Razboiul de cinci zile din Gaza
Saptamana aceasta mi-am amintit povestea veche a unei mame evreiesti care isi lua ramas bun de la fiul ei chemat sa lupte in armata Tarului impotriva turcilor.
"Nu te stradui prea mult", il sfatuieste ea, "omoara un turc si odihneste-te. Omoara inca un turc si odihneste-te din nou..."
"Dar, mama", a exclamat el, "daca ma omoara turcul pe mine?"
"Sa te omoare?" exclama ea. "De ce? Ce i-ai facut tu lui?"
Nu este o gluma (si aceasta nu este o saptamana pentru glume). Este o lectie de psihologie. Mi-am amintit de ea cand am citit declaratia lui Ehud Olmert in care spunea ca mai mult de orice este nervos datorita izbucnirii de fericire din Gaza datorat atacului din Ierusalim, in urma caruia opt studenti talmudisti au fost ucisi.
Inainte de asta, in ultimul sfarsit de saptamana, armata israeliana a ucis 120 de palestinieni in Fasia Gaza, jumatate din ei civili, intre ei zeci de copii. Asta nu a fost "ucide un turc si odihneste-te". A fost "omoara o suta de turci si odihneste-te". Dar Olmert nu intelege.
Razboiul de Cinci Zile din Gaza (cum l-a numit un conducator Hamas mai tarziu) a fost doar un nou scurt capitol din lupta israelo-palestiniana. Iar acest monstru sangeros nu e niciodata satisfacut; apetitul lui creste cu fiecare noua hranire.
Capitolul a inceput cu "lichidarea tintita" a cinci militanti importanti din Fasia Gaza. "Raspunsul" a fost o salva de rachete, iar de data aceasta nu numai asupra Sderotului, ci si asupra Ashkelonului si Netivotului. "Raspunsul" la "raspuns" a fost incursiunea armatei si uciderea pe indelete.
Scopul declarat a fost, ca intotdeauna, oprirea lansarii de rachete. Mijlocul: uciderea unui numar maxim de palestinieni pentru a le da o lectie. Decizia s-a bazat pe conceptul israelian traditional loveste populatia iar si iar, pana ce isi dau jos conducatorii. Strategia a fost incercata de sute de ori si a ratat de o suta de ori.
De parca ar fi lipsit un exemplu pentru prostia propagatorilor acestui concept, a fost aratat la TV de catre fostul general Matan Vilnai, cand a spus ca palestinienii isi aduc "un Shoah peste propriile persoane". Cuvantul din ebraica Shoah este cunoscut in toata lumea su are un sens clar: Holocaustul pe care l-au facut nazistii impotriva evreilor. Declaratia lui Vilnai s-a raspandit ca un incendiu prin toata lumea araba si a pornit o unda de soc. Am primit si eu o duzina de telefoane si mesaje email din intreaga lume. Cum sa convingi oamenii ca in ebraica de zi cu zi Shoah inseamna "numai" un dezastru de amploare si ca Generalul Vilnai, un fost candidat pentru postul de sef al statului major, nu este unul dintre cei mai inteligenti oameni?
Cu cativa ani in urma, presedintele Bush a chemat la o "Cruciada" impotriva terorismului. Nu avea habar ca pentru milioane de arabi, cuvantul "Cruciada" aduce in minte una dintre cele mai mari crime ale istoriei umane, masacrul infricosator savarsit de cruciatii autentici impotriva musulmanilor (si a evreilor) pe aleile din Ierusalim. Intr-un concurs de inteligenta facut intre Bush si Vilnai, rezultatul, daca ar exista, ar fi incert.
Vilnai nu intelege ce inseamna cuvantul "Shoah" pentru altii, iar Olmert nu intelege de ce exista jubilare in Gaza dupa atacul facut asupra scolii talmudice din Ierusalim. Oameni intelepti ca acestia conduc statul, guvernul si armata. Oameni intelepti ca acestia controleaza opinia publica prin media. Ce este comun pentru toti acestia: sensibilitatea tocita fata de sentimentele oricaruia care nu este evreu/israelian. De aici sare incapacitatea lor de a intelege psihologia celeilalte parti si astfel consecintele propriilor cuvinte si actiuni.
De asemenea, acest lucru se exprima si prin inabilitatea de a intelege de ce oamenii Hamas-ului au revendicat victorie in Razboiul de cinci zile. Ce victorie? Numai doi soldati israelieni si un civil israelian au murit, in comparatie cu 120 de palestinieni morti, insumand luptatori si civili.
Dar aceasta batalie a fost purtata intre una din cele mai puternice armate din lume, echipate cu cele mai moderne arme de pe pamant, si cateva mii de soldati neantrenati care folosesc armament primitiv. Daca batalia a ajuns la remiza - si o astfel de batalie ajunge intotdeauna la remiza - este o victorie mare pentru partea slaba. In Al Doilea Razboi din Liban si in Razboiul din Gaza.
(Binyamin Netanyahu a facut una dintre cele mai stupide declaratii in aceasta saptamana, cand a spus ca "armata israeliana trebuie sa treaca de la uzura la hotarare". Intr-o astfel de confruntare, nu exista niciodata hotarare.)
Efectul adevarat al unei astfel de operatiuni nu este exprimat prin fapte materiale si cantitative: atati si atati morti, atati si atati raniti, atat si atat distrus. Se exprima in rezultate psihologice ce nu pot fi masurate si astfel sunt inaccesibile pentru mintile generalilor: cata ura s-a adaugat la caldarea in fierbere, cati noi potentiali sinucigasi cu bomba s-au produs, cata lume a promis razbunare si a devenit o bomba cu ceas - la fel ca tanarul din Ierusalim, care s-a trezit intr-o dimineata frumoasa saptamana asta, si-a luat o arma, s-a dus la scoala talmudica Mercaz Harav si a omorat cati a putut.
Acum conducerea politica si militara a Israelului sta la masa sa discute ce este de facut, cum sa "raspunda". Nu a venit nici o idee noua si nu va veni nici o idee noua pentru ca nici unul dintre acesti politicieni si generali nu este capabil sa aduca o idee noua. Se pot doar intoarce la sutele de lucruri pe care le-au facut deja si care au esuat de o suta de ori.
Primul pas pe drumul pentru a iesi din aceasta nebunie este pregatirea pentru a te indoi de toate conceptele si metodele ultimilor 60 de ani si pentru a incepe sa gandesti din nou, chiar de la start.
Asta este intotdeauna greu. Este chiar mai greu pentru noi, deoarece conducerea noastra nu are nici o libertate de cuget - gandirea ei este foarte aproape legata de gadirea conducerii americane.
Saptamana aceasta a fost publicat un document socant: articolul lui David Rose din Vanity Fair. El descrie cum oficialii americani au dictat in ultimii ani fiecare pas al conducerii palestiniene, pana la ultimul detaliu. Desi articolul nu se atinge de relatia israelo-americana (in sine o omisie surprinzatoare) este de la sine inteles ca parcursul american, inclusiv cele mai mici detalii, este coordonat cu guvernul israelian.
De ce socant? Acest lucruri erau cunoscute dinainte, in termeni generali. Astfel, articolul nu a adus surprize: (a) Americanii i-au ordonat lui Mahmoud Abbas sa tina alegeri parlamentare, astfel ca Bush sa fie prezentat ca aducator de democratie in Orientul Mijlociu. (b) Hamas a castigat o victorie surpriza. (c) Americanii au impus un boicot asupra palestinienilor astfel incat sa nulifice rezultatul alegerilor. (d) Abbas a diversionat pentru un scurt moment de la politica dictata lui si, sub auspicii (si presiuni) saudite, a facut o intelegere cu Hamas-ul, (e) americanii au incheiat asta si l-au obligat pe Abbas sa dea serviciile de securitate pe mana lui Muhammad Dahlan, pe care l-au ales ei pentru rolul de om cu influienta in Palestina, (f) americanii i-au furnizat destui bani si destule arme lui Dahlan, i-au antrenat oamenii si i-au ordonat sa faca o lovitura de stat impotriva Hamasului in Fasia Gaza, (g) guvernul Hamas ales a dejucat miscarea si a facut chiar el un contra-puci armat.
Toate acestea erau stiute dinainte. Ce e nou e ca mixtura de stiri, barfe si banuieli inteligente s-a condensat intr-un raport plin de autoritate si substanta, bazat pe documente oficiale americane. Depune marturie pentru ignoranta abisala americana, care intrece chiar si ignoranta israeliana, fata de procesele interne palestiniene.
George Bush, Condoleezza Rice, sionistul neocon Elliot Abrams si asortimentul de generali americani care nu au nici un fel de informatii se intrec cu Ehud Olmert, Tzipi Livni, Ehud Barak si generalii nostri asortati, a caror intelegere ajunge numai pana la capatul tunurilor tancurilor.
Americanii l-au distrus intre timp pe Dahlan aratandu-l public ca agentul lor, pe linia "este un fiu de catea, dar este fiul nostru de catea". Saptamana aceasta, Condoleezza i-a dat o lovitura mortala lui Abbas, de asemenea. El a anuntat dimineata ca suspenda (inutilele) negocieri de pace cu Israelul, adica exact minimul a ce putea face ca raspuns la atrocitatile din Gaza. Rice, care a primit stirea in timp ce lua micul dejun in preajma incantatoarei companii a lui Livni, l-a chemat imediat pe Abbas si i-a ordonat sa renunte la anuntul sau. Abbas s-a lasat, expunandu-se in fata poporului sau in toata goliciunea sa.
Logica nu a fost data Poporului lui Israel pe Muntele Sinai, ci data grecilor antici de pe Muntele Olimp. In ciuda acestui inconvenient, sa incercam s-o aplicam.
Ce incearca guvernul nostru sa obtina in Gaza? Vrea sa dea jos conducerea Hamas (si intamplator sa puna sfarsit lansarii de rachete impotriva Israelului).
A incercat sa obtina asta prin impunerea unei blocade totale asupra populatiei, sperand ca se vor ridica si vor da jos Hamas-ul. Asta nu le-a reusit. Alternativa este sa reocupe intreaga Fasie. Asta ar purta un pret inalt in vieti de soldati, poate chiar mai mare decat e dispus publicul israelian sa plateasca. De asemenea, nu va ajuta deoarece Hamas-ul se va intoarce in momentul in care trupele israeliene se retrag. (Dupa regula prima pentru gherile a lui Mao Zedung: "Cand inamicul avanseaza, retrage-te. Cand inamicul se retrage, avanseaza.")
Singurul rezultat al Razboiului de Cinci Zile este intarirea Hamas si ralierea poporului palestinian in spatele sau - nu doar in Fasia Gaza, ci chiar si in Cisiordania si Ierusalim. Celebrarea victoriei a fost justificata. Lansarea de rachete nu s-a oprit. Raza de actiune a rachetelor este in crestere.
Dar sa presupunem ca aceasta politica a reusit si ca Hamasul a fost distrus. Atunci ce facem? Abbas si Dahlan s-au putea intoarce numai pe tancurile israeliene, ca subcontractori ai ocupatiei. Nici o companie de asigurari nu le-ar acoperi viata. Iar daca nu s-ar intoarce, ar fi haos, de unde ar aparea forte extreme pe care nici macar nu ni le putem imagina.
Concluzia: Hamas-ul este acolo. Nu poate fi ignorat. Trebuie sa ajungem la un armistitiu cu el. Nu la o oferta trucata ca "daca se opresc ei din tras primii, ne oprim si noi". Un armistitiu, ca si un tango, are nevoie de doi participanti. Trebuie sa vina dintr-o intelegere detailata care va include incetarea tuturor ostilitatilor, armate si de alt fel, din toate teritoriile.
Armistitiul nu va tine daca nu este acompaniad de negocieri accelerate pentru un armistitiu pe termen lung si pace. Astfel de negocieri nu pot fi tinute cu Fatah fara Hamas, precum nici cu Hamas fara Fatah. Astfel, necesarele pentru un guvern palestinian include ambele miscari. Trebuie sa aduca personalitati precum Marwan Barghouti, care se bucura de increderea intregului popor palestinian.
Este tocmai opusul politicii israelo-americane prezente, care ii interzice lui Abbas si sa vorbeasca cu Hamas. In toata conducerea israeliana, precum si in cea americana, nu exista nimeni care sa indrazneasca sa spuna asta deschis. Astfel, ceea ce a fost este ce va fi.
Vom omori o suta de turci si ne vom odihni. Iar din cand in cand, un turc va veni si va omori cativa dintre noi.
De ce, in numele Domnului? Ce le-am facut noi lor?
Uri Avnery este un scriitor israelian si activist pentru pace. Tradus dupa originalul din limba engleza.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu