când a intrat în case:

“... printre mobilele zdrobite... am găsit câteva corpuri... “curăţirea” fusese făcută cu arme automate... grenade de mână... şi terminată cu cuţitele... am întorc corpurile, şi... am găsit... o fetiţă... mutilată de o grenadă de mână... peste tot era aceeaşi privelişte oribilă... banda aceasta era admirabil de disciplinată şi acţiona numai la ordine.” [6]

Atrocitatea de la Deir Yassin este exemplară pentru ce s-a întâmplat peste tot. Istoricul israelian Ilan pappe a înregistrat cu meticulozitate 31 de masacre, din decembrie 1947 până în ianuarie 1949. Ele sunt mărturia unei domnii sistematice a teroarei, instaurată pentru a-i alunga pe palestinieni de pe pământurile lor natale. Ca rezultat, aproape toate oraşele palestiniene au fost rapid depopulate şi 418 sate au fost sistematic distruse.

În calitate de primul ministru al agriculturii Israelului, Aharon Cizling, declara în timpul întâlnirii Cabinetului din 17 noiembrie 1948: “Sunt adesea în dezacord atunci când termenul de nazişti este aplicat britanicilor... deşi britanicii au comis crime naziste. Dar acum evreii s-au comportat şi ei ca nişte nazişti, şi întreaga mea fiinţă este zguduită.” [7] În ciuda acestor sentimente, Cizling a fost de acord ca crimele să fie ascunse, creând un precedent. Faptul că asemenea barbarism a fost comis de poporul evreu la doar trei ani după Holocaust trebuie să fi fost prea dezgustător de contemplat, putând constitui o sursă de stânjeneală majoră pentru Statul Israel, care se voia o “lumină printre naţiuni”. De aici încercările de a îngropa adevărul în spatele unei perdele de fum şi dezinformare. Ce cale poate fi mai bună pentru a reduce la tăcere orice investigaţie decât ultra-generosul alibi al dreptului pe care Israelul îl are la auto-apărare, conducând la utilizarea forţei disproporţionate şi a pedeapsa colectivă împotriva oricărui act de rezistenţă.

Tocmai pentru că Israelului i s-a permis să scape cu asemenea crime, continuă pe calea lui sângeroasă. Conform lui Ilan Pappe, “La cinsprezece minute cu maşina de Universitatea din Tel-Aviv este satul Kfar Qassim unde, în 29 octombrie 1956, trupele israeliene au masacrat 49 de ţărani care se întorceau de pe câpuri. Apoi a fost Qibya în anii ’50, Samoa în ’60, satele din Galileea în 1976, Sabra şi Şatila în 1982, Kfar Qana în 1999, Wadi Ara în 2000 şi tabăra de refugiaţi din Jenin în 2002. Lor li se adaugă numeroasele crime cărora B’Teselem, organizaţia israeliană pentru drepturile omului, le ţine numărătoarea. Nu a existat niciodată un sfârşit al crimelor Israelului împotriva palestinienilor.” [8] Masacrarea a 1500 de civili libanezi în bombardamentele nediscriminatorii pe care Israelul le-a lansat împotriva acestei ţări în 2006. Morţii zilnici din Teritoriile Palestiniene, 120 la număr în Gaza într-o săptămână – din care 63 într-o singură zi – în martie 2008, o treime dintre ei fiind copii, fac parte din acelaşi traseu sângeros care leagă Israelul de trecutul său ruşinos.

În curând Israelul va sărbători 60 de ani de la înfiinţare. În acele momente, israelienii şi suporterii zionismului ar face bine să-şi dea seama care sunt motivele pentru care, din punctul de vedere al palestinienilor şi al oamenilor iubitori de libertate din întreaga lume, nu va fi nimic de sărbătorit. Într-adevăr, va fi o perioadă de jale şi de acţiuni de protest, un moment de rememorare a nenumăratelor victime care zac în urma Israelului, simbolizate de suferinţa provocată locuitorilor din Deir Yassin, al cărei vatră este localizată în mod ironic la doar o aruncătură de piatră de memorialul Holocaustului, Yad Vaşem.

Până când Israelul nu se confruntă cu trecutul său, aşa cum mulţi au încercat să facă în Africa de Sud, va continua să fie privit cu dezgust şi suspiciune. Israelienii vor continua să privească viaţa arabilor ca pe ceva fără valoare şi va continua să trăiască prin violenţă şi înşelătorie, mimând surpriza atunc când palestinienii vor răspunde violent. Atâta vreme cât nu vor lua în serios agonia pe care au cauzat-o, nu va fi nici vindecare, nici soluţie. Făcând-o, vor crea baza pentru valorizarea tuturor vieţilor, făcându-i pe palestinieni şi pe israelieni să trăiască în pace, cu justiţie. Conştientizând rădăcinile conflictului, şi promiţând solidaritatea, noi Sud-Africanii putem să ne aducem aportul pentru o soluţie justă şi pentru libertatea despre care a vorbit Nelson Mandela. Cred că Sud-Africani ca Zapiro tocmai asta fapt.

Note:
[1] Nelson Mandela, Ziua Internaţională a Solidarităţii cu Poporul Palestinian, Pretoria, 4 decembrie
[2] Vezi Simha Flapan, The Birth of Israel, Pantheon, 1988); David Hirst, The Gun and the Olive Branch, Faber and Faber, 2003; Benny Morris, Birth of the Palestinian Refugee Problem Revisited, Cambridge University Press, 2004); Ilan Pappe, The Ethnic Cleansing of Palestine, Oneworld Publications, 2006.
[3] David Hirst, The Gun and the Olive Branch, Faber and Farber, 2003, p. 249-50.
[4] Yediot Aharonot, April 1972. This letter only came to light with Pa'el's consent in 1972. David Hirst ibid p. 251.
[5] David Hirst, ibid and Report of the Criminal Investigation Division, Palestine Government, No. 179/110/17/GS, 13, 15, 16 April 1948. Cited in David Hirst, p. 250.
[6] David Hirst ibid and Jacques de Reynier, A Jèrusalem un Drapeau flottait sur la Ligne de Feu, Editions de la Baconnière, Neuchâtel, 150, p. 71-6 and Hirst ibid p. 252.
[7] Tom Segev, The First Israelis, Owl Books, 1998, p. 26.
[8] Ilan Pappe, The Ethnic Cleansing of Palestine, Oneworld Publications, 2006, p. 258.

See the source.