De la alegerile palestiniene din 2006, Israelul şi o mare parte din Occident au susţinut că principalul obstacol în calea păcii israeliano-palestiniene este refuzul Hamasului de a “recunoaşte Israelul”, sau de a “recunoaşte existenţa Israelului”, sau de a “recunoaşte dreptul Israelului la existenţă”.
Aceste trei formule verbale au fost utilizate de către Israel, de către Statele Unite şi de către Uniunea Europeană ca motivaţie pentru pedepsirea colectivă a poporului palestinian. Ele au fost preluate de către mass-media, politicieni şi chiar diplomaţi fără discernământ, ca şi cum ar însemna acelaşi lucru.
“A recunoaşte Israelul” sau orice alt stat este un act formal, legal şi diplomatic, înfăptuit de un stat la adresa altui stat. Este impropriu – şi un nonsens – să se vorbească despre recunoaşterea unui stat de către un partid politic sau de o mişcare. A vorbi despre “recunoaşterea Israelului” de către Hamas este pur şi simplu a utiliza o formulă dulceagă, confuză şi înşelătoare în locul adevăratei cereri care este adresată palestinienilor.
“A recunoaşte existenţa Israelului” pare la prima impresie să implice recunoaşterea relativ simplă a unui fapt de viaţă. Totuşi, acest limbaj implică o problemă practică serioasă. Despre care Israel, cu care frontiere, vorbim? Este vorba de cele 55% din Palestina istorică, destinate unui stat evreiesc de către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în 1947? Sau de cele 78% din Palestina istorică ocupate de mişcarea zionistă în 1948 şi văzute acum de cea mai mare parte a lumii ca “Israel”? Sau de cele 100% din Palestina istorică ocupate de Israel din iunie 1967 şi prezentate ca fiind “Israel” (fără nici o “Linie Verde”) pe hărţile şcolare israeliene?
Israelul nu şi-a definit niciodată graniţele, dat fiind că acest gest i-ar fi conferit în mod necesar limite. Totuşi, dacă asta i s-ar fi cerut Hamasului, ar fi fost posibil pentru partidul aflat la putere să recunoască, aşa cum se recunoaşte un fapt de viaţă, că statul Israel există azi în anumite graniţe. Într-adevăr, conducerea Hamas a făcut-o efectiv în ultimele săptămâni.
“A recunoaşte dreptul Israelului la existenţă”, ultima cerere făcută Hamasului şi Palestinienilor, ţine de cu totul altă categorie. Această formulă nu mai are nimic în comun cu formalităţile diplomatice, sau cu simpla acceptare a unor realităţi prezente. Ea ţine de judecata morală.
Este o enormă diferenţă între a “recunoaşte existenţa Israelului” şi a “recunoaşte dreptul Israelului la existenţă”. Dintr-o perspectivă palestiniană, diferenţa e de aceeaşi natură cu cea dintre a-i cere unui evreu să admită că Holocaustul a avut loc şi a-i cere să accepte că Holocaustul a fost justificat moral. Pentru palestinieni, a accepta detaliile Nakba – expulzarea marii majorităţi a palestinienilor de la vetrele lor între 1947-1949 – este un lucru. Dar a accepta public că era “drept” ca Nakba să fi avut loc – acesta este cu totul alt lucru. Pentru popoarele evreu şi palestinian, Holocaustul şi Nakba, respectiv, reprezintă catastrofe şi injustiţii la o dimensiune inimaginabilă, care nu pot fi nici uitate nici iertate.
A cere palestinienilor să recunoască “dreptul Israelului la existenţă” este a cere ca un popor care a fost tratat ca subuman, nevrednic de drepturile de bază ale omului, să proclame public că este format din suboameni. Această recunoaştere implică acceptul palestinienilor pentru tot ceea ce li s-a întâmplat şi ceea ce continuă să li se întâmple. Nici măcar guvernele americane din secolul XIX nu au cerut supravieţuitorilor nativi americani să proclame public “dreptul” purificării etnice înfăptuite de colonialiştii europeni ca o condiţie care să preceadă discuţiile privitoare la rezervaţiile ce aveau să le primească. Iar nativii americani nu au trebuit să trăiască sub blocadă economică şi ameninţarea înfometării până când să-şi fi abandonat mândria ce le mai rămăsese cedând în această privinţă.
Unii cred că Yasser Arafat cedase în acest punct pentru a scăpa de demonizarea căreia îi era supus şi pentru a-şi câştiga dreptul de a fi auzit de către americani. Dar de fapt, în faimoasa sa declaraţie de la Stockholm din 1988, el acceptase “dreptul Israelului de a exista în pace şi securitate”. Această formulă, în mod semnificativ, stabileşte condiţiile de existenţă ale unui stat care, de fapt, există. Nu pune nici o întrebare existenţială la adresa “dreptului” de a-i deposeda şi de a-i dispersa pe palestinieni de la căminele lor pentru a face loc unui alt popor venit din afară.
Concepţia originară a construcţiei “dreptul Israelului la existenţă” şi utilizarea ei ca scuză pentru a nu vorbi cu nici un lider palestinian care încă rezistă pentru drepturile poporului său sunt atribuite fostului secretar al Statelor Unite, Henry Kissinger. Este de presupus că toate ţările care folosesc încă această frază o facă deplin conştiente în privinţa a ceea ce ea presupune, din punct de vedere moral şi psihologic, la adresa poporului palestinian.
Totuşi, mulţi oameni cu bunăvoinţă şi cu sisteme de valori decente ar putea fi păcăliţi de aparenţele simpliste ale cuvintelor, “dreptul Israelului de a exista”, şi să creadă că este vorba despre o cerere rezonabilă. Şi dacă “dreptul de a exista” este rezonabil, atunci a refuza acceptarea lui trebuie să însemne perversitate, mai degrabă decât nevoia adânc resimţită a palestinienilor de a se agăţa de respectul şi demnitatea pe care o presupune faptul de a face parte din rândul fiinţelor umane. Faptul că această nevoie este puternic trăită este evidenţiat de sondajele de opinie care arată că procentajul populaţiei palestiniene care aprobă refuzul Hamasului de a se înclina în faţa acestei cereri excedează substanţial procentajul care a votat pentru Hamas în ianuarie 2006.
Cei care recunosc importanţa critică a păcii israeliano-palestiniene şi caută cu adevărat un viitor decent pentru ambele popoare trebuie să recunoască faptul că cererea adresată Hamas de a recunoaşte “dreptul Israelului la existenţă” este irezonabilă, imorală şi imposibil de îndeplinit. Apoi, ei trebuie să insiste ca acest obstacol în calea păcii să fie îndepărtat, blocada economică instituită asupra teritoriilor palestiniene să fie îndepărtată, iar reluarea procesului de pace să fie făcută împreună cu anumite măsuri de justiţie.
John V. Whitbeck, avocat internaţional, este autorul volumului “Lumea conform lui Whitbeck". A fost sfătuitorul oficialilor palestinieni în negocierile cu Israelul.
Cf. versiunea in limba engleza.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu