Libertate de exprimare: dreptul de a pune semnul egal între Gaza şi Auschwitz (de Gilad Aţmon)

(Un discurs pronunţat în 1 martie 2008, Invitation to Learn)

“Ei (palestinienii) vor atrage asupra lor un holocaust mai mare, deoarece noi vom utiliza întreaga noastră putere ca să ne apărăm pe noi înşine.” (Matan Vilnai, ministrul israelian al apărării, 29 februarie 2008)

Este clar dincolo de orice dubiu că ministrul israelian al apărării era departe de a fi şovăitor în a pune semnul egal între Israel şi Germania nazistă atunci când revela viitorul genocid care îl aşteaptă pe poporul palestinian, şi totuşi, dintr-un anumit motiv, tocmai acest lucru nu este făcut de către mass-media occidentală. În ciuda faptelor care se petrec drept în faţa ochilor noştri, în ciuda înfometării Gazei, în ciuda unui oficial israelian care admite înclinaţii genocidare împotriva palestinienilor, în ciuda carnajului şi a morţii endemice, încă ne este frică să admitem că Gaza este un lagăr concentraţionar şi că este la un pas de a deveni un lagăr al morţii. Din motive ciudate, multora dintre noi încă le este greu să admită că atâta vreme cât vorbim despre Rău, Israelul este campion mondial în lipsă de milă şi răzbunare.


Libertate şi Autoritate

În inestimabilul său text, On Liberty, John Stuart Mill a susţinut că întotdeauna va exista o luptă între libertate şi autoritate. Cu alte cuvinte, libertatea şi hegemonia sunt făcute să se bată una cu cealaltă. Totuşi, ideologia liberală egalitaristă occidentală vine cu o alternativă politică. Vine întreţinând mitul că “autoritatea” şi “libertatea” ar putea fi văzute ca cele două laturi ale aceleiaşi monezi.

Azi, voi încerca să elaborez pornind de la dinamica structurală a discursului liberal şi elementele diferite care sunt amestecate în menţinerea falsei imagini a “libertăţii”, a “libertăţii de exprimare” şi a “libertăţii gândirii”. Voi încerca să argumentez că aşa-zisa noastră “libertate” este aceea care ne împiedică să gândim liber şi etic. Aşa cum poate ai observat, am spus “falsa imagine a libertăţii” pentru că sunt complet convins că, atâta cât implicăm discursul liberal, libertate nu este nimic mai mult decât o simplă imagine. În practică, nu poate fi vorba despre aşa ceva. Imaginea “libertăţii” are ca scop să alimenteze şi să menţină discursul nostru narcisist, astfel încât să ne putem trimite în continuare soldaţii să ucidă milioane de oameni în numele “democraţiei”.


Libertatea de exprimare şi libertatea de gândire

Aş vrea să încep prin a elabora distincţia dintre “libertatea de exprimare” şi “libertatea de gândire”. Libertatea de exprimare poate fi realizată ca libertate a cuiva de a exprima propriile sale gânduri. Având în vedere faptul că oamenii sunt creaturi cu darul exprimării, nu există o metodă facilă de a garanta reducerea la tăcere a vocilor disidente. Dat fiind că vorbirea este inerentă naturii umane, orice încercare de contestare a unui astfel de drept elementar este mai degrabă complicată: Interzici cărţile cuiva? Va împrăştia manifeste pe străzi. Îi confişti manifestele? Va face agitaţie pe internet. Îi tai curentul, îi confişti computerul? Va urla cât îl ţin puterile. Îi tai limba? Va da din cap aprobând în vreme ce alţii îi repetă manifestul. Nu-ţi mai rămâne nicio altă opţiune decât să-i tai capul, dar chiar şi atunci, tot ce faci este să-l transformi într-un martir.

Două sunt metodele utilizate de către liberali pentru a-i reduce pe disidenţi la tăcere:
a) prohibiţia (penalizarea financiară şi închiderea în puşcărie;
b) excluderea socială

Totuşi, este foarte important să menţionăm că în aşa-numitul discurs liberal, orice încercare de a elimina o idee sau o voce disidentă este contra-eficace, la drept vorbind se reflectă negativ asupra autorităţii liberale şi a sistemului. Din această cauză liberalii încearcă să faciliteze anumite metode de cenzură şi de poliţie a gândirii mai degrabă sofisticate, care ar implica o intervenţie autoritaristă redusă. Aşa cum vom vedea imediat, în societatea liberală, cenzura şi poliţia gândirii este în principal auto-impusă.

Pe cât este de dificil de anulat libertatea de exprimare, blocarea libertăţii de gândire este aproape imposibilă.

Libertatea gândirii poate fi realizată ca libertate de a reflecta, de a simţi, de a visa, de a-şi aminti, de a ierta, de a uita, de a iubi şi de a urâ.

Pe cât de dificil poate fi impunerea gândirii, este aproape utopic să-i opreşti pe oameni să vadă ei înşişi adevărul. Totuşi, există câteva metode pentru a suprima şi a restrânge gândirea intuitivă şi perspicacitatea etică. În mod evident, mă refer aici la sentimentul vinovăţiei.

Vinovăţia, indusă în principal prin intermediul unui set de axiome transmise sub numele de “corectitudine politică”, este cea mai efectivă metodă de a ţine societatea sau orice alt discurs în starea de “auto-cenzură”. Aşa-numitul partener social autonom liberal este transformat într-un cetăţean supus, auto-moderat, slugarnic.Totuşi, autoritatea este scutită de a face vreo intervenţie directă. Partenerul social liberal este cel care se obligă să accepte un set de idei fixe care susţin imaginea egalitaristă a libertăţii şi societatea ecumenică.

Totuşi, ajunşi aici văd necesitatea de a sugera că în ciuda pretenţiei liberale de promovare a păcii sociale, societăţile liberale în general şi cele de tip anglo-american îndeosebi sunt în mod curent amestecate în crime împotriva umanităţii la nivel de genocid. În consecinţă, cu cât mai odios devine Vestul, cu atât mai mare este prăpastia dintre “libertatea gândirii” şi “libertatea de exprimare”.

Această prăpastie poate evolua cu uşurinţă într-o disonanţă cognitivă care în multe cazuri se transformă într-o formă severă de apatie. Se spune că “tot ceea ce are nevoie răul ca să prolifereze este ca oamenii de bine să nu facă nimic”. Acest adagiu exprimă perfect neglijenţa apatică a maselor occidentale. Nu mulţi sunt aceia cărora le pasă de genocidul din Iraq care este comis în numele nostru, sau de crimele în serie din Palestina comise cu sprijinul guvernelor noastre. De ce suntem apatici? Pentru că atunci când vrem să ne ridicăm şi să spunem ceea ce gândim, atunci când vrem să ne sărbătorim aşa-zisa libertate şi să punem semnul egal între Gaza şi Auschwitz, sau Baghdad şi Dresda, ceva în interiorul nostru ne opreşte s-o facem. Nu este guvernul, legislaţia sau orice altă formă de autoritate, este mai degrabă un auto-implantat “microchip al vinovăţiei”, mic şi cât se poate de eficace, care acţionează ca un regulator poliţienesc în numele “corectitudinii politice.

Voi încerca acum să urmăresc evoluţia istorică şi filosofică ce ne-a condus de la utopia libertarian-egalitaristă la dezastrul actual la nivel etic şi de auto-castrare intelectuală.


Principiul daunei

John Stuart Mill, fondatorul gândirii liberale moderne, ne spune că orice doctrină ar trebui să aibă permisiunea de a vedea lumina zilei, oricât de imorală ar putea părea cuiva. Aceasta este în mod evident expresia superlativă a gândirii liberale. Ea dăruieşte cu libertate absolută de opinie şi sentiment pe toţi cetăţenii, pratice şi speculative, ştiinţifice, etice, politice, religioase ori teologice.

Deşi Mill îşi asuma forma deplină a libertăţii de exprimare, sugera o limitare în legătură cu libertate din dorinţa de a nu “dăuna celorlalţi”. Este categoric foarte dificil să aperi libertatea de exprimare în momentul în care aceasta conduce la invadarea drepturilor celorlalţi. Întrebarea care se impune este: “ce tip de discurs poate fi dăunător?” Mill face distincţia între dăunarea legitimă şi cea ilegitimă. Conform lui Mill, doar atunci când discursul conduce la o violare directă şi evidentă a drepturilor, se poate ajunge la o limitare. Dar atunci, ce fel de discurs poate cauza o asemenea violare?

Feministele, de exemplu, au susţinut că pornografia degradează, pune în pericol şi dăunează vieţilor femeilor. Un alt caz dificil este cel al discursurilor care instigă la ură. Cele mai multe dintre democraţiile liberale europene au limitări cu privire la discursurile care instigă la ură. Totuşi, este discutabil în ce măsură o interzicere a pornografiei sau a acestui tip de discurs poate fi pusă pe seama principiului dăunării aşa cum a fost el analizat de Mill. Ar trebui să se dovedească faptul că un astfel de discurs sau de imagistică violează drepturi, în mod direct şi în primă instanţă.

Prin urmare, principiului dăunării al lui Mill i se impută că este prea îngust, dar şi că este prea generos. Este prea îngust din cauză că nu izbuteşte să apere dreptul marginalului. Este şi prea larg pentru că interpretează extensiv, poate conduce la o abolire potenţială a aproximativ oricărui discurs cu orientare politică, religioasă sau socială.


Principiul ofensei şi libertatea cuvântului

Avându-se în vedere neajunsurile “principiului dăunării”, nu a durat mult până când a fost invocat un “principiu al ofensei”. Principiul ofensei poate fi formulat astfel: “Libertatea de exprimare a cuiva nu trebuie îngrădită, cu excepţia situaţiei în care conduce la ofensarea altora.”

Raţionamentul de bază din spatele “principiului ofensei” este trivial. Rostul lui este cel de a apăra drepturile marginalului şi ale celui slab. Scopul lui este de a compensa fisura creată de un mult-prea-generos principiu al daunei.

Principiul ofensei este în mod evident destul de eficace când se pune problema cenzurării pornografiei şi a discursului care îndeamnă la ură. La fel ca şi în cazul pornografiei violente, strict vorbind, ofensa cauzată de o manifestaţie nazistă care se deplasează printr-un cartier evreiesc nu poate fi evitată şi trebuie să fie reclamată. În orice caz, principiul ofensei poate fi criticat pentru amplasarea ştachetei foarte jos. Teoretic vorbind, oricine poate fi “ofensat” de orice.


Lobbiurile evreieşti şi discursul liberal

Nu este nicio îndoială că utilizarea amplă a principiului ofensei dotează cu foarte multă putere politică unele lobbiuri marginale în general, şi lobbiul evreiesc în particular. Bazându-se pe premiza “principiului ofensei”, activiştii etnici evrei naţionalişti strigă că sunt ofensaţi de orice formă de critică la adresa statului evreiesc şi a zionismului. Dar de fapt se merge şi mai departe, în practică se doreşte nu doar eliminarea criticii la adresa zionismului şi a Israelului. Evreii de stânga insistă asupra faptului că noi trebuie să evităm orice discuţie legată de proiectul naţional evreiesc, identitatea evreiască şi chiar istoria evreiască. Pe scurt, cu sprijinul larg al principiului ofensei, liderii etnici evrei atât de stânga cât şi de dreapta au izbutit să demoleze posibilitatea oricărei critici la adresa identităţii şi a politicii evreilor. Folosind principiul ofensei, lobbiurile evreieşti de dreapta, de stânga şi de centru, au redus practic la tăcere orice posibilă critică la adresa Israelului şi a crimelor sale împotriva palestinienilor. Şi mai îngrijorător, intelectualii şi activiştii politici evrei de stânga cer cu neruşinare evitarea oricăror critici la adresa Lobbiului Evreiesc din SUA şi Marea Britanie.

Aşa cum se poate vederea, “principiul ofensei” reglementează şi chiar serveşte anumiţi zionişti notorii la fel ca şi pe lobbiurile politice de stânga evreieşti din inima aşa-numitului Vest democratic liberal. În practică, suntem terorizaţi de un grup de mici lideri care ne limitează libertatea prin intermediul unui operator dinamic şi elastic care este aici pentru a ne suprima gândurile înainte ca acestea să se maturizeze într-o percepţie etică. Manipularea pusă la cale de corectitudinea politică este solul hrănitor al disonanţei noastre cognitive. Exact acesta este punctul în care libertatea de exprimare nu se găseşte cu libertatea gândirii.


Auschwitz vs. Gaza în lumina corectitudinii politice

Tindem să fim de acord cu faptul că discursurile marginale ar trebuie să fie protejate de principiul ofensei, astfel încât vocile marginale să-şi menţină poziţiile. Suntem în mod evident de acord de asemenea cu faptul că o asemenea abordare trebuie să fie aplicabilă şi în cazul discursurilor evreieşti marginale (religios, naţionalist, troţkist, etc.). După câte se pare, lobbiurile politice evreieşti vor mult mai mult decât aceasta, insistând în privinţa deligitimizării oricărei referinţe intelectuale la activitatea politică curentă a lobbiurilor evreieşti şi a zionismului în ansamblu. Ca şi cum aceasta nu ar fi suficient, orice referire la istoria evreiască modernă este interzisă dacă nu este aprobată în mod koşer de o autoritate “zionistă”. Oricât de bizar ar putea părea, holocaustul evreiesc a fost acum definit din punct de vedere intelectual ca un eveniment meta-istoric. Este un eveniment al trecutului care nu va permite nicio analiză istorică, ideologică, teologică sau sociologică.

Prin prisma principiului ofensei, evreii au dreptul să susţină că orice formă de speculaţie cu privire la suferinţa lor trecută este “ofensatoare şi sursă de nouă suferinţă”. Totuşi, cineva poate cere anumite explicaţii. Cum se face că cercetarea istorică ce poate ajunge la câteva interpretări diferite ale unor evenimente trecute care au survenit în urmă cu şase decade şi jumătate îi ofensează pe cei care trăiesc printre noi astăzi? În mod evident, nu este uşor să se sugereze un răspuns raţional la o asemenea curiozitate.

În mod obiectiv, cercetarea istorică nu ar trebui să provoace suferinţă sau vreo ofensă evreilor contemporani, nu mai mult decât oricărui alt om. Afară bineînţeles dacă nu cumva Holocaustul însuşi este utilizat împotriva palestinienilor sau a celor care sunt acuzaţi ca “duşmani ai Israelului”. Aşa cum am aflat recent de la Matan Vilnai, statul evreiesc nu se va abţine de la a provoca un Şoah poporului palestinian. Israelienii şi suporterii lor nu se opresc nici ei înşişi de la utilizarea retorică a holocaustului. Totuşi, lobbiurile evreieşti din jurul lumii ar face tot ce le stă în putinţă ca noi, restul, să pricepem cu prisosinţă care este sensul cuvântului Şoah. Şi-ar folosi şi ultimul strop de energie ca să ne oprească de la utilizarea holocaustului pe post de instrument critic la adresa barbariei israeliene.

Aşa cum oricine poate prezice acum, în scopul cenzurării cercetării istoriei evreieşti şi a înţelegerii mai bune a răului israelian actual, va fi invocată corectitudinea politică. Aceasta are ca rol să ne împiedică să vedem şi să exprimăm ceea ce este evident. Chiar şi aşa, ai putea să te întrebi ce este cu exactitate corectitudinea politică.

Corectitudinea politică, pentru cei care n-au izbutit s-o înţeleagă, este fundamental o atitudine politică ce nu permite critica. Corectitudinea politică este o atitudine care nu poate fi pe deplin justificată în termeni raţionali, filosofici sau politici. Este implantată ca un set de axiome în inima discursului liberal. Acţionează ca un regulator auto-impus promovat de o vinovăţie auto-indusă.

Corectitudinea politică este de fapt cel mai dur asalt împotriva libertăţii de exprimare, a libertăţii de gândire şi a libertăţii omeneşti, totuşi, în mod manipulatoriu, se prezintă pe sine ca pe ultima încarnare a libertăţii.

Ajuns aici, aş susţine cu toate forţele că cel mai mare inamic al libertăţii umane este corectitudinea politică, iar toţi cei care impun aceste axiome şi le plantează în discursul nostru sunt cei mai mari inamici ai umanităţii.

Aş susţine din răsputeri că de vreme ce palestinienii se confruntă cu terorismul unui stat neo-nazist, discursul holocaustului şi semnificaţiile lui pe aparţin şi lor cel puţin la fel de mult cât le aparţine evreilor sau oricui altcuiva.

Aş susţine atât cât este omeneşte posibil că dacă palestinienii sunt într-adevăr ultimele victime ale lui Hitler, atunci holocaustul şi sensurile sale le aparţime lor mai mult decât oricui altcuiva.

Ţinându-se cont de toate acestea, punerea semnului egal între Gaza şi Auschwitz este singura cale pe care se poate merge înainte. Punerea sub lupă a holocaustului şi a sensurilor sale este sensul eliberării umanităţii în prezent şi în viitorul apropiat.