“... numit Statul Israel” (de Uri Avnery)

De fiecare dată când aud vocea lui David Ben-Gurion rostind cuvintele “Aşadar ne-am adunat aici...” mă gândesc la Issar Barsky, un tinerel simpatic, fratele mai mic al uneia dintre iubitele mele.

Ultima dată când ne-am întâlnit a fost în faţa unei cantinde din Kibbutz Hulda, vineri, 14 mai, 1948.

Noaptea ce avea să vină compania mea avea să atace al-Qubab, un sat arab pe drumul spre Ierusalim, la est de Ramle. Eram ocupaţi cu pregătirile. Îmi curăţam puşca de fabricaţie cehoslovacă, atunci când cineva a venit şi ne-a spus că Ben-Gurion tocmai ţinea o cuvântare despre fondarea statului.

Sincer, nimeni dintre noi nu era interesat de cuvântările politicienilor de la Tel Aviv. Oraşul părea atât de departe. Statul, ştiam, era acolo cu noi. Dacă arabii aveau să învingă, nu avea să fie nici stat, nici noi. Dacă noi aveam să învinge, va fi un stat. Eram tineri şi încrezători, şi nu ne îndoiam nici un moment că vom învinge.

Dar era un detaliu în legătură cu care eram curios: cum avea să fie numit noul stat? Iudeea? Zion? Statul Evreiesc?

M-am grăbit deci spre cantină. Inconfundabila voce a lui Ben-Gurion urla de la radio. Când am auzit cuvintele “... numit Statul Israel” mi-a fost suficient şi-am plecat.

Afară am dat peste Issar. Era în altă companie, care trebuia să atace alt sat în noaptea aceea. I-am spus despre numele Statului şi mi-a zis “ai grijă de tine!”

Câteva zile mai târziu a fost ucis. Îmi amintesc despre el aşa cum era atunci: un băiat de 19 ani, zâmbitor, înalt, plin de bucuria de a trăi şi de inocenţă.

Cu cât ne apropiem de grandioasele festivităţi ale aniversării celor 60 de ani, cu atât mai mult sunt tulburat de o întrebare: dacă Issar şi-ar deschide ochii şi ne-ar vedea, cu ochii unui adolescent de 19 ani, ce-ar crede despre Statul care a fost stabilit oficial în ziua aceea?

Ar vedea un Stat care s-a dezvoltat mai mult decât în cele mai îndrăzneţe dintre visele sale. De la o comunitate redusă de 635.000 de suflete (dintre care mai mult de 6000 au murit cu el în războiul acela), am crescut la mai mult de şapte milioane. Cele două mari miracole – renaşterea limbii ebraice şi instituţia democraţiei israeliene – continuă să fie o realitate. Economia noastră este puternică şi în anumite domenii – ca de exemplu hi-tech – suntem printre primii în lume. Issar ar fi încântat şi mândru.

Dar ar simţi de asemenea că ceva e greşit cu societatea noastră. Kibbutzul în care ne-am instalat corturile în ziua aceea a devenit o întreprindere economică, una ca oricare alta. Solidaritatea socială, de care eram atât de mândri, a intrat în colaps. Mase de adulţi şi copii trăiesc sub nivelul sărăciei, bătrâni, bolnavi şi şomeri sunt lăsaţi să se zbată singuri. Distanţa dintre bogaţi şi săraci este una dintre cele mai mari din lumea dezvoltată. Şi societatea noastră, care cândva flutura steagul egalităţii şi a justiţiei, cloncăne discursuri colectiviste şi se preocupă de alte probleme.

Mai mult decât toate ar fi şocat să descopere că războiul brutal, care l-a ucis pe el şi m-a rănit pe mine, împreună cu alte mii de oameni, continuă încă la turaţie maximă. El reglementează întreaga viaţă a naţiunii. El umple primele pagini ale ziarelor şi primele ştiri din buletine.

Că armata noastră, armata care realmente a fost “noi”, a devenit ceva destul de diferit, o armată a cărei principală ocupaţie este să opreseze alt popor.

În noaptea aceea noi am atacat într-adevăr al-Qubab. Atunci când am intrat în sat, era deja golit. Am năvălit într-una din case. Oala încă mai era caldă, era mâncare pe masă. Pe unul dintre rafturi am găsite câteva fotografii: un bărbat care abia îşi pieptănase părul, o femeie de la ţară, doi copilaşi. Încă le mai am cu mine.

Bănuiesc că satul pe care îl atacase Issar în noaptea aceea fusese în aceeaşi situaţie. Ţăranii – bărbaţi, femei, copii – fugiseră în ultimul moment, lăsându-şi vieţile în urmă.

Nu există nici o ieşire în faţa acestui fapt istoric: Ziua Independenţei Israelului şi Naqba Palestiniană (Catastrofa) sunt două laturi ale aceleeaşi monezi. În 60 de ani nu am reuşit – şi de fapt nici măcar n-am încercat – să dezlegăm acest nod pentru a crea o altă realitate.

Şi războiul merge înainte.

Odată cu apropierea celei de-a şaizecea zi a independenţei, un comitet a ales o emblemă pentru acest eveniment. Rezultatul demersului lor seamănă cu ceva între imnul Coca-Cola şi cel al Eurovizion.

Adevărata emblemă a Statului este destul de diferită, şi nici un comitet de birocraţi n-a trebuit s-o inventeze. E fixată de pământ şi poate fi văzută din exterior: Zidul. Zidul de Separaţie.

Separaţie între cine, între ce?

Aparent între Kfar Sava din Israel şi Qalqiliyah palestiniană învecinată, între Modi’in Illit şi Bil’in. Între Statul Israel (şi ceva mai mult pământ furat) şi Teritoriile Palestiniene Ocupate. Dar în realitate, între două lumi.

În imaginaţia înfierbântată a tuturor celor care cred în “ciocnirea civilizaţiilor”, fie George Bush sau Osama Bin-Laden – Zidul este graniţa dintre cei doi titani ai istoriei, civilizaţia occidentală şi civilizaţia islamică, doi inamici de moarte care se luptă în războiul lui Gog şi Magog.

Zidul nostru a devenit graniţa dintre aceste două lumi.

Zidul nu este doar o structură de beton şi de sârmă ghimpată. Mai mult decât orice altceva, zidul – ca orice zid asemănător – este o declaraţie ideologică, o declaraţie de intenţie, o realitate mentală. Constructorii declară că aparţin, trup şi suflet, uneia dintre tabere, celei occidentale, şi că de cealaltă parte a zidului începe lumea opusă, inamicul, masele de arabi şi de alţi musulmani.

Când a fost decisă aceasta? Cine a luat decizia? Cum?

Cu 102 ani în urmă, Theodore Herzl scria în opera sa, Der Judenstaat, care a dat naştere mişcării zioniste, o propoziţie plină de semnificaţii: “Pentru Europa noi vom constitui acolo [în Palestina] un sector al zidului împotriva Asiei, vom servi ca avangardă a culturii împotriva barbariei.”

Aşadar, în 22 de cuvinte germane, viziunea zionismului, şi a locului nostru în el, fusese expusă. Şi acum, după un răgaz de patru generaţii, zidul fizic urmează drumul celui mental.

Imaginea este cât se poate de clară: suntem esenţialmente o parte a Europei (ca şi America de Nord), o parte a culturii, care este în întregime europeană. Pe de altă parte: Asia, un continent barbar, gol de cultură, incluzând lumea islamică şi arabă.

Se poate înţelege viziunea asupra lumii pe care a avut-o Herzl. Era un om al secolului XIX, şi şi-a scris tratatul atunci când imperialismul alb era la apogeu. L-a admirat cu tot sufletul său. S-a străduit (degeaba) să se întâlnească cu Cecil Rhodes, omul care simboliza colonialismul britanic. S-a apropiat de Joseph Chamberlain, secretarul colonial britanic, care i-a oferit Uganda, pe atunci o colonie britanică. În acelaşi timp, l-a admirat pe Kaiserul german şi bine organizatul său Reich, care avea să înfăptuiască un genocid oribil în Africa de Sud-Vest în anul morţii lui Herzl.

Maxima lui Herzl nu a rămas un gând abstract. Mişcarea zionistă a urmat-o din primul moment, iar Statul Israel continuă să facă asta în zilele noastre.

Ar fi putut fi diferit? Am fi putut fi noi o parte a regiunii? Am fi putut deveni un fel de Elveţie a culturii, o insulă independentă între Est şi Vest, apropiind cele două lumi şi constituind o mediere între ele?

Cu o lună înainte de terminarea războiului din 1948, cu şapte luni înainte de fondarea oficială a Statului Israel, am publicat o broşură intitulată “Război sau Pace în Regiunea Semitică”. Începea cu cuvintele:

“Atunci când părinţii zionismului decideau să construiască un “paradis sigur” în Palestina, au avut de ales între două căi:

Ar fi putut veni în Asia de Vest în calitate de cuceritori europeni, care se văd pe ei înşişi drept capul de pod al rasei “albe” şi stăpâni ai “nativilor”, aşa cum au făcut-o cuceritorii spanioli şi colonialiştii anglo-saxoni în America. Precum Cruciaţii, la vremea lor, în Palestina.

Cealaltă cale era să se vadă pe ei înşişi ca pe un popor asiatic reîntorcându-se la casa lui – concepându-se ca moştenitor al tradiţiei politice şi culturale a regiunii semitice.”

Istoria acestei ţări a văzut zeci de invazii. Ele pot fi împărţite în două mari categorii.

Au fost invadatorii care au venit dinspre Apus, ca filistinii, grecii, romanii, cruciaţii, Napoleon şi britanicii. Acest tip de invazie a stabilit un cap de pod, şi mentalitatea ei a fost aceea a unui cap de pod. Regiunea înconjurătoare este un teritoriu ostil, locuitorii ei inapici care trebuie să fie opresaţi sau distruşi. La sfârşit, toate aceste invazii au fost eliminate.

Apoi au fost invadatori care au venit dinspre Est, ca emoriţii, asirienii, babilonienii, persanii şi arabii. Ei au cucerit pământul şi au devenit parte din el, i-au influienţat cultura şi au fost influienţaţi de ea, şi la sfârşit au prins rădăcini.

Vechii israeliţi erau din cea de-a doua categorie. Şi chiar dacă există anumite dubii în privinţa Exodului din Egipt aşa cum este descris în Cărţile lui Moise, sau în Cucerirea Canaanului aşa cum este descrisă în Cartea lui Ioşua, este rezonabil să credem că erau triburi venite din deşert şi infiltrate între oraşele canaanite fortificate, pe care nu le puteau cuceri, aşa cum este descris în Judecători 1.

Zioniştii, pe de altă parte, erau din prima categorie. Au adus cu ei viziunea asupra lumii pe care o are un cap de pod, o avantgardă a Europei. Această mentalitate a dat naşterii Zidului ca simbol naţional. Iar acest lucru trebuie schimbat cu totul.

Una dintre particularităţile noastre naţionale este o formă de discuţie în care toţi participanţii, fie ei de Stânga sau de Dreapta, utilizează argumentul decisiv: “Dacă nu facem asta sau asta, Statul va înceta să mai existe!” Îşi poate imagina cineva un asemenea argument în Franţa, Marea Britanie sau Statele Unite?

Acesta este simptomul anxietăţii “cruciatului”. Deşi cruciaţii au stat în această ţară pentru aproape 200 de ani şi au produs opt generaţii de “nativi”, n-au fost niciodată realmente siguri de existenţa lor continuă aici.

Nu sunt îngrijorat de existenţa Statului Israel. Va exista atâta timp cât există Statele. Întrebarea este: ce fel de Stat va fi?

Un Stat al războiului permanent, teroarea vecinilor său, în care violenţa impregnează toate sferele vieţii, în care bogaţii înfloresc şi săracii trăiesc în mizerie, un Stat care va fi părăsit de cei mai buni dintre copiii săi?

Sau un Stat care trăieşte în pace cu vecinii lui, spre beneficiul reciproc, o societate modernă cu drepturi egale pentru cetăţenii ei şi fără sărăcie, un stat care îşi investeşte resursele în ştiinţă şi în cultură, industrie şi mediu, în care generaţiile viitoare vor dori să trăiască, o sursă de mândrie pentru toţi cetăţenii săi?

Acesta poate fi obiectivul nostru pentru următorii 60 de ani. Cred că aşa l-ar fi vrut şi Issar.

Cf. sursa în limba engleză.