Planul lui Trump sau cum să aberezi pe 180 de pagini

CONTEXT POLITIC

Palestinienii au fost acuzați de-a lungul timpului că au respins toate propunerile și ofertele de pace care li s-au făcut. Prin contrast, Israelul mereu a pozat și a fost portretizat în mass-media ca fiind cel mereu dispus să cadă la pace, compătimit pentru că nu ar fi avut un partener de pace cu care să negocieze. Acest tipar dăinuie încă din 1947, de la crearea primului Plan de Partiție de către Organizația Națiunilor Unite. Adevărul este că aceste așa-zise oferte de pace mereu au fost concepute astfel încât să îi dezavantajeze pe palestinieni. În 1947, evreii care emigraseră în Palestina din Europa și țările arabe vecine, alcătuiau o treime din populația vechii Palestine și dețineau 7% din teritoriu, însă Națiunile Unite le-au oferit acestora peste 55% din pământ pentru a-și întemeia acolo statul lor evreiesc. Bineînțeles că palestinienii, care erau mult mai numeroși și dețineau majoritatea pământului, nu au fost de acord. Sioniștii însă au intrat peste ei cu proaspăt formata lor armată și au cucerit încă o parte din teritoriul desemnat de U.N. pentru statul arab. O mare parte a palestinienilor a fugit din țară în perioada aceea, refugiindu-se în statele alăturate, majoritatea rămânând refugiați până în ziua de azi (Israelul s-a opus mereu reîntoarcerii lor).

Acum, în 2020, sub mantia ocrotitoare a salvatorului Trump, Israelul se regăsește în aceeași poziție. Iarăși se victimizează, iarăși susține că el vrea pacea în timp ce palestinienii se opun din nou, uitând un lucru elementar, fără dreptate nu poate exista pace. Israelul afirmă că el este cel care va trebui să cedeze teritoriu pentru a face loc noului stat palestinian, când mereu, încă de la începutul conflictului, palestinienilor în permanență li s-a cerut să renunțe la pământul lor strămoșesc, pentru a le face loc noilor veniți. Conflictul dintre cele două entități este într-adevăr un subiect foarte fierbinte și o cauză pentru care întregul Orient Mijlociu este instabil. Câtă vreme nu va exista pace în Țara Sfântă, tensiuni vor exista în permanență în această regiune atât de fragilă și atât de încercată.

SOLUȚIA CELOR DOUĂ STATE

Toate soluțiile la conflictul israeliano-palestinian au fost concepute pe baza existenței a două state, unul israelian și un celălalt, palestinian. Trecând prin Camp David și Oslo, problema cu această soluție a două state este că e una nerealistă. Israelul susține că el și-a dorit mereu pacea, însă acțiunile sale au contrazis mereu această afirmație. Dacă Israelul și-ar fi dorit existența unui stat palestinian lângă el, nu ar mai fi construit în Cisiordania (West Bank) toate acele colonii exclusiv evreiești care întrerup continuitatea teritorială a unui ipotetic stat palestinian. Israelul nu și-a dorit existența unui stat palestinian alăturat nici acum 70 de ani, nici acum 20 de ani și nici acum. E simplu să dai din gură și să rostești niște cuvinte, nu te costă nimic. Dacă acțiunile tale nu doar că nu îți susțin vorbele, dar le mai și contrazic, atunci degeaba te bați cu pumnii în piept că ești un vizionar și-un inovator.

Planul lui Trump nu vine cu nimic nou, aceleași clișee expirate livrate pe post de viziune. Un singur lucru aduce în plus -- claritatea. De data aceasta ni se spune verde în față, „o soluție realistică, ce le va oferi palestinienilor întreaga putere de a se guverna pe ei înșiși, dar nu puterea de a amenința Israelul.” În caz că nu ați înțeles, simpla existență a unui stat palestinian independent este privită de Israel ca o amenințare la adresa sa, de aceea se și opune creării acestuia, de aceea vine cu niște condiții despre care știe dinainte că sunt imposibil de acceptat de către palestinieni. Citim mai departe în documentul emis de administrația Trump și ne lămurim și mai mult, ipoteticul stat palestinian va fi alcătuit din niște enclave dispersate de-a lungul Cisiordaniei, unite prin tuneluri și poduri, între ele vor rămâne presărate coloniile israeliene, iar Israelul va fi responsabil de securitatea privind întreaga zonă. Deci adio demilitarizării Cisiordaniei, punctele militare de control vor fi păstrate, armata israeliană va fi în continuare prezentă peste tot, asigurând securitatea terestră și aeriană.

Din nou, aflăm despre cum palestinienii sunt responsabili pentru soarta lor. Privirea se îndreaptă asupra Fâșiei Gaza, despre care ni se spune că este condusă de organizația teroristă Hamas, care este de vină pentru blocada ce sufocă teritoriul de peste 10 ani. Mai întâi trebuie lămurit faptul că Hamas nu este organizație teroristă. Hamas este organizație teroristă doar pentru că Statele Unite și Israelul spun așa și doar se știe că Statele Unite decid cine de pe planeta aceasta este terorist și cine nu. Hamas este „organizație teroristă” pentru că din când în când, atunci când ștreangul se strânge prea mult în jurul gâtului Fâșiei, mai dau cu câte o rachetă artizanală înspre Israel. Nu, Hamas este în primul rând o mișcare de rezistență. A Patra Convenție de la Geneva susține că orice populație aflată sub ocupație militară are dreptul la rezistență atât non-violentă, cât și armată. Deci palestinienii au dreptul nu doar moral, ci și legal să opună rezistență ocupației, sub toate formele. Hamas a folosit în trecut atacurile sinucigașe cu bombă, de tip „martiriu”, însă astfel de atacuri nu au mai avut loc de când s-a impus blocada. În 2006, Hamas a câștigat alegerile în Fâșie, în mod democratic, deci voința poporului a făcut ca Hamas să guverneze acolo și de atunci nu a mai întreprins nicio operațiune militară împotriva Israelului dincolo de Fâșia Gaza. Tot ce a făcut a fost să răspundă ofensivelor israeliene îndreptate asupra civililor din Fâșie. De asemenea, conducerea mișcării a oferit de mai multe ori Israelului un armistițiu pe termen lung, pe care acesta l-a refuzat.

REZOLUȚIILE U.N.

Documentul administrației Trump recunoaște eforturile depuse de Ansamblul General și Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite în vederea obținerii păcii, însă susține că acest plan nu este bazat pe numeroasele rezoluții emise de aceste organe. Dimpotrivă, spunem noi, acest plan de pace calcă în picioare rezoluțiile U.N. și face abstracție de legea internațională. Începând cu rezoluția 181 și trecând prin 242, 446, 452, 465, 471, 476 până la 2334, Israelul le-a încălcat pe toate. Regulile legii umanitare internaționale relevante pentru teritoriile aflate sub ocupație, așa cum au fost formulate de articolele 42-56 ale Reglementărilor de la Haga și articolele 27-34 ale celei de-a Patra Convenții de la Geneva, stipulează că ocupantul nu obține suveranitate asupra teritoriului pe care îl ocupă, nu are voie să strămute populații cu forța sau de bună voie în și din teritoriile ocupate, nu poate să își transfere propria-i populație în teritoriile pe care le ocupă, pedepsele colective sunt interzise, confiscarea proprietății private este interzisă, proprietatea culturală trebuie respectată, oamenii acuzați de diverse încălcări ale legii vor fi judecați conform prevederilor legii internaționale (vor fi informați de motivul arestării lor, vor fi acuzați de o încălcare specifică a legii și li se va oferi un proces just cât mai repede cu putință). Israelul a încălcat, în mod repetat, toate aceste reglementări, deci nu e o surpriză că vine acum domnul Trump și spune că planul său de pace nu se bazează pe rezoluțiile U.N.

TERITORIU, AUTODETERMINARE ȘI SUVERANITATE

Tranziția către stat este complexă și încărcată pe pericole, susține documentul lui Donald Trump. Regiunea nu mai poate absorbi încă un stat eșuat, încă un stat care nu este dedicat respectării drepturilor omului și legii internaționale. Vrea cumva să spună că regiunea nu își mai permite un alt stat în afară de Israel care să facă aceste lucruri? Căci Israelul este departe de a fi un stat democratic (cum ar putea fi democratic un stat care dorește să accepte între granițele sale doar cetățeni de o anumită religie?) și, după cum am arătat și aici în nenumărate ocazii, a încălcat legea internațională după cum i-au dictat interesele.

Ni se spune, din nou, ce sacrificiu trebuie să facă Israelul, cum trebuie să renunțe el la teritoriu, pentru ca palestinienii să poată avea și ei un stat al lor. Cu alte cuvinte, Israelul negociază un teritoriu care din start nu i-a aparținut. Cei care mereu au fost nevoiți să facă sacrificii și compromisuri au fost palestinienii. Începând din 1947 și trecând prin războiul din 1967, palestinienii au pierdut tot mai mult pământ și speranțele de a avea un stat al lor s-au micșorat din ce în ce mai mult, mai ales odată cu realitatea impusă de construcția tot mai multor colonii israeliene pe teritoriul lor. Iar acum vine Donald Trump și ne spune că palestinienii vor avea un stat viabil, că își vor recăpăta demnitatea și vor putea da curs aspirațiilor lor naționale legitime, în condițiile în care Israelul NU se va retrage din teritoriile cucerite în război, motivând că o asemenea retragere este o raritate istorică. Înseamnă că și respectarea legii internaționale este o raritate istorică, domnule Trump, din moment ce articolul 42 al Reglementărilor de la Haga stipulează cât se poate de clar că un teritoriu este considerat sub ocupație atunci când efectiv se află sub autoritatea unei armate ostile, iar rezoluția 242 a Consiliului de Securitate al U.N. începe prin a sublinia inadmisibilitatea achiziționării de teritoriu prin război, ceea ce înseamnă că Israelul nu poate susține că teritoriile obținute prin război în 1967 sunt ale sale.

Iar așa-zisul stat palestinian pe care și-l imaginează Trump ar fi alcătuit din mici bantustane pe modelul african din perioada apartheidului, unite de niște tuneluri, înconjurate de colonii israeliene, fără un dram de suveranitate autentică. Existența unui ipotetic stat palestinian este condiționată de o serie de cerințe, dezarmarea mișcării Hamas, recunoașterea Israelului ca stat evreiesc (deci numai pentru cetățenii de religie iudaică), stabilirea unui guvern și a unui sistem juridic de tip vestic. O nuanță foarte importantă este aceasta care se referă la caracterul exclusiv evreiesc al Israelului. Israelul, ca stat independent și suveran, a fost recunoscut de către Organizația pentru Eliberarea Palestinei în 1993, odată cu semnarea acordurilor de la Oslo. A recunoaște că Israelul este un stat numai pentru evrei este cu totul altceva. Este ca și cum ai spune că Statele Unite sunt o țară numai pentru oameni albi sau că România este un stat numai pentru creștini. Deci Israelul își dorește ca rasismul să fie recunoscut ca politică de stat. Cum rămâne cu cetățenii de religie islamică sau creștină ai Israelului? Vor fi expulzați? Omorâți? Ceea ce propune Trump este o a doua Nakba. Încă o catastrofă de proporții pentru poporul palestinian. Trump știe că palestinienii nu vor accepta așa ceva niciodată.

Încă o condiție pentru stabilirea statului palestinian este anularea tuturor programelor (inclusiv școlare) și manualelor care incită la violență și promovează ura față de vecinii lor. Poate ar vrea Israelul să vorbească și despre cum programele sale școlare și manualele fac propagandă și intoxică creierele israelienilor de mici copii cu o istorie falsă, despre cum îi portretizează pe palestinieni ca pe niște teroriști înnăscuți și despre cum seamănă ura față de aceștia în inimile tinerilor, începând cu cea mai fragedă vârstă. În manualele israeliene, palestinienii sunt marginalizați și demonizați, se oferă justificări pentru masacre și epurarea etnică, se prezintă cultura evreiască/israeliană ca fiind superioară celei arabo-palestiniene. Dar Trump le ține acum lecții palestinienilor despre cum ar trebui să arate programa lor școlară.

REFUGIAȚII

Problema refugiaților palestinieni a apărut odată cu războiul arabo-israelian din 1948, când armatele sioniste care au creat Israelul pe 77% din pământul Palestinei au expulzat forțat 800.000 de palestinieni sau 57% din totalul populației palestiniene de atunci. Problema refugiaților s-a înrăutățit după ce Israelul a ocupat și restul Palestinei în războiul din 1967, când aproximativ 300.000 de palestinieni au fost expulzați cu forța. Problema refugiaților palestinieni este cea mai proeminentă criză a refugiaților dacă e să raportăm numărul de refugiați la numărul total al populației. În plus, este cea mai îndelungată criză a refugiaților din istoria modernă și care, deși au trecut mai mult de 70 de ani, încă nu a fost rezolvată.

Mai mult de jumătate din poporul palestinian trăiește în afara Palestinei istorice. Mai mult de 88% dintre palestinienii din diaspora trăiesc în țări arabe, gazde naturale pentru poporul arab palestinian. Cei mai mulți refugiați palestinieni se află în țările aflate la granița cu Palestina, 80% dintre refugiații palestinieni ce trăiesc în țările arabe locuiesc în Iordania, Siria și Liban. Mulți palestinieni trăiesc și în țările Golfului Persic, în special în Regatul Arabiei Saudite.

Pe 11 decembrie 1948, Consiliul General al U.N. a decretat rezoluția 194, care afirma dreptul de reîntoarcere al refugiaților palestinieni în casele și pe pământurile natale. Alegerea a fost lăsată în mâinile refugiaților și nu ale altora, rezoluția dându-le dreptul să aleagă ce consideră că e mai sigur, să se reîntoarcă sau nu. De asemenea, s-a creat o comisie U.N. care să faciliteze reîntoarcerea refugiaților și reabilitarea lor economică și socială și să le asigure reparațiile necesare.

Această rezoluție a fost reiterată de-a lungul anilor, deoarece Israelul a continuat să se opună implementării. Israelul a refuzat să își asume responsabilitatea pentru Nakba palestiniană, astfel orice discuție despre refugiați devenind tabu. Cu toate acestea, U.N., mai precis Consiliul de Securitate nu a luat nicio măsură pentru a presa sau obliga Israelul să implementeze rezoluția. U.N. a admis Israelul ca stat membru cu condiția ca acesta să permită reîntoarcerea refugiaților palestinieni, lucru cu care Israelul nu a fost niciodată de acord.

Planul lui Trump specifică foarte clar că nu va exista nicio reîntoarcere a refugiaților palestinieni în Israel. Israelul știe că dacă acceptă reîntoarcerea fie și a unei părți a refugiaților, evreii se vor trezi o minoritate în propria lor țară, iar acesta este un lucru de neconceput pentru el. Documentul lui Trump spune că vor fi primiți 5.000 de refugiați pe an, vreme de 10 ani. Deci 50.000 în total. Dar, potrivit planului american, refugiații palestinieni au 3 opțiuni. Ori devin cetățeni ai țărilor în care se află în prezent, ori își fac o viață într-o a treia țară, ori se mută în noul stat palestinian. Nu vor avea dreptul să se reîntoarcă în Israel.

În schimb, se încearcă să ni se distragă atenția de la problema refugiaților palestinieni, prin aducerea în discuție a refugiaților evrei creați de conflictul arabo-israelian. Ni se sugerează că ar fi de datoria țărilor arabe să îi primească pe refugiații palestinieni, când de fapt este datoria Israelului să accepte reîntoarcerea tuturor refugiaților palestinieni care doresc să se reîntoarcă. Chestiunea refugiaților nu a fost și nu este cel mai mare obstacol în calea păcii, ea poate fi rezolvată mult mai ușor decât alte chestiuni, cum ar fi cea a coloniilor, asta pentru că mulți dintre refugiații palestinieni și-au creat o viață în alte țări, pe care nu sunt dispuși să o părăsească. Deci nu s-ar pune problema unei reîntoarceri în masă. Este vorba de afirmarea unui principiu. Israelul trebuie să își asume responsabilitatea morală și legală pentru crimele din trecut. De ce refugiaţii evrei care au plecat în urmă cu două mii de ani pot să se întoarcă şi palestinienii care au fost alungaţi în 1948 nu pot s-o facă? Însă israelienii încearcă să monopolizeze rolul de victimă istorică şi nu suportă alţi pretendenţi.

FÂȘIA GAZA

Fâșia Gaza s-a născut din Nakba. Înainte de 1948, „Fâșia” nu exista ca unitate geografică. Înainte de 1948, Gaza era un „district”, o regiune administrativă a Palestinei Mandatorii, așa cum a fost în timpul celor patru secole de guvernare otomană. Spre sfârșitul Mandatului Britanic, zona sub-districtului Gaza din 1948 avea 1196,5 kilometri pătrați ce includeau trei orașe importante: Gaza, al-Majdal (acum Așkelon) și Khan Younis, pe lângă 53 de orașe și sate. De-a lungul istoriei, zona districtului Gaza s-a schimbat în dimensiune, dar timp de secole și-a păstrat mare parte a regiunii ce era inclusă în sub-districtul Gaza în ajunul lui 1948.

În timpul războiului, Israelul a ocupat zone dincolo de cele alocate statului majoritar evreiesc de către Planul de Partiție din 1947 al Națiunilor Unite. Forțele israeliene au cucerit 78% din Palestina Mandatorie, procent ce includea 70% din sub-districtul Gaza. Ceilalți 365 de kilometri pătrați rămași din districtul Gaza au revenit administrației egiptene, prima care a folosit termenul de „Fâșie”.

Israelul și Statele Unite fac eforturi să lege rezistența palestiniană de terorismul global, de aceea marșează atât de puternic pe ideea că Hamas este o organizație teroristă și de aceea susțin că dezarmarea acesteia este o condiție pentru ca planul de pace să fie pus în aplicare. Dacă nu se poate ca toți palestinienii să fie portretizați ca teroriști (deși s-a tot încercat asta), măcar pe cei de la Hamas să reușească să-i picteze în aceste culori. Hamas este considerată a fi parte a Frăției Musulmane, însă este nedrept să îi evaluăm poziția asupra statului de drept și a democrației bazându-ne pe literatura de început a mișcării-mamă. Hamas afirmă că a îmbrățișat convingeri noi cu privire la acest aspect și a ajuns să accepte întru totul democrația și conceptul de stat de drept. Participând la alegeri, Hamas a dovedit că este doritoare să funcționeze într-un stat modern și un sistem democratic. A solicitat formarea guvernelor de coaliție care să includă partide seculare și de stânga. Guvernul său, precum și lista pentru parlament, a inclus femei și primul său guvern a inclus miniștri musulmani și creștini deopotrivă.

Trump și Israelul vor să ne facă să credem că Gaza este victima mișcării Hamas, când de fapt micuța fâșie de pământ este victima blocadei instaurate de Israel asupra ei de mai bine de 10 ani. Israelul, nu Hamas controlează granițele, deci decide cine și ce intră și iese din Fâșie, Israelul este cel care ține populația fără apă și curent electric, fără medicamente și hrană. Gaza este în plină criză umanitară, iar ce se întâmplă acolo poartă un singur nume, genocid.

GRANIȚE

Propunerea de a retrasa granițele Israelului nu face decât să le dea israelienilor și mai mult pământ palestinian din Cisiordania, în schimbul a două zone din deșertul Neghev (adică acolo unde nu crește nimic). După cum ne arată harta propusă, planul oferă Israelului o mare parte a Cisiordaniei, unde acum se află un număr de colonii evreiești. Aceste colonii sunt în momentul de față ilegale potrivit legii internaționale și nu sunt considerate parte din Israelul propriu-zis. Numeroase rezoluții U.N. au afirmat că întemeierea și existența coloniilor israeliene în Cisiordania și Ierusalimul de Est sunt o violare a legii internaționale, inclusiv a rezoluțiilor 446, 452, 471, 476, 2334. Rezoluția 446 a Consiliului de Securitate se referă la Convenția de la Geneva ca la instrumentul legislativ aplicabil și îi cere Israelului să nu mai transfere populația proprie în Teritoriile Ocupate sau să schimbe structura demografică a acestora. Rezoluția 2334 din 2016 reafirmă ilegalitatea coloniilor și le numește „o flagrantă violare a legii internaționale și un obstacol major în calea realizării soluției celor două state și a unei păci juste și de lungă durată.”

Populația palestiniană localizată în enclave va rămâne în interiorul teritoriului israelian, dar va face parte din statul palestinian, ne spune planul lui Trump. Enclavele și rutele de acces vor fi responsabilitatea Israelului privind securitatea. Cu alte cuvinte, dacă palestinienii vor un stat al lor, le aruncăm niște firimituri și n-au decât să le zică stat. Noi rămânem cu bucata mare.

Valea Iordanului, care se întinde de-a lungul coastei estice a Cisiordaniei, va trece și ea sub control israelian. Această vale este o zonă intens populată de palestinieni și luată de Israel sub ocupație în timpul războiului din 1967, marcând granița cu Iordania. Conține importante centre palestiniene, cum ar fi Ierihonul, dar și colonii israeliene. Planul lui Trump motivează trecerea acestei suprafețe sub control israelian în baza unor chestiuni ce țin de securitate, prezența armatei în Valea Iordanului fiind esențială pentru a proteja Israelul de pericolul unor potențiale invazii. Din nou, facem apel la aceleași rezoluții menționate și în cazul Cisiordaniei, care afirmă vehement că este interzisă achiziționarea de teritoriu prin război și mutarea populațiilor în și din astfel de teritorii. Consiliul de Securitate al U.N. dictează: „politica și practicile Israelului de a întemeia colonii în teritoriile palestiniene și arabe cucerite începând cu 1967 nu au validitate în ochii legii și constituie un obstacol serios în obținerea unei păci juste, multilaterale și de durată în Orientul Mijlociu.” Rezoluția 446 reafirmă „încă o dată că cea de-a Patra Convenție de la Geneva cu privire la protecția persoanelor civile în timp de război din 12 august 1949 este aplicabilă teritoriilor arabe ocupate de Israel începând cu 1967, inclusiv Ierusalimul.” În ochii comunității internaționale, prezența Israelului în Teritoriile Ocupate face subiectul legii internaționale care se ocupă cu ocupația militară, în speță cu a Patra Convenție de la Geneva. Aceasta interzice alterarea materialului legislativ, transferarea sau deportarea populației locuitoare și reocuparea teritoriului cu propria populație civilă.

IERUSALIM

Trump recunoaște importanța Ierusalimului pentru toate cele trei mari religii, creștinism, iudaism și islam, cu toate acestea, promite Ierusalimul nedivizat drept capitală a statului Israel. Un viitor stat palestinian va primi niște cartiere mărginașe (Kufr Aqab, tabăra de refugiați Shuafat și Abu Dis, unite sub numele Al Quds, „Cel Sfânt”, denumire ce i se aplică Ierusalimului propriu-zis, nu cartierelor mărginașe ale sale) drept capitală. Decizia este uriașă. Este și motivul principal pentru care întreaga lume arabă respinge planul președintelui american. Ierusalimul este important nu doar pentru palestinieni, ci pentru întreaga lume musulmană. De-a lungul vremii, negociatorii palestinieni au tot cerut o capitală a statului Palestina în Ierusalimul de Est. Acum vine Trump și spune că viitorul stat palestinian va avea capitala la Abu Dis, o extensie urbană separată de Ierusalimul de Est de un zid de graniță. Nu posedă vreo semnificație religioasă sau profunzime culturală, precum Ierusalimul.

Dar care este statutul actual al Ierusalimului, potrivit legii internaționale? Orașul Ierusalim a făcut mereu parte din teritoriul Palestinei și nu a avut un statut juridic special până la Rezoluția de Partiție. Rezoluția de Partiție 181 din 1947, căci despre ea este vorba, propunea ca Ierusalimul să fie considerat un corp separat sub un regim internațional administrat de Națiunile Unite. În războiul dintre noul format Israel și țările arabe, Legiunea Arabă a Transiordaniei, sub comandă britanică, a avut succes în fața sioniștilor, a anexat West Bank-ul, s-a redenumit ca Iordania și a declarat Ierusalimul de Est cea de-a doua sa capitală. În ciuda ostilităților din 1948-1949, Națiunile Unite au încercat să impună rezoluția 181, înainte de a renunța, în 1951. Însă opțiunea a rămas mereu deschisă. U.N. au aprobat anexarea iordaniană, listând în 1981 Orașul Vechi al Ierusalimului drept sit iordanian protejat. Totuși, ocuparea iordaniană a Ierusalimului de Est în 1948 nu a creat un drept legal asupra lui. Recunoscându-și slăbiciunea în fața armatei israeliene în războiul de 6 zile, după 21 de ani de „in absentia”, Iordania renunță la anexarea sa în favoarea unui stat palestinian în 1988. În prezent nu are nicio pretenție asupra Ierusalimului.

Măsurile Israelului de a integra Ierusalimul de Vest în teritoriul său și măsurile sale de după războiul din 1967 de a-și afirma suveranitatea asupra întregului Ierusalim au fost îndelung condamnate de rezoluțiile U.N. și nu au nicio bază legală. Ocupația israeliană a Ierusalimului de Vest începând cu 1948 nu a fost recunoscută de jure, deși majoritatea statelor recunosc autoritatea de facto a Israelului asupra sa. Israelul exercită o ocupație militară asupra Ierusalimului de Est. Sub legea internațională, ocupația beligerantă nu conferă titlu. Mai mult, rezoluția 242 afirmă că Ierusalimul de Est se numără printre teritoriile din care Israelul trebuie să se retragă. Este un fapt acceptat de comunitatea internațională că Ierusalimul are un statut aparte, separat de Israel și de Teritoriile Ocupate. Natura exactă a acestui statut rămâne a fi stabilită în contextul unei înțelegeri finale între palestinieni și israelieni. Între timp, suveranitatea asupra orașului este în expectativă.

Ignorând toate aceste aspecte legate de legea internațională și consensul global, președintele Trump declară, pe 6 decembrie 2017, în numele Statelor Unite ale Americii, că Ierusalimul este capitala Israelului și începe demersurile pentru mutarea ambasadei americane de la Tel Aviv la Ierusalim. Acum, președintele Trump afirmă din nou că Ierusalimul ar trebui să rămână nedivizat și nedivizat să fie capitala statului Israel. Astfel, arabii care locuiesc în Ierusalimul capitală a Israelului, vor avea trei posibilități. Fie devin cetățeni ai statului Israel, fie devin cetățeni ai statului Palestina, fie își păstrează statutul de rezidenți permanenți ai Israelului (însă ceea ce își dorește Israelul este un Ierusalim fără locuitorii săi arabi, iar pentru asta le va face viața grea, pentru a-i forța să plece). Ierusalimul ar urma să fie recunoscut internațional drept capitală a Israelului, iar Al Quds (sau orice alt nume ar dori palestinienii) ar urma să fie recunoscut internațional drept capitală a statului Palestina. După semnarea acordurilor, ambasada Statelor Unite în Palestina va fi deschisă în Al Quds, într-o locație stabilită de comun acord.

Situația Ierusalimului ne oferă un exemplu clasic de încălcare flagrantă a legii internaționale tolerată de comunitatea internațională din cauza absenței unor mecanisme de implementare sau, mai bine spus, din cauza lipsei de dorință de a furniza astfel de mecanisme. Acest fapt a permis și permite Israelului să ignore complet legea internațională și să creeze la fața locului o realitate pe care mai devreme sau mai târziu comunitatea internațională va fi forțată să o accepte. Iar cu ajutorul lui Donald Trump pașii sunt și mai rapizi în această direcție.

SECURITATE

Visul israeliano-american privind statul palestinian? Acesta este măreața viziune a lui Donald Trump, un stat complet demilitarizat, un stat incapabil să se apere împotriva oricărei agresiuni din exterior. Mai aveți vreo îndoială că acest „plan” a fost conceput tocmai pentru a eșua? De ce a fost conceput astfel? Deoarece israelienilor le convine cum merg lucrurile pe făgașul pe care sunt acum. Israelienilor se convine păstrarea status-quo-ului, câtă vreme Statele Unite au declarat că settlements-urile din Teritoriile Ocupate sunt legale, au mutat ambasada la Ierusalim și planurile de anexare a Cisiordaniei merg ca pe roate.

„Pacea nu poate prinde rădăcini într-un mediu în care violența este tolerată, finanțată și chiar recompensată”, spune Trump. De aceea ni se sugerează că poporul palestinian trebuie educat în acest spirit al păcii. Poate ne explică și cum are de gând să educe poporul israelian în acest spirit al păcii, pentru că până una alta, israelienii sunt poporul ocupator, armata israeliană este prezentă pe teritoriul palestinian unde taie și spânzură, armata israeliană efectuează raiduri nocturne și arestează uneori și copii fără niciun motiv, la ordinul armatei sunt demolate case și distruse proprietăți, coloniștii israelieni sunt cei care terorizează populația nativă, umblând cu mitralierele pe umăr, aruncând cu pietre în păstori și în fermieri, împușcând și călcând animalele cu mașina și multe alte asemenea acte violente.

Israelul pozează din nou în victimă, afirmă că toate războaiele sale au fost de apărare și se plânge că de la întemeierea sa, nu a avut o singură zi de pace cu toți vecinii săi. Da, așa se întâmplă atunci când invadezi o țară, când îi expulzezi populația ca să-i faci loc populației tale, când impui un regim militar de ocupație pe un teritoriu care nu-i al tău, oamenii tind să nu te placă. Noroc cu Statele Unite și Donald Trump care au venit să susțină spatele frățiorului lor mai mic. De altfel, așa motivează documentul lui Trump anexarea văii Iordanului, Israelul are nevoie de această regiune ca să se apere de posibile amenințări din est. De asemenea, Israelul spune că se teme că dacă se retrage din valea Iordanului, așa cum a făcut cu Gaza, riscă să creeze un mediu propice de înflorire a terorismului. În acest sens, viitorul stat palestinian trebuie oricum să se angajeze că va lupta împotriva terorismului (obsesia americană) pe toate fronturile. Că va stabili și aplica legi care să interzică activitățile și organizațiile teroriste, că îi va pedepsi pe cei implicați în astfel de activități, că va opri recompensele și plățile efectuate familiilor celor acuzați de terorism.

Ceea ce par să uite Israelul și Statele Unite este că și statul evreiesc a fost implicat în acțiuni teroriste, dar în fața acestora trebuie să închidem ochii. Încă de dinaintea întemeierii statului Israel, grupările paramilitare sioniste (Irgun, Lehi) au efectuat o serie de atentate îndreptate împotriva britanicilor care guvernau la vremea aceea Palestina, în ideea de a-i face să părăsească mai repede teritoriul, pentru a putea ei să stabilească statul Israel. Oare numele Baruch Goldstein le spune ceva israelienilor? În caz că au uitat, este vorba de un ofițer în rezervă al armatei israeliene care a intrat în moscheea Ibrahimi din Hebron și a ucis 29 de oameni, rănind alți 125 până când a putut fi oprit. În 2015, doi coloniști, doi settleri extremiști au incendiat casa familiei Dawabsheh, lăsând un copil orfan și ucigând astfel inclusiv un bebeluș de 18 luni. Terorismul nu are nici culoare și nici religie. Dacă palestinienii trebuie să se angajeze că vor lupta împotriva terorismului palestinian (deși ceea ce Statele Unite și Israelul numesc terorism palestinian este rezistență la ocupație, drept garantat prin lege), atunci și Israelul trebuie să se angajeze că va lupta împotriva terorismului israelian.

Să ceri unui stat să fie lipsit de o armată este absurd. Însăși noțiunea de stat presupune că acesta are măcar capacitatea de a-și apăra granițele. De aceea Națiunile Unite insistă să sublinieze că un plan de pace pentru Israel-Palestina trebuie să asigure pacea și securitatea pentru ambele state, în interiorul granițelor stabilite. În mod ironic, Israelul este cel care insistă atât de mult asupra dreptului său de a-și apăra granițele. Se pare că palestinienii nu pot beneficia de același drept.

Donald Trump le cere palestinienilor să nu posede o infrastructură militară, armament de toate tipurile (antiaerian, rachete, mine, vehicule blindate, mitraliere, arme laser sau pe alt tip de radiații, spații amenajate pentru antrenament militar, arme de distrugere în masă). În schimb, Israelul are una dintre cele mai puternice armate din lume. El are voie să posede orice tip de armament. În plus, își va rezerva dreptul de a distruge orice spațiu din statul palestinian folosit la producerea de armament interzis. Se pare că palestinienii sunt condamnați să se apere ca până acum, cu praștii și pietre, în cazul unor ofensive israeliene. Și mai are tupeul domnul Trump să vorbească despre cum le va reda el demnitatea palestinienilor. Păi ce este acest plan dacă nu o umilire, o batjocură, o lipsă de respect la adresa poporului palestinian. Un stat demilitarizat, dar patrulat de armata unui alt stat este o colonie. Dacă Israelul are dreptul să-și apere granițele, atunci și statul Palestina trebuie să aibă același drept.

CONCLUZIE

„Acordul secolului”, cum este numit documentul prezentat de Donald Trump, a generat diverse reacții din partea comunității internaționale. Palestinienii și aliații lor l-au respins imediat, în timp ce premierul israelian Benjamin Netanyahu a salutat inițiativa președintelui american. Turcia nu aderă la planul american pe care-l califică un „plan de anexare care urmărește să ucidă soluția celor două state și să fure teritoriile palestiniene”. Iordania a declarat că susține eforturile „vizând obținerea unei păci juste și globale”, a cărei singură cale este stabilirea unui stat palestinian independent în cadrul frontierelor stabilite în 1967 , având Ierusalim de Est drept capitală. Arabia Saudită apreciază efortul lui Donald Trump, dar solicită negocieri directe între palestinieni și Israel. Franța și-a exprimat convingerea că soluția „celor două state”, în conformitate cu legislația internațională și cu parametrii agreați la nivel internațional, este necesară pentru stabilirea unei păci juste și de durată în Orientul Mijlociu. Berlinul a amintit că doar o soluție „acceptabilă pentru ambele părți” poate conduce la pace. Londra privește planul lui Trump drept o „propunere serioasă”, dar insistă că „doar liderii Israelului și ai teritoriilor palestiniene vor putea spune dacă aceste propuneri pot satisface nevoile lor și aspirațiile oamenilor pe care îi reprezintă.” Rusia susține și ea nevoia unor negocieri directe între israelieni și palestinieni, pentru a ajunge la un „compromis reciproc acceptabil”. Ministrul român de Externe, Bogdan Aurescu, a declarat că România va analiza planul și că va continua să susțină soluția celor două state.

Este greu de spus ce e mai jignitor -- nenumăratele încălcări ale legii internaționale pe care le conține planul lui Trump sau faptul că președintele american insistă că mascarada aceasta este un plan de „pace.” Luând în considerare realitatea curentă a brutalei ocupații israeliene, orice soluție reală trebuie să înceapă cu încetarea acestei ocupații. Și totuși, planul lui Trump face exact opusul. În locul independenței pe pământul lor, Trump le oferă palestinienilor un șir de închisori păzite de forțele armate israeliene și înconjurate de colonii evreiești. În loc să le permită palestinienilor accesul la propriile lor resurse, planul lui Trump le permite coloniștilor israelieni să fure și mai mult din ceea ce aparține de drept palestinienilor. În locul libertății pentru o Cisiordanie întemnițată și o Fâșie Gaza captivă, planul lui Trump aruncă cheia de la închisoare. În loc să pună capăt ocupației israeliene, planul lui Trump caută să o permanentizeze. O replică serioasă la acest plan nu poate fi dată, singurul lucru ce poate fi făcut este ca acest plan să fie expus drept ceea ce este, o crimă. O crimă, nu numai împotriva palestinienilor, ci și împotriva comunității internaționale și împotriva celor care au respect față de litera legii.

Fără dreptate nu există pace

Palestinienilor nu pacea li se oferă, ci o continuare, chiar o accentuare a ocupației. Dacă până acum israelienilor le convenea actuala stare a lucrurilor, acum pot spera la mai mult decât menținerea status-quo-ului și anume la anexarea a și mai mult teritoriu palestinian. Trump vorbește despre anexarea văii râului Iordan și a mai multor settlements din Cisiordania. 

În continuare palestinienii sunt neglijați, nebăgați în seamă, neîntrebați ce își doresc. Presa scrie că în zilele următoare, doi politicieni israelieni, Netanyahu și Benny Gantz, urmează să aibă câte o întâlnire cu președintele Trump, pentru a discuta detaliile mărețului său plan al păcii de care e atât de mândru. Americanul e cum nu se poate mai încântat de el însuși, lăudându-se cu numărul mare de telefoane primite de la diverși politicieni dornici să își exprime entuziasmul și sprijinul. Printre aceștia se pare că se numără și britanicul Boris Johnson. Și iată cum britanicii și americanii își dau din nou mâna, pecetluind soarta unui teritoriu care nu le aparține și hotărând destinele unor oameni cu care n-au nici în clin, nici în mânecă. De fapt așa a fost mereu, cei puternici au decis pentru cei slabi și neajutorați. Jared Kushner, ginerele lui Trump și unul dintre cei care au contribuit la acest plan i-a avertizat pe palestinieni (cum altfel?) să nu o dea în bară și să accepte mărinimoasa ofertă. Greu de crezut că poate exista cineva mai arogant decât Trump zilele astea, dar Kushner dovedește cu vîrf și îndesat de ce este înrudit cu afaceristul devenit președinte de stat. Cine se aseamănă, se adună, nu? De la înălțimea poziției sale de consultant al lui Trump pe probleme de Orientul Mijlociu, acesta aruncă o flegmă în capul palestinienilor și spune că ăsta e el tratându-i cu respect. Nicio vorbă despre evacuarea settlements-urilor, nimic despre demilitarizarea Cisiordaniei, nimic despre dreptul de reîntoarcere al celor expulzați în războiul din 1948 și cel din 1967, nimic despre calea concretă spre crearea unui stat palestinian, că așa doar să menționezi vag, în treacăt, e simplu. Mai greu e să iei în calcul realitatea palpabilă, să ții cont de chestiuni precise.

Ce le rămâne palestinienilor? Să fie mai uniți ca oricând. Să lase la o parte disputele interne, orgoliile și interesele personale meschine, să spună un NU hotărât glumei proaste prezentate de Trump drept proiect și să-și facă auzită vocea. Nu le va fi ușor, pentru că sunt mai singuri ca oricând. Arabia Saudită, Egiptul și Emiratele Arabe Unite se pare că susțin planul lui Trump fără rezerve. Qatarul îl susține și el, cu condiția să se respecte granițele trasate în 1967 și refugiații palestinieni să se poată reîntoarce. Uniunea Europeană a demonstrat că e un organism pe care palestinienii nu se pot baza. La fel, legea internațională și rezoluțiile U.N. sunt praf în vânt în ochii politicienilor de tip Trump. A sta uniți e singura șansă a palestinienilor. Au mai dovedit că pot juca cu succes rolul lui David care îl înfruntă pe Goliath. Fără dreptate nu există pace.

Afacerea secolului sau cam așa ceva

Stau în cumpănă de ieri seară -- să scriu, să nu scriu ceva despre asta? Încerc să îmi simplific viața și să mă implic mai puțin, pentru că prea multă pasiune strică și eu am o predispoziție spre asta. Așa că îmi voi restrânge cât pot comentariile la conținutul discursului președintelui Trump privind așa-zisul ”plan de pace” pentru Israel și palestinieni. Nu am stat să ascult tot, că sunt și eu om, au și răbdarea și nervii mei o limită. Am citit ulterior presa și am umplut cu informații golurile (Haaretz, dacă vă interesează, publică transcrierea integrală a discursului). Discursul, la fel ca Trump, a fost plin de clișee. Grețoase, obositoare, ieftine. Aceeași vomă regurgitată pe post de inovație. Aiurea. Cu SUA care luptă împotriva terorismului și extremismului din Orientul Mijlociu, cu aceleași State Unite care au înfrânt califatul ISIS nu în procent de 95% sau 99%, ci sută la sută, cum l-au mierlit pe al-Baghdadi și ce băieți buni sunt ei. Cum cel mai bun dintre băieții buni este chiar el, Trump, care a venit la Casa Albă să facă lucruri mărețe și care e pe cale să ducă la capăt ceea ce niciun președinte american nu a reușit până acum, pacea între israelieni și palestinieni. Cu Hamas și Jihadul Islamic care se folosesc de palestinieni ca de niște pioni pentru a infesta Orientul Mijlociu cu extremismul lor. Cu generozitatea Israelului, care, vezi Doamne, e gata să cadă la o soluție de compromis, doar ca palestinienii să aibă și ei statul lor independent. Israel, care este această lumină între nații, făclia ce ține vie democrația printre barbarii din Orient.

Cu greu, foarte greu, am trecut peste greața de a-l privi pe Trump cum îi aruncă ocheade și îi zâmbește complice lui Bibi Netanyahu. Așa bromance mai rar, nenică, poate în filme.

Nimic nou. Aceeași penibilă așa-zis soluție a celor două state, în condițiile în care ea este imposibil de pus în practică. De ce este imposibil? Pentru că Israelul nu a dorit niciodată crearea unui stat palestinian alăturat lui. Dacă și-ar fi dorit, nu ar mai fi ciuruit întreaga Cisiordanie (West Bank) cu settlements exclusiv evreiești, făcând abstracție de Convenția de la Geneva, care interzice ocupatorului să își transfere propria-i populație în teritorii cucerite prin război. Suprafața destinată unui viitor stat palestinian nu mai are niciun fel de continuitate teritorială, întreaga Cisiordanie fiind mai găurită ca un șvaițer. Unde să mai pui un stat acolo? (Iar Gaza e o glumă. Mă rog, asta fie spus așa, Gaza e un dezastru).

Apoi rămâne chestiunea Ierusalimului. Trump ori nu și-a luat ieri pastilele, ori e chiar mai incapabil decât pare. La începutul discursului a spus că întreg acest „plan de pace” va fi valabil cu condiția ca Ierusalimul NEDIVIZAT să fie capitala Israelului (lucru cu care palestinienii și întreaga lume arabă nu vor fi de acord, nici măcar monarhiile din Golf, alea care se trag de șireturi cu Netanyahu). Iar mai încolo, când începe să vorbească despre ipoteticul stat palestinian, spune că acesta ar urma să aibă capitala în Ierusalimul de Est, unde Statele Unite ar fi atât de drăguțe încât și-ar deschide o ambasadă. Deci, cu Ierusalimul cum rămâne, mister Trump?

Eu tot cred că Ierusalimul ar trebui să aibă un statut special, pentru că este un loc de o importanță colosală atât pentru iudaism, cât și pentru islam și creștinism. E o idee care a mai fost vehiculată, ca Ierusalimul să nu aparțină nici statului evreiesc, nici celui palestinian, ci să fie guvernat internațional. A doua variantă este valabilă în condițiile stabilirii unui stat unic ce să cuprindă atât israelienii, cât și palestinienii, un stat democratic, unde toți, atât evrei, cât și ne-evrei, să poată coexista în libertate, beneficiind de aceleași drepturi și supunându-se acelorași legi, cu Ierusalimul reunit drept capitală.

Din păcate însă, cred că nu vom fi martori la o astfel de soluționare. În condițiile în care președintele american a declarat legale settlements-urile care până acum erau considerate ilegale, atât de legea cât și de consensul internațional, inclusiv de administrațiile americane de până la Trump, cred că se va merge mai departe cu anexarea Cisiordaniei, fie prin Netanyahu, fie prin Gantz, adversarul său politic, depinde cine va deține următorul mandat de premier.

Dar hei, președintele Trump participă la nu știu ce marș pentru viață. După cum spuneam la început, ce băiat bun! Da, all lives matter, chiar și viețile nenăscute încă. Mai puțin dacă ești palestinian. Atunci ești sortit să mori sau să trăiești ca un sclav.

Încă un „plan de pace”?

Am obosit de cât am auzit că palestinienii au respins mereu pacea, că au refuzat toate ofertele care li s-au făcut. Cum ar veni, Israelul mereu a vrut să trăiască în liniște și armonie alături de palestinieni, dar cei din urmă sunt de vină că acest lucru nu s-a întâmplat. Păi să o luăm de la început. După ce britanicii (care în prealabil le promiseseră și evreilor și arabilor palestinieni, separat, independența în Palestina, pe vremea aceea aflată încă sub Mandat britanic) au ajuns la concluzia că problema e un cartof prea fierbinte, au pasat-o în mâinile americanilor. În 1947, Organizația Națiunilor Unite a venit cu celebrul Plan de Partiție. De ce acesta nu a fost acceptat de palestinieni? Pentru că era nedrept. Evreii veniți în Palestina la vremea aceea constituiau o treime din populația Palestinei, dețineau în jur de 7% din teritoriu, iar U.N. le-a alocat acestora peste 55% din teritoriu pentru întemeierea acolo a statului evreiesc. Voi ați fi acceptat? Palestinienii au spus nu, iar sioniștii au intrat peste ei cu proaspăt formata lor armată și au mai luat încă o parte din teritoriul desemnat pentru așa-zisul stat arab. O mare parte a palestinienilor a fugit din țară în perioada aceea, refugiindu-se în statele alăturate, majoritatea rămânând refugiați până în ziua de azi (Israelul s-a opus mereu reîntoarcerii lor).

Apoi, că vorbim de Camp David sau Oslo, atât israelienii cât și americanii nu au făcut decât să vină cu un proiect de pace trasat complet din perspectivă israeliană. Viziunile și propunerile lor dovedeau zero înțelegere pentru aspirațiile naționale ale palestinienilor și drepturile lor. Strategia israeliană a urmărit mereu fragmentarea palestiniană, fie de natură politică, fie teritorială. După demararea așa-zisului proces de pace de la Oslo, în anii 90, ocupația militară, expansiunea settlements-urilor și sub-dezvoltarea economică nu au făcut decât să se accentueze. Am putea spune chiar că israelienii (și americanii) au venit în mod special cu propuneri despre care știau foarte bine că nu vor fi acceptate de palestinieni, tocmai pentru a poza ulterior în băieții buni, dispuși la concesii, iar palestinienii să pară cei nerezonabili.

Iar acum vine Donald Trump și are senzația că e cel mai șmecher dintre toți. Face abstracție de legea internațională și calcă în picioare rezoluțiile U.N. Declară că Înălțimile Golan siriene aparțin de drept Israelului, mută capitala Israelului de la Tel Aviv la Ierusalim, susține că Ierusalimul nedivizat va sta drept capitală a Israelului dacă e să pună în practică așa-zisul său plan de pace, afirmă în mod oficial că settlements-urile din West Bank sunt legale și vrea ca palestinienii să fie de acord cu el și să cadă la pace. Cu alte cuvinte, singurul stat posibil pentru palestinieni va fi alcătuit din niște bantustane de tip african de pe vremea apartheidului, iar dacă nu acceptă, tot palestinienii sunt de vină că nu se poate negocia cu ei. Iar câtă vreme așa-zisele negocieri au loc numai între Trump și prim-ministrul israelian, oricare ar fi ăla, fără ca palestinienii să fie invitați la masa tratativelor, atunci să nu se aștepte prea curând la pace.

Pesah însângerat

S-au încheiat primele două mari zile din sărbătoarea Pesah sau Paștele evreiesc, cum mai este numită. Evreii de pretutindeni au sărbătorit ieșirea din Egipt, ieșirea din robia egipteană, părăsirea unei ere a idolatriei și pășirea către calea lui Dumnezeu Unul, calea Torei. Israelul (și o spun cu inima îndurerată) se încăpățânează să se închine idolilor. Idolul puterii i-a vrăjit pare-se iremediabil pe o parte din copiii lui Israel. În loc să se închine lui Dumnezeu, israelienii se închină armatei, lui Netanyahu și lui Lieberman, rabinilor care prea puțin au în comun cu spiritualitatea și prea mult cu jocul intereselor ce face din ei niște politicieni versați, nu niște lideri spirituali.

Pe 30 martie, când evreii se pregăteau pentru prima cină de Seder, armata israeliană omora oameni. 17 palestinieni uciși și peste o mie răniți. De ce? Pentru că au îndrăznit să protesteze pașnic, la granița dintre Fâșia Gaza și Israel. Să ne înțelegem bine, Israelul nu se află în război. Înțeleg că în timpul războiului există un cod al comportamentului, diferit de cel din vremuri pașnice. Pacea nu o fi fluturând pe meleagurile acelea orientale, însă nu există un război. Există o armată de ocupație ce face legea pe bucata de teritoriu numită West Bank sau Cisiordania și există populația palestiniană din acel teritoriu care trăiește după cum dictează IDF-ul. Există aceeași armată israeliană și există o populație de 2 milioane de oameni în Gaza, oameni care trăiesc ca într-un ghetou, privați de lumină, de apă potabilă, de mâncare, de medicamente, de slujbe, de viitor. Deci nu există niciun război, nu există două părți mai mult sau mai puțin egale care se luptă pentru...treaba lor pentru ce. Nu, avem un colos militar, și avem o populație care își cere independența, care își cere drepturile naționale și umane. Ca pe vremea robiei egiptene, avem un popor rob și un popor înrobitor. De data aceasta poporul evreu (și din nou, mă doare nespus să articulez vorbele astea) a ales să fie înrobitorul. Poporul ăsta atât de oprimat de-a lungul secolelor, ba de unii, ba de alții, a ales să se comporte ca cei ce i-au fost dușmani, ca cei ce l-au scuipat și l-au umilit. De ce? De ce, Israele?

Cum nu te doare pe tine sufletul, Israele, cum nu-ți arde obrazul, cum nu ți se înnoadă stomacul? Cum să sărbătorești tu, Israele, eliberarea ta, prin crimă? Căci nu există alt cuvânt. Când ucizi oameni neînarmați care protestează pașnic de-a lungul unei granițe se numește crimă. Da, au ieșit niște zeci de mii de oameni să protesteze. Au ieșit că n-au mai suportat. Asta e, când nu ai controlul propriei vieți, al propriului destin, ți se mai urăște uneori de amarul de ei viață și îți vine să urli. La lună, la stele, la graniță, la cine te-o auzi. Ție nu ți-a venit niciodată să urli, Israele? Pe tine nu te-a apăsat prea mult cizma asupritorului pe grumaz, Israele? Tu n-ai disperat, Israele? Nu ai urlat tu la ceruri și la Dumnezeu, Israele, vreme de sute de ani, să te audă și să te elibereze? Ce vină au oamenii ăștia că simt la fel?

„Ahavti ki yishma Adonai, et koli tachanunay. Ki hitah oz’no li, uv’yamai ekra. Afafuni chevlei mavet, um’tzarei sh’ol m’tzauni, tzarah v’yagon emtza. Uv’sheim Adonai ekra: anah Adonai maltah nafshi!” „Îl iubesc pe Domnul, căci Domnul îmi aude vocea, rugămințile. Și-a întors urechea către mine, ca în zilele mele să strig către El. Durerile morții m-au împrejmuit; marginile mormântului m-au găsit; necaz și suferință va fi să găsesc. Atunci voi striga în numele lui Dumnezeu: „Te rog, Doamne, salvează-mi sufletul!”

Așa strigă și oamenii aceia ce-și zic palestinieni. Protestul lor a fost un strigăt de durere, de disperare. În ziua aceea nu s-au mai rugat cu mâinile spre cer, ci cu picioarele, mărșăluind. Oare nu știi tu, Israele, ce înseamnă să te rogi cu fiecare părticică din corp, cu membrele, cu trunchiul, cu toate măruntaiele? Ai uitat tu, Israele, ce e durerea? Oare pe strămoșii tăi, Israele, nu-i doare uitarea ta?

Presa va spune: Hamas, Hamas, Hamas. Pentru orice pe lumea asta, e de vină Hamas. Că a plouat, e de vină Hamas. Că n-a plouat, e de vină Hamas. Că a nins sau c-a ieșit soarele e de vină Hamas. Că au fost printre protestatari și luptători Hamas sau din alte facțiuni politice palestiniene, da, au fost. Însă marea majoritate a oamenilor a venit de capul ei acolo. Chiar crezi Israele, că ăia 2 milioane din Gaza au nevoie de Hamas ca să-i motiveze să protesteze față de soarta lor? Nu, le ajunge durerea, le ajunge disperarea. Și tu, Israele, tu ai găsit de cuviință să-i împuști, în prima seară de Seder. Și ai găsit de cuviință chiar să te mândrești. (După care ai șters postarea și te-ai făcut că plouă.)

Eu mă rog pentru tine, Israele, de acest Pesah, ca de fiecare sărbătoare și fiecare Șabat. Mă rog pentru eliberarea ta. Ți se pare că ești liber, pentru că ești puternic, ai o armată impunătoare și de legea internațională te doare în cot. Dar sufletul tău, Israele, vai de sufletul tău. Răutatea și aroganța colcăie în sufletul tău, Israele. Setea de putere te-a înrobit mai tare ca sclavia egipteană. Din poporul Torei te-ai transformat într-o hidoșenie pe care nici nu știu cum s-o numesc. Și știi ce doare, Israele? Nu doar că nu îți pasă de oamenii care sunt de altă religie și etnie, dar nu îți pasă nici de evreii care suferă pentru că tu te comporți așa cum te comporți. Nu-ți pasă de evreii cărora le crapă obrazul de rușine când tu comiți crime în numele religiei care pentru ei e lucru sfânt. Îți pasă doar de evreii care te aplaudă cuminți. Și e urât Israele, e urât și crud.

Israel akbar!

Aceasta a fost sugestia făcută unui membru arab al Knesset-ului de Yoav Kish, politician israelian, membru al partidului Likud. Ca musulmanii să nu mai spună că Dumnezeu e mare, ci că Israelul e mare. Că arabii ar trebui să iubească Israelul ca pe Dumnezeu și să se teamă de el ca de Dumnezeu. Șocant, nu? A-l înlocui pe Dumnezeu cu Israelul pare puțin cam mult chiar și pentru un politician israelian. Asta dacă ești un novice în politica Orientului Mijlociu. Însă vorbele respective se încadrează cât se poate de bine în logica sionistă. Politicianul israelian l-a înlocuit de mult pe Dumnezeu cu Israelul. Sondaje recente arată că jumătate dintre evreii israelieni nu cred în Dumnezeu. Însă toți evreii israelieni (și o mare parte a celor din diaspora) cred în statul lor preaiubit. Numai jumătate din evreii israelieni respectă Șabatul și legile kashrut-ului, dar toți respectă IDF-ul. Sionistul este puternic, se plimbă cu mitraliera pe umăr prin mall, ce îi trebuie lui Dumnezeu? Dumnezeu e invocat numai atunci când vine vorba de justificat colonizarea Palestinei, în rest, cine are timp pentru asemenea prostii? Dă cheeseburgerul ăla încoace, mai bine.

Sionismul s-a născut ca o revoltă față de iudaism. Odată cu emanciparea Europei, unii evrei au hotărât că s-au săturat să fie slabi și neajutorați, s-au săturat să își pună nădejdea într-un Dumnezeu care i-a uitat și care oricum i-a aruncat în exil (uitând că Dumnezeu i-a scos din Egipt și ignorând faptul că exilul are un scop bine întemeiat). Astfel că sionistul a hotărât că Tora e depășită, iudaismul tradițional cu sutele lui de reguli și ritualuri nepotrivit pentru noua lume modernă din care voia să facă parte, și-a pus arma pe umăr și și-a croit noul drum, neinteresându-l că niște oameni nevinovați aveau să sufere din cauza ambițiilor sale naționaliste.

Cu timpul, religia a fost folosită ca un fel de manta pe care statul secular nou format și-a trântit-o pe umeri pentru a dobândi mai multă forță și legitimitate în ochii mai multor evrei. Însemnele religioase și-au făcut loc pe avioanele de luptă și pe documentele oficiale, numai în suflet nu au reușit să își facă loc. De „Să-l iubiți pe străin că și voi ați fost străini în țara Egiptului” cine mai are timp și chef...„Să te temi de Domnul Dumnezeul tău, să-L slujești, să te alipești de El, și pe Numele Lui să juri..” haida de. Cum să se teamă israelianul, când are cea mai puternică armată din regiune?

Astăzi, politicianul israelian se folosește de religie după bunul plac, pentru a servi intereselor sale. Astăzi, politicianul israelian rostește cu nonșalanță vorbe ca „Tora”, „Dumnezeu”, vorbe care nu au pentru el nicio însemnătate. Că zice „Tora” sau că zice „cartof prăjit”, tot aia e. La fel de necutremurat îi rămâne sufletul, la fel de nemișcată inima. De ce am avea pretenția ca politicianul israelian să respecte religia musulmană (sau orice altă religie), când el nu respectă nici măcar religia iudaică? Pentru politicianul israelian, a fi religios e un costum de Purim, la fel ca Batman. Pentru politicianul israelian a fi religios e o mască pe care ți-o pui pe chip sau ți-o dai jos în funcție de cum dictează interesul de moment. Politicianul israelian nu înțelege că religia se trăiește, e o stare a ființei 24/7. E ca o a doua piele care fuzionează cu pielea ta naturală și devine una. Nu o mai dai jos. Așa trăiești și așa mori. A fi religios înseamnă a-L trăi pe Dumnezeu. Înseamnă a fi în permanență conștient că tot ce faci și ești există deoarece există un Dumnezeu care permite asta. Deoarece există un Dumnezeu care, în infinita Sa iubire și milă îți permite să închizi ochii seara și să-i deschizi dimineața, să-ți întinzi membrele, să te ridici și să stai pe două picioare, să te îmbraci, să te speli pe mâini, să îți golești intestinele, să bei, să mănânci, să umbli și așa mai departe. A fi credincios înseamnă a fi în permanență recunoscător pentru toate acestea. Înainte de a-și spăla mâinile pentru prima dată dimineața, un evreu credincios spune o binecuvântare în care îi mulțumește lui Dumnezeu că i-a dat porunca de a-și spăla mâinile. Înainte de a bea o gură de apă, evreul credincios îi mulțumește lui Dumnezeu că i-a dat posibilitatea de a sorbi gura aia de apă. Înainte de a mânca un fruct, evreul credincios spune altă binecuvântare. Înainte de a mușca dintr-o coajă de pâine, evreul credincios spune o alta, mulțumind pentru pâinea aceea. Și ce este o binecuvântare sau o rugăciune? Este a vorbi cu Dumnezeu, este a avea o relație cu Dumnezeu, înseamnă a-L trăi pe Dumnezeu. Înainte de a-și părăsi casa, evreul credincios sărută mezuzah de pe tocul ușii sale, mezuzah care conține vorbe sfinte, cuvintele lui Dumnezeu. Și de ce evreii credincioși își pun mezuzah la ușă? Deoarece trebuie să fie în permanență înconjurați de Tora, de cuvântul lui Dumnezeu. Un om care simte în permanență nevoia de a fi in relație cu Dumnezeu nu poate comite acte ce contrazic grav voința lui Dumnezeu. Un astfel de om nu își poate bate joc de religie. Un astfel de om nu își bate joc de simbolurile religioase. Desigur, cineva ca Avigdor Lieberman, fostul bodyguard/actual ministru al apărării nu are cum să știe lucrurile acestea, drept pentru care a găsit de cuviință să se costumeze în evreu haredi de Purim, punându-și o kippah neagră pe cap și niște peyos (perciuni) falși și îmbrăcând o uniformă IDF, ridiculizând astfel evreii ultra-ortodocși care refuză să servească în armata israeliană. Atunci când respecți o religie, o respecți de la A la Z, cu tot ce implică ea: teologie, ritual, simboluri religioase. Nu ne batem joc de kippah, nu ne batem joc de peyos, nu ne batem joc de ritualuri, nu ne batem joc de evreii religioși, nu ne batem joc de Torah. Însă în statul Israel nu este problemă când cineva își bate joc de aceste lucruri sacre, problema e când cineva critică politica Israelului și IDF-ul.

Liderul de stânga al Uniunii Sioniste, Avi Gabbay spunea cu ceva timp în urmă că evreii israelieni au uitat cum să fie evrei. De fapt liderul laburist îi îndemna pe israelieni să fie și mai sioniști, căci în logica „de partid” (să fim serioși, în Israel e un singur partid, diversitatea politică e o glumă proastă) a fi evreu este egal cu a fi sionist. De fapt israelienii au uitat să fie evrei din momentul în care a fost creat statul Israel. În momentul în care evreii au devenit israelieni, au încetat să mai fie evrei. Odată cu formarea noului stat, Israelul l-a înlocuit pe Dumnezeu și sionismul a înlocuit Tora. Așa că e inutil să ne întrebăm, așa cum am făcut-o eu inițial, revoltată de vorbele grave rostite, fie și la nervi, de Yoav Kish, oare cum ar reacționa israelienii dacă cineva le-ar sugera să schimbe cuvântul „Dumnezeu” din rugăciunea lor de căpătâi, Shema Yisrael...e inutil să ne întrebăm, deoarece israelienii l-au înlocuit pe Dumnezeu de mult. Din rugăciuni, din viață, din suflete.

Ierusalimul cui?

după prof. R. J. Zwi Werblowsky, ”The Meaning of Jerusalem to Jews, Christians, and Muslims”


O modalitate prin care oamenii au experimentat și cristalizat sentimentul sacralității a fost prin relația lor cu spațiul. Există pământuri sfinte -- pământuri considerate sfinte prin virtutea legăturii ce conectează grupuri de oameni la pământul pe care aceștia trăiesc. Este o legătură de recunoștință și iubire care adesea și de multe ori imperceptibil, se transformă în venerare. Există locuri sfinte care sunt diferite de pământuri sfinte, locuri unde divinul devine manifest, într-un fel sau altul, pentru ochii oamenilor și care sunt adorate și prețuite ca lucruri concrete, tangibile; mărturii ale realității divinului devenit vizibil în experiențele sau tradițiile teofaniilor, revelațiilor, miracolelor sau vieților oamenilor sfinți, definite spațial. Există orașe sfinte, care sunt diferite de locurile sfinte: orașe care și-au dobândit sfințenia ca rezultat al circumstanțelor și evenimentelor, sau există orașe care sunt sfinte deoarece, fie în teorie, fie în practică, au fost construite pentru a reflecta realitatea cosmică -- un soi de reflexie spațială microcosmică a cosmosului și a pământului său sacru așa cum este conceput și exprimat în tradiția mitologică.

Există orașe care sunt sfinte deoarece găzduiesc și posedă un obiect sfânt sau un altar. Mecca, Lhasa, Angkor, Roma și multe altele. Un exemplu modern este Tenri, în Japonia, care este un oraș sfânt nu doar pentru că este construit în jurul „buricului pământului”, sacrul kanrodai, ci și pentru că este construit potrivit unei căi divine.

Ierusalimul este oraș sfânt pentru trei mari religii. Ce a însemnat și ce înseamnă el pentru evrei, creștini și musulmani, care este natura legăturii lor cu acest oraș, care sunt originile caracterului său sacru sunt întrebări mai relevante poate ca oricând.

Pentru musulmani, Ierusalimul este al-Quds („Cel Sfânt”). Realitatea credinciosului musulman nu este neapărat aceeași cu realitatea istoricului. Pentru istoricul necredincios, realitatea este că profetul Mohamed nu a pus piciorul în Ierusalim. Statutul sacru al Ierusalimului în islam derivă parțial din creștinism și iudaism. Multe dintre ideile centrale ale islamului -- monoteismul, ziua judecății, responsabilitatea morală a omului pentru acțiunile sale -- se datorează moștenirii evreiești și creștine. Coranul adoptă și acceptă poveștile patriarhilor așa cum au fost trasate de iudaism și creștinism. Sfințenia Ierusalimului face parte din această moștenire și într-adevăr, direcția originală a rugăciunii (qibla) nu era către Mecca, ci către Ierusalim. Nu este locul și momentul potrivit pentru a discuta schimbarea direcției rugăciunii musulmane, există destulă literatură istorică și teologică pe tema aceasta. Există însă un faimos pasaj în Coran, sura 17:1, care merită atenție: „Mărire Celui ce l-a purtat în noapte pe robul Său de la Moscheea cea Sfântă la Moscheea cea Îndepărtată cu împrejmuirea pe care am binecuvântat-o ca să-i arătăm din semnele Noastre.” Aceste cuvinte au fost interpretate, de la începutul islamului, ca descriind miraculoasa călătorie (isra') a profetului Mohamed de la Mecca la Ierusalim, de unde s-a urcat la ceruri (mi'radj).

De-a lungul timpului, moscheea Al Aqsa a devenit identificată drept „moscheea cea îndepărtată” din sura 17:1. Esența poveștii, cu relevanță pentru subiectul de față, ar putea fi formulată în felul următor: nu există zboruri directe de la Mecca spre ceruri; trebuie să faci o escală la Ierusalim. Prin această interpretare și această fuziune dintre isra' și mi'radj, islamul s-a legat de sfințenia tradițională a Ierusalimului în iudaism și creștinism și a integrat această moștenire în propriul său sistem religios.Capturarea Ierusalimului de către Kalif Omar în 638 a jucat un rol esențial în dezvoltarea acestei credințe și tradiții și a fost întărită odată cu construirea Domnului Stâncii în 691 e.n. și a moscheei Al Aqsa în 705 e.n. Pentru islam deci, orașul Ierusalim este sfânt deoarece conține un altar, un loc sfânt, locul -- potrivit tradiției -- de unde Mohamed s-a înălțat la ceruri.

Dacă în creștinism realitățile istorice (viața și moartea lui Isus) au creat realități religioase (învierea și înălțarea la ceruri) și ambele s-au combinat pentru a crea locuri sfinte, în cazul islamului, lucrurile stau exact invers. Credințele și pietatea au creat realități religioase, care, la rândul lor, au produs realități istorice care pentru credincios sunt la fel de solide ca orice altă realitate. Mai ales în islam, care nu face distincția între sferele religioase și seculare (inclusiv politice), așa cum face creștinismul, realitățile religioase au implicații cu consecințe legitime în sfera politică. Acest lucru rămâne adevărat chiar atunci când dimensiunea religioasă este supusă abuzului și manipulării în scopul intereselor pur politice.

Creștinismul posedă, după cum spuneam, realitățile istorice: nașterea, viața, crucificarea, moartea lui Isus. Pentru creștini Ierusalimul este sfânt datorită lucrurilor care s-au întâmplat acolo. Însă creștinismul a dezvoltat și o imagine abstractă a Ierusalimului, o imagine cerească a acestuia. Creștinii s-au concentrat asupra unei forme platonice a Ierusalimului ceresc care a servit pentru a transforma Ierusalimul terestru într-un memento despre Ierusalimul din ceruri. Adevărata casă a creștinului este Ierusalimul ceresc. Asta nu înseamnă că un bun creștin trebuie să ignore sau să disprețuiască Ierusalimul terestru, dar pentru el, adevăratul Ierusalim terestru, care este unit cu cel din ceruri, este oriunde este trăită o viață creștină exemplară. Noul Testament dezvăluie o puternică tendință spre „de-teritorializare” a conceptelor de sfințenie și, în consecință, o dizolvare a noțiunilor localizate spațial. Nu Templul este centrul, ci Hristos; nu Orașul Sfânt sau Pământul Sfânt sunt cele ce constituie o „zonă” de sacralitate, ci noua comunitate, trupul lui Hristos. Sfântul Augustin a promovat această de-teritorializare a Ierusalimului. În Ioan 7:37, Isus spune „Dacă cineva însetează, să vină la Mine și să bea”, iar Sf. Augustin scrie că aceste vorbe nu se referă la o călătorie într-un loc fizic, ci la o călătorie a spiritului, a inimii.

Imnologia creștină este aproape în mod exclusiv celestă. Însă mereu a existat în creștinism un conflict asupra tendinței de-teritorializării. După Augustin, unii creștini, protestanții mai ales, s-au concentrat din nou asupra Israelului ca pământul sfânt unde s-au petrecut toate evenimentele majore ale creștinismului și unde trebuie să se întâmple lucrurile viitoare înainte de a doua venire a lui Isus. De exemplu, pastorul evanghelic John Hagee și adepții săi au o viziune teritorială literală a Ierusalimului, la fel ca evanghelicii americani în general. Asta îi face să fie suporteri înfocați ai sionismului, deși pentru ei toți evreii care nu se vor converti la creștinism vor arde în iad. Iar cum aproape jumătate dintre evreii israelieni nu sunt religioși, nu cred în Dumnezeu, viziunea cu arsul în iad nu pare să-i deranjeze câtă vreme beneficiază de suportul politic al sioniștilor creștini.

În tradiția evreiască, Ierusalimul nu face parte din perioada de la Avraam până la ieșirea din Egipt; David este primul care a transformat Ierusalimul într-un centru religios și într-un simbol al unificării naționale a poporului lui Israel. Cuvântul Ierusalim sau Yerushalayim în ebraică, nu este menționat în cele cinci cărți ale lui Moise și apare pentru prima dată în cartea lui Ioșua. Sunt menționate cele două jumătăți ale numelui, dar nu unificate. Yerushalayim, spune tradiția evreiască -- mai precis Muntele Templului -- a fost locul unde Avraam aproape că și-a sacrificat fiul, pe Isaac. După ce a apărut un înger care i-a spus să nu își sacrifice unicul fiu, textul Genezei spune: „Avraam a pus locului aceluia numele: «Domnul va purta de grijă.» De aceea se zice şi azi: «La muntele unde Domnul va purta de grijă.»” În ebraică verbul care a fost tradus prin „a avea grijă” este „lir'ot”, adică „a vedea”  („va vedea” =  „yireh”)

Cum se numea orașul înainte ca Avraam să îl redenumească Yireh? Trebuie să mergem puțin în urmă. După ce l-a salvat pe Lot din captivitate, Avraam a fost întâmpinat cu pâine și vin de către „Melchisedec, regele Șalemului.” O tradiție străveche spune că Melchisedec era de fapt unul și același cu Șem, fiul lui Noe, și că Șalem era acel loc pe care Avraam avea să-l redenumească Yireh. Deci Șalem este a doua jumătate a numelui: Yireh + Șalem = Yerushalayim. Midrașul ne dezvăluie procesul prin care Yireh și Șalem s-au unit într-un nume. „Spune Cel Sfânt, binecuvântat fie Numele Său, «Dacă voi numi locul Yireh, așa cum a făcut Avraam, bunul Șem se va plânge. Dacă am să mă refer la el ca la Șalem, bunul Avraam se va plânge. Mai bine îi spun Yerushalayim, iar numele va cuprinde felul în care era numir de amândoi: Yireh Șalem».”

La un nivel mai profund, Yireh Șalem înțelesul de „smerenie totală” (yirah înseamnă smerenie și teamă în ebraică). Sufletește, Ierusalimul nu este numai un petec de pământ sau un punct pe hartă. Este un loc special ce există în fiecare din noi, un loc unde suntem una cu Dumnezeu, profund acordați la prezența Sa. Yireh Șalem (sau Ierusalim) înseamnă deci, „smerenie totală”, o stare de beatitudine absolută în care omul este conectat la Dumnezeu.

Probabil că episodul întâlnirii dintre Avraam și Melchisedec, preotul-rege al Șalemului reflectă o ideologie ulterioară, post-davidică. Cert este că David a făcut din Ierusalim simbolul tranziției de la popor la națiune-stat. În cuvintele profesorului Shemaryahu Talmon, „Ierusalimul a devenit deci, simbolul și cea mai semnificativă expresie de tranziție de la «popor» la formarea unei «națiuni» și a unui «stat». Dar niciodată nu a fost supus și identificat cu noul fenomen social și deci, atunci când statul a încetat să existe, Ierusalimul nu și-a pierdut din importanța și valoarea simbolică pentru poporul evreu. Orașul, care în antichitate a suferit o transformare decisivă a semnificației sale, putea cu ușurință să se adapteze și readapteze la diversele situații istorice. De fapt, a făcut acest lucru vreme de multe sute de ani, fără să își piardă prestigiul și valoarea simbolică acordată de către David.” Într-adevăr, uluitorul și crucialul -- din punct de vedere istoric -- aspect al poveștii este profunzimea și tenacitatea cu care „conștiința Ierusalimului” a prin rădăcini în sentimentul, credința și teologia israelită. Ierusalimul era orașul pe care Dumnezeu l-a ales și acest aspect făcea parte atât din legământul lui Dumnezeu cu poporul Său, cât și din legământul Său cu David și sămânța sa, și era la fel de permanent ca legământul Lui cu Natura. (Ieremia 31:34-39; 33:14-26)

Sensul Ierusalimului așa cum acesta a determinat înțelegerea de sine și conștiința istorică evreiască este zugrăvit în Profeți și în Psalmi. Ierusalimul și Sionul sunt sinonime, iar acestea au ajuns să însemne nu numai orașul, ci și pământul ca întreg și poporul evreu ca întreg. Aceste echivalări simbolice sunt o trăsătură permanentă a experienței evreiești încă din zilele psalmistului. Identificarea Sionului și Ierusalimului cu mama văduvită și îndurerată, care într-o zi se va bucura când copiii săi se vor întoarce la ea este unul din motivele imagisticii tradiționale evreiești. Scopul acestui articol nu permite nici măcar o sumară trecere în revistă a rolului Sionului sau al Ierusalimului în liturghia evreiască zilnică, în binecuvântările de după mese și în poezia și scrierile omiletice ale iudaismului medieval. Însă ce merită subliniat este rolul semantic al unui termen geografic ce numește o entitate istorică, dar într-un asemenea mod încât istoria rămâne ancorată într-un centru concret, geografic, atât în termeni ai originii (legământul pământului promis și orașul ales) și catastrofei și suferinței ulterioare (exilul, împrăștierea) cât și ai eshatologiei (restituirea și întoarcerea viitoare). Tradiția rabinică a preluat și dezvoltat și ea propria-i noțiune de Ierusalim ceresc. Dar prioritățile rabinice sunt inversate, dacă le comparăm cu schema creștină, unde tinde să domine simbolismul Ierusalimului ceresc. Devotamentul liturgic, pietatea populară, simbolismul religios și speranța mesianică -- inclusiv în formele secularizate din secolele al 19-lea și 20 -- sunt direcționate în primul rând spre Ierusalimul pământean ca simbol al regrupării, în această lume, a poporului pe pământul său promis.

Tradiția rabinică inversează cosmologia apocaliptică obișnuită, potrivit căreia Ierusalimul nu este decât o reflecție a celui ceresc. Midrașul spune: „...veți vedea că există și un Ierusalim deasupra, care corespunde Ierusalimului de dedesubt. Din pură dragoste pentru Ierusalim, Dumnezeu și-a făcut un Ierusalim în ceruri, pentru El.” Cu alte cuvinte, Ierusalimul pământesc nu reflectă un arhetip ceresc, nici nu își derivă semnificația din faptul că oglindește o realitate celestă. Potrivit acestei tradiții, împlinirea spirituală nu poate fi obținută minimalizând sfera istorică cu realitățile sale materiale, sociale și politice. Ierusalimul ideal, restaurat, al viziunii lui Ieremia este un oraș, nu un centru politic, forfotind de oameni și viață. „Căci dacă lucraţi după cuvântul acesta, vor intra pe porţile casei acesteia împăraţi care stau pe scaunul de domnie al lui David, suiţi în care şi călare pe cai, ei, slujitorii lor şi poporul lor.” (Ieremia 22:4)

Pentru a-l cita încă o dată pe profesorul Shemaryahu Talmon, „În orice caz, chiar în punctul de apogeu al dezvoltării sale, ideea Ierusalimului celest așa cum a fost conceput de gânditorii evrei și chiar de către mistici, nu a pierdut niciodată legătura cu realitatea concretă. O fibră categorică a lumescului prezent pare să pătrundă religia evreiască normativă în toate ramificațiile sale.” Cea mai timpurie referire la un Ierusalim ceresc din literatura talmudică, pune următoarele cuvinte în gura lui Dumnezeu: „Nu voi intra în Ierusalimul ceresc până nu voi fi intrat mai întâi în Ierusalimul pământesc.”

Dacă este adevărat că termenii sinonimi Ierusalim și Sion au simbolizat realitatea istorică a unui popor și legătura sa cu un pământ, poate ne putem apropia de a înțelege etapele moderne, secularizate ale istoriei acestui popor. Mișcarea națională evreiască nu și-a luat numele de la o țară sau de la un popor, ci de la un oraș: sionism. Imnul mișcării sioniste, care în 1948 a devenit imnul național al Israelului, vorbește de „ochiul ce privește către Sion” și de speranța milenară de reîntoarcere pe „pământul Sionului și al Ierusalimului.” Imnul, ha-Tiqva („Speranța”), nu este poezie de calitate într-adevăr, dar cu toate ciudățeniile și sentimentalismul său, reușește să capteze conștiința esențială a poporului evreu, și anume că există o legătură indisolubilă cu pământul și că în centrul acestei legături se află Sionul, Orașul lui David. Ierusalimul și Sionul au devenit termeni geografici dincolo de geografie, dar nu fără geografie. Este o existență care pentru evreii religioși are dimensiuni religioase, dar care a putut fi reformulată de evreii seculari pentru sionism.

Ierusalimul, care a tot fost numit (din intenții lăudabile dar cu puțină justificare filologică sau chiar istorică) „orașul păcii”, a văzut poate mai multă vărsare de sânge, mai multe războaie, ură, cuceriri și conflicte distrugătoare ca orice alt oraș. Astăzi, argumentele și simbolurile religioase sunt puse în slujba intereselor și aspirațiilor politice și sunt folosite în ciocnirea dintre naționalismele conflictuale. Nicio experiență religioasă sau istorică, oricât de autentică și genuină, oricât de normativă pentru grupul care o afirmă, nu poate pretinde valoare și validitate normativă pentru posesorii altor experiențe, având propriile și distinctele lor articulări simbolice. Într-un anumit sens, există o diferență crucială între relația evreiască cu Ierusalimul, pe de o parte, și relația creștină și islamică pe de altă parte. Diferența a fost exprimată lucid de profesorul Krister Stendahl, care a scris că „Pentru creștini și musulmani, termenul de loc sfânt este o expresie adecvată a ceea ce contează. Aici sunt locuri sacre, sfințite de cele mai sacre evenimente, aici sunt locurile de pelerinaj, pe acest loc se concentrează cel mai fervent devotament religios. Iudaismul e diferit. Locurile sacre ale iudaismului nu au altare. Religia iudaică nu este legată de locuri, ci de pământ, nu de ceea ce s-a întâmplat în Ierusalim, ci de Ierusalimul însuși.”

Tradiția creștină a păstrat, într-adevăr, mare parte din amplitudinea și multe rezonanțe biblice ale cuvântului Ierusalim, deși cu mutațiile cauzate de „de-teritorializarea” creștină a conceptului, o mutare a accentului de pe centrul geografic pe centrul personal și -- mai general -- o orientare către categoriile universale ale persoanelor și comunității. Accentul cade pe Ierusalimul ceresc, Ierusalimul terestru fiind mai mult un memento al evenimentelor sacre petrecute aici. Deci, dacă nu cumva biserica va cădea din nou într-o mentalitate de tip cruciat, nu se prea pot naște conflicte politice.

Și cazul islamului este diferit. Faptul că un istoric non-musulman va considera legătura musulmană cu al-Quds ca bazată pe simpla legendă, este irelevant. Al-Quds, dimpreună cu tradițiile isra' și mi'radj, este adânc înrădăcinat în inima credinței și pietății musulmane. Este parte din supremul eveniment al istoriei religioase islamice. Dar acest lucru are și implicații politice: deoarece islamul nu a pretins niciodată să facă același tip distincții între sfera religioasă și cea seculară atât de caracteristice tradiției creștine. De aceea, interesele politice musulmane în Ierusalim nu au avut niciodată izul de ipocrizie pe care îl au adesea pretențiile creștine asupra orașului. Este adevărat că pentru islam Ierusalimul nu este un oraș sfânt în sensul evreiesc al expresiei. Strict vorbind, este vorba de un loc sfânt în Ierusalim. Dar simplu fapt că nobilul haram, „împrejmuirile cu care am fost binecuvântați” se află acolo, creează un motiv aproape natural pentru a face parte din dar al-Islam. Deși poate că argumentul și-a pierdut o parte din dimensiunea genuin religioasă (luând în calcul mărturisita calitate seculară a naționalismului arab modern împărtășit de arabi creștini, musulmani și revoluționari anti-musulmani), farmecul sacralității Ierusalimului este încă suficient de puternic încât să stârnească entuziasm și să inflameze pasiuni.

Pentru poporul evreu, după cum am văzut, Ierusalimul nu este un oraș ce conține locuri sfinte sau comemorează evenimente sacre. Orașul ca atare este sfânt și a servit, vreme de cel puțin două milenii și jumătate, drept simbol al existenței istorice a unui popor vânat, umilit, masacrat, dar care niciodată nu și-a pierdut speranța reîntoarcerii sale. Ierusalimul și Sionul au devenit locul și numele speranței și sensului existenței evreiești și al continuității sale din zilele în care, potrivit textelor biblice, Dumnezeu a vorbit despre un loc pe care l-a ales până în zilele unei întoarceri de care, oricât de improbabilă ar părea, evreul nu s-a îndoit niciodată. Înțelegând funcția simbolică a Ierusalimului în tradiția evreiască, putem vedea că până și folosirea seculară a acestui simbol are un dram de legitimitate. Când evreii seculari spun „Ierusalim”, este, mutatis mutandis, la fel ca în faimosul discurs al lui de Gaulle după ce a eliberat Parisul -- Parisul însemnând Franța și poporul francez, istoria sa, agonia sa și eliberarea sa.

Am ales intenționat acest ultim exemplu, deoarece există ceva tulburător în legătură cu el. Putem folosi acum, în secolul în care ne aflăm, simboluri religioase și/sau secularizate care pot cu ușurință deveni sloganuri politice trăgându-și o dubioasă vitalitate din rădăcinile lor mitologice? Ne putem angaja în politici constructive și responsabile din punct de vedere moral făcându-ne prizonierii simbolismului, oricât de venerabil și sfânt? Astăzi, la nivel politic și internațional, Ierusalimul nu mai e un simbol al sfințeniei și păcii, cât al conflictului și al aspirațiilor rivale. Cei ce iubesc Ierusalimul și îi doresc pacea și mai ales cei ce se numesc copiii lui Avraam și pentru care cuvântul „Ierusalim” încă este încărcat de înțelesuri adânci, cu siguranță nu vor uita că parte din sensul întipărit în inima cuvântului Yerushalayim/al-Quds a fost exprimat cu mai bine de două milenii și jumătate în urmă de profetul Isaia (1:27): „Sionul va fi mântuit prin judecată, şi cei ce se vor întoarce la Dumnezeu în el vor fi mântuiţi prin dreptate.”

Revoltele din Palestina: 1929

Revoltele din 1929 au fost primele lupte de mari proporții dintre arabi, evrei și oficialii administrației britanice a Palestinei. Deși cauzele lor mai profunde sunt legate de tensiunile provocate de imigrația tot mai crescută a evreilor din Europa în Palestina, conflictul a izbucnit cu privire la accesul evreilor la Zidul Vestic (HaKotel în ebraică, Al-Buraq în arabă), un loc sfânt important pentru ambele religii. La sfârșitul anilor 1920, s-au răspândit niște zvonuri despre un complot evreiesc de preluare a controlului locului sfânt, iar violențele au izbucnit în august 1929, când un grup de evrei a organizat o demonstrație la Zidul Vestic, înălțând steagul sionist și cântând imnul sionist. O săptămână mai târziu, niște palestinieni au ucis un grup de evrei din cartierul ultra-ortodox Meah She’arim. Revoltele s-au extins și comunitățile evreiești religioase, mai ales în Hebron și Safed, au fost atacate, urmate apoi de răzbunări evreiești. Guvernul britanic a întocmit comisia Shaw, care, în urma unei anchete, a concluzionat că revoltele au fost cauzate de „sentimentul arab de animozitate și ostilitate față de evrei pe fondul dezamăgirii legate de aspirațiile lor naționale și politice și al temerii pentru viitorul lor economic...”

După destrămarea Imperiului Otoman, palestinienii sperau la întemeierea unui stat independent și suveran. În 1920, britanicii au preluat mandatul asupra Palestinei și de atunci le-au tot promis independență, în același timp dându-le speranțe și evreilor ce emigrau din țările europene și care visau la ceea ce inițial era formulat drept un „cămin național” în Palestina. Ceea ce se știe mai puțin este că evreii care locuiau deja în Palestina (fie că erau născuți acolo, fie veniți și stabiliți înainte de valurile de migrare în masă la început de secol 20) s-au opus proiectului sionist și îi priveau cu ochi la fel de sceptici ca arabii palestinieni pe evreii ce veneau în valuri din țările europene, temându-se (după cum avea să se și întâmple) că pacea și liniștea în care trăiau de atâta vreme va fi tulburată. Acești evrei anti-sioniști sunt evreii ortodocși (singurii de altfel, în Orientul acelor vremuri -- conceptul de evreu secular a apărut odată cu iluminismul european). Un astfel de evreu era rabinul-șef al comunității evreiești ortodoxe, rabinul Yosef Chaim Sonnenfeld. După revoltele din 1929, acesta a scris o scrisoare prin care făcea apel la populația arabă a Palestinei de a trăi în pace cu comunitatea evreiască, asigurându-i pe arabii palestinieni că evreii nu aveau gânduri ascunse cu Muntele Templului, nici dorința de a pune stăpânire pe proprietățile arabe. Sioniștii aveau însă alte planuri, drept pentru care au și mizat pe confuzia ce se făcea între sioniști și populația evreiască anti-sionistă a Palestinei.

„Sunt 57 de ani de când Dumnezeu mi-a permis să fac aliyah pe Pământul Sfânt, să mă bucur de pământul și pietrele sale. Providența mi-a permis să fiu martor al reconstruirii ruinelor Ierusalimului, dea Domnul să fie construit și stabilit, al expansiunii coloniilor sale dincolo de zidurile orașului. Au fost ridicate case și întemeiate cartiere. Au fost create instituții de caritate, fundații ale Torei și slujirii Domnului. S-au întemeiat ateliere. Bărbați ce trăiesc din munca mâinilor lor și de pe urma comerțului au venit pe Pământul nostru Sfânt.

În timpul zilelor mele pe Pământul Sfânt, Dumnezeu i-a inspirat pe anumiți oameni virtuoși să împlinească porunca de a se stabili pe pământul lui Israel, cultivând solul și recoltând roadele sale și respectând poruncile legate de pământ.Cu ajutorul Lui, au fost întemeiate colonii în Iudeea și Galileea, acestea devenind locuri unde aveam să-mi preumblu pașii întru desfătarea ochiului și întru binecuvîntarea și aducerea de mulțumiri Celui Sfânt care întărește hotarele văduvei. (Proverbe 15:25).

„Zidul Vestic”, locul de unde Prezența Divină nu s-a îndepărtat, chiar ruinat fiind, a fost mereu un loc de refugiu pentru toți locuitorii Pământului Sfânt -- toți și-au descărcat oful inimii acolo. De fiecare data când un suflet evreu a însetat după apropierea de Dumnezeu, indiferent care i-a fost rugămintea sau rugăciunea, a venit aici, în locul acesta sfânt, iar rugăciunea i s-a urcat la ceruri și el a fost ajutat.

Acest loc sfânt servește și ca turn al întregii lumi. Cei împrăștiați din poporul lui Israel, pe pământuri îndepărtate, își îndreaptă trupurile și inimile către acest loc atunci când se roagă, către acest loc unde sălășluiește Prezența Divină, iar atunci când se află în necaz, își roagă frații din Ierusalim să se roage pentru ei la acest „Zid Vestic.”

Nu era o oră fixă pentru deșertarea amarului sufletului. Că era zi sau că era noapte, picioarele evreilor nu au încetat să calce acest colț sfânt. Nici eu nu aveam o oră fixă, și de multe ori picioarele mi s-au aflat singure aici, în miez târziu de noapte, în intimitate cu Domnul, al cărui Nume sălășluiește aici. Și în toți acești zeci de ani, chiar și după ce pământul a fost dat sub mandatul guvernului britanic al Majestății Sale Regale, pacea și liniștea a domnit aici. Locuitorii pământului care nu erau dintre copiii lui Israel, priveau favorabil înflorirea coloniilor. Opunerea față de religie, lucru ce din păcate este predominant pe multe tărâmuri în afara granițelor, nu își avea locul pe acest pământ binecuvântat. Cel ce face pace în înalturi și-a întins cortul păcii Sale deasupra pământului și a orașului pe care El l-a ales, și nu vedeai furie sau violență pe străzi. Stimații noștri vecini respectau evreii, iar evreii îi respectau pe ceilalți locuitori ai pământului. De multe ori un grup îl ajuta pe celălalt, așa cum se cade între vecini pașnici, care doresc prosperitatea comunității lor. Arabii știau și încă știu că evreii căutau pacea și bunăstarea și aduceau binecuvântarea asupra întregului pământ. Cu toții, împreună, așteptam ziua în care Dumnezeu și Prezența Sa Divină avea să se reîntoarcă în Sion, să îi redea sanctitatea și gloria, ca în vremurile de odinioară, pentru a fi lumină între neamuri și regate.

Dar acum, vai nouă că un asemenea lucru s-a întâmplat în zilele noastre, că un vânt furios de furtună s-a abătut asupra evreilor de pe Pământul Sfânt. Ura și defăimarea au prins rădăcini, cauzând vărsare de sânge nevinovat și distrugerea de așezări sfinte. Solul Pământului Sfânt este îmbibat cu sângele sufletelor pure, inocente, și vocea sângelui fraților noștri strigă la noi din pământ.

Spre marea noastră durere, au fost răspândite acuzații false, inventate de cei ce iubesc conflictul, care atribuie intenții răuvoitoare locuitorilor evrei , pentru a da naștere urii și setei de răzbunare împotriva lor, pentru a transforma liniștitul nostru Pământ Sfânt într-un câmp de bătălie și catastrofă, ferească Dumnezeu. Gravele consecințe ale disputei și conflictului aduc pierderi mari întregii comunități. Iar dacă situația continuă, ferească Dumnezeu, este posibil să aducă ruina și nefericirea în întreaga comunitate, în sânul a sute de mii de locuitori.

Am 80 de ani azi, și Dumnezeu a vrut ca în zilele bătrâneții mele să văd distrugerea fundațiilor coloniilor construite de-a lungul anilor, cu munca și sudoarea celor ce s-au sacrificat pentru ele din devotament sfânt și din voința punerii unei baze pe Pământul lui Israel.

Mă adresez tuturor segmentelor populației de pe Pământul Sfânt, mai ales celor ce nu sunt dintre copiii lui Israel, și îi rog din străfundurile inimii mele îndurerate, să aibă milă de Pământul Sfânt și să îi spună îngerului distrugerii „Încetează!” Înlăturați ura din sufletele voastre și nu vă lăsați păcăliți de falsele profeții și înșelătorii ale celor care, cu rea voință sau din cauza presupunerilor greșite, încearcă să semene dezbinare în rândul diverselor segmente ale populației.

Nu plecați urechea la calomnii și false acuzații care nu au niciun fond. Locuitorii evrei ai Pământului Sfânt, nu caută, ferească Dumnezeu, să facă rău restului locuitorilor. Ei vor, la el ca ceilalți locuitori ai pământului, ceea ce e bine pentru pământ și pentru toți cei care trăiesc pe el. Evreii nu doresc să acapareze drepturile celorlați. Pământul Sfânt este un pământ frumos, unde, odată cu creșterea comunității și a expansiunii sale, este loc pentru toată lumea, e loc pentru ca toți să locuiască în pace, fără ca cineva să se amestece în treburile vecinului.

Evreii nu doresc, sub nicio formă, să ia ce nu este al lor. Și cu siguranță nu doresc să conteste dreptul altor locuitori asupra locurilor pe care aceștia le consideră sfinte pentru ei. Și mai ales, nu este niciun temei în zvonul că evreii vor să pună mâna pe „Muntele Templului.” Dimpotrivă, încă din momentul în care am fost, din cauza păcatelor noastre, exilați de pe pământul nostru, și Sfântul nostru Templu a fost distrus, și ne-am pierdut puritatea pe care Tora ne-o cere, ne-a fost interzis să punem piciorul pe „Muntele Templului”, până la venirea lui Mesia, care, cu spiritul lui Dumnezeu deasupra sa, va domni cu dreptate pentru toată creația și ne va înapoia puritatea cerută de Tora.

Cerem doar să ne fie lăsat locul care este cel mai sfânt pentru noi, ca refugiu, partea cu Zidul Vestic, pentru a putea să ne rugăm tatălui nostru din ceruri, pentru orice necaz, Doamne ferește am avea sau de câte ori un suflet evreiesc va dori să se descarce în acest loc sfânt, fără tulburări din exteriori, în pace și liniște,așa cum a fost mereu cazul.

Declar acestea în fața tuturor și sper ca toți oamenii de bine din lume să recunoască justețea vorbelor mele, iar datorită acestei recunoașteri să exploreze toate posibilitățile pentru a restaura pacea pe Pământul Sfânt și pentru a înlătura orice suspiciune și gelozie din inimile tuturor locuitorilor săi. Iar atunci Dumnezeu se va bucura de faptele noastre și va întări munca mâinilor noastre, pentru a vedea construirea Pământului Sfânt și înflorirea acestuia, pentru îmbogățirea întregii lumi, iar atunci Prezența Sa va sălășlui printre noi ca în timpurile străvechi.

Așteptând salvarea grabnică,

Yosef Chaim Zonenfeld”

Despre a fi ales

Această națiune are trei caracteristici definitorii: oamenii ei sunt miloși, smeriți și buni” spune Talmudul (Gemara, Yevamot 79a). Mai clar de atât nu cred că se poate. Gemara formulează într-un mod ce nu lasă loc de prea multe interpretări -- poporul evreu este identificabil prin trei trăsături reprezentative ale tendințelor sale morale specifice. În altă parte (Beitza 32b), Gemara spune „Oricine are milă de creațiile lui Dumnezeu, se știe că este un urmaș al lui Avraam.” Referiri la g'milut chasadim -- actele de binefacere -- se fac și în Mișna (Peah 1:1) și Talmud (Shabbos 127a) și sunt incluse în binecuvântarea asupra studiului Torei. G'milut chasadim fac parte din derekh Hashem, din calea Domnului -- omul trebuie să caute să imite atributele divine, după cum se spune în Sota 14a: „«Urmează-L pe Domnul Dumnezeul tău» (Deuteronomul 13:5) -- Este posibil ca omul să urmeze prezența divină...Mai bine spus, să Îi imite acțiunile...” Când Geneza se referă la faptul că Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea Sa, la asta se referă. Dumnezeu a creat omul să oglindească atributele Sale. Să fie bun, drept, milos, iubitor de oameni. Dumnezeu are milă și iubire pentru fiecare suflet, deoarece toate sunt creația Lui. De aceea este aberantă presupunerea că textele sacre ale iudaismului fac referire numai la a-l iubi și a avea milă de vecinul evreu. Dumnezeu iubește și are milă de toți oamenii, evrei și ne-evrei. Atunci când textul Talmudului de exemplu, face referire strictă la cum trebuie să se comporte evreul față de aproapele său evreu nu înseamnă că acel cod comportamental se referă numai la evreu. Este firesc să fii solidar mai întâi cu cine ți-e cel mai aproape, dar ceea ce Domnul cere de la tine este să extinzi modul în care îl tratezi pe cel mai apropiat ție și la apropiatul mai îndepărtat.

Dumnezeu poruncește (Deuteronomul 10:19) „Să iubiți pe străin, căci și voi ați fost străini în țara Egiptului” --„Va'ahav'tem et-hager ki-gerim heyitem b'eretz Mitz'raim. Mi se pare incredibil și indecent cum încearcă unii să răstălmăcească sensul acestor cuvinte. Există o întreagă dezbatere pe tema cuvântului „ger”, străinul. Astăzi a ajuns să desemneze convertitul, străinul care trăiește în mijlocul poporului lui Israel și care a adoptat religia și legea evreiască, dar Dumnezeu nu la convertiți se referea când a rostit vorbele acelea. Relația dintre poporul lui Israel și Egipt când acesta a fost înrobit nu era relația dintre un potențial convertit sau convertit și poporul lui Israel, ci aceea de străin în Egipt. De străin care a avut de suferit în Egipt. Repet, este firesc ca solidaritatea să se manifeste față de cei ce îți sunt cei mai apropiați (relația pe care o am cu familia nu este aceeași ca relația pe care o am cu vecinul de bloc sau omul de pe stradă, dar dacă vecinul de bloc sau omul de pe stradă are nevoie de ajutor și stă în puterea mea să îl ajut sau să încerc să îl ajut, Dumnezeu îmi poruncește să o fac), dar nu este firesc să nu se extindă și la apropiatul mai îndepărtat.

Când Dumnezeu l-a ales pe Avraam, i-a promis că purtarea și caracterul său vor servi drept binecuvântare pentru întreaga omenire. „Din Avraam cu adevărat se va ridica un popor mare şi tare şi printr-însul se vor binecuvânta toate neamurile pământului, că l-am ales, ca să înveţe pe fiii şi casa sa după sine să umble în calea Domnului şi să facă judecată şi dreptate; pentru ca să aducă Domnul asupra lui Avraam toate câte i-a făgăduit”. (Geneza 18:18-19) Însă a fi ales, este o cale cu sens dublu. După cum ne învață Midrash (Bereishit Rabba 38-39), mai înainte ca Dumnezeu să-l aleagă pe Avraam, Avraam L-a ales pe Dumnezeu.

În Biblie, Avraam este numit primul evreu (ivri), ceea ce înseamnă „cel ce a trecut peste.” El a trecut peste imaginile populare despre Dumnezeu ale vremilor sale, făcute din lut, la un Dumnezeu fără de imagine ce pătrunde întreaga realitatea și dincolo de ea. Ca preludiu la povestea biblică a lui Avraam care își începe călătoria departe de lumea plină de idolatrie a tatălui său, tradiția orală spune că Avraam avea grijă de prăvălia cu idoli a tatălui său când a luat o bâtă și a spart toată marfa. A lăsat un singur idol neatins și i-a pus bâta în mână. Când tatăl său s-a întors, a rămas șocat văzându-și toată marfa distrusă și i-a cerut socoteală fiului său. Acesta a explicat că cel mai mare dintre idoli i-a distrus pe ceilalți idoli.

„Astăzi, Domnul Dumnezeul tău îţi porunceşte să împlineşti legile şi poruncile acestea; să le păzeşti şi să le împlineşti din toată inima ta şi din tot sufletul tău. Astăzi, tu ai mărturisit înaintea Domnului că El va fi Dumnezeul tău, că vei umbla în căile Lui, vei păzi legile, poruncile şi rânduielile Lui şi vei asculta de glasul Lui. Şi, azi, Domnul ţi-a mărturisit că vei fi un popor al Lui, cum ţi-a spus, dacă vei păzi toate poruncile Lui, şi îţi va da asupra tuturor neamurilor pe care le-a făcut: întâietate în slavă, în faimă şi în măreţie, şi vei fi un popor sfânt pentru Domnul Dumnezeul tău, cum ţi-a spus.” (Deuteronomul 26:17-19) Prin faptul că Dumnezeu l-a ales pe Avraam și pe urmașii săi să Îi fie popor vine la pachet cu o responsabilitate: și Avraam și poporul său trebuie să aleagă calea Domnului (derekh Hashem) și a poruncilor Sale. Trebuie să se ridice la înălțimea așteptărilor Domnului.

În plus, copiii lui Avraam aveau să se bucure de niște beneficii speciale, deși acestea sunt limitate la unii dintre urmașii săi. Când Avraam trebuie să-l alunge pe Ișmael, cel mai mare fiu biologic al său, Dumnezeu îl liniștește, „"Să nu ţi se pară grele cuvintele cele pentru prunc... pentru că numai cei din Isaac se vor chema urmaşii tăi.” (Geneza, 21:12) Gemara (Nedarim 31a) explică, „În Isaac -- dar nu tot al lui Isaac.” În esență, numai printr-unul din copiii lui Avraam și numai printr-unul din nepoții săi, Iaacov, va fi realizată binecuvântarea specială a urmașilor lui Avraam.

Tot ceea ce s-a întâmplat strămoșilor este gravat în istoria copiilor acestora și are un rol în formarea structurii noastre interioare. Putem spune că Avraam nu este numai „tatăl” nostru; la un anumit nivel, el există în fiecare din noi. S'fat Emet (Toledot 5632) spune că fiecare evreu are o esență interioară (nekkudah) specială, cea a lui Avraam, pe care o poartă în sine, și că această esență este inclusă în rugăciunile noastre atunci când ne referim la Dumnezeu ca la Magen Avraham (Scutul lui Avraam), protectorul acestei nekkudah a lui Avraam din iecare evreu.

Rav Moshe Chayim Luzzato a scris o lucrare intitulată Derekh Hashem (Calea Domnului). Acolo, el vorbește cum Dumnezeu a creat lumea cu diferite stadii ale omenirii. După ce aparent perfectul Adam, primul om, scade statutul omenirii prin păcatul său, Dumnezeu hotărăște că va exista o perioadă inițială a omenirii, menită a servi drept rădăcini ale progeniturii sale, fondând diferitele națiuni ale lumii. Aceste prime 20 de generații ale omenirii hrănesc viitoarele generații și împart acestora nivelele perfecțiunii pe care ele însele au fost în stare să le atingă. În cea de-a douăzecea generație, a lui Avraam, Dumnezeu a creat națiunile. Rav Moshe Chayim Luzzato scrie „În acea vreme, Dumnezeu s-a uitat în jur pentru a vedea nivelul atins de diferiți indivizi. Potrivit înaltei Sale judecăți, a reieșit că niciunul nu s-a ridicat peste nivelul degradat setat de Adam și copiii săi prin păcat. Cu o singură excepție, Avraam. El a reușit să se ridice pe sine și ca rezultat al faptelor sale, a fost ales de Dumnezeu. Astfel că Avraam a fost stabilit drept un arbore excelent, superior, conform celui mai înalt nivel al omului. El avea să fie capabil să producă ramuri și să zămislească o națiune care să îi posede caracteristicile.”

Acesta a fost nu doar începutul procesului prin care Avraam a fost ales, ci al moștenirii anumitor aspecte ale personalității sale de către copiii săi, ramurile. Ce aspecte ale personalității sale am moștenit? Păstrarea căii Domnului, pe care Tora o definește folosind termenii tzedaka și mishpat, virtute și dreptate. Dumnezeu a ales poporul evreu prin virtutea faptului că este urmașul lui Avraam, independent de acțiunile poporului evreu. Poporul evreu va avea întotdeauna o relație unică cu Dumnezeu, deoarece există un legământ ce nu poate fi rupt. Însă, pentru a se bucura de beneficiile iluștrilor săi strămoși, trebuie să calce pe calea pe care aceștia au pășit, derekh Hashem, calea Domnului.

Totuși, predispoziția unică a poporului evreu poartă în sânul ei și o provocare. După cum scrie renumitul talmudist Maharsha, numai două dintre cele trei trăsături definitorii pentru caracterul unui evreu de care vorbeam la început (mila, smerenia, bunătatea) sunt moștenite de la Avraam. Smerenia este o stare ce poate fi obținută numai prin studiul Torei. După cum subliniază Maharsha, poporul evreu nu este cunoscut pentru smerenia sa, dimpotrivă, prin însăși opusul, azzim -- mândru, încăpățânat, obraznic. De fapt, Gemara spune în Beitza 25b, „De ce i s-a dat Tora poporului lui Israel? Deoarece este azzim.” Tora trebuie să contracareze această puternică predilecție și să smerească inima, spune Rashi. Tot Gemara (Nedarim 20a) menționează că smerenia este o trăsătură pe care am dobîndit-o în momentul primirii Torei: „Dacă cuiva îi lipsește smerenia, este clar că acela nu a stat pe muntele Sinai.”

„Căci cu lumina încuviințării Tale ne-ai dat tu, Doamne, Dumnezeul nostru Tora vieții și o iubire de bunătate, virtute, binecuvântare, compasiune, viață și pace.” Dincolo de imaginea divină comună întregii omeniri, poporul evreu se bucură de această lumină specială. Parte din ea se manifestă în legătura dintre evreu și Tora, dar primele sale raze sunt dreptul nativ ca urmași, copii ai lui Avraam, marele iubitor de bunătate. Vedem și că Dumnezeu a orchestrat istoria poporului evreu așa încât acesta să beneficieze de o educație care să-l deprindă cu nevoia colectivă de a face bine. Pentru ca poporul evreu să devină națiunea ce va învăța omenirea despre importanța binefacerii, el a trebuit să treacă printr-o etapă, care, deși dificilă, se va dovedi esențială pentru misiunea sa.

„Dar pe voi, Domnul v-a luat şi v-a scos din cuptorul de fier al Egiptului, ca să-I fiţi un popor pus deoparte, cum sunteţi azi.” (Deut 4:20) Rashi spune că acest „cuptor de fier” este aici un vas folosit pentru rafinarea aurului. Suferința din Egipt a fost menită a rafina și epura caracterul evreiesc, înlăturând zgura impurităților morale și mărind sensibilitatea etică a poporului. Experiența egipteană a fost necesară pentru a învăța poporul evreu ce este mila, pentru ca la rândul lui să-i învețe pe ceilalți. Rabbi Nehemiah scrie în Midraș „Sclavia din Egipt a avut mare valoare pentru noi, deoarece a servit să implanteze în noi bunătatea și mila.” Compasiunea este o caracteristică distinctă a poporului evreu (cu siguranță e menită a fi), dar este în primul rând o expresie naturală a omului creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, un atribut posedat de întreaga omenire.

O lacrimă pentru Ierusalim

de Olimpia Olari

"What's in a name? that which we call a rose/ By any other word/ would smell as sweet;/ So Romeo would, were he not/ Romeo called,/ Retain that dear perfection which he owes/ Without that title"...scria înțeleptul Shakespeare.

Ce e un nume, deci? Un trandafir la fel de frumos miroase oricum i-am zice trandafirului. Ce înseamnă deci, Palestina? Ce înseamnă Israel? Nu sunt două țări, ci două nume pentru aceeași țară, țara Canaanului. Pământul Sfânt. Sion. Palestina este Israel și Israel este Palestina. Un lucru atât de simplu și atât de puțin înțeles. Atunci când lumea vorbește despre Palestina nu se referă la vreun califat sau imperiu islamic, nici la un stat modern guvernat exclusiv de musulmani. Palestina nu înseamnă altceva decât ceea ce a însemnat dintotdeauna: evrei, musulmani, creștini trăind laolaltă cu drepturi egale. Nimeni nu guvernează pe nimeni, nimeni nu se află sub stăpânirea altcuiva. Oameni aparținând celor trei religii avraamice, supuși acelorași legi, beneficiind de aceleași drepturi și cu reprezentare politică egală. Nu mai cred de mult în posibilitatea existenței a două state diferite, unul evreiesc și unul palestinian arab. Și cred din ce în ce mai tare că țara asta, pământul ăsta sfânt, nu este menit a fi divizat, scindat, segregat. De niciun fel de bariere. Nici de granițe, nici de ură. Nici de politică, nici de religii.

Tevet 10. Evreii sunt în doliu și post astăzi. Ierusalimul e asediat. Ani și ani de-a rândul, Dumnezeu și-a trimis profeții să avertizeze poporul lui Israel despre iminenta distrugere a Ierusalimului și a Sfântului Templu dacă oamenii nu vor reveni pe calea cea bună, pe calea Domnului. Israelul huzurea, Israelul se lăfăia în păcat; Israelul râdea de profeți și îi alunga, spunând că nu au alt scop decât să demoralizeze oamenii. Și iată că s-a întâmplat. Pe 10 ale lunii Tevet, în anul 3336 după creație, armatele regelui babilonian Nebuchadnezzar au împresurat Ierusalimul. În netărmurita-i milă, Dumnezeu i-a mai dat poporului Său o șansă să se căiască. L-a trimis pe profetul Ieremia de mai multe ori, dar poporul lui Israel l-a trimis la închisoare. 30 de luni mai târziu, pe data de 9 Tamuz 3338, zidurile Orașului Sfânt aveau să se năruie, pe 9 Av al aceluiași an Sfântul Templu avea să fie distrus și poporul evreu exilat.

Sunt multe pentru care evreii ar trebui să fie în doliu. Nu doar azi. Nu le mai reiau. Măcar faptul că trăim vremuri în care un ne-evreu libidinos e ridicat la rang de profet sau chiar Mesia ar trebui să ne înghețe zâmbetul pe buze. Tare mi-e teamă că idolatria e la fel de prezentă ca în vremurile biblice. Sub o altă formă, desigur, dar nu mai puțin nocivă. Se venerează puterea, forța armată, politicieni corupți. Avodah Zarah are multe chipuri.

Poate ar trebui pur și simplu să-i spunem Pământul Sfânt și atât. Dacă un nume generează un conflict atât de puternic. Sigur, dimensiunile conflictului sunt multiple, dar măcar asupra numelui dacă am putea înceta să ne mai batem și urî. Sion...Pământul Sfânt, Ierusalim, muntele Sion...Pământul Sfânt e mai mult decât depozitarul valorilor istorice, culturale, etnice, religioase, sociale ale israeliților antici și urmașilor lor, ale musulmanilor și creștinilor ce au trăit acolo de-a lungul secolelor, este mai mult decât locul spre care s-au înălțat rugăciunile poporului evreu de-a lungul vremilor, rugăciuni împletite cu speranța unui viitor mesianic în care va domni pacea și toți oamenii vor fi recunoscut numele Domnului. Într-un sens mai larg, Pământul Sfânt este un simbol universal al năzuințelor întregii umanități pentru un loc mai elevat din punct de vedere spiritual, mai aproape de Dumnezeu, de sursa vieții. Un simbol al aspirațiilor universale pentru o conștiință superioară și pentru o viață mai plină de înțeles, de miez, mai autentică, mai adevărată.

Un trandafir la fel de frumos miroase, oricum i s-ar spune. Caracterul sacru al pământului se păstrează, oricum i s-ar spune pământului; sacralitatea este intrinsecă, nu este afectată de nimic omenesc, deoarece acesta este pământul pe care Dumnezeu l-a ales ca locuință a Lui...Ki bachar b'Tzion, iva l'moshav Lo. Sionul este al lui Dumnezeu și Dumnezeu este al tuturor oamenilor. Iar poporul lui Israel, poporul Torei și al mitzvot-urilor va continua să trăiască atâta vreme cât iudaismul va continua să trăiască. Oamenii se duc, mor; guvernele, statele se duc și ele. Iudaismul trăiește de mii de ani. Tora trăiește de mii de ani.