Politica forţei, forţa politicii (de Dominique Vidal)

« Fapt politic major al secolului XX » [1] după preşedintele Nicolas Sarkozy, crearea de către Naţiunile Unite, în urmă cu şaizeci de ani, a unui Stat evreiesc – dar nu şi a Statului arab care trebuia, şi el, să vadă lumina zilei în Palestina – a provocat în orice caz, în Orientul Apropiat, o tulburare ale cărei consecinţe regiunea şi lumea le vede încă.

Dar excepţia Israel rezultă din excepţia Şoah (Holocaust). Marele intelectual palestinian Edward W. Said subliniase : « De ce aşteptăm noi de la întreaga lume să fie conştientă de suferinţele noastre ca arabi dacă nu suntem în măsură să fim conştienţi de cele ale altora, fie şi dacă este vorba de cele ale opresorilor noştri, şi ne arătăm incapabili să interacţionăm cu faptele atunci când acestea deranjează viziunea simplistă a unor intelectuali comozi care refuză să vadă legătura care există între Holocaust şi Israel ? » [2]

În fapt, genocidul nazist a dat proiectului zionist o legitimare tragică, a lăsat sute de mii de supravieţuitori în căutarea unui loc în care să-şi refacă viaţa şi a incitat Occidentul să-şi asculte conştiinţa încărcată în raport cu evreii în defavoarea aspiraţiilor palestinienilor. Totuşi nu ar putea să garanteze, şase decenii mai târziu, inserţia durabilă printre vecinii săi a Statului construit pe această amintire.

Zeev Jabotinsky afirma că doar « un zid de oţel » i-ar constrânge pe palestinieni să se supună. « Atâta vreme cât subzistă, în mintea lor, cea mai mică scânteie de speranţă că vor putea într-o zi să se desfacă de noi, niciun cuvânt bun, nicio promisiune atrăgătoare nu-i va face să renunţe la această speranţă », scria el în 1923 [3]. Or fondatorul zionismului revizionist i-a inspirat pe liderii succesivi israelieni, care mizară înainte de toate pe puterea militară, garantată la început pentru scurtă vreme de către URSS, apoi de către Franţa, iar în cele din urmă de către Statele Unite.

Din momentul în care a văzut lumina zilei, Israelul a mers din război în război : pe unele le-a câştigat cu uşurinţă (cel din 1956, cel din 1967 şi, cel puţin la început, cel din 1982), pe altele mai dificil (primele săptămâni din 1948 şi mai ales cel din 1973). Dar războiul din Liban, cel din iulie 2006, a marcat poate o cotitură. În treizeci şi trei de zile, una dintre cele mai puternice maşini militare din lume n-a reuşit să zdrobească rezistenţa unei guerille de câteva mii de combatanţi. Şi situaţia din Haifa şi din Nazareth, oraşe aflate în nordul ţării, sub rachetele Hizballah, se prelungeşte la scară mai mică, în sud, cu Sderot şi Aşkelon sub Qassam-urile Djihadului islamic.

La ora rachetelor, « zidul de oţel » ia deci alurile liniei Maginot. Altfel spus, simplele raporturi ale forţelor militare, deşi în continuare favorabile în mare măsură Israelului, nu-i mai garantează securitatea. Politicii forţei a venit vremea să i se substituie forţa politicii. Pentru că numai crearea unui adevărat Stat palestinian îi poate oferi Israelului o legitimitate deplină, o normalizare completă cu toţi vecinii săi şi, concomitent, garantarea supravieţuirii pe termen lung.
Această convingere este împărtăşită de un mare număr de israelieni. Moştenitori ai lui Ahad Haam, ai lui Martin Buber, ai lui Judah Magnes şi binaţionalişti, ştiu că dreptul evreilor în Palestina este inseparabil de cel al arabilor. Douăzeci de ani de « istorie nouă » le-au explicat că războiul lor de independenţă a fost de asemenea un război de expulzare. Şi treizeci de ani de mişcare pacifistă i-au obişnuit să se angajeze [în această direcţie – n.tr], tradiţie pe care cei mai radicali o continuă în mod curajos.

Dacă acest « alt Israel » nu este majoritar, el nu este nici marginal. Cine mai crede că există o soluţie pacifistă cu palestinienii şi lumea arabă ? Să sperăm că nu se va înfăptui tot ce poate fi mai rău, de exemplu o aventură americană împotriva Iranului, la care ar lua parte Israelul, antrenând astfel represalii, de data aceasta împotriva oraşului Tel-Aviv... Aceasta este concluzia istoricului Avi Şlaim, la capătul magistralei sale lucrări, Zidul de fier. Israel şi lume arabă [4]. După ce notează evoluţia palestinienilor, scrie : « Nu este complet exclus ca israelienii să extragă într-o zi lecţiile erorilor lor şi să-şi aleagă lideri conştienţi că singura adevărată soluţi este coexistenţa a două state. Naţiunile, ca şi indivizii, sunt capabile să acţioneze raţional, după ce au epuizat toate celelalte soluţii.

Note :

[1] Le Monde, 10 ianuarie 2008

[2] A se citi la pagina 28 a prezentului număr.

[3] În Zionisme. Texte fundamentale, reunite şi prezentate de către Denis Charbit, Albin Michel, Paris, 1998.

[4] Buchet-Chastel, Paris, 2008.

Cf. sursa în limba franceză.