Strigă, iubită ţară (de Gideon Levy)

PRETORIA - Africa de Sud - Era ca o scenă dintr-un film. Doar acolo poţi vedea o fotografie inertă prinzând brusc viaţă. Ne aflam la muzeul memorial din Soweto lângă o fotografie a unui băieţel mort cu alţi copii împrejurul lui iar ghidul nostru, Antoinette, ne povestea despre scenă. Antoinette spunea că fetiţa din fotografie era ea însăşi.

Fotografia se află la intrarea în muzeul construit pentru comemorarea luptei negrilor împotriva apartheidului începută aici. Peste drum, coliba lui Nelson Mandela, în apropiere casa lui Desmond Tutu iar la capătul străzii este actuala casă a lui Winnie Mandela.

Fotografia ne era izbitor de familiară. Eram acolo patru persoane: Ran Cohen (Meretz), Riyad Mansour, ambasadorul palestinian la Naţiunile Unite, Diana Buttu, fost consilier juridic al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, şi cu mine. Cu toţii făceam aceleaşi asocieri: Hector este Mohammed al-Durra; soldaţii care ucid copiii suntem noi.

Trecerea timpului este evidentă pentru Antoinette. Adolescenta din fotografie este acum o femeie de aproape 50 de ani. Fratele ei ar fi avut 44 de ani, însă un glonţ venit din puşca unui poliţist alb l-a privat de şansa de a fi martor la miracolul prăbuşirii crudului regim rasist.

Era o altă conferinţă a Naţiunilor Unite pentru pacea cu palestinienii, de această dată însă, fiind ţinută într-o locaţie cu încărcătură deosebită. Eram doi israelieni acolo, dar cărţile de vizită pe care le-am strâns erau foarte variate: ambasadori arabi şi africani, fostul ministru de externe egiptean, reprezentanţi ai ţărilor musulmane şi diplomaţi acreditaţi la Pretoria. Ambasadorul sirian ne-a zâmbit dar nu şi-a oferit cartea de vizită; ambasadorul libian, la fel. Însă ne-au ascultat cu atenţie.

Noul regim a fost bun pentru Africa de Sud; niciun lagăr de refugiaţi palestinieni nu arată nici pe departe atât de atrăgător ca Soweto în 2007. Însa nu departe există un orăşel sărăcăcios numit Alexandra şi priveliştile de aici arată mai rău ca în oricare lagăr de refugiati palestinieni pe care l-am văzut vreodată. Aici trăiesc negrii sud-africani care n-au reuşit să iasă din sărăcie împreună cu refugiaţii din învecinatul Zimbabwe.

Mai puţin de un kilometru desparte sărăcăciosul Alexandra de Standton, luxosul cartier al Johannesburgului. Acolo, la adăpostul gardurilor electrificate si al gărzilor de corp se află bunăstarea oraşului - mulţi locuitori fiind evrei şi un mare număr de foşti cetăţeni israelieni. De Sabat am mâncat “cholent” (friptură evreiească). Vineri seara am luat cina cu un fost cetăţean israelian din Nahalal. Am mers cu maşina până la Alexandra împreună cu un individ originar din Tivon dar care locuieşte aici de 30 de ani şi care deţine o fermă agricolă cu 1800 de angajaţi negri care câştigă 2 dolari pe oră.

Este imposibil să nu admiri ce s-a întâmplat in această ţară de când a fost îndepărtat jugul tiraniei albe.


Nu în numele său

La dineul conferinţei, Ronnie Kasrils, ministrul sud-african al serviciilor secrete, şi-a gasit în grabă un loc lângă noi. Kasrils e un evreu care n-a fost niciodată în Israel (unde are rude) până la vizita sa în teritorii la începutul lunii, când de altfel l-a invitat pe premierul palestinian Ismail Hanieh în ţara sa. Atunci a făcut prima sa scurtă călătorie la Tel Aviv unde a văzut Piaţa Rabin şi a mâncat peşte la Jaffa. “A fost cea mai placută seară trăită vreodată”, mărturiseşte el.

Tom Segev scria odată că el este un individ cu care nu ţi-ai dori să rămâi blocat în ascensor, însă eu aş fi încântat să mă blochez cu Ronnie Kasrils înăuntrul sau în afara ascensorului. Este un evreu în conflict cu ai săi, poate chiar cu identitatea sa, un luptător curajos pentru libertate, care s-a alăturat rasei asuprite în lupta sa, care a fost exilat din ţara sa timp de 27 de ani şi care acum este ministru.

Fiu al unor evrei lituanieni, care a avut parte de “bar mitzvah”(consacrare) şi făcea parte din mişcări ale tineretului evreu, Kasrils este unul din cele mai fascinante personaje pe care le-a dat comunitatea evreiască locală - care , cu toate acestea, se dezice de el acum. El îşi respinge apartenenţa la evreime în mod deschis, sfidător chiar, şi chiar a facut recent o vizită oficială în Iran şi Siria. A fondat cândva o mişcare numită “Nu în numele meu” pentru a sublinia disocierea faţă de nedreptăţile pe care Israelul le comite în teritorii. Ronnie Kasrils detestă ocupaţia israeliană.

Când am vorbit îmi spunea că ocupatia israeliană este mai rea decât apartheidul. Albii n-au bombardat niciodata cartierele negrilor cu tancuri şi artilerie.


La fel ca pogromurile

Dacă acest om cald, trecut de 69 de ani are vreo protecţie a securităţii personale, ea este invizibilă. Am stat într-o cameră liberă într-o cladire din campusul Universităţii din Pretoria şi am vorbit. “Tu eşti israelian, eu sunt sud-african” a subliniat el imediat, ca şi cum ar nega orice identitate comună. “Sunt convins că cercul se va închide într-o zi şi că oamenii vor înţelege că eu nu sunt anti-evreu sau anti-israelian…Chiar mă doare ca evreu că în ţara aceasta s-a creat atâta ostilitate faţă de Israel, din cauza tratamentului la care sunt supuşi palestinienii…

Când vedem la televizor drama care se petrece în ţara dumnevoastră, imaginile ingrozitoare ale metodelor pe care le folosiţi împotriva palestinienilor, smulgerea din rădăcini a copacilor, tancurile intrând în Jenin, o femeie bătrână jelindu-şi casa demolată şi strigând “Evreii, evreii !” este exact cum îmi povestea bunica mea despre pogromuri : “Vin cazacii, vin cazacii !” Încerc sa spun : ”nu evreii fac asta, ci sionismul”. Astfel m-am hotărât să mă ridic si să îmi exprim opinia. Am găsit asta în tradiţia evreiască: să vorbeşti, în numele conştiinţei.

Omul care m-a întâmpinat la întoarcerea în Africa de Sud după anii de exil a fost rabinul Cyril Harris…El mi-a dăruit o tichie roşie cu dedicaţie: luptătorului pentru libertate. Când am început să-mi exprim criticile faţă de Israel am crezut că evreii se vor dezice de Ariel Sharon, dar mi-am dat seama că sunt naiv. Am fost uimit sa văd cum comunităţii evreieşti de aici nu-i păsa cine este la putere în Israel si cât de extremistă era politica dusă faţă de palestinieni. Ei ar fi susţinut orbeşte orice guvern. Rabinul Harris mi-a devenit duşman. M-a numit “evreu de periferie” iar răspunsul meu a fost: ”Am fost singurii care ne-am ridicat împotriva apartheidului şi acum suntem minoritatea împotriva nedreptăţii”.

Când am vizitat teritoriile am trecut prin Israel şi am văzut pădurile care acoperă rămăşiţele satelor palestiniene. Ca fost ministru al pădurilor, aceasta a fost foarte şocant pentru mine. Am mers şi în câteva aşezări. A fost oribil. Tineri americani scuipau pe steagul care era pe maşina mea. Ocupaţia israeliană îmi aminteşte de zilele cele mai sumbre ale apartheidului dar n-am mai vazut tancuri şi avioane trăgând asupra populaţiei civile. Este o monstruozitate pe care n-am mai văzut-o vreodată. Zidul pe care l-aţi construit, punctele de control şi drumurile rezervate doar pentru evrei îti dau fiori, chiar cuiva care a crescut sub apartheid. Este de o sută de ori mai rău.

Ştim din experienţă ca asuprirea motivează rezistenţa şi că cu cât este asuprirea mai sălbatică cu atât este rezistenţa mai dură. La un moment dat credeţi că opresiunea funcţionează şi ca-i controlaţi pe ceilalţi, închizându-i pe lideri si activişti, dar rezistenţa va izbândi până la urmă.
Am văzut intrarea în Qalqilyah, zidul, oamenii stând ore întregi la rând la punctele de control. Este o ţară frumoasă, îi ador peisajele, dar ştiu ca e suficient de mare să conţină mai mulţi locuitori. Israelul s-a dezvoltat în mod impresionant, dar cu atât mai impresionant ar fi dacă i-aţi găsi o soluţie corectă…Nu are importanţă dacă ar fi două state sau unul- este la latitudinea voastră, a israelienilor şi a palestinienilor să decideţi.

Am băut o cafea cu comandantul punctului de control Eretz. Asta mi-a amintit de închisoarea centrală din Pretoria, un loc pe care l-am vizitat de mai multe ori. A fost ingrozitor sa treci prin chestia aceea ca să ajungi în Gaza. La început mi-am zis că nu vreau să vorbesc cu individul de la punctul de control dar apoi mi-am dat seama că ar fi fost o prostie. Israelienii au fost, de fapt, foarte amabili cu mine.

Ce este sionismul pentru mine? Când aveam 10 ani însemna siguranţă şi un cămin naţional pentru evrei. Am fluturat steagul israelian la petrecerea mea de bar mitzvah şi eram foarte mândru de iudaismul meu. Prima carte pe care am primit-o la bar mitzvah a fost “Revolta” de Menachem Begin. Cel mai mare erou al meu a fost Asher Ginsberg, Ahad Ha’am…Mai târziu am început să citesc nu doar Herzl, ci şi istoricii Ilam Pappe, Benny Morris şi Tom Segev şi am ajuns să văd anul 1948 într-o lumina diferită, am înţeles că era o purificare etnică.

Africa de Sud m-a schimbat şi mi-a întărit identitatea sud-africană. Şi atunci am început să înţeleg că principala problemă a sionismului este înfiinţarea unui cămin naţional şi conceptul de popor ales. Foarte curând, am început să mă opun acestui lucru. Înfiinţarea unui cămin naţional doar pentru evrei îmi părea foarte asemănătoare cu apartheidul. Şi liderii apartheidului vorbeau despre un popor ales. În 1961, primul ministru sud-african Hendrik Verwoerd spunea că Israelul este ca Africa de Sud. Aceasta mi-a deschis ochii. Timp de mai mulţi ani am fost calificaţi în cooperarea militară dintre Israel şi Africa de Sud- o ofensivă navală comună, nave purtătoare de rachete, avioane Cheetah şi marele secret al armelor nucleare... Premierul Johannes Vorster, care a avut un trecut declarat nazist, a fost primit ca un erou la voi. Aceasta s-a adăugat la sentimentele mele faţă de Israel.

Sunt foarte conştient de Holocaust şi de antisemitism, dar experienţa mea de până acum mă conduce către o concluzie: orice formă de rasism trebuie combătută printr-o luptă comună. Am un vis: că vă veţi schimba unghiul de vedere, aşa cum s-a întâmplat şi aici, şi schimbarea va veni. Când politicienii ajung la înţelegere, este uimitor cât de repede pot să ajungă oamenii de rând la o schimbare în gândire. Schimbaţi conducerea şi condiţiile economice şi veţi vedea căt de uşoară este schimbarea.



********************************************************

Call for Partners

Blogul "Palestina, lacrima mea" nu mai este o iniţiativă aflată în stadiul de pionierat. Cotată de către Google cu Page Rank 4/10, a primit de la lansarea ei (în iulie 2006, în momentul agresiuni israeliene împotriva Libanului) mai mult de 16.000 de vizitatori unici şi a afişat peste 30.000 de pagini. Statisticile actuale înregistrează o medie de 77 de vizitatori cu aproximativ 120 de pagini citite zilnic.

A venit momentul deschiderii spre colaborări de orice fel: traduceri din presa internaţională, materiale de autor, documente video sau foto. Cei interesaţi să pună umărul la efortul prezentării oneste a acestui subiect fierbinte din politica internaţională sunt rugaţi să mă contacteze pe mail (riliescu2000@yahoo.com) în vederea intrării în echipă.