Două state în Palestina, lungul drum al OEP (1969-1993) (de Alain Gresh)

Două state unul lângă celălalt pe teritoriul Palestinei, aceasta pare să fie soluţia acceptată, cel puţin teoretic, de comunitatea internaţională, inclusiv Statele Unite. Totuşi, un anumit număr de voci, foarte minoritare, preconizează acum crearea unui stat unic în care ar urma sã coexiste evrei, musulmani şi creştini, sau un stat binaţional. Această idee fusese avansată de Fath încă din 1969 în condiţii pe care le-am studiat pentru teza mea, publicată în 1983, L’OLP, histoire et stratégie (Spag-papyrus). Reiau mai jos o parte a lucrării pe care am actualizat-o.

Arabi sau palestinieni? În 1 ianuarie 1969, la a patra aniversare a declanşării luptei armate, Comitetul central al Fath, organizaţie creată de Yasser Arafat proclamă că “Mişcarea de eliberare naţională Fath nu luptă împotriva evreilor ca şi comunitate etnică şi religioasă. Ea luptă împotriva israelului, expresie a unei colonizări bazate pe un sistem tehnocratic rasist şi expansionist, expresie a sionismului şi a colonialismului.” Şi adaugă că obiectivul său final “este restaurarea statului palestinian independent şi democratic al cărui cetăţeni, oricare ar fi confesiunea lor, se vor bucura de drepturi egale”. (1) La începutul anului 1969, cu ocazia celui de-al cincilea Consiliu naţional palestinian – organul suprem al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei – în cursul căruia Fath ia conducerea Comitetului executiv şi Yasser Arafat devine preşedinte, rezoluţia politică afirmă că obiectivul palestinienilor este “de a edifica o societate liberă şi democratică în Palestina, pentru toţi palestinienii, atât musulmani, creştini cât şi evrei, şi de a elibera Palestina şi poporul ei de dominaţia zionismului”. (2) Câteva luni mai târziu, în aprilie, OEP revendică, pentru prima dată, crearea unui stat palestinian independent. (3)

Căci, oricât de ciudat poate părea, obiectivul pe care şi-l propune OEP la creaţia sa în 1964 nu este crearea unui stat palestinian, ci “eliberarea” Palestinei. Există într-adevăr un puternic curent printre palestinieni, dominant până la războiul din 1967, parte a “naţionalismului arab”, aşa cum îl încarnează preşedintele egiptean Gamal Abdel Nasser sau Partidul Baas. Pentru ei, ideea unui stat palestinian independent este inacceptabilă, căci ratifică o divizare a Orientului Apropiat planificată de colonialism. De ce, spun ei, să creăm un al cinsprezecelea stat arab... Ceea ce vrem este eliberarea Palestinei şi formarea unui mare stat arab unificat.

Nu este o dezbatere nouă. Rădăcinile ei sunt la baza apariţiei sentimentului naţional însuşi în Palestina. “Identitatea palestiniană”, ca cea a altor popoare ale Orientului Apropiat, este o acumulare de loialităţi diverse, al căror raport a variat de-a lungul istoriei, uneori suprapunându-se: “Este o caracteristică a epocii şi a locurilor, notează Raşid Khalidi, că intelectualii, scriitorii şi oamenii politici care fură activi în evoluţia primelor forme de identitate palestiniană de la sfârşitul secolului trecut şi la începutul acestui secol (...) se identificau concomitent cu imperiul otoman, cu religia lor, cu arabismul, cu patria palestiniană, cu oraşul sau cu regiunea lor, şi cu familiile lor, fără ca vreodată să resimtă contradicţii sau conflicte de loialitate.” (4) Odată cu primul război mondial, ocuparea Ierusalimului de către trupele britanice şi declaraţia Balfur – în 2 noiembrie 1917, în cadrul căreia Londra validează ideea unui “cămin naţional evreiesc” în Palestina -, problema se pune în termeni noi.

Neliniştiţi de imigraţia evreiască, numeroşi lideri din Palestina îşi îndreaptă la început atenţia spre Faysal, unul dintre fiii şerifului Hussein din Mecca – şeful marii revolte arabe îndreptate împotriva imperiului otoman -, care se instalase la putere în Damasc, constituind ceea ce se numeşte “Siria de Sud”. Arabii Palestinei, care descopereau cu stupefacţie promisiunea făcută de Londra de a crea la ei acasă un “cămin naţional evreiesc”, sunt în căutarea de sprijin. Perspectiva unui stat independent arab la Damasc îi incită să i se ralieze pentru a se opune proiectelor de imigraţie zionistă. Dar intrarea trupelor franceze la Damasc, în 25 iulie 1920, şi fuga lui Faysal îi deturnează pe palestinieni de la “Marea Sirie”. Instaurarea mandatului britanic asupra Palestinei, în 1922, şi trasarea frontierelor contribuie la recentrarea mişcării palestiniene în limitele astfel definite.

În acest cadru se dezvoltă rezistenţa sa la mandatul britanic şi la zionism. Ea nu caută la ţările arabe şi musulmane decât un sprijin exterior. În 1936 izbucneşte marea revoltă arabă din Palestina. Ea va dura trei ani şi se va termina printr-o înfrângere teribilă, mii de morţi, zeci de mii de arestări, diviziuni interne ale mişcării naţionale care-şi pierde cele mai mulţi dintre participanţi dar şi autonomia politică. Chestiunea palestiniană devine o chestiune arabă. Interesul crescând al opiniei publice din lumea arabă pentru Palestina, voinţa britanică de a-şi implica aliaţii arabi – egiptean, transiordanian, irakian, saudit, etc. – ca factor moderator (ei sunt cei ce vor obţine întreruperea grevei palestiniene de şase luni din anul 1936) – contribuie la “arabizarea” conflictului. În sfârşit, adoptarea de către Londra în 1939 a Cărţii albe (care limitează imigraţia evreiască şi cumpărarea de pământuri arabe, şi prevede un stat unitar în zece ani, cu o minoritate evreiască neputând excede o treime din populaţie), succes deloc neglijabil pentru palestinieni, este percepută înainte de toate de către palestinieni ca un succes al ţărilor arabe. Privaţi de conducere, ei îşi vor încredinţa destinul de acum înainte celorlalte ţări arabe.

Războiul din 1947-1948, non-edificarea unui stat arab fie şi pe o porţiune din Palestina, expulzarea câtorva sute de mii de palestinieni nu fac decât să accentueze această dependenţă, cu atât mai mult cu cât Înaltul comitet arab (ÎCA), condus de muftiul de Ierusalim, Hajj Amine Al-Husseini, care conduce lupta palestiniană, n-a avut niciodată cu adevărat posibilitatea de a constitui o autoritate independentă pe teritoriile care le controlau armatele arabe. Rivalităţile dintre diferitele guverne arabe şi ambiţiile Haşemiţilor, care anexează Cisiordania, vor pune capătul guvernului arab al Palestinei, creat în septembrie 1948 de către muftiu. Acest guvern, incapabil să creeze cadrul unui embrion al puterii, va fi repede uitat, şi odată cu el ideea unei Palestine independente.

Dar în Orientul Apropiat înfrângerea Palestinei bulversează echilibrul regional. Asistăm, în zece ani, la o răsturnare totală a vechii ordini. Apariţia naţionalismului arab zguduie regimurile aliate Occidentului. Gamal Abdel Nasser şi “ofiţerii liberi” iau puterea la Cairo, în 23 iulie 1952, Abdel Karim Kassem răstoarnă monarhia de la Bagdad, în 14 iulie 1958. Dezastrul expediţiei din Suez, în 1956, duce la năruirea visurilor de recucerire colonială ale englezilor şi ale francezilor. Crearea, în 1958, a Republicii Arabe Unite (RAU) între Egipt şi Siria pare să aducă mai aproape ora unităţii arabe. Ecoul acestei înaintări este imens printre palestinieni. Traumatizaţi de înfrângerea din 1948 şi de expulzarea sutelor de mii dintre ei, se alătură cu entuziasm versiunii revoluţionare, adică făţiş anti-imperialistă şi nealiniată, a naţionalismului arab, căruia nasserismul îi va fi una dintre formele cele mai importante (dar nu singura). Pentru ei, acum cuvântul de ordine este: “Eliberarea Palestinei trece prin unitatea arabă.”

Mai mult ca niciodată, Palestina este un obiect în mâinile conducătorilor arabi şi o carte în lupta lor pentru hegemonie. Aceste rivalităţi, mai cu seamă cea dintre Nasser şi Kassem, conducătorul Irakului între 1958 şi 1963, vor declanşa dinamica ce va conduce la crearea OEP. În septembrie 1963, Liga Arabă îl cooptează pe Ahmed Şukeyri ca reprezentant al Palestinei pe lângă acest organism “până când poporul palestinian va fi în măsură să-şi aleagă reprezentanţii săi”. Este desemnat şi ca şef al delegaţiei Palestinei la Naţiunile Unite. Cu ocazia primei întâlniri la nivel înalt al şefilor statelor arabe de la Cairo, care a avut loc la invitaţia lui Nasser între 13 şi 17 ianuarie 1964, Ahmed Şukeyri a fost însărcinat cu consultaţii pentru a se pune bazele unei entităţi (kiyan) palestiniene). Din 28 mai şi până în 2 iunie 1964 se ţine primul Congres naţional palestinian, care duce la crearea Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (OEP).

Citind textele adoptate – mai ales Carta naţională (qawmiyya (5) şi statutele OEP -, urmărind dezbaterile, eşti frapat de absenţa de referinţă la orice noţiune de “suveranitate” palestiniană, la ideea însăşi de stat palestinian. Punctul cel mai frapant al acestor texte este absenţa referinţei la orice suveranitate teritorială a poporului palestinian (6), la un stat palestinian. Articolul 24 al Cartei precizează chiar că OLP nu exercită nici o suveranitate “regională” (iqlimiya) asupra Cisiordaniei, nici asupra Fâşiei Gaza, nici asupra regiunii Al-Himma (teritoriu palestinian în mâinile Siriei). În plus, responsabilităţile ei în aceste zone exclud orice activitate militară. Aceste două puncte au fost condiţia prezenţei regelui Hussein la deschiderea Congresului. La presiunile arabe pentru a-i menţine sub tutelă pe palestinieni se adaugă hegemonia ideologică a naţionalismului arab: Carta insistă deci asupra definiţiei Palestinei ca “o parte arabă legată prin naţionalism (qawmiya) de celelalte ţări arabe care formează împreună cu ea Marea Patrie Arabă” (art. 1). Trebuie să ajungi la articolul 3 pentru a găsi menţiunea “poporului arab al Palestinei [care] are dreptul legal la patria sa”, dar această patrie “este o parte integrantă a Naţiunii arabe...”. Printre cei prezenţi la această reuniune de la Ierusalim, se găsesc cinsprezece-douăzeci reprezentanţi (7) ai unei organizaţii încă necunoscute, le Fath, care ia naştere în Kuweit în 1959 şi ale cărei teze iconoclaste nu găsesc încă decât une ecou slab.

“La sfârşitul anului 1959, Fath începu să-şi publice orientările, dar fără a-şi antrena numele. Punctul esenţial al argumentării era că eliberarea Palestinei era în mod fundamental o problemă palestiniană şi nu putea să fie încredinţată statelor arabe. În cel mai bun caz, regimurile arabe puteau furniza ajutor şi protecţie, iar dacă ocazia se prezenta, puteau contribui la luptă cu armatele lor convenţionale. Dar palestinienii trebuiau să ia conducerea bătăliei împotriva Israelului. Războiul de eliberare algerian era dat ca exemplu pentru ceea ce trebuia să fie făcut în Palestina.” (8) Aceste teme, expuse în ziarul Filastinuna (Palestina noastră) – patruzeci de numere vor fi publicate la Beirut între 1959 şi 1964 cu sprijinul membrilor Fath – se înscriu împotriva “panarabismului” ambiant. Ele vor fi întărite de eşecul unităţii egipteano-sirien din 1961 şi de victoria revoluţiei algeriene din 1962, care serveşte drept model liderilor Fath. Anumite formulari sunt violente împotriva regimurilor arabe. Astfel, unul dintre redactorii de la Filistinouna scrie: “Tot ceea ce cerem este ca voi [regimurile arabe] să înconjuraţi Palestina cu o centură defensivă şi să priviţi bătălia dintre noi şi zionişti.” Sau: “Tot ceea ce vrem este ca voi [regimurile arabe] să vă îndepărtaţi mâna de deasupra Palestinei”... (9). Era de altminteri interzis celorlalţi arabi să fie membri ai Fath. Ceea ce-i permite lui Yaari Ehud să afirme: “Palestinianismul este piatra unghiulară (...) a concepţiei politice a Fath [...] El este fondat [...] pe credinţa că acest conflict este, înainte de toate, un conflict palestiniano-evreiesc şi că arabii joacă în el un rol secundar, precum şi pe dorinţa de a permite o “renaştere naţională” a poporului palestinian dispersat. Abia într-o etapă ulterioară fură adăugate alte elemente acestui principiu, şi îndeosebi războiul popular de eliberare.” Victoria acestei teze este condiţia necesară pentru revendicarea unui stat palestinian independent. Disidenţa mişcării Fath nu poate suscita decât opoziţia regimurilor arabe. După primele operaţiuni militare (începutul lui 1965), organizaţia este chiar calificată, cea mai rea dintre insulte, agent al OTC (Organizaţia Tratatului Central, pact care regrupează Pakistanul, Iranul, Turcia şi Marea Britanie, sub conducerea Statelor Unite). Doar cu Siria, şi numai pentru o scurtă perioadă, are loc o anumită colaborare.

Războiul din 1967 şi înfrângerea usturătoare a Egiptului, a Siriei şi a Iordaniei în faţa Israelului – după eşecul uniunii dintre Cairo şi Damasc în sânul RAU în 1961 şi ruptura convorbirilor pentru unitatea dintre Egipt, Siria şi Irak în 1963 – duce la epuizarea visului naţionalismului arab. Dimpotrivă, “regionaliştii”, cei care au mizat pe independenţa şi autonomia deciziei poporului palestinian, îşi văd poziţiile întărite. Vidul politic creeat, timp de câteva luni, de amploarea prăbuşirii arabe, permite grupurilor rezistenţei armate palestiniene, şi în primul rând Ftah, să ocupe prima linie a scenei regionale, să se instaleze în Iordania, să se infiltreze în Liban.

OEP, prea legată de ţările arabe, intră în criză. Preşedintele ei, Ahmed Şukeyri, demisionează. Se angajează negocieri pentru integrarea organizaţiilor armate ale OEP. În iulie 1968, se reuneşte al patrulea Consiliu naţional palestinian, dominat de Fath. Carta naţională, ca şi statutele OEP sunt modificate. Este subliniat rolul preponderent al luptei armate. Articolul 9 al Carte amendate precizează că “poporul arab al Palestinei [...] îşi afirmă dreptul la autodeterminare şi la suveranitate asupra ţării sale”. Încă de la articolul 1, Palestina este definită ca “patria poporului arab palestinian”, al cărui rol este fără îndoială subliniat. Această insistenţă se traduce în definiţia însăşi a OEP, “care reprezintă forţele revoluţionare palestiniene, este responsabilă de mişcarea poporului arab palestinian în lupta sa pentru recuperarea ţării sale, a eliberării ei şi a reveni în ea pentru a-şi exersa dreptul său la autodeterminare.”

“Această responsabilitate se întinde asupra tuturor domeniilor de ordin militar, politic şi financiar, la fel ca şi asupra a tot ceea ce ar putea să ceara soluţionarea problemei palestiniene în plan interarab şi internaţional.” Toate restricţiile în privinţa rolului OEP, mai ales în Cisiordania şi Gaza, sunt deci îndepărtate. În privinţa regimurilor arabe, articolul 28 este deosebit de tranşant: “Poporul arab palestinian revendică autenticitatea revoluţiei sale naţionale (wataniya) şi a independenţei sale şi respinge orice formă de ingerinţă, de punere sub tutelă şi de satelizare.” De acum înainte, revendicarea naţională şi etatică este în inima luptei palestiniene. Ea se concretizează în cuvântul de ordine “stat democratic” (10), a cărei originalitate nu este de a accepta, pentru prima dată, prezenţa evreiască în Palestina. Desigur, OEP vizează distrugerea “entităţii zioniste”, dar face apel la coexistenţa în sânul unui stat în care vor trăi în comun musulmani, creştini şi evrei, o idee care nu este atât de îndepărtată de statul binaţional revendicat de o parte din stânga zionistă înante de 1948.

Un stat palestinian sub tutelă israeliană?

Viitorul Cisiordaniei şi al Gazei ocupate în 1967 pune rapid probleme complexe mişcării Fath şi Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei. Pe de o parte, aceste teritorii fac parte din Palestina mandatului britanic, pe de altă parte, organizaţiile palestiniene au fost create pentru a elibera “întreaga Palestină” şi resping rezoluţia 242 a Consiliului de securitate al Naţiunilor Unite, care prevăd reîntoarcerea la situaţia din 4 iunie 1967. În plus, fedayinii sau instalat în Iordania, după războiul din 1967, şi, în ciuda tensiunilor cu regele Hussein, nu vor o înfruntare directă cu el revendicând Cisiordania, pe care Haşemiţii o consideră de acum parte integrantă a regatului lor. Nu găsim aşadar în Carta şi textele Consiliului naţional palestinian în 1968 nici o referinţă clară la viitorul teritoriilor ocupate în 1967. Doar rezoluţia politică va condamna crearea unei “entităţi politice fantoşă”, adică a vreunei structuri etatice oricare ar fi ea în Cisiordania şi în Gaza.

Această reticenţă este întărită de ambiguitatea politicii duse în 1967-1968 în teritoriile ocupate de către guvernul israelian, despre care ştim, graţie arhivelor accesibile acum, că dorea în mod serios să creeze o “entitate palestiniană”, opţiune care nu putea decât să crească neîncrederea grupării Fath faţă de o asemenea idee, prezentată ca un “complot zionist”.

Politica israeliană în teritoriile ocupate este elaborată de Moşe Dayan, puternicul ministru al apărării. Calificată drept “non-ingerinţă”, ea constă în lăsarea în funcţiune a administraţiei locale pentru a dispune de “releuri care menajează sensibilitatea naţională, dar sunt uşor de scurtcircuitat” (11). O notiţă a ministerului apărării o descrie în mod concret: “S-ar putea spune, în principiu, că scopurile guvernării militare sunt ca un rezident arab din zonă să se poată naşte la spital, să primească un certificat de naştere, să crească şi să aibă acces la educaţie, să se căsătorească şi să-şi crească atât copiii cât şi nepoţii, toate acestea fără concursului unui funcţionar sau al unui secretar al guvernului israelian şi fără să-i fi aruncat vreodată vreo privire”. (12) Această viziune idilică, foarte departe de viaţa cotidiană a locuitorilor, rezumă totuşi bine filosofia ocupantului.

Aceste orientări au fost paralele unei dezbateri, rămase mult timp secrete, în sânul guvernului palestinian asupra “opţiunii palestiniene”. (13) În timpul reuniunilor cabinetului israelian care se ţinură între 16 şi 19 iunie 1967, în vreme ce războiul de-abia se terminase, a fost luată decizia de a restitui teritoriile ocupate siriene şi egiptene (dar nu şi Gaza) în schimbul păcii. În revanşă, soarta Cisiordaniei nu a fost reglată. Majoritatea miniştrilor, şi mai ales primul dintre ei, Levi Eşkol, refuzau orice negociere cu regele Hussein, al cărui viitor părea nesigur. Preferau o “opţiune palestiniană”. Yigal Allon, pe atunci ministru al muncii, evocă crearea unui stat palestinian într-o parte a Cisiordaniei: “Evoc propunerea cea mai generoasă. Nu un canton, nu o regiune autonomă, ci un stat arab independent, asupra căruia şi ei şi noi să fim de acord, într-o enclavă înconjurată de Israel (...) şi având chiar o politică externă independentă.” Această opţiune pornea, printre altele, de la refuzul guvernului de a restitui valea Iordanului. Aşa cum explică Levi Eşkol, în 7 iulie 1967, “dacă spunem că Iordanul este frontiera, atunci nu avem altă posibilitate decât să creăm o zonă în care 1 milion de arabi să dispună de un statut special”. Şi continua spunând că avea în vedere o regiune semi-autonomă, “dar dacă acest lucru se dovedeşte imposibil, ei vor avea independenţa”. Armata însăşi nu pare să se opună acestei soluţii, şi vor fi formulate diferite propoziţii în acest sens de către serviciile de informaţii militare. Totuşi, trebuie să subliniem că această propunere presupune, în spiritul liderilor israelieni, anexarea Gazei şi a Ierusalimului, instalarea dispozitivelor militare în Valea Iordanului şi închiderea într-o enclavă a viitoarei entităţi palestiniene.

Dar, chiar şi aşa, această opţiune este contrarie intereselor israeliene, cum explică Victor Cygielman la acea vreme. (14) “1) un mic stat palestinian înghesuit între Iordania şi Israelul ar putea fi dificil constrâns să facă anumite concesii teritoriale (Latrun, Kalkiliya), amputând şi mai mult un teritoriu deja foarte redus; 2) Ammanul nefiind capitala sa, ar reclama partea arabă a Ierusalimului, cu sprijinul probabil al unei opinii internaţionale binevoitoare; 3) În măsura în care o mişcare naţionalistă s-ar dezvolta în această nouă entitate, revendicările sale teritoriale n-ar fi dirijate împotriva unui stat frate iordanian puţin dezvoltat, ci împotriva Israelului.” La mai puţin de un an guvernul israelian abandonează “opţiunea palestiniană” pentru “opţiunea iordaniană” – contactele secrete cu regele şi emisarii săi se intensifică încă de la începutul anului 1968 – şi Yigal Allon însuşi va prezenta planul cunoscut sub numele lui regelui, în cadrul unei întâlniri secrete. (15) De acum şi până în 1993, pentru guvernul israelian viitorul Cisiordaniei va fi negociat cu Ammanul.

OEP ca stat

Va fi nevoie de războiul din octombrie 1973 pentru ca OEP, recunoscută de aproape toată comunicatea internaţională, cu excepţia Israelului şi a Statelor Unite, ca reprezentându-i pe palestinieni, să se angajeze pe calea diplomatică. După lungi dezbateri interne, ea acceptă atunci crearea unui stat palestinian în Cisiordania şi în Gaza, cu capitala la Ierusalim. Dar vor mai trebui încă nişte ani, şi mai ales războiul din Golf şi prăbuşirea Uniunii Sovietice – pentru ca Statele Unite şi Israelul să recunoască la rândul lor OEP şi să accepte să negocieze cu ea. Aşa cum explică Yezid Sayigh (16), dezastrul din 1948, expulzarea a sute de mii de palestinieni şi împrăştierea lor în tabere de refugiaţi zguduie societatea palestiniană. În vreme ce vechile elite sunt discreditate, singur se menţine, în timpul anilor ’50, un patriotism constituit de ataşamentul la pământ sau la satul natal. Acest sentiment se transformă în proto-naţionalism din cauza experienţei marginalităţii sociale şi politice pe care o trăiesc palestinienii. Nicăieri în lumea arabă nu sunt bineveniţi, nicăieri nu se bucură de aceleaşi drepturi ca şi autohtonii, nici când, în Iordania de exemplu, li se oferă cetăţenia. Dacă educaţia masivă – făcută posibilă de către UNRWA – şi “transformarea unui popor de ţărani într-un popor de funcţionari” favorizează afirmarea identitară, “apariţia unui naţionalism distinct (...) nu era inevitabilă, dată fiind absenţa unui cadru politic şi instituţional comun în sânul unui stat”. Căutarea acestui cadru comun, şi aceasta este teza centrală a lui Yezid Sayigh, a fost un element crucial în reconstruirea mişcării politice palestiniene.

Ceea ce caută rezistenţa palestiniană înainte de toate, este construirea acestui “cadru statal” care lipseşte pentru ca naţionalismul să poată într-adevăr să-şi ia avântul. Îl va găsi în Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, creată de Liga Arabă în 1964 şi pe care fedayinii o criticaseră dur până atunci. Conducând aripa stângă a Fath, Naji Alluş avea dreptate atunci când reproşa liderilor abandonarea revoluţiei şi voinţa de a transforma OEP într-un “stat aflat în exil”. “Generaţia care a luat controlul OEP în 1968-1969, notează autorul, (...) era similară într-o manieră frapantă “noilor elite” care ajunseră la putere în Egipt, în Siria, în Algeria şi în Irak între 1952-1968”. Fath, cea mai puternică dintre mişcările fedayinilor, îşi numi cadrele în numeroase posturi de conducere şi integră câteva dintre proprile sale organizaţii (Fundaţia martirilor, Semiluna Roşie) în sânul OEP. Pe de altă parte, îşi multiplică structurile pentru a oferi posturi la baza sa (o formă de clientelism) sau în alte organizaţii. Îşi asigură astfel loialitatea a zeci de mii de funcţionari. Era “departe de a fi neobişnuit” pentru tinerele state independente, dar originalitatea acestei politici în cazul palestinian ţinea de faptul că “se dezvolta în cadrul unei mişcări de eliberare” care nu controla nici măcar o parte din teritoriul său. Afluxul unui ajutor financiar provenind de la ţările din Golf şi de la alte ţări arabe, o adevărată “rentă” politică, fu un element decisiv în construirea acestui cvasi-stat şi în posibilitatea unei gestiuni clientelare. Opţiunea “etatistă” fixa atât forţa cât şi limitele OEP. Aceasta din urmă devenea, în anii ’70, cadrul de referinţă al tuturor organizaţiilor palestiniene şi, mai pe larg, al tuturor palestinienilor risipiţi în lume. Ea putea, pe bună dreptate, să revendice calitatea de “singurul reprezentant al poporului palestinian”, dar în sensul unui stat care-şi reprezintă cetăţenii.

Pe de altă parte, în ciuda unui anume pluralism, OEP oferea aceleaşi defecte ca toate statele arabe înconjurătoare care-i serveau drept inspiraţie: absenţa controlului liderilor, incapacitatea de autocritică, funcţionărism, patrimonialism, putere personală, etc. Se temea de orice iniţiativă autonomă a societăţii şi-şi va menţine neîncrederea tenace faţă de orice mişcare din Cisiordania şi din Gaza pe care le va controla doar parţial. Toate organizaţiile, inclusiv cele ale stângii palestiniene, acceptară această logică etatistă şi clientelară, negociind cu Arafat alocarea de posturi şi de resurse. Dar OEP nu era un stat şi nu putea să asigure toate funcţiile acestuia, cu excepţia unor scurte perioade – mai cu seamă anii ’70 din Liban, În viaţa cotidiană, palestinienii depindeau înainte de toate de statul în cadrul căruia trăiau. De fiecare dată când sistemul etatist al OEP era incapabil să opereze în mod eficace – mai ales ajutându-i concret pe palestinieni în problemele lor cotidiene -, de fiecare dată când palestinienii erau constrânşi să-şi condiţioneze strategia de supravieţuire de centrele statale rivale (Amman, Damasc...), naţionalismul palestinian era slăbit. Expulzarea OEP din Beirut, în vara lui 1982, marchează începutul unei lungi crize, care se agravează după războiul din Golf şi opţiunile catastrofale făcute de conducere în favoarea Irakului. Refugiaţi la Tunis, departe de toate ţările în care trăiesc palestinienii, cu visteria goală, ea nu mai e capabilă nici să-şi plătească funcţionarii, nici să-i ajute pe refugiaţi. Existenţa ei însăşi este pusă sub semnul întrebării când se deschid la Madrid, în 30 octombrie 1991, în absenţa ei, negocierile israeliano-arabe. Sunt prezenţi doar “palestinienii din interior”. Yasser Arafat explică tovarăşilor săi: Statele Unite vor “să mă umilească şi să ma elimine” şi “a mă elimina înseamnă a înlătura OEP şi pe voi toţi”.

Canalul secret de la Oslo avea să-i permită să iasă din pasa proastă în care se afla. Desigur, acordase cauţiunea unei Declaraţii de principii care era o retragere faţă de proiectele de autonomie puse pe masă în cadrul acordurilor de la Camp David din 1978. Dar pentru Arafat, esenţialul era că ea “extindea recunoaşterea formală israeliană faţă de OEP şi că asigura transferul statului în exil înapoi în teritoriile ocupate. Supravieţuirea politică a OEP, mai mult decât orice clauză precisă a acordului, dădea garanţiile reale ale unui stat viitor”. (17) Într-adevăr, acordurile de la Oslo marchează un punct de cotitură, trecerea “de la o mişcare naţională în exil la un aparat guvernamental stabilit pe propriul teritoriu”, centrul politici naţionale, baza socială şi instituţiile etatiste regăsindu-se acum reunite în Gaza şi în Cisiordania.

Note:

(1) Citată în Les Palestiniens et la crise israélo-arabe, Editions Sociales, Paris, 1974, pp. 167-168.

(2) Citat în Intemational Documents for Palestine (IDP ), Institute for Palestine Studies, Beyrouth, 1969, p. 589.

(3) Citat în IDP 1969, p. 666.

(4) Rashid Khalidi, Palestinian Identity. The Contruction of Modern National Consciousness, Columbia University Press, New York, 1997, p. 19.

(5) Această Cartă va fi modificată în 1968 şi se va intitula Carta naţională (wataniyya). Deşi traduse prin acelaşi cuvânt în limba franceză, qawmi face referire la un naţionalism arab, în vreme ce watani se referă la un naţionalism mai îngust.

(6) Cf. Fayçal Hourani, Al fikr al siyassi al falistini 1964-1974 (Gândirea politică palestiniană), Centre de recherches de l’OLP, Beyrouth, 1980.

(7) Cf. lista invitaţilor în Rachid Hamid, Muqararat al majlis al watani al falistini 1964-1974 (Rezoluţiile CNP), Centre de recherches de l’OLP, Beyrouth, 1975. Apar îndeosebi numele lui Khaled El Hassan, Khalil El Wazir, Kamal Adwan şi Yasser Arafat. Dar acesta din urmă nu era prezent. După Yezid Sayigh, numărul reprezentanţilor Fath este undeva între 15 şi 20, op. cit., p. 69.

(8) William Quandt, Fuad Jabber, Ann Mosely-Lesch, The Politics of Palestinian nationalism, University of California Press, Berkeley, 1973, p. 56.

(9) Ehud Yaari, « Al Fath’s political thinking », New-Outlook, noiembrie-decembrie 1968.

(10) Contrariu unei idei reluate în multe lucrări, nici OEP nici Fath nu s-au pronunţat niciodată în favoarea unui stat laic. În privinţa dezbaterii în jurul statului democratic, vom putea să ne raportăm la Alain Gresh, OLP, histroire et stratégies, Spag, 1983.

(11) Louis-Jean Duclos, « Description de l’occupation militaire israélienne », Politique étrangère, n° 4, Paris, 1972.

(12) Citat de Ibidem.

(13) În privinţa acestei dezbateri, cf. Reuven Pedatzur, « Coming Back Full Circle : The Palestinian Option in 1967 », The Middle East Journal, Washington, vol. 49, n° 2, printemps 1995. Autorul publicase deja un articol pe această temă în Haaretz, Tel-Aviv, 9 martie 1990. Toate citatele sunt extrase din articolul apărut în The Middle East Journal. Cf. şi Charles Enderlin, Paix ou guerres. Les secrets des négociations israélo-arabes 1917-1997, Stock, Paris, 1997. Se poate găsi în acest text îndeosebi un rezumat detaliat al reiuniunii cabinetului israelian din 19 iunie 1967.

(14) Le Monde diplomatique, novembre 1970.

(15) Planul Allon, care va fi în mod definitiv adoptat la începutul lui 1968, prevede controlul de către israelieni a unui cordon de securitate de vreo cinsprezece kilometri lăţime de-a lungul Ioranului, anexarea anumitor părţi din Cisiordania, îndeosebi Ierusalimul şi anumite teritorii, mai cu seamă blocul Eţion şi colinele Hebronului, în sfârşit, regiunile cele mai populate ar fi, ori redate Iordaniei, ori (dacă acordul nu era posibil) dotate cu statut autonom.

(16)Yezid Sayigh, Armed Struggle and the Search for State. The Palestinian National Movement, 1949-1993, Clarendon Press, Oxford, 1997

(17) Pentru un punct de vedere israelian asupra negocierilor, dar care se întâlneşte în această privinţă cu cel al lui Yezid Sayigh, a se citi David Makovsky, Making Peance with the PLO. The Rabin Government’s Road to the Oslo Accord, Westview Press, Boudler, 1996.

Cf. versiunea in limba franceza.