Lectura “Palestina-Israel, o ţară, un stat” a luat sfârşit ieri [interviul a fost publicat în 7 iulie 2007 – n.tr.] cu aprobarea unui document în cadrul căruia promotorii, printre care se află istoricul israelian Ilan Pappe, alături de alţi oameni de cultură şi activişti americani, sud-africani, israelieni şi palestinieni, se obligă să promoveze soluţia unui singur stat democratic în calitate de unică şi urgentă posibilitate de ieşire din impasul negocierilor în care chestiunea palestiniană se află de ani de zile.
Am vorbit despre ea cu una dintre participante, Leila Farsakh, profesor de ştiinţe politice la Massachusetts University (Boston), şi autor al lucrării “Independence, cantons or Bantustans. Wither the Palestinian state?” precum şi a unui număr de lucrări despre economia palestiniano-israeliană.
Întrebare: Aţi declarat că naţionalismul palestinian este mort.
Răspuns: Nu am spus asta. Am afirmat doar că lupta poporului nostru pentru a obţine un stat independent s-a sfârşit. Trebuie s-o luăm de la capăt, rezistând ocupaţiei şi colonialismului, dar formulând o nouă strategie bazată pe conceptul de cetăţenie şi care să nu mai fie ancorată în ideea unei partiţii a Palestinei istorice. Patruzeci de ani de luptă – de la ocuparea Teritoriilor în 1967 – merită poate un stat care n-ar fi nimic altceva decât câteva Bantustane în teritoriu israelian, fără nici o continuitate teritorială?
Î. Care este diferenţa dintre un stat binaţional şi un singur stat?
R. În primul, grupul adică, în cazul nostru, israelienii şi arabii, au un set de instituţii separate, ca de exemplu sistemul educaţional. Separate şi garantate prin constituţie. A doua formulă, în schimb, înseamnă un stat laic şi democratic în cadrul căruia, în virtutea legii, nici o identitate anume nu este favorizată sau protejată. Se recunoaşte că statul nu este omogen, dar se pune în centrul discursului cetăţeanul, nu etnia. Printre cei care, ca şi noi, consideră că partajarea Palestinei este acum imposibilă, există diferenţe de opinie în privinţa căruia dintre aceste două modele, sau chiar a căror variante, ar fi mai convenabil de adoptat.
Î. Nu crezi că perspectiva unui singur stat este prea îndepărtată?
R. Realitatea teritorială, demografică şi economică de pe teren dovedeşte că nu am fost niciodată atât de aproape de această soluţie cum suntem acum. Teritoriul Cisiordaniei nu a fost niciodată atât de fragmentat cât este azi, de facto există deja Bantustanele. Palestinienii, pentru a se deplasa, depind în totalitate de Israel şi nu au suveranitate asupra pământului lor. Forţa de muncă a Cisiordaniei depinde de statul ocupant. Palestinienii vor fi majoritari în cinci ani. Soluţia celor două state a murit, probabil va lua cel puţin o generaţie ca să implementăm cea a statului unic, dar nu a mai rămas nici o altă alternativă.
Î. Şi dacă se întâmplă ca ceea ce numeşti Bantustane să funcţioneze?
R. Israelul nu a dorit apariţie politicii de apartheid pe care o vedem azi, el a ţintit transferul [epurarea etnică – n. tr.] a palestinienilor. A realizat-o în parte în 1948, dar în 1967 a ocupat pământul palestinian şi i-a exploatat forţa de lucru fără ca, în acelaşi timp, s-o anexeze. Bantustanele pe care le vedem azi nu pot dura: sunt insuportabile atât politica de oferire de permise de lucru palestinienilor pentru a lucra în Israel, cât şi ajutorul financiar, de la Uniunea Europeană, de o sută de milioane de euro anual pentru cheltuielile Autorităţii Palestiniene pe care statul evreiesc, în calitate de forţă de ocupaţie, ar trebui să le plătească în acord cu legea internaţională.
Î. Corect, dar acestea sunt elemente obiective. Ce arată cele subiective, începând cu Israelul, în care vasta majoritate a partidelor sunt zioniste?
R. Ele sunt încă acorate în viziunea celor două state. Conducerea palestiniană, atât din necesitatea de a supravieţui cât şi pentru că este fidelă strategiei din ultimii 40 de ani, este în continuare în favoarea a două state. Ce mă îngrijorează mai mult este dimensiunea internaţională: începând cu rezoluţia 181 a ONU, proiectul acceptat a fost cel al partajării Palestinei istorice. Şi, pentru prima dată, în discursul din Grădina Trandafirilor al Casei Albe (2003), Preşedintelui Bush vorbeşte de necesitatea unui stat palestinian – cu graniţe provizorii – încercând în acest fel să legitimeze Bantustanele.
I. Se poate ieşi din acest context internaţional?
R. Acest curs-conferinţă reprezintă primul pas spre elaborarea unor strategii universitare şi politice. Este vorba de a explica lumii că proiectul celor două state este mort. Pasul următor va fi o întâlnire mult mai importantă, la care lucrăm şi care va avea loc într-o capitală europeană în cursul următoarelor luni. Înrăutăţirea situaţiei de pe teren ne va ajuta. Occidentul, alături de aşa-numitul “front moderat” egipteano-iordanian, precipită evenimentele pentru proclamarea unui stat palestinian marionetă, ale cărui graniţe temporare se aşteaptă să fie fixate în câteva luni. Dar va fi ceva, atunci când se vor discuta termeni concreţi, pe care nici Mahmud Abbas nici oricare palestinian nu va aproba. În acel moment, propunerea “noastră” va intra în joc.
Cf. sursa in limba italiana.
********************************************************
Call for Partners
Blogul "Palestina, lacrima mea" nu mai este o iniţiativă aflată în stadiul de pionierat. Cotată de către Google cu Page Rank 4/10, a primit de la lansarea ei (în iulie 2006, în momentul agresiuni israeliene împotriva Libanului) mai mult de 16.000 de vizitatori unici şi a afişat peste 30.000 de pagini. Statisticile actuale înregistrează o medie de 77 de vizitatori cu aproximativ 120 de pagini citite zilnic.
A venit momentul deschiderii spre colaborări de orice fel: traduceri din presa internaţională, materiale de autor, documente video sau foto. Cei interesaţi să pună umărul la efortul prezentării oneste a acestui subiect fierbinte din politica internaţională sunt rugaţi să mă contacteze pe mail (riliescu2000@yahoo.com) în vederea intrării în echipă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu