Pe 20 martie 1941, Yosef Weiţ, reprezentant al Fondului Naţional Evreiesc, scria: “Evacuarea completă locuitorilor ţării şi acapararea ei pentru poporul evreiesc este răspunsul.” În aceeaşi zi a anului 1948, cu aproape două luni înainte ca primul “război arabo-israelian” să înceapă tehnic vorbind, cei 1.125 de locuitori ai satului palestinian Umm Khalid fugeau în urma unei operaţiuni militare iniţiate de Haganah. Asemeni fraţilor lor din mai mult de 500 de sate, credeau că se vor întoarce la casele lor peste câteva săptămâni, după ce luptele vor înceta şi noi graniţe politice vor fi trasate sau nu.
În schimb, mai mult de 6 milioane de palestinieni sunt astăzi refugiaţi, unii în tabere de refugiaţi amplasate nu departe de vetrele lor, alţii în comunităţi stabilite în Europa şi în Statele Unite, cu toţii sub interdiţia de a se întoarce la pământul natal dintr-un singur motiv: nu sunt evrei.
Dorinţa lui Yosef Weiţ a fost îndeplinită. În numele meu, şi în numele întregului popor evreu din lume, o populaţie indigentă a fost aproape în întregime îndepărtată. Nume de sate au fost şterse de pe hartă, case au fost demolate, şi noi păduri s-au aşezat peste ele. În arabă, asta se numeşte Nakba, sau catastrofă. În Israel, s-a numit “independenţă”.
Luna trecută am fost cu un om din Umm il Fahm (un oraş palestinian din Israel) la satul lun natal din Lajun, la doar câteva mile. Pământul lui Adnan este acum o pădure “aparţinând” Kibbuţului Megiddo. Cum mergeam pe drumul de piatră, mi-a arătat pe fiecare margine a drumului, numind familiile care trăiseră acolo: Mahamid, Mahajne, Jabrin... Acolo, pământul nu are în mod natural pietre, cele pe care mergeam sunt cimitirul caselor distruse. Adnan avea doar şase ani atunci când gloanţele Haganei au zburat pe deasupra capului lui, iar el şi familia sa au fugit. Dar îşi aminteşte. Plângea atunci când ne-am oprit pe locul căminului său distrus şi a zis: “Bine ai venit la casa mea.”
Adnan este cetăţen israelian, totuşi pământul care a fost furat de la el a fost dat unora care refuză să-l lase să trăiască pe el. În calitate de evreu american, aş putea să mă mut la Lajun/Megiddo mâine, să obţin toate drepturile care decurg din cetăţenie, şi să trăiesc pe pământul pe care familia lui Adnan a trăit timp de secole. Adna, care locuieşte doar la câteva minute depărtare, nu are dreptul s-o facă.
Apropiindu-ne de a şaizecea aniversare a statului Israel, a şaizecea aniversare a Nakba, să ne reamintim de Adnan. Să ne reamintim de locuitorii din Umm Khalid. Să ne reamintim de cei mai bine de 6 milioane de oameni ale căror drepturi de bază le-au fost refuzate timp de 60 de ani, şi fie ca noi, poporul evreu cu o istorie a opresiuni şi o tradiţie a justiţiei sociale, să lucrăm pentru dreptul indigenilor de a se întoarce la pământul lor. Aceasta este singura noastră speranţă pentru o pace veritabilă şi securitate în regiune.
Hannah Mermelstein este cofondator al Birthright Unplugged şi locuieşte în Boston, Philadelphia şi Ramallah.
Vezi sursa în limba engleză.
Un comentariu:
ce se întâmplă în palestina este o crimă. dar crimele câștigătorilor războaielor se uită.
:(
Trimiteți un comentariu