Să spui NU vânătorilor de goliaţi (de Gilad Aţmon)

“Obsesia (‘dibuk’) numită Nasrallah, care a bântuit mintea factorilor de decizie [israelieni] de-a lungul celui de-al doilea război din Liban, are mai multe motive. Înainte de toate, Israelul i-a perceput întotdeauna pe [liderii] arabi ca pe nişte persoane private mai degrabă decât ca pe nişte reprezentanţi ai unor sisteme politice. Chiar analiştii mass-mediei şi politicienii făceau referinţă la “Assad”, la “Arafat” sau la “Nasrallah”, mai degrabă decât la statele şi la organizaţiile pe care aceştia le reprezintă. În ochii factorilor de decizie [israelieni], precum şi în cei ai mass-mediei şi ai opiniei publice, lumea arabă este dirijată de indivizi mai degrabă decât de sisteme de guvernământ şi, în consecinţă, cea mai bună manieră de a o influenţa era, în cele mai multe dintre cazuri, să arunce o bombă în locul potrivit.”

(Ofer Şelah şi Yaov Limor, Prizonieri în Liban, Miskal, Yedioth Ahrononth şi Chemed Books, 2007, p. 95)

Israelienii au tendinţa de a personaliza orice conflict. Desiguri, ei nu sunt prin asta nici originali, nici inovatori. Nu fac de fapt decât să urmeze învăţăturile biblice. În viziunea evreiască despre lume, istoria şi etica sunt adesea reduse la o simplă şi banală opoziţie binară. De exemplu, bătălia pe viaţă şi pe moarte între David “cel drept” şi Goliath “cel rău” încarnează lupta dintre “bunii” israeliţi şi “răii” filistini. Deşi această poveste biblică poate fi înţelească în termeni pur literari, similitudinile cu israelienii contemporani sunt deosebit de neliniştitoare. În Israel, există o cale de mare viteză care duce direct de la “rolul de asasin” la fotoliile ministeriale. În permanenţă, israelienii noştri din vremurile moderne îi imploră pe criminalii lor acoperiţi de decoraţii să devină regii lor, să se aşeze în fruntea armatelor, şi să intre în guvern. Este ceea ce li s-a întâmplat în mod clar lui Şaron, lui Barak, lui Mofaz, lui Haluţ, lui Dichter şi multor altora.

Dar israelienii nu sunt singurii care joacă acest joc. Tendinţa de a personaliza şi de a concretiza istoria este foarte răspândită la evrei. În ochii multora dintre ei, al Treilea Reich se rezumă la două persoane: Hitler şi Goebbels. Antisemitismul este adesea pus în legătură cu Wagner, Marx, Weininger şi aşa mai departe. De fapt, personalizarea nu face decât să simplifice realitatea ambientă, cursul Istoriei şi interpretarea ei. Odată Hitler dispărut, al Treilea Reich nu mai există. Odată Wagner alungat, acelaşi lucru se întâmplă cu antisemitismul. Această tendinţă de a personaliza conflictele, ideologiile şi viziunile asupra lumii se supune unei percepţii infantile asupra lumii: ceea ce nu mai vedeţi încetează să mai existe. Acest lucru se potriveşte perfect cu sloganul biblic: “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Şi totuşi, totul se reduce la un simplu model de autosugestie. E totuna cu a asocia în mod fals ceva abstract cu o oarecare concretizare banală. Astfel adepţii sunt exoneraţi de orice angajament intelectual, ideologic, critic şi implicând o reflecţia asupra propriei persoane.

Este evident că interpretarea zionistă a istorie nu se ataşează de nimic mai mult decât de simptomul concret, de manifestarea cea mai simplă de animozitate care o înconjoară, ignorând inima problemei înseşi. Desigur, Hitler a fost învins, evreii sunt azi mai mult decât bineveniţi în Germani şi în Europa, dar statul evreiesc şi fiii Israelului sunt cel puţin la fel de impopulari în Orientul Apropiat pe cât erau bunicii lor în urmă cu doar şase decenii în Europa. Aparent, personalizarea celui de-al doilea război mondial şi a Holocaustului i-a orbit pe israelieni şi pe partizanii lor, împiedicându-i astfel să interiorizeze semnificaţia reală a circumstanţelor şi a evenimentelor care au condus la distrugerea lor. Dacă zioniştii ar înţelege semnificaţia reală a Holocaustului lor, israelienii contemporani ar fi în măsure să evite distrugerea care stă precum sabia lui Damocles deasupra lor. La fel, Wagner poate fi interzis în Israel, dar condiţiile care i-au adus pe Marx, Weininger şi Wagner să spună ceea ce au spus nu s-au schimbat. Aparent, din ce în ce mai mulţi oameni, în medii din ce în ce mai largi, reacţionează azi în mod critic, din punct de vedere politic şi ideologic, la Israel, la zionism, la tribalismul evreiesc şi la politicile inumane atroce care derivă din naţionalism şi din produşii lui politici şi culturali.

Dar să privim lucrurile în faţă: nu doar israelienii personalizează conflictele. Graţie neoconservatorilor şi înspăimântătoarei lor influienţe prezentă în regatul politic ango-usamerican, suntem cu toţii expuşi la o simplificare nepermis de mare, la o personalizare a practic tuturor conflictelor în care este angajat Occidentul. Aparent, orice război actual al Occidentului are un “chip” cu care se află în conexiune. “Războiul împotriva terorismului” are faţa bărboasă a lui Ussama Ben Laden. Pretinsa “eliberare a poporului irakian” avea faţa lui Saddam Hussein în prima poziţie pe lista oamenilor care trebuiau eliminaţi. În cadrul războiului sionizat al neoconservatorilor, orice conflict ideologic devine un complot care vizează “asasinarea de la distanţă” [1] a unei persoane. Pot aminti că înainte ca neoconservatorii să-şi înceapă operaţiunea destul de reuşită de sionizare a Americii şi a Marii Britanii, aceste două ţări erau implicate în războaie ideologice şi în conflicte politice care nu erau câtuşi de puţin personalizate? Marea Britanie şi SUA s-au bătut cu curaj împotriva Germaniei celui de-al Treilea Reich (mai degrabă decât pur şi simplu împotriva lui Hitler). La el, a existat o ciocnire rece cu “Roşii” (mai degrabă decât doar cu Stalin).

Dar, desigur, nu mai este cazul. Într-o lume remodelată de neoconservatori, sistemul politic s-a redus la o vânătoare simplistă a Goliathului biblic. Noi cei buni, noi davizii, noi îi fugărim pe goliaţi: Saddam, Ben Laden, Assad şi Ahmadinejad.

Totuşi, în ziua de azi, am trebui cu toţii să înţelegem şubrezenia acestei filosofii. Pe cât a eşuat Israelul în zdrobirea rezistenţei palestiniene omorând orice lider palestinian cât de cât influent, pe atât a eşuat Israelul în efortul de a învinge Hizballah ochindu-i liderii, şi tot atât sunt condamnate să eşueze Usamerica şi Marea Britanie în actualele lor bătălii sionizate şi criminale. Saddam este mort şi totuşi, Iraqul şi câmpurile sale petrolifere sunt încă intangibile. Ben Laden nu-şi arată niciodată faţa în public şi totuşi, războiul împotriva terorismului aşteaptă în continuare un rezultate cât de mic.

Vrau să cred că înfrângerea care vine de la Israel şi de la lobbiurile sale va fi înţeleasă aşa cum se cuvine de opinia publică occidentală. Trebuie să spunem NU tacticilor sionizate, trebuie să spunem NU agenţilor zionişti, trebuie să spunem NU vânătorilor de goliaţi!


Anatomia unei înfrângeri colosale

Un an după umilitoarea înfrângere a Israelului în Liban, m-am regăsit trecând în revistă fiasco-ul israelian prin ochii a doi analişti militari renumiţi, Yoav Limor şi Ofer Şelah. Într-o lucrare recentă, intitulată Prizonieri în Liban, cei doi autori au reuşit să compună un jurnal foarte detaliat al înlănţuirii evenimentelor care au condus la război, de la războiul însuşi la interminabila listă de eşecuri operaţionale, tactice şi strategice israeliene. Dar Limor şi Şelah nu se limitează la armată şi la comandanţii săi, ei transmit cu talent imaginea unei societăţi deviate, a unei societăţi care s-a detaşat progresiv de propria ei realitate şi de mediul înconjurător. A unei societăţi confruntate azi cu o prăbuşire morală totală, sub conducerea unor lideri egotici şi autişti, atât pe plan politic cât şi militar.



Înfrângerea militară a Israelului, anul trecut, în Liban, a luat lumea prin surprindere. A fost dintru început un şoc pentru administraţia Bush, ca şi pentru Tony Blair, care se grăbiseră să dea Israelului undă verde pentru distrugerea ierarhiei şiite din Liban, ca să nu vorbim de distrugerea totală a infrastructurii civile libaneze. Bush şi Blair n-au fost singurii şocaţi, lume arabă însăşi a fost zăpăcită. Liderii arabi nu sunt obişnuiţi cu înfrângeri ale armatei israeliene. Şefii arabi moderaţi s-au văzut constrânşi să urmărească la televizor cum un cleric musulman, singur, îi învăţa pe israelieni sensul cuvântului “sfidare”. Aparent, Şeicul Hassan Nasrallah şi un număr insignifiant de luptători au fost primii arabi care au înfrânt armata israeliană la sol. Victoria lor a făcut din Israel o cârpă. Puterea de ameninţare israeliană s-a dizolvat complet. A devenit deja un subiect de cercetări istorice. Comandamentul suprem al armatei israeliene a fost şi el şocat: la o lună după război, generalul Udi Adam, comandantul şef al Frontului de Nord, demisiona. Şeful statului-major al armatei israeliene, Dan Haluţ, avea să facă fără întârziere acelaşi lucru. Amir Pereţ, ministrul apărării, a fost înlocuit de fostul prim-ministru Ehud Barak. Este mai degrabă evident faptul că israelienii sunt perfect conştienţi de amploarea înfrângerii lor. Dar se pare că nu ştiu cum să gestioneze situaţia pentru a repara distrugerile. Sunt totalmente îndrăgostiţi de “viaţa lor frumoasă”, sunt captivaţi de imaginile tehnologiei şi ale confortului.

Deşi nu ştiu dacă această carte va fi tradusă sau nu în alte limbi (e scrisă în ebraică), aş clasa-o în categoria “must” pentru orice persoană interesată în dedesubturile regiunii. Lucrarea este o imersiune în ceea ce pare să fie o disfuncţie finală şi destructivă a societăţii israeliene. Sunt convins că aceia dintre americani care au fost suficient de debili pentru a susţine aparatul de război israelian de aproape patruzeci de ani, şi care cred încă faptul că Israelul este o “superputere regională” trebuie să citească acest jurnal al laşităţii militare a Israelului şi al disfuncţiei sale politice generalizate.

Deşi cartea nu o spune explicit, mesajul ei este cât se poate de clar: Israelul acţionează în maniera unui ghettou evreiesc violent şi megaloman, motivat de un zel ucigaş bizar şi inundat de tehnologie criminală usamericană. Aşa cum arată autorii, Limor şi Şelah, în ciuda faptului că conflictul terestru s-a derulat pe o bandă de teritoriu foarte îngustă (frontiera israeliană, la sud, şi râul Litani, la nord), artileria israeliană a găsit metodele de a trage mai mult de 170.000 de obuze. În comparaţie, în timpul războiului din 1973 în care se opunea armatelor a două ţări puternice, pe două fronturi foarte vaste, israelienii nu lansaseră decât 53.000 de obuze. Cifrele privind aviaţia sunt încă şi mai frapante. Deşi foarte puţine ţinte concrete au fost la dispoziţia serviciilor de informaţii israeliene, aviaţia israeliană a lansat nu mai puţin de 17.550 de misiuni de luptă, ceea ce dă o medie de 520 de misiuni pe zi, adică aproape tot atâtea cât şi în cursul războiului din 1973 (605 de raiduri zilnic). Totuşi, în 1973, aviaţia israeliană era confruntată cu două aviaţii bine echipate, fusese angajată într-un număr important de lupte aer-aer, şi într-o luptă neîncetată împotriva rachetelor sol-aer sovietice de ultimă generaţie. Nu s-a văzut nimic de acest fel în timpul celui de-al doilea război din Liban. Aviaţia israeliană s-a consacrat în exclusivitate distrugerii teritoriului libanez. A făcut bucăţi literalmente tot ceea ce-i cădea sub mână, recurgând la o metodă nemiloasă care, pe alocuri (în cartierele din Sudul Beirutului, de exemplu) a avut acelaşi efect ca şi covoarele de bombe anglo-usamericane de sinistră memorie ale anilor ’40.

Din ce motiv au reacţionat israelienii atât de puternic la un banal incident de frontieră? De ce oamenii politici şi şefii militari israelieni şi-au pierdut capacitatea de a duce la bun sfârşit o reflecţie strategică şi tactică? De ce au eşuat cu toţii în definirea unor obiective militare tangibile, ceea ce ar fi putut da războiului un cadru temporal, o linie şi o justificare? Pe scurt, de ce şi-au pierdut israelieni pedalele? Aceasta este efectiv o întrebare absolut crucială. Deşi Limor şi Şelah se abţin de la formularea acestor întrebări, cartea lor izbuteşte să dea anumite răspunsuri. Am să încerc să rezum câteva dintre opiniile lor.


Militarii

Să începem cu armata. Armata israeliană a suferit o transformare serioasă în cursul ultimelor patru decenii. În anii care au urmat invaziei fulger din 1967, tocmai ofiţerii de infanterie şi generalii de blindate, mai ales, au fost promovaţi şi au ajuns să conducă armata. Israelul post-1967 credea în Bitzkrieg, un atac ofensiv punând simultan în acţiune forţe terestre importante, sprijinit îndeaproape de o susţinere aeriană. După războiul din 1973, datorită succesului limitat al forţelor terestre şi al diviziilor de blindate, această tendinţă a fost abandonată. Progresiv, veteranii unităţilor speciale au fost promovaţi în posturile cheie ale comandamentului. Cel mai celebru dintre aceşti veterani a fost probabil Ehud Barak, un ofiţer de commando acoperit de decoraţii, care şi-a încheiat cariera ca şef de stat-major. El este cel care, în calitate de şef de stat-major, şi-a numit ex-subordonaţii în cele mai înalte posturi din comandamentul suprem israelian. În ceea ce-i priveşte pe ofiţerii de infanterie, aceştia au fost puşi pe tuşă.

Această mutaţie survenită în armata israeliană era motivată de două elemente: întâi, acela că serviciile de informaţii estimau că nici o ţară arabă nu plănuia să ducă un război total împotriva Israelului în viitorul apropiat; apoi, de la prima Intifada şi apariţia generală a unei rezistenţe civile palestiniene, armata israeliană se găsea din ce în ce mai angajată în operaţiuni de poliţie. În faţa unei asemenea evoluţii, nu mai era mare nevoie de un antrenament militar în vederea unor operaţiuni terestre de anvergură. Brigadele de blindate şi de artilerie păreau şi ele superflue, şi chiar depăşite, în faţa nevoilor emergente ale statului evreiesc. Marile unităţi de soldaţi combatanţi fură deturnate spre sarcini poliţieneşti în Cisiordania şi în Fâşia Gaza. În cadrul acestei schimbări de scenariu, iniţial unităţile speciale de securitate, cu propriii lor şefi, au luat conducerea a ceea ce israelienii percepeau ca propriul lor “război împotriva terorismului”. În consecinţă, un număr crescând de veterani ai commando-urilor au luat drumul comandamentului armatei, apoi direct al vieţii politice israeliene, care este extrem de militarizată.

Dar nu s-a sfârşit aici. N-a trecut mult şi unităţile speciale israeliene şi-au demonstrat incapacitatea în a regla problema constituită de ceea ce părea să fie o rezistenţă palestiniană crescândă. A trimite sarea pământului evreiesc în Fâşia Gaza la ora laptelui se dovedea prea periculos. Trebuie spus că pe cât adoră israelienii să-şi vadă tinerii boys terorizându-i pe palestinieni, pe atâta nu suportă să-şi vadă adorabilii Rambo căzuţi în ambuscade şi omorâţi.

N-a durat mult până când misiunea de a se bate împotriva sfidării palestiniene a fost încredinţată aviaţiei. Capitalizând asupra câtorva tehnologii usamericane avansate, Israelul şi-a trimis aparatele F-16 şi elicopterele înarmate Apache să lansere rachete teleghidate împotriva ţintelor civile şi militare palestiniene. Filosofia gestului era mai degrabă simplă: aviaţia israeliană avea ca raţiune de a exista să-i menţină pe palestinieni într-o stare de spaimă permanentă. Din această cauză, în cursul ultimului deceniu, aviaţia palestiniană a devenit vârful de lance în războiul împotriva Palestinei, împotriva poporului palestinian şi împotriva conducerii sale islamice emergente. Aviaţia a pus la punct rapid o nouă tactică militară, care a fost botezată fără întârziere “asasinate ţintite”. Conform noii doctrine militare israeliene, tot ce era necesar era câteva informaţii culese la sol, urmate de un aparat israelian izolat, care lansează o rachetă teleghidată usamericană deasupra Fâşiei Gaza dens populate. Efectele acestei tactice au fost mai degrabă evidente. În multe cazuri, palestinienii ţintiţi au fost asasinaţi, dar în multe cazuri, de asemenea, şi-au găsit moartea alături de civili inocenţi care au avut neşansa de a se găsi în apropierea lor. Nefericiţii aceştia se găseau în locul nepotrivit în momentul nepotrivit! În numeroase alte cazuri, piloţii erau lipsiţi de informaţii sau erau induşi în eroare de acestea. Rezultat: mulţi civili palestinieni, printre care în principal bătrâni, femei şi copii, şi-au găsit moartea. Bine înţeles, nimeni, în Israel, nu s-a îngrijorat câtuşi de puţin. Când Dan Haluţ, pe atunci comandant de aviaţie, a fost întrebat ce a simţit atunci când a aruncat o bombă care a omorât paisprezece civili palestinieni, răspunsul său a fost scurt şi simplu: “Se simte o scuturare uşoară, venind dinspre aripa stângă.” Haluţ, ofiţerul cu sânge rece, omul care a dat ordin să se asasineze atâţia palestinieni, era omul potrivit la locul potrivit: a fost rugat fără întârziere să ia conducerea armatei israeliene.

De-a lungul timpului, guvernul israelian s-a abţinut să pună în pericol viaţa tinerilor soldaţi. “Războiul israelian împotriva terorismului” a devenit deosebit de sigur, şi semăna cu un joc electronic. Şeicul Yassine, Dr. Al Rantissi şi mulţi alţi civili au căzut victime ale acestui tip de tactică ucigaşă. Aparent, conducerea militară israeliană s-a îmbătat de succesul noii sale metode de asasinat. Poporul Israelului avea un nou dumnezeu: “superioritatea tehnologică”. Ultima şarjă de generali israelieni, dintre care cei mai mulţi erau foşti piloţi şi veterani ai unităţilor speciale, s-a obişnuit cu ideea că Israelul este în măsură să-şi menţină supremaţia regională capitalizând pe superioritatea tehnologică şi pe puterea sa de foc zdrobitoare.

Aşa cum o arată Limor şi Şelah în cartea lor, în cursul ultimelor 10 ani, soldaţii israelieni au încetat literalmente să se mai antreneze într-o formă oarecare de operaţiune tactică de mare anvergură la sol. Cu o aviaţie care vânează inamicii Israelului până şi-n dormitoarele lor, ce nevoie mai este şi la ce bun tancuri şi artilerie? Tinerii tankişti au fost desfăşuraţi, imediat după un antrenament iniţial minim, în misiuni elementare de supraveghere în Teritoriile Ocupate. În practică, nu numai că soldaţii aceştia ignorau totalmente misiunile lor militare de bază, dar în tankuri şi în artilerie nu erau câtuşi de puţin familiarizaţi cu o formă oarecare de manevre tactice operaţionale. Altfel spus, armata israeliană şi-a pierdut capacitatea de a fi gata în caz de război.


Astfel încât palestinienii au câştigat

Mulţi analişti consideră Rezistenţa palestiniană ca fiind o cantitate neglijabilă din punct de vedere militar. La urma urmei, o bandă de puştani care aruncă pietre nu pot face multe pagube. Dar în urma lecturii lui Limor şi Şelaj, înţelegem că în realitate lupta palestinienilor este orice, mai puţin cantitate neglijabilă.

În realitate, tocmai rezistenţa civilă palestiniană a reuşit să epuizeze armata israeliana. Exact rezistenţa civilă palestiniană a pus armata israeliană într-o stare de paralizie. Rezistenţa palestiniană şi nimeni altcineva, a reuşit să disperseze efectivele armatei israeliene până la limitele extreme, şi care a împiedicat-o să se antreneze în vederea “următorului război”. Palestinienii au făcut din soldaţii israelieni şi din ofiţerii lor o gaşcă de laşi care preferă să câştige războaiele instalaţi confortabil în faţa ecranelor calculatoarelor, manevrând manete. În fapt, palestinienii au destrămat într-un mod devastator pregătirea de război a armatei israeliene.

Este exact cum a sugerat Şeicul Hassan Nasrallah într-unul din discursurile sale cele mai elocvente. Israelul, de fapt, “se ascunde în spatele superiorităţii sale tehnologice, cu singurul scop de a-şi disimula laşitatea şi incapacitatea de a pricepe implicaţiile care există pentru el de a trăi în Orientul Apropiat.” [discursul de la Beint Jbeil, de după evacuarea israeliană]. Armata israeliană s-a obişnuit să zdrobească civili palestinieni sub dărâmăturile casei lor, să asasineze liderii emergenţi, să terorizeze femei însărcinate la barajele rutiere, să bombardeze copii în sălile de clasă, şi toate acestea sunt lucruri foarte simple. Totuşi, când i s-a cerut armatei israeliene să se lupte cu câteva grupuscule de entuziaşti paramiliari antrenaţi câtuşi de puţin, ea s-a prăbuşit în mod ruşinos. S-a prăbuşit, în ciuda superiorităţii sale tehnologice. A fost bătută, în ciuda puterii de foc zdrobitoare, şi în ciuda susţinerii odioase aduse de Bush şi Blair. Dacă armata israeliană s-a prăbuşit, este pentru că era incompetentă, pentru că nu era gata de luptă, pentru că nu ştia cum să se bată şi, fapt încă mai neliniştitor pentru israelieni, pentru că nu mai înţelegea pentru ce se bătea.



Hizballah înainte şi după, Renaud Bedard, Canada, 24 august 2006

La puţin timp după ce conflictul din Liban a devenit un război total (cel puţin în ochii israelienilor), a devenit clar, pentru cei mai mulţi dintre generalii israelieni, că armata israeliană nu dispunea de mijloacele de a face să înceteze ploaia rachetelor Katiuşa lansate de Hizballah. Dacă obiectivul iniţial al israelienilor fusese de a opri rachetele Katiuşa şi să-i aducă casă pe cei doi rezervişti israelieni făcuţi prizonieri, aceste obiective se dovediră imposibil de atins. Comandantul israelian a înţeles foarte devreme că în absenţa unor informaţii pertinente şi de calitate, superioritatea puterii de foc şi a tehnologiilor israeliene pierdea orice pertinenţă. Oricât de curios poate să pară, a trebuit doar câteva zile pentru ca liderii israelieni să adopte un vocabular neo-structuralist. În loc să furnizeze poporului din Israel o “victorie” bună şi cinstită pe loc, au început – cu toţii, fără excepţie – să comunice în termenii “discursului victoriei”. La câteva zile după lansarea campaniei armate, militarii israelieni au început să vorbească în termeni de “imagine a victoriei”, mai degrabă decât în termeni de “victorie” pur şi simplu. Şimon Peres a început, în ceea ce-l priveşte, să utilizeze expresia de “percepţie a unei victorii”. Toate acestea n-au contat. Chiar şi “percepţia”, chiar şi “imaginea” unei improbabile victorii se dovediră imposibil de atins.


Singura-Democraţie-din-Orientul-Apropiat

Oricât de vrednică de milă ar fi fost armata israeliană, guvernul israelian nu valora nici el mai multe parale. Ehud Olmert, primul-ministru, omul care votase “dezangajarea” israeliană din anumite teritorii palestiniene, nu înţelegea nimic din chestiunile militare. Ca şi cum n-ar fi ajuns, Amir Pereţ, ministrul laburist, omul pe care Olmert îl numise ministru al apărării, era la fel de lipsit de orice cunoştinţă în materie de apărare. Pentru prima dată în istoria sa, Israelul era condus de doi politicieni profesionişti fără experienţă militară [Amir Pereţ a fost totuşi paraşutist, dar probabil prin birouri – nota traducătorului]. La prima vedere, am fi putut să ne aşteptăm ca o asemenea schimbare dramatică să fi avut ca efect calmarea tendinţelor israeliene beliciste atât în armată cât şi în arena politică. În practică, s-a produs contrariul. Atât Pereţ cât şi Olmert s-au văzut manipulaţi şi antrenaţi într-un conflict la scară mare de către un şef de stat-major însetat de sânge. Date fiind lipsa lor de experienţă şi puţinul timp petrecut la putere, nici Olmert, nici Pereţ nu erau în măsură să aducă soluţii alternative creative, care ar fi putut, în lipsă de altceva, să evite conflictul. Departe de a ţine în frâu armata şi de a da o şansă diplomaţiei, ambii l-au lăsat pe Haluţ să antreneze pacea într-o escaladă complet inutilă. Fără a avea o viziune de ansamblu, guvernul israelian a sfârşit prin a promite lui Haluţ timpul şi susţinerea necesară pentru a atinge obiective care erau de la început imposibil de atins.

Dar trebuie să spunem adevărul: Olmert şi Pereţ nu erau singuri în cabinetul lor. În fapt, erau înconjuraţi de analişti militari, de experţi în informaţii, de foşti generali şi de veterani ai serviciilor de securitate. Olmert îl avea, în guvernul său, pe generalul în rezervă Şaul Mofaz, fost şef de stat-major, un om care-şi petrecuse ultima fază a carierei sale militare luptându-se cu Hizballah. Avi Dichter, un veteran al serviciilor de securitate, era acolo pentru a comenta sugestiile operaţionale ale armatei. Mai era de asemenea în guvern Benjamin Ben Eliezer, un general de brigadă în rezervă, care fusese un expert în afacerile libaneze în ultimii treizeci de ani. Şimon Peres fusese el însuşi prim-ministru, şi ministru al apărării, în trecut. Generalul în rezervă Ami Ayalon, fost general al armatei israeliene şi fost şef al serviciilor de securitate interioare, i-a oferit ajutorul lui Amir Pereţ. Totuşi, nici unul dintre ei nu a reuşit să modereze entuziasmul militar a lui Haluţ, a lui Olmert şi al lui Pereţ. Ca o frunză purtată de vânt, guvernul israelian era manipulat de generali, apoi de opinia publică, cea care s-a întors în mod dramatic împotriva conducerii şi a eşecurilor ei.

Cu cât trecea timpul, cu atât devenea mai clară înfrângerea militară şi cu atât mai mult Olmert, Pereţ şi Haluţ încercau cu disperare să modifice cursul războiului, cu singurul scop de a-şi salva cariera viitoare. Deşi îşi dăduseră seama că şansele de a obţine o victorie erau pe cale de a se prăbuşi de la oră la oră, ei erau hotărâţi să prezinte opiniei publice ceva care să semene câtuşi de puţin cu o victorie sau cel puţin cu o realizare oarecare. Aparent aceasta este o condiţie pentru a supravieţui politic în democraţia israeliană: trebuie imperios să ai ceva de arătat, ceva care să semene de aproape sau de departe cu o victorie... Pentru a spune lucrurile aşa cum sunt ele, Pereţ, Haluţ şi Olmert au dat armatei ordin să cauzeze devastări imense, presupunând că acest lucru va fi pe gustul electorului israelian. Comandamentele de aviaţie şi de artileri au reacţionat instantaneu: baraje intense de bombe cu defragmentare, de rachete şi de mine s-au abătut peste tot Sudul Libanului. În cele patruzeci şi opt de ore care au precedat încheierea focului, Israelul şi-a golit total stocurile de muniţie. După Şelah şi Limor, stocurile s-au regăsit toate “la roşu”.

Pentru a salva carierele politice ale lui Olmert şi Pereţ, armata israeliană a lasant din ce în ce mai multe operaţiuni riscate fără nici o utilitate, de o valoare tactică foarte limitată. Aceste operaţiuni au eşuat, una după altă, fără să ducă la vreo finalitate oarecare. Dar ele au revelat slăbiciunile armatei israeliene. Ele au dezvăluit o armată şi o conducere politică în stare de panică. În ultimele ore ale războiului, grupuri aparţinând unităţilor speciale israeliene s-au regăsit încercuite şi înfometate, de-a lungul frontului sud-libanez, fără nici un acces la apă sau la muniţie. Câteva unităţi ale combatanţilor Hizballah reuşiseră să încercuiască trupe de commando israeliene. Aparent, nimeni, în Israel, n-a îndrăznit să rişte trimiterea de convoaie logistice pe câmpul de bătălie. Hrana şi muniţiile aruncate de avioanele cargo israeliene a căzut în mâinile Hizballah. În anumite zone, commandourile israeliene rănite au rămas culcate la pământ, aşteptând ajutor timp de ore interminabile. Înfrângerea israeliană a fost totală. Umilirea, colosală. Nu numai că “Armata de Apărare Israeliană” nu mai era capabilă să apere Israelul, dar nu putuse nici măcar să se apere pe ea însăşi!


Limor şi Şelah denunţă alte câteva aspecte interesante

Generali care, în loc să se ducă la luptă cu ai lor, au preferat să conducă bătălia instalaţi confortabil în bunkerele din interiorul Israelului.

Anumite elicoptere înarmate n-au fost autorizate să penetreze în spaţiul aerian libanez, pentru ca nu cumva să fie prăbuşite. Rezultat: commandouri israeliene au fost abandonate în lupta împotriva Hizballah cu arme egale (adică private de acoperire aeriană...).

Un locotenent-colonel, care a refuzat să intre în Liban în fruntea oamenilor său, a recunoscut că este deficient în materie de cunoştinte operaţionale tactice.

Unii rezervişti au ajuns pe front aproape total lipsiţi de ţinute de luptă, din cauza gravelor penurii din depozitele de urgenţă ale armatei. Unii dintre ei au fost puşi în situaţia de a plăti din buzunarul lor ţinuta necesară.

Mai multe detalii privesc afacerea bursieră a lui Dan Haluţ din 12 iulie 2006. Aparent, şeful statului-major, generalul Haluţ, telefonase la bancă, dând ordin să se vândă portofoliul lui de acţiuni, după ce a aflat noutatea înfruntărilor armate din Nordul Israelului. Şi asta tocmai înainte de a da ordinul să se treacă la o nouă etapă a escaladei.

În aparenţă, armata israeliană este un ectoplasm, este sub-antrenată, este grea, este mizerabilă, şi conducătorii ei sunt corupţi până în măduva oaselor. Conducerea politică israeliană nu face nici ea mai multe parale. Chiar dacă Pereţ nu mai este ministru al apărării, Olmert, Mofaz, Dichter şi, de acum, Barak – cu toţii criminali în masă patentaţi – sunt încă miniştri. Dat fiind starea armatei, Israelul ar trebui să ia în calcul o schimbare radicală a conducerii, nemaifiind în stare de luptă. Îi lipseşte anduranţa. Dar, aparent, suntem departe de aşa o decizie. Se pare că în cursul viitoarelor alegeri israeliene, îl vom vedea probabil pe elocventul şi războinicul Benjamin Netanyahu înfruntându-l pe războinicul şi cu mult mai puţin elocventul Ehud Barak.

De-a lungul anilor, am avut tendinţa să credem că Israelul nu putea fi bătut pe câmpul de luptă. Studiul în detaliu al evenimentelor războiului din vara trecută ne permite să întrevedem că nu e cazul. Statul evreiesc a cunoscut o înfrângere militară. Şi aceasta riscă să se reproducă, mai degrabă decât am putea s-o credem.


Nota traducătorului

[1] Am tradus prin “asasinare la distanţă” structura în engleză “targeted assasination” (care în franceză, printr-un calc lingvistic, devine “assassination ciblée”). Ni s-a părut că “asasinarea ţintită” frizează pleonasmul, şi i-am precizat în cele din urmă o sintagmă care sintetizează cel mai bine ceea ce de fapt se petrece pe teren în Palestina ocupată, de exemplu: un avion (sau o dronă, adică un aparat aerian teleghidat) invadează spaţiul aerian al Gazei sau al Cisiordaniei, unde trage o rachetă într-un grup de oameni. Ulterior, la ştiri, aflăm că cei omorâţi sunt membri ai Jihadului Islamic, sau ai Hamas (cine stă să verifice?), şi incidental pe lângă ei mai mor femei şi copii, pentru care statul terorist Israel nu şi-a cerut, după ştirea noastră, niciodată iertare. Ceea ce am numit “asasinare la distanţă” mai este vehiculat de mainstream şi sub numele de “execuţie extrajudiciară”, în speranţa de a da un lustru de legalitate unor acte blamabile de toate legile internaţionale.


Cf. sursa in limba engleza.