duminică, iulie 23, 2017

Fiecare israelian ar trebui să citească testamentul și ultima dorință a atacantului palestinian


Nimeni nu a îndrăznit să se întrebe de ce Omar al-Abed, un tânăr de 20 de ani cu vise și aspirații, a cumpărat un cuțit și s-a dus să ucidă.

Cuvintele postate de Omar al-Abed pe Facebook cu 4 ore înainte de a ucide 3 israelieni în colonia cisiordaniană Halamish.


de Gideon Levy

Fiecare israelian ar trebui să citească testamentul lui Omar al-Abed. Adevărata trădare este a nu citi ultimele sale cuvinte. Adevărata trădare este a crede că detectoarele de metale și uciderile targetate, mai multele detenții și demolări de case, tortura și deposedarea ar putea preveni numeroasele atacuri ce încă nu s-au întâmplat. Adevărata trădare este să-ți îngropi capul în nisip.

Fără a contesta oroarea teribilei sale fapte, fiecare israelian trebuie să acorde atenție vorbelor lui Abed și să tragă inevitabilele concluzii. Întreaga Cisiordanie și întreaga Fâșie Gaza, desigur, se vor transforma în Omar al-Abed, nu e o chestiune de „dacă”, ci de „când”.Oricine crede că lucrurile ar putea sta altfel, ar trebui să cerceteze istoria. Așa arată ocupația și rezistența la ocupație: vărsare de sânge masivă, inutilă.

„Acestea sunt ultimele mele cuvinte”, a scris tânărul din satul cisiordanian Kobar înainte de a purcede să ucidă coloniști în colonia adiacentă, Halamish. „Sunt tânăr, încă nu am împlinit 20 de ani. Am avut multe vise și aspirații, dar ce fel de viață este asta, cu femeile și tinerii noștri uciși fără justificare?”

Ce i-am fi putut spune lui Abed? Că femeile și tinerii lor nu sunt uciși fără justificare? Abed trăia într-un frumos sat, într-o realitate cum nu se poate mai urâtă. Vecinul său Nael Barghouti, de exemplu, care a fost eliberat dintr-o închisoare israeliană după ce a ispășit 33 de ani pentru uciderea unui șofer de autobuz, s-a întors la închisoare -- într-un act de o arbitrarietate cumplită -- în aparență pentru că ar fi încălcat termenii eliberării sale. Un alt vecin, firește, este Marwan Barghouti, care într-o lume mai corectă și mai puțin stupidă ar fi fost eliberat cu mult timp în urmă pentru a-și conduce națiunea.

Abed s-a hotărât să meargă să ucidă coloniști pentru că aceștia „profanează moscheea Al-Aqsa și noi dormim”, pentru că „e rușinos să stăm cu mâinile în sân.” În timp ce poliția israeliană de frontieră executa o percheziție dezgustătoare a cadavrelor în morga spitalului est-ierusalimitean Makassed, Abed își plănuia fapta sângeroasă. În timp ce camarazii săi încercau să salveze corpul sângerând al prietenului lor, ca să nu-l confiște Israelul, după cum adesea obișnuiește, i-a fost cu neputință să păstreze tăcerea. „Voi care aveți arme ce ruginesc, pe care le scoateți numai la nunți și la sărbători, nu vă e rușine? De ce nu declarați război în numele lui Dumnezeu? Au închis Al-Aqsa și armele voastre sunt neclintite.”

Cuvintele sună aproape biblic. Vorbe similare au fost scrise în timpul fiecărei lupte pentru eliberare, inclusiv în timpul luptei noastre, desigur. Sunt însoțite de termeni religioși, deoarece cel care le-a scris credea în Dumnezeu. Și în alte lupte, cum ar fi în a noastră, religia a fost folosită în serviciul națiunii. Ce i-ați fi spus lui Abed dacă l-ați fi întâlnit înainte să fi pornit să semene moarte, în afară de „Să nu ucizi”? Că ar trebui să se complacă și să capituleze? Că dreptatea nu este de partea lui, ci de partea ocupatorului? Ce i-ar putea spune un israelian unui tânăr palestinian disperat, care într-adevăr nu are un viitor, nicio oportunitate pentru schimbare, niciun scenariu optimist în care să creadă, un om a cărui viață e un șir nesfârșit de umilințe? Voi ce i-ați fi spus?

Disperarea e profundă în Cisiordania. În Gaza situația e și mai cruntă. Asta ar trebui să nu lase niciun israelian să doarmă noaptea, din moment ce statul lor poartă cea mai mare responsabilitate pentru situația aceasta. Dar dacă responsabilitatea morală pentru disperarea palestinienilor nu este de ajuns să le perturbe somnul israelienilor, atunci faptul că această disperare nu prevestește nimic bun pentru ei ar trebui să fie suficientă pentru a-i ține treji. Abed nu a avut nimic de pierdut și omul ce nu are nimic de pierdut este cel mai periculos dușman. Nici măcar ministrul securității publice Gilad Erdan nu îl poate opri.

Armata israeliană a efectuat un raid în Kobar sâmbătă, impunând o blocadă și arestându-l pe unul dintre frații lui Abed, prodedura israeliană clasică. Soldații au supravegheat casa familiei. Ministerul apărării și șeful de stat major al armatei au primit rezultatele unei „anchete de securitate.” Noul președinte al partidului laburist, Avi Gabbay, a cerut să aibă loc o condamnare, președintele partidului Yesh Atid, Yair Lapid, l-a numit pe Abed „terorist” iar Tzipi Livni de la partidul laburist a spus că „suntem uniți în durerea noastră.” Nimeni nu a îndrăznit să se întrebe de ce Omar al-Abed, un tânăr de 20 de ani cu vise și aspirații, a cumpărat un cuțit și s-a dus să ucidă.


http://www.haaretz.com/opinion/1.802858

Niciun comentariu: