Ținte nelegitime de ambele părți ale graniței Israelului

Măcelurile din Gaza au introdus în lumea noastră trei termeni care nu au dreptul să existe: uciderea proporționată, victime colaterale și obiective-țintă.

de Amira Hass

Este proporționat să bombardezi orașul Kochav Ya’ir, unde locuiesc comandanții armatei și politicienii, atunci când rezidenții săi dorm sau își mănâncă cina împreună cu familiile lor? Aceasta este o întrebare îngrozitoare care nu are niciun drept să fie pusă. Dar Israelul a dat de mult un răspuns afirmativ la întrebarea generală: Este proporționat să distrugi cartiere și să bombardezi case cu familii întregi înăuntru – copii, bătrâni, femei și bebeluși?

Da, a spus Israelul, cu bombardamentele sale asupra Gazei și Libanului. Este proporționat pentru că în același timp am omorât – sau am intenționat să omorâm – comandanți militari și activiști și politicieni importanți din organizațiile libaneze și palestiniene.

Iată ce a scris procuratura militară despre unul dintre multele atacuri care au ucis civili în timpul ofensivei din Gaza în vara lui 2014:

„Atacul l-a avut ca țintă pe...un important comandant, echivalentul unui comandant adjunct de brigadă, din organizația teroristă Jihadul Islamic...În procesul planificării atacului s-a estimat că un număr de civili s-ar putea afla în această structură și că măsura în care aceștia vor avea de suferit nu ar fi fost excesivă, comparativ cu avantajul militar semnificativ ce se aștepta a fi obținut...În retrospectivă, ținta atacului a fost serios rănită și [încă doi conducători ai Jihadului Islamic] au fost uciși, împreună cu patru civili.

Atacul a fost în concordanță cu principiul proporționalității, deoarece atunci când s-a luat decizia de a ataca s-a estimat că nu vor exista excesiv de multe victime colaterale și din punct de vedere al raportului cost-beneficiu ar fi meritat, având în vedere avantajul militar estimat a fi obținut...Legea nu impunea emiterea unui avertisment specific înainte de a ataca ocupanții structurii în care se afla ținta sau ocupanții structurilor adiacente și probabil ar fi anulat scopul atacului.”

Măcelurile din Gaza au introdus în lumea noastră trei termeni care nu au niciun drept să existe: uciderea proporționată, victime colaterale și obiective-țintă. Acești termeni au devenit axiomatici dincolo de întrebare sau reflecție. Cum ar funcționa aceste axiome dacă am schița obiectivele-țintă în direcția opusă? Fiecare casă unde există un soldat israelian sau un rezervist ar fi o țintă legitimă pentru bombardare; civilii răniți sau uciși ar fi victime colaterale. Fiecare bancă din Israel ar fi o țintă legitimă deoarece miniștrii și generalii israelieni au conturi acolo.

Vecinii secției de poliție de pe strada Dizengoff din Tel Aviv ar trebui să se mute, deoarece ofițerii de securitate Șin Bet operează acolo în mod regulat și proiectilul și-ar putea rata ținta și ar putea lovi o școală din apropiere. Bazele militare și centrele Șin Bet din inima cartierelor civile – Kirya în Tel Aviv, în cartierele Gilo și Neveh Yaakov din Ierusalim sau sediile Diviziei Binyamin de lângă colonia Beit El – îi condamnă pe vecini la o moarte proporționată.

Toți pacienții de la centrul medical Sheba ar trebui să fie evacuați din cauza centrului militar din Tel Hashomer; toate laboratoarele universitare și companiile high-tech ar trebui evacuate din cauza legăturilor lor cu industria armamentului, în timp ce și viețile copiilor angajaților de la firmele Elbit și Rafael s-ar afla în pericolul de a se număra printre victimele colaterale din cauză că părinții lor ajută la crearea unor arme pe care nici nu putem să ni le imaginăm.

Sună îngrozitor și pe bună dreptate. Dar pentru că acest monstruos scenariu în oglindă este complet imaginar, oroarea pălește imediat. Surprinzător, revizorul de stat a criticat faptul că nu a fost făcut niciun efort pentru a se găsi o alternativă diplomatică la război, dar majoritatea israelienilor nu gândesc creativ, neconvențional, „outside the box”, ci numai în interiorul cutiei, o cutie sângeroasă. Ei caută modalități de a optimiza „cutia”, nu de a o sparge și a o înlocui cu o perspectivă nouă.

Războaiele noastre sunt o prelungire a politicii noastre de a nega drepturile altor oameni. Cei care și-au bătut joc de diplomația palestiniană care căuta întemeierea unui stat palestinian lângă Israel s-au ales cu boicoturile. Cei care nu au ascultat logica generațiilor de rezistență populară palestiniană plătesc cu rachete Qassam, atacuri din tuneluri și cu teama de atacuri sinucigașe cu bombă. Cei care au creat închisoarea care este Gaza, s-au ales cu Yahya Sinwar, noul șef Hamas în enclavă.

Este adevărat, doctrinele noastre de represiune funcționează – ca o rețetă demonstrată pentru escaladarea conflictului. Ele stabilesc criteriile pentru ca noi, israelienii, să fim definiți ca „victime colaterale” în ochii celor umiliți de violența noastră multifațetată.

http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.774716?&utm_source=smartfocus&utm_medium=email&utm_content=opinion%2F.premium-1.774716&utm_campaign=Amira%2BHass&utm_term=20170302-04%3A25&writerAlerts=true&ts=_1488434564865