Naziștii vechi și noi

  

Există un film de Woody Allen, ”Manhattan” se numește, e din 1979. Și dăm peste un dialog în filmul ăsta, în care personajul lui Woody Allen (care și regizează și joacă în film), Isaac, îi spune unui alt personaj că a citit cum că în New Jersey se adună niște naziști pentru un protest. Și că ar trebui să se strângă mai mulți, cu cărămizi și bâte de baseball, ca să le explice naziștilor care-i treaba. La care, personajul celălalt spune „A apărut în Times un articol devastator pe tema asta, o satiră dură.” Iar personajul lui Woody Allen îi dă replica, „Sigur, e bine și cu satira, dar când vorbim de naziști, cărămizile și bâtele de baseball sunt mai elocvente.” E un dialog care în general a stârnit râsul. Nimeni nu l-a criticat pe Woody Allen pentru replicile astea, nimeni nu l-a făcut anti-german, nimeni nu i-a reproșat că incită la violență. Eh, revenim în 2021. Scenariul e următorul: niște tipi, întâmplător israelieni, se îndeletnicesc cu următoarele: susțin genocidul și politicile de expulzare a altor tipi, să le zicem palestinieni, de pe teritoriul unde aceștia trăiesc de secole. Susțin rasismul instituționalizat, discriminarea, sunt de acord ca 2 milioane de oameni să fie închiși într-un țarc uriaș din care nu iese și unde nu intră nimeni, unde au apă potabilă și energie electrică cu țârâita, fără prea multă mâncare și medicamente, fără posibilitatea de a munci, de a merge la școală în condiții decente, fără posibilitatea de a se trata pentru boli grave, cum e cancerul. Este deplasat să îi comparăm pe tipii ăștia care susțin politicile de tip apartheid și anihilare a unei populații, cu naziștii? Din punctul de vedere al mai multor jurnaliști israelieni, cum sunt Gideon Levy și Amira Hass, cine susține genocidul, fie el și lent, întins pe parcursul a mai bine de 70 de ani și epurarea etnică este nazist, fascist. Iar respectatul intelectual israelian Yeshayahu Leibowitz, evreu religios pe deasupra, într-un interviu din 1990, avertiza că Israelul a devenit „un stat iudeo-nazist.”

 

Deci niște astfel de tipi se adună la New York să își manifeste în stradă susținerea față de asemenea de practici. Alți tipi, care se opun fascismului și genocidului, se întâlnesc cu un astfel de tip și îl zguduie puțin mai tare. Iar presa urlă: antisemitism! De ce este ok ca în anii 40 un nazist sau un susținător al naziștilor, ce participă la un marș de susținere a lui Hitler, să fie întâmpinat cu cărămizi și bâte de baseball, iar în 2021, un tip ce are aceleași apucături ca naziștii sau îi susține pe cei cu aceleași apucături ca naziștii trebuie întâmpinat cu panseluțe și garoafe sau cel mult ignorat? E simplu, pentru că individul din 2021 este evreu sionist, iar aceștia sunt mai presus de orice: de lege, de morală. Un nazist nu are drepturi și e foarte bine că își ia un șut în fund sau o bâtă de baseball peste picioare, dar un evreu care susține practici naziste nu poate fi atins nici cu o pană. Nu susțin violența, dar îmi este imposibil să trec cu vederea ipocrizia și standardul dublu. Iar în același timp, în Israel, evreii pot scanda „moarte arabilor” fără să pățească nimic, fără ca presa internațională să se revolte, fără ca opinia publică să ia foc. De ce? Pentru că sunt evrei, iar a fi evreu a ajuns a fi echivalent cu intangibil. De aceea și duce Israelul politica pe care o duce, pentru că i se permite. Ești evreu? Beneficiezi de licența de a ucide, a fura teritorii, a da oamenii afară din case, a teroriza, a discrimina, a face unor oameni nevinovați ceea ce Germania nazistă le-a făcut lor. De ce? Doar pentru că a existat Holocaustul iar de atunci, evreul a devenit victima supremă. Nimeni nu suferă ca evreul, nimeni nu este dicriminat ca evreul, el deține monopol asupra suferinței. Iar dacă faci cunoscute aceste lucruri ești etichetat ca antisemit. Eu voi fi etichetată ca antisemită pentru articolul ăsta. Este un instrument menit să reducă oamenii la tăcere, o minciună folosită pentru a întoarce realitatea cu susul în jos, pentru a transforma susținătorii statului Israel în victime și pentru a culpabiliza adevăratele victime, dând vina pe ele pentru propria suferință. Iar dacă permitem ca această minciună să treacă necontestată, ajutăm Israelul să scape cu mâinile curate. Nu veți găsi lucrurile acestea în presa mainstream, pentru că ea este preocupată să nu rănească sensibilitățile evreiești. Cu atât sunt mai de respectat evreii, israelieni sau nu, care denunță crimele Israelului și spun faptelor pe nume.

Violența: limbajul statului "evreiesc"

de Jonathan Cook

Iată încă o imagine (copyright: Keren Manor) ce ilustrează situația palestinienilor – de data aceasta a cetățenilor palestinieni ai Israelului propriu-zis – mai mult decât orice fel de cuvinte. Bărbatul de pe jos este Ayman Odeh, un membru al parlamentului israelian, președintele partidului Joint List, al treilea partid ca mărime din Knesset și politicianul palestinian cu cea mai înaltă funcție din Israel.

Poliția israeliană tocmai l-a împușcat cu gloanțe cu vârf de cauciuc, nu o dată, ci de două ori – inclusiv în față. Odeh este unul dintre cei mai puțin combativi politicieni din rândul vastei minorități palestiniene a Israelului, o cincime din populație. Mesajul său este unul al păcii și al prieteniei între toți cetățenii israelieni, fie evrei, fie palestinieni. Se pare că asta nu îl protejează de abordarea de tip „mai întâi te împușcăm, dup-aia îți punem și întrebări” a serviciilor de securitate israeliene când vine vorba de palestinieni.

Imaginea aceasta ar trebui să fie la fel de șocantă ca cea a unui Bernie Sanders însângerat sau a unui Jeremy Corbyn târându-se prin praf, privit impasibil de poliția americană sau britanică.

Și contextul este important. Odeh s-a alăturat în dimineața aceasta celor 1000 de locuitori ai satului Umm al-Hiran – toți cetățeni palestinieni ai Israelului – adunați la un protest pentru a opri echipele de demolare instruite să dărâme cele 150 de case ale satului din districtul Neghev. Israelul a permis acestor familii să se mute în zona Umm al-Hiran în anii 1950 după ce i-a alungat de pe pământurile lor originale și mult mai substanțiale, în timpul Nakbăi. Atunci, pretextul pentru expulzare a fost că Israelul avea nevoie de pământurile sale ancestrale pentru un chibuț exclusiv evreiesc.

Toate acestea s-au întâmplat în timpul unei stăpâniri militare care a guvernat palestinienii Israelului vreme de două decenii. După mai mult de 60 de ani, exact același lucru se întâmplă din nou, dar de data aceasta în fața camerelor de luat vederi. Umm al-Hiran este distrus pentru ca o comunitate exclusiv evreiască să poată fi construită deasupra caselor acestor familii. Israelul nu a inclus niciodată satul Umm al-Hiran în planul său de zonificare, așa că acum îl poate declara ilegal și pe locuitorii săi „intruși” care „încalcă o proprietate”. Familiile sunt purificate etnic încă o dată – nu în timpul ostilităților sau în timp de război, ci de propriul lor stat pe timp de pace.

Și sunt departe de a fi singurii. Mii de alte familii și satele lor au parte de aceeași soartă.

Adevărul este că nu s-a schimbat nimic din anii 50. Israelul încă se poartă ca și când și-ar guverna militar cetățenii palestinieni. Încă este un stat "evreiesc", unul care privilegiază drepturile cetățenilor săi evrei în detrimentul „cetățenilor” palestinieni. Încă îi tratează pe toți non-evreii ca pe o amenințare, un dușman.

Israelul nu este un stat normal. Este o etnocrație guvernată de o variație ideologică a naționalismului etnic ce a sfâșiat Europa în urmă cu un secol.

Odeh este un lider care susține pacea și egalitatea între cetățenii evrei și palestinieni. Astăzi, și-a primit răspunsul. Este rănit, însângerat și îngenunchiat, târându-se prin praf. Acesta este limbajul statului "evreiesc".

http://www.jonathan-cook.net/blog/2017-01-18/violence-the-language-a-jewish-state/

Crimă și pedeapsă: Fadi Qunbar, Elor Azaria și ocupația israeliană

de Michael Lesher

Mai întâi de toate, menționez că nu vreau să scriu despre Elor Azaria. El e nimeni: un bătăuș arogant care a ucis un palestinian neajutorat pentru că statul Israel i-a pus în brațe o pușcă, l-a corupt cu o ideologie rasistă și i-a împietrit conștiința cu o ocupație militară a Cisiordaniei ce durează de 50 de ani – căreia Azaria i-a adăugat încă o victimă anul trecut, în martie.

Despre un asemenea om nu se poate spune mai mult.

Dar vreau să scriu câteva cuvinte despre Fadi Qunbar, tânărul palestinian, tatăl a patru copii, care pe 8 ianuarie 2017 a devenit încă o victimă a ocupației israeliene.

Da, acel Fadi Qunbar – acel Fadi Qunbar a cărui viață este rezumată acum de mass-media printr-un singur cuvânt, „terorist”, din cauza că și-a folosit camionul pentru a ucide 4 soldați ai forței dușmane care îi ocupă pământul, înainte ca ceilalți soldați să apuce să-l omoare. Fadi Qunbar, a cărui moarte nici măcar nu a fost socotită în titlurile care urlau despre „cei 4 uciși în atacul din Ierusalim” – patru soldați, atât – pentru că un palestinian mort nu poate fi menționat în aceeași frază cu israelienii, în același mod în care ziarele i-au deplâns pe opresorii săi, dar nu au avut cerneală de irosit pentru a identifica în mod corect locul morții lui Qunbar și anume „Ierusalimul de Est ocupat.”

De ce scriu despre un palestinian care a murit ucigând soldați israelieni? Nu pentru că aș aproba ultima sa acțiune pe acest pământ; și nu pentru că sunt insensibil la suferința pe care a cauzat-o. Nu, scriu despre Fadi Qunbar, pentru că și el a fost o victimă a ocupației israeliene sângeroase; pentru că, la fel ca ceilalți locuitori ai satului Jabel Mukaber din Ierusalimul de Est ocupat, a suferit sub ocupația militară din momentul în care s-a născut până în momentul în care a fost împușcat mortal de dușmanii săi; pentru că și el a avut o familie, a cărei durere nu va fi menționată de presa evreiască sau americană.

                             Cortul îndoliaților înălțat în memoria lui Hadi Qunbar

Și scriu despre Fadi Qunbar pentru că dacă nimeni nu o face, va fi uitat – și m-aș face părtaș la ștergerea unei vieți umane nu mai puțin importante decât cea a soldaților care l-au ucis (poate în mod inutil chiar și după standardele israeliene) în urma a ceea ce a fost, din câte știu, singurul act violent al vieții sale.

Cine a fost Fadi Qunbar?

Fadi Qunbar a fost un bărbat de 28 de ani, tatăl a patru copii mici. Dacă a avut cumva dosar penal, nu a fost raportat. Nu pare să fi aparținut vreunei organizații naționaliste palestiniene (măcar atât a recunoscut prim-ministrul israelian, care oricum a insinuat că Qunbar trebuie să fi avut vreo legătură cu ISIS.) Se pare că Fadi Qunbar pur și simplu a atins limita rezistenței. Potrivit membrilor familiei, atacul său asupra ofițerilor IDF probabil a fost „un răspuns la ceea ce se întâmplă la Al-Aqsa”, unde invaziile și atacurile soldaților asupra palestinienilor au devenit norma.

Rudele lui Qunbar au fost citate în relatările presei spunând astfel de lucruri, dar reporterii nu au scris despre durerea lor – deși au fost atenți să noteze fiecare cuvânt și fiecare lacrimă vărsată pentru soldații israelieni uciși. Nici nu va primi familia lui Qunbar un telefon plin de compasiune din partea primului ministru, așa cum a primit familia lui Azaria după arestarea acestuia, pentru a-i înștiința că guvernul israelian le înțelege durerea. Răspunsul israelian la suferința familiei lui Fadi Qunbar a fost să-i arunce în închisoare pe cinci dintre ei.

Presa nu se întreabă ce fărădelegi se presupune că au comis cei cinci sau de ce rudele israelienilor care ucid palestinieni nu sunt tratate la fel. Până la urmă, doar știm răspunsul, nu-i așa?

Între timp, satul lui Qunbar, Jabel Mukaber, se află sub pedeapsă colectivă. Casele și mașinile sunt percheziționate, intrările în sat sunt blocate cu plăci de beton, „soldații israelieni au demontat un cort al îndoliaților înălțat pentru a-i primi pe vizitatorii veniți să ofere condoleanțe”. Aceste lucruri sunt relatate de presă, dar nu există niciun comentariu în legătură cu ele și niciun fel de furie publică, așa cum s-ar întâmpla dacă lucruri similare li s-ar întâmpla evreilor israelieni. Nu protestează nimeni nici față de întreruperea jelirii palestiniene; palestinienii ocupați trebuie să trăiască și să moară în tăcere.

                                    Intrările în satul Jabel Mukaber sunt blocate

Astfel de evenimente au o istorie, despre care cu toții știm, dar pe care mass-media pare că a uitat-o. În octombrie 2013, mukhtar-ul satului Jabel Mukaber a declarat pentru Times of Israel, „La Al-Aqsa nu e vorba de coexistență. Acolo sunt douăzeci de linii roșii. Orice vătămare a acesteia aprinde o flacără de la Jenin la Rafiah. Și vă spun: opriți-i pe evrei să mai vină la Al-Aqsa...În ziua în care Netanyahu va anunța asta, violența va lua sfârșit.”

Dar guvernul israelian nu i-a oprit. Dimpotrivă, a înmulțit incursiunile evreiești în Al-Aqsa – localizată acolo unde toți cei 15 judecători ai Curții Internaționale de Justiție au căzut de acord că este „teritoriu palestinian ocupat.” Aceste invazii și atacurile asupra musulmanilor ce le acompaniază adesea, în cele din urmă au dus la un act de răzbunare disperată din partea unui locuitor al satului ocupat Jabel Mukaber – exact cum a avertizat mukhtar-ul. Și totuși, Netanyahu spune că acțiunea lui Qunbar a fost „neprovocată” și face aluzii murdare la o legătură cu ISIS. Și presa israeliană nu spune nimic.

Ce spun ’telectualii? Când catadicsesc să discute despre Qunbar – și nu este prea des – singura întrebare care pare să îi intereseze este dacă acuzarea lui Azaria nu cumva i-a reținut pe soldații IDF să îl împuște mai repede pe Qunbar. Nu discută despre cum imaginea unui palestinian sângerând, culcat la pământ, cu creierii împrăștiați pe cimentul din Hebron – și suportul public masiv pentru criminal și fapta sa – se poate să fi influențat palestinienii. Nu, a menționa astfel de lucruri poate submina propaganda care spune că întreaga rezistență palestiniană este „neprovocată” – deși, cu luni înainte de crima lui Azaria, un alt locuitor din Jabel Mukaber i-a spus unui reporter israelian că exact astfel de acte încurajează un răspuns violent din partea palestinienilor. 

Nu e nimic nou. Cu mai mult de un an în urmă, se puteau găsi „zeci de videoclipuri” online care arătau „soldați împușcând în spate palestinieni neînarmați, de pe acoperiș...În 99% din cazuri, soldații fie nu au primit nicio pedeapsă, fie doar o amendă nesemnificativă.” Dar media încă pretinde că Elor Azaria a fost primul soldat israelian care a ucis un palestinian din Cisiordania după ani de zile și că acuzația diluată adusă lui Azaria – omor din culpă, nu omor calificat – reabilitează sistemul justiției militare din Israel.

Cât despre insulta pe care judecătoarea Maya Heller a adăugat-o injuriei acuzației neadecvate, referindu-se la victima lui Azaria ca la un „terorist” – chiar dacă în afara mărturiei convenabile a soldaților IDF nu a existat nicio dovadă reală că omul ucis ar fi rănit pe cineva și chiar dacă un atac asupra unui soldat în uniformă într-un teritoriu ocupat NU este terorism, potrivit legii internaționale – nu, mass-media nu va pomeni nimic despre asta. Așa cum palestinienii care trăiesc sub ocupație nu au dreptul să fie supărați că sunt tratați ca vitele, așa cum nu au dreptul să opună rezistență celor care îi persecută, așa nu au nici dreptul de a fi descriși în același limbaj care se ni se aplică nouă tuturor.

Ceea ce mă aduce înapoi la Fadi Qunbar. Din nou, nu aprob actul violent de răzbunare cu care și-a încheiat viața. Dar insist că dacă întreaga identitate și istorie a unui palestinian poate fi lichidată prin cuvântul „terorist”, pur și simplu pentru că a ripostat violent față de soldații invadatori, exact același lucru ar trebui să fie valabil și pentru israelienii pe care i-a ucis, fiecare dintre ei îmbrăcând cu bună știință uniforma unei armate dedicate ocupării pământului palestinian – cu toată violența împotriva civililor pe care o presupune în mod necesar o asemenea ocupație.

Unul dintre acei soldați, de fapt, locuitor al coloniei ilegale Alon Shvut, a cerut să fie acceptat în IDF deoarece a spus că e „datoria lui de a contribui” la ocupație. Nu văd cum un asemenea om este superior din punct de vedere moral lui Fadi Qunbar. Și totuși este transformat în vedetă de către presa evreiască și israeliană, aceeași presă care menționează numele lui Qunbar doar pentru a-l lega de un epitet malițios și incorect.

Și aici, insist, este cinicul dublu-standard fără de care ocupația israeliană ar fi condamnată. Israelul nu ar putea tortura copiii palestinieni dacă toți israelienii (și americani și evrei) și-ar aminti numele și chipurile acelor copii în același mod în care își amintesc numele și fețele victimelor israeliene. Israelul nu ar putea demola casele palestiniene dacă am cunoaște cu toții oamenii care au trăit în ele și am ști ce au pierdut când au pierdut totul. Israelul nu ar putea ucide palestinienii cu impunitate dacă acei palestinieni ar fi reali pentru noi; nu ar putea crește mai mulți Azaria dacă nu ar putea să îi șteargă pe toți Fadii Qunbar din conștiința publică.

De aceea, cei care ne fac să folosim în scris o asemenea memorie selectivă, o asemenea ignorare voluntară a suferinței palestiniene, sunt complici la crimele ocupației. Odată ce umanitatea oamenilor este negată, nu există limite în privința lucrurilor care li se pot face – ceva ce evreii ar trebui să știe mai bine ca oricine. Este intolerabil ca jurnaliștii evrei să contribuie acum la același proces sinistru.

De aceea îl plâng pe Fadi Qunbar dimpreună cu celelalte victime ale violenței ocupației – palestiniene și israeliene. Și de aceea îi deplâng și pe jurnaliștii care s-au transformat în criminali combinând propaganda cu știrile prin inversarea rolurilor de opresori și oprimați și pavând drumul spre distrugerea trupurilor omenești prin abuzul de limbaj uman și suprimarea memoriei umane.

http://blogs.timesofisrael.com/crime-and-punishment-fadi-qunbar-elor-azaria-and-israels-occupation/

O generație sub asediu: suferința copiilor palestinieni

de Rifat Odeh Kassis

Copiii palestinieni sunt la fel ca toți ceilalți copii; și ei au drepturi și nevoi. Ceea ce îi distinge de alți copii este situația cu care se confruntă în fiecare zi: trăiesc sub ocupația militară care le afectează fiecare aspect al vieții. Cea mai importantă nevoie a lor este ca aceste drepturi să le fie garantate: dreptul la viață, dreptul la libertate (inclusiv libertatea de a nu fi supuși violenței și discriminării), dreptul la liberă mișcare, dreptul la o educație și o îngrijire medicală adecvată, etc.

Violările drepturilor palestinienilor și copiilor palestinieni de către Israel s-au înmulțit tot mai tare de-a lungul anilor și sunt însoțite de o escaladare a măsurilor opresive din partea autorităților israeliene. Aceste măsuri includ uciderile extrajudiciare ale copiilor palestinieni, rănirea acestora, arestările, folosirea nelegitimă a forței împotriva civililor, construirea de colonii pe pământ palestinian privat confiscat, demolarea caselor lor și dezrădăcinarea copacilor lor, asta ca să numim câteva.

Și atacurile coloniștilor s-au înmulțit în multe sate palestiniene și nimeni nu poate uita atacul prin incendiere comis de coloniștii evrei israelieni asupra a două case din satul palestinian Duma, atac în care bebelușul Ali Dawabshe și ambii săi părinți au fost uciși de foc.

În ciuda criticii internaționale venind dinspre aproape toate țările față de politica israeliană de colonizare, Israelul continuă să asigure securitate, servicii administrative, locuințe, stimulente financiare, educație, locuri de joacă și îngrijire medicală pentru mai mult de 600.000 -700.000 de coloniști ce locuiesc în mod ilegal în coloniile din Cisiordania, inclusiv în Ierusalimul de Est. Și atacurile soldaților israelieni împotriva protestelor săptămânale organizate de civilii palestinieni în zonele amenințate de expansiunea coloniilor continuă. Aceste atacuri sunt cuplate cu confiscarea de pământ și demolările de case, o realitate frecventă în Ierusalim și diferite părți ale Cisiordaniei, mai ales în Zona C. Asemenea agresiuni au dus la arestarea sutelor de civili palestinieni, inclusiv a copiilor.

Forțele armate israeliene continuă să aresteze cu brutalitate copii suspectați în general de a fi aruncat cu pietre, luându-i de acasă în toiul nopții, interogându-i fără să se afle de față un membru al familiei sau un avocat și obligându-i, în majoritatea cazurilor, să semneze mărturisiri în ebraică, o limbă pe care nu o înțeleg. Aproape toți copiii palestinieni sunt expuși la cel puțin o formă de maltratare sau tortură și este clar pentru apărătorii drepturilor copiilor că tratamentul abuziv al copiilor ce intră în contact cu sistemul de detenție militară este generalizat, sistematic și instituționalizat pe parcursul întregului proces – începând cu momentul arestului până la acuzarea copilului și eventuala condamnare și pronunțare a sentinței. Mărturiile obținute de la copiii prizonieri dezvăluie că experiența comună a multor copii implică transportarea la centrul de interogare cu mâinile și ochii legați, într-o stare de spaimă și de privare de somn. Cei mai mulți dintre ei vor fi supuși practicilor brutale, crude, inumane, tratamentului umilitor sau pedepselor, care, în unele cazuri, înseamnă tortură, potrivit Convenției Drepturilor Copilului (CRC) și Convenției Împotriva Torturii. Sistemul israelian de detenție militară este conceput pentru a controla și oprima palestinienii. Existența a două sisteme juridice bazate pe rasă și naționalitate – sistemul de detenție militară aplicat palestinienilor și sistemul civil aplicat cetățenilor israelieni – subliniază natura discriminatorie a așa-zisului sistem de „justiție” implementat de autoritățile israeliene în Cisiordania. În vreme ce copiii coloniștilor sunt judecați în sistemul de justiție juvenilă al Israelului și în general eliberați pe cauțiune, copiii palestinieni acuzați de contravenții similare sunt judecați în tribunale militare care refuză eliberarea copiilor pe cauțiune.

Se estimează că aproximativ 10.000 de copii palestinieni ce trăiesc în prezent în Ierusalim sunt nerecunoscuți de autoritățile israeliene și nu au acte de identitate. Acestor copii li se refuză drepturile de bază cum ar fi accesul la educație și îngrijire medicală, printre alte lucruri. Potrivit legii israeliene, un copil palestinian nu primește automat un act de identitate dacă are doar un părinte ce este rezident al Ierusalimului de Est. În schimb, părinții vor primi „o notificare de naștere” pentru copilul lor și apoi trebuie să facă o cerere separată pentru înregistrare. Pentru a se califica la înregistrarea copiilor, palestinienii trebuie să demonstreze periodic că centrul vieții lor se află în Ierusalim, o politică intrată în vigoare în 1995 și care solicită ca rezidenții permanenți să dovedească mereu că locuiesc între granițele municipale ale Ierusalimului și să prezinte în mod regulat documentație care să ateste acest lucru. Acest proces necesită colectarea tuturor actelor care leagă diversele domenii din viața familiei de granițele municipalității. Și deși această colectare minuțioasă e demoralizantă și consumatoare de timp, aceste acte mai degrabă mundane au devenit markeri ai identității lor sau, cum s-a exprimat cineva, „dovada existenței”.

Blocada instaurată de Israel asupra Gazei continuă să aibă consecințe grave asupra populației civile și a împiedicat reconstruirea a 17.000 de blocuri de locuințe distruse sau deteriorate sever în timpul războiului din 2014. Pentru palestinienii din Gaza, unde 43% din populație au sub 14 ani, ofensivele militare israeliene nu sunt ceva nou. În 2006 două operațiuni militare israeliene au ucis 143 de copii; în 2008 și 2009, 385 de copii; în 2012 încă 33 – 561 de copii omorâți în șase ani. Potrivit DCI-Palestine, Ahmad Tawfiq Ahmad Abu Jami, un băiat de 8 ani din Khan Younis, a supraviețuit unui număr de 5 ofensive militare israeliene. În iulie 2014 Ahmad a fost ucis de un bombardament care a omorât 25 de membri ai familiei sale, dintre care 18 erau copii.

Copiii palestinieni trăind în teritoriile palestiniene ocupate au mereu sentimente de teamă și nesiguranță. Când trupele de soldați israelieni înarmați până în dinți invadează satele palestiniene în miezul nopții, sentimentele de siguranță și bine ale copiilor sunt înlocuite de cele de spaimă și izolare. Această experiență traumatică încalcă principiul călăuzitor al acționării în cel mai bun interes al copilului așa cum scrie în Convenția UN privind drepturile copilului.

Suferința copiilor palestinieni este o criză de o urgență particulară în cadrul violărilor drepturilor umane ce caracterizează viața sub ocupație. Nu este suficient să înțelegem situația actuală și variatele politici care modelează și determină viața copilului palestinian de astăzi, ci e nevoie să depunem eforturi și să luptăm din greu pentru a schimba această situație. Schimbând situația copiilor palestinieni, îmbunătățindu-le prezentul și oferindu-le speranță pentru viitor, am putea ajuta la găsirea unei soluții pașnice la acest conflict prelungit.

Încă există o șansă de a rezolva acest conflict pe cale pașnică, dar pentru asta, comunitatea internațională trebuie să se pronunțe cu curaj pentru pace. Întrebarea noastră pentru frații și surorile noastre din bisericile de astăzi este: sunteți dispuși și capabili să munciți alături de noi pentru a reinstaura libertatea noastră? Libertatea noastră va fi singura fundație durabilă pentru ca atât palestinienii cât și israelienii să trăiască în pace, dreptate, siguranță și dragoste.

* Rifat Kassis este actualul comisar general al DCI  (Defense for Children International) în regiunea MENA (Orientul Mijlociu și Africa de Nord).

http://www.kairospalestine.ps/images/Kairos%20Palestine%20Christmas%20Alert%202016%20Email.pdf

Dependența reciprocă a Zionismului și antisemitismului

de Eli Aminov

Când Netanyahu l-a menționat anul trecut pe Adolph Hitler spunând că responsabilitatea pentru holocaust și exterminarea evreilor europeni se află pe umerii Marelui Muftiu al Ierusalimului Haj Amin și pe cei ai poporului palestinian, a mai afirmat și că Führer-ul dorea la început doar expulzarea evreilor și că Muftiul ar fi fost cel care l-ar fi convins să-i extermine. Această reabilitare a lui Hitler, așa cum a fost făcută de Netanyahu, poate că nu l-a transformat pe Hitler într-un Zionist dar într-adevăr i-a oferit statutul de pro-Zionist, ca fel ca mulți alți antisemiți de pe lângă el.

Netanyahu nu a avut succes în tentativa sa de a lega lupta palestiniană de holocaust, dar acest val recurent de acuzații a trezit un tăvălug de atacuri menite să-i epureze pe criticii Zionismul din cadrul Partidului Laburist britanic. Toate acestea sub pretextul antisemitismului.

„Antisemitism” este un termen peiorativ pe care mișcarea Zionistă îl asociază cu oricine i se opune ei sau crimelor sale împotriva poporului palestinian. Dar istoria arată că Zionismul și antisemitismul sunt de fapt ca doi gemeni siamezi. Astăzi, antisemitismul este exprimat în principal prin ura față de musulmani – dintre care vasta majoritate este arabă – în Europa și în această privință, Israelul este de departe cea mai antisemită țară. Dimpreună cu opoziția exprimată față de politicile Israelului împotriva palestinienilor, antisemitismul mai tradițional care se axează pe ura față de evrei, își scoate și el capul la iveală. Este alimentat atât de propaganda Israelului care susține că reprezintă toți evreii din lume, cât și de faptul că tot mai mulți oameni, de peste tot, înțeleg că Israelul este un stat al apartheidului, fondat pe un act continuu de purificare etnică și de negare a drepturilor umane și civile ale cetățenilor săi non-evrei.

Consolidarea interesului comun al antisemiților și al Zioniștilor a început cu părintele Zionismului, Theodor Herzl. Rețeaua sa de relații și eforturile sale de lobby îi includeau nu numai pe criminalul și dictatorialul sultan otoman sau pe Kaiserul german, ci și pe reprezentanții regimului antisemitic țarist – Marele Cneaz Vladimir, contele Witte și Plehve, directorul poliției țariste și organizatorul pogromului de la Chișinău. În 1903, Herzl a primit o scrisoare de la Plehve care spunea: „Dacă Zionismul înseamnă stabilirea unui stat independent în Palestina și promovarea emigrării evreilor din Rusia, atunci vă puteți baza pe sprijinul moral și material al guvernului rus.” De partea sa, Herzl îl asigura că evreimea nu va ataca Rusia ca răspuns la pogromul inițiat de oamenii lui Plehve. Într-adevăr, diplomație Zionistă în forma sa cea mai pură.

Incapacitatea Zionismului de a exista fără antisemitism a fost anticipată încă din 1897, de către Ahad Ha’am. Criticându-l pe Herzl și Congresul Zionist, scria: „Din însemnările lui Herzl aflăm că sufletul întregii sale mișcări [Zioniste], chiar și în ziua de astăzi, este antisemitismul și numai antisemitismul. Încă este dependent de ceea ce i-a dat naștere, ca un bebeluș care are nevoie permanentă de mama sa. Și dacă antisemitismul ar muri, nici Zionismul nu ar fi capabil să supraviețuiască, nici pentru o secundă.” Cu alte cuvinte – nu există Zionism fără antisemitism.

Diplomația Zionistă se reflectă și în relația sa cu Germania nazistă. În cartea sa ”Germania nazistă și evreii”, Saul Friedlander povestește despre un memorandum trimis lui Hitler de liderii Organizației Zioniste din Germania în iunie 1933, asupra căruia comenta un specialist în al Treilea Reich: „Pare că memorandumul dezvăluie un grad de simpatie față de național-etatismul populist al regimului lui Hitler și susține că Zionismul este compatibil cu aceste principii.” Friedlander elaborează apoi: „Prima reacție a unor lideri Zioniști față de noua situație din Germania nu a fost una negativă. Exista speranța că politica nazistă de promovare a emigrării evreilor din Germania va oferi oportunități strălucite pentru Yishuv (comunitatea coloniștilor Zioniști din Palestina).” De cealaltă parte, Zioniștii se temeau să nu fie prea mulți emigranți, așa cum a declarat Arthur Ruppin în timpul Congresului Zionist de la Praga din 1933: „Pentru ca emigrația să nu inunde Yishuv-ul ca o lavă fierbinte”. După cum se știe, Zioniștii au încălcat în mod fățiș boicotul evreiesc internațional al Germaniei naziste, semnând un Acord de Transfer cu naziștii și cumpărând mărfuri nemțești cu banii evreilor germani.

Această solidaritate șocantă a Zioniștilor cu viziunea nazistă a purității rasiale este evidențiată în cartea rabinului Joachim Prinz din 1934, care era unul dintre liderii Zioniști din Germania. În cartea sa, „Wir Juden” (Noi, evreii), Prinz își exprima satisfacția față de „revoluția germană” care a distrus liberalismul: „Singura formă de viață politică ce a ajutat la asimilarea evreiască s-a scufundat și a dispărut”, sărbătorea dr. Prinz, care privea legile rasiale naziste ca pe „o împlinire a aspirațiilor noastre”. Apoi continuă: „Am dori ca astăzi asimilarea să fie înlocuită cu o lege nouă: o declarație a apartenenței la poporul evreu și la rasa evreiască. O țară ce este construită pe baza purității naționale și rasiale nu poate fi decât respectată de un evreu care își declară afilierea la propria sa specie.” Această lingușire grosolană a lui Hitler nu l-a împiedicat mai târziu pe acest iudeo-nazist să devină cetățean american și vice-președinte al Congresului Evreiesc Mondial, precum și prieten apropiat al Goldei Meir când aceasta a fost prim-ministru al Israelului.

Saul Friedlander menționează în cartea sa și o criză ce s-a născut la o conferință a bancherilor evrei din Londra în noiembrie 1935, între Zioniști și non-Zioniști, în legătură cu salvarea evreilor din Germania. Haim Weizmann se opunea cu fermitate planului lui Max Warburg de folosire a fondurilor evreilor germani pentru a finanța emigrarea evreiască în alte țări decât Eretz Israel. Până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial conflictul avea să continue, liderii Zioniști opunându-se cu vehemență poziției non-Zioniștilor care voiau să salveze evreii trimițându-i oriunde ar fi fost posibil. Poziția Zionistă era clară: ori în Palestina, ori în iad.

Așa-zisul „antisemitism” este ceea ce alimentează mișcarea Zionistă astăzi, tot antisemitismul este și elementul constituent al strategiei sale a fricii. Acest element principal este folosit cu regularitate atât în politica internă, cât și în cea externă, în timp ce este întreținut de o uriașă mașinărie a propagandei. Propaganda se bazează pe pretenția Zionistă revoltătoare că statul Israel reprezintă toți evreii de pe planetă, atât politic cât și moral, chiar dacă aceștia nu își doresc să fie reprezentați în acest fel. Această propagandă are două scopuri pricipale: transformarea evreilor de pretutindeni în scuturi umane ale politicii Zioniste, scuturi al căror rol este de a ascunde crimele israeliene de restul lumii; și în al doilea rând, de a submina încrederea evreilor în ei înșiși, determinându-i să emigreze în Israel.

Zionismul a încercat să rezolve „problema evreiască” întemeind un „refugiu” pentru evrei în Palestina istorică. Dar formula a fost inversată: „refugiul” care a devenit cel mai periculos ghetou pentru evreii de astăzi, are nevoie de noi emigranți evrei pentru a-și menține superioritatea demografică și pentru a servi drept carne de tun pentru armata israeliană. Evreii de peste tot care nu vor să fie exploatați de Zionism sunt transformați în ostatecii Israelului împotriva voinței lor și chiar în potențialele victime ale acțiunilor sale.

Israelul și mișcarea Zionistă, chipurile, încearcă să lupte împotriva antisemitismului și zbiară după un efort global împotriva acestuia. Dar în realitate, o asemenea luptă ar contrazice interesele adevărate ale Zionismului, în primul rând din motive practice: o luptă victorioasă împotriva rasismului și a antisemitismului ar permite evreilor să continue să fie cetățeni în alte țări și apoi ce se va întâmpla cu Zionismul? De la apariția sa, mișcarea Zionistă a adoptat poziția antisemiților, că evreii reprezintă un popor străin printre alte națiuni europene, diferit de toate celelalte. Astfel încât trebuie separați de ceilalți – de gentili – și concentrați într-un singur teritoriu (unde, din nou, să fie separați de gentilii nativi). Lucien Wolf, un personal principal printre evreii britanici, îi scria lui Rothschild în 1916 în legătură cu această idee: „Înțeleg că Zioniștii nu doar propun formarea și stabilirea unei naționalități evreiești în Palestina, ci susțin și că toți evreii, în momentul acesta, formează o națiune separată și deposedată, așa încât este necesară găsirea unui centru politic organic, deoarece ei sunt și întotdeauna trebuie să fie înstrăinați și diferiți indiferent unde vor trăi...Mi-am petrecut cea mai mare parte din viață încercând să combat aceste doctrine când mi-au fost prezentate sub forma antisemitismului și nu pot să le consider decât mai periculoase când vin sub deghizarea Zionismului.”

Cei care nu au fost otrăviți de ideologia Zionistă pot înțelege diferit declarațiile lui Ken Livingstone, un fost membru al Partidului Laburist britanic și fost primar al Londrei, în legătură cu Zionismul lui Hitler sau întrebarea ambasadorului venezuelean la UN cu privire la „soluția finală” pregătită de Israel palestinienilor. Ele nu reprezintă expresii antisemite ci o critică fermă a Zionismului, care este o mișcare colonialistă, rasistă, violentă și ipocrită. Zionismul îi pune astăzi în pericol nu doar pe palestinieni, nu doar pe fiecare cetățean israelian, dar și pe toți evreii din lume pe care Israelul i-a luat ostateci pentru a-și proteja politicile criminale. Conducerea Partidului Laburist din Marea Britanie, care s-a repezit să-l denunțe pe Livingstone, a jucat după cum i-a cântat mișcarea Zionistă. În loc să facă asta, mai bine ar fi explicat publicului că nu ar trebui să existe nicio confuzie, lupta împotriva „antisemitismului” și sprijinul față de diabolicul său frate geamăn – Zionismul, merg mână în mână.

http://www.alternet.org/grayzone-project/mutual-dependency-zionism-and-anti-semitism

Organizația extremistă Lehava răspândește anarhia în Ierusalim

Gruparea de extremă-dreapta alimentează ura și își incită adepții la violență împotriva palestinienilor, spun analiștii. Lehava se distinge de alte grupări de extremă-dreapta din Israel prin faptul că se opune în mod oficial hibridizării și intermariajelor dintre evrei și palestinieni.

de Jonathan Cook

Ierusalim – în iulie, patru tineri în tricouri negre cu însemnele galbene distincte l-au abordat pe „A” când acesta a coborât dintr-un taxi în centrul Ierusalimului pentru a se întâlni cu niște prieteni. L-au întrebat cât e ora. Suspicioși în legătură cu accentul său, l-au întrebat direct: „Ești arab?”

„În momentul în care am spus 'da', unul dintre ei mi-a tras un pumn în ochi. Ceilalți au sărit pe mine și au început să mă lovească peste tot. Erau mulți oameni în zonă, dar niciunul nu a fost interesat de ce se întâmpla și nimeni nu a încercat să mă ajute.”

„A” a reușit să scape și să fugă într-un restaurant din apropiere, unde lucra un prieten și să se ascundă înăuntru. „Dacă nu aș fi reușit să scap m-ar fi omorât”, spune el.

Mărturia sa filmată este una dintre cele câteva ale palestinienilor din Ierusalim atacați violent de activiștii evrei de extremă-dreapta. Temându-se de represalii, majoritatea victimelor au acceptat să depună mărturie numai cu condiția ca identitatea lor reală să nu fie dezvăluită.

Atacurile au fost săvârșite de o grupare de extremă-dreapta numită Lehava, sau Flacăra în ebraică, un acronim pentru Organizația pentru Prevenirea Hibridizării în Țara Sfântă. Condusă de un rabin de extremă-dreapta, Ben-Zion Gopstein, Lehava respinge interacțiunile dintre evrei și palestinieni.

Înființată în 2009, Lehava se distinge de alte grupări de extremă-dreapta din Israel prin faptul că se opune în mod oficial hibridizării și intermariajelor dintre evrei și palestinieni. Pe lângă cei 300.000 de palestinieni din Ierusalim, aproximativ 1,7 milioane din cetățenii Israelului sunt palestinieni de origine, reprezentând aproape o cincime din populație.

Se crede că Lehava încearcă să își extindă raza de acțiune în mai multe orașe „mixte” ale Israelului în care un număr mic de cetățeni palestinieni trăiesc în cartiere apropiate de israelienii evrei.

În 2014, aproximativ 200 de suporteri Lehava – mulți dintre ei purtând tricourile grupării inscripționate cu cuvintele „garda evreiască de onoare” – au protestat gălăgios lângă nunta unui bărbat palestinian cu o evreică ce se convertise la islam, în Jaffa, lângă Tel Aviv. Unii aveau pancarte cu sloganul: „Hibridizarea este un Holocaust”.

http://www.jpost.com/Israel-News/Police-to-be-out-in-force-as-extremists-plan-to-protest-Arab-Jewish-wedding-371338

Între timp, străzile Ierusalimului sunt împânzite cu abțibilduri imprimate în arabă cu avertizarea „Nici să nu te gândești la o fată evreică” și în ebraică „Feriți-vă de goimi [un termen peiorativ pentru non-evrei] – vă vor pângări”.

Membrii hardcore ai grupării Lehava sunt de ordinul a câteva sute, potrivit organizației Religious Action Centre, care a filmat mărturiile. Dar crede că Gopstein poate atrage sprijinul a mai multor mii de oameni.

David Sheen, un jurnalist israelian care a scris mulți ani despre grupările de extremă-dreapta, a declarat pentru Al Jazeera: „Scopul organizației Lehava este de a instiga tinerii evrei, de a-i scoate în stradă și de a crea o forță de luptă care să ajute la purificarea etnică a palestinienilor din zonele principale ale Ierusalimului”.

Alții își fac griji în legătură cu efectul mai larg al incitării Lehavei asupra climatului opiniei populare din Israel.

Aviv Tartasky, un anchetator al Ir Amim, un grup israelian ce luptă pentru tratamentul egal al palestinienilor din Ierusalim, ne-a spus: „Ideea salvării femeilor evreice de arabi – readucerea acestora la iudaism – se bucură un mare sprijin în rândul israelienilor, inclusiv printre cei de stânga. Atitudinea majorității evreilor israelieni este: deși nu vă aprobăm metodele, violența, vă susținem scopurile.”

Contactat de Al Jazeera, Gopstein a refuzat să vorbească. Însă, într-un discurs de anul trecut, acesta a solicitat „luarea de măsuri” pentru a pune capăt coexistării, numind-o „un cancer periculos”. http://www.ynetnews.com/articles/0,7340,L-4610561,00.html Liderii Lehava au fost membri activi ai grupării Kach, un grup anti-arab care a fost scos în afara legii în 1994 după ce unul dintre adepții săi a împușcat 29 de palestinieni ce se rugau în moscheea Ibrahimi din Hebron.

Luna trecută, Gopstein a participat la un eveniment în memoria fondatorului mișcării Kach, rabinul Meir Kahane. La raliu, a fluturat o cârpă de șters praful în fața lui Lucy Aharish, singura renumită  prezentatoare TV ce face parte din minoritatea palestiniană a Israelului, spunând că ar spăla pe jos cu ea.

Gopstein, care trăiește în Kiryat Arba, o colonie israeliană din apropierea orașului palestinian Hebron, una dintre cele mai violente colonii din Cisiordania, a fost studentul lui Kahane. A fost arestat în 1990 fiind suspectat că ar fi omorât un cuplu palestinian, în ceea ce a părut a fi o răzbunare pentru asasinarea lui Kahane, dar a fost eliberat.

                                        Gopstein (stânga) la o întrunire Lehava.

Înainte de a fi interzisă, mișcarea Kach sprijinea deschis expulzarea violentă a palestinienilor din regiune sub sloganul „arabii în statele arabe și evreii în Sion”. Ca și Lehava, una dintre principalele sale activități era împiedicarea amestecării evreilor cu palestinienii.

Sheen spune că Lehava a „creat un brand recognoscibil imediat care este despre puritatea rasială. Este o nouă versiune a mișcării Kach. Nu pot folosi aceleași sloganuri fără să încalce legea, dar asemănările sunt evidente.” Ambele organizații folosesc aceleași culori în embleme, negru și galben – a lui Kach era un pumn, Lehava folosește o flacără.

                                                     Emblema Lehava

                                                         Emblema Kach

„Când exista Kach în anii 1980, era considerată atât de rasistă încât era asemănată cu nazismul și era boicotată de celelalte partide din parlament. Era văzută ca întrecând orice limită”, spune Sheen. „Acum face parte din maintream. Are suporteri chiar și în partidul Likud [al prim-ministrului Benjamin Netanyahu], care sunt foarte fericiți să o acopere.”

Yehuda Glick, un activist de extremă-dreapta apropiat de Goldstein, care cere înlocuirea moscheii Al-Aqsa din Ierusalim cu un templu evreiesc, a devenit membru Likud al parlamentului în luna mai. Legăturile Lehavei cu mișcarea Kach au fost evidente în timpul verii când gruparea a găzduit o serie de tabere de antrenament de luptă în sudul Cisiordaniei pentru a învăța tinerii artele marțiale. Printre cei care l-au asistat pe Gopstein au fost Itamar Ben Gvir și Noam Federman, doi foști lideri ai mișcării Kach care i-au învățat pe tineri tehnici de a face față interogatoriilor de tip Shin Bet.

                                          Tabără de antrenament Lehava

Pe măsură ce suporterii Lehavei s-au înmulțit și au căpătat tot mai multă încredere, părți mari ale centrului Ierusalimului au devenit rapid zone interzise palestinienilor după căderea întunericului. Victimele, precum și liderii religioși și organizațiile pentru drepturile omului s-au plâns că poliția israeliană închide ochii în fața valului de intimidări și violențe.

„Au loc linșaje pe străzile Ierusalimului, cauzate de ura față de arabi și poliția nu investighează” a spus Steven Beck, purtător de cuvânt pentru Religious Action Centre. Centrul, care promovează egalitatea și justiția socială în Israel, a înregistrat video mărturiile victimelor Lehavei ca parte dintr-o campanie numită „Lehava arde Ierusalimul”. Această campanie avertizează: „Terorismul evreiesc nu este creat din neant. Este alimentat de incitare ideologică și ură răspândită de rabini extremiști.”

„H”, care a fost atacat de două ori în acest an, a înaintat o plângere poliției după ce a fost înjunghiat în spate și în umăr de o bandă Lehava. „Până acum nu s-a luat nicio măsură. Poliția este cu ei, îi acoperă.”

O altă victimă, Jamal Julani, a fost băgată în comă de un grup Lehava, când avea 17 ani. Investigatorii i-au spus că niciuna dintre camerele de supraveghere din zonă nu funcționa, deși atacul a avut loc în apropierea a două bănci. „Cum este posibil? Nu înțeleg. Sunt poate 10 camere acolo. Cum nu funcționa niciuna dintre ele?”

Ca alții, „H” spune că a rămas marcat fizic și emoțional. Speriat de atacuri, spune:  „Mi-e teamă să ies singur. Chiar dacă încerc să ripostez lumea strigă 'Teroristule, teroristule'. Dacă trece un polițist și vede incidentul...eu o să fiu ăla împușcat.”

Cei 300.000 de palestinieni din Ierusalimul de Est, pe care Israelul l-a anexat ilegal în 1967, au permise de rezidență, permise care le dau voie să trăiască și să muncească în Israel. Mulți merg în centrul Ierusalimului pentru viața de noapte și cumpărăturile care nu sunt disponibile în cartierele lor amărâte, sau să lucreze în restaurantele și magazinele evreiești.

Atunci au loc multe dintre aceste atacuri, Lehava susținând că bărbații palestinieni se folosesc de aceste vizite ca să se vadă cu femei evreice.

Sunt tot mai multe cereri de scoatere în afara legii a mișcării Lehava după ce trei susținători ai acesteia au fost găsiți vinovați de incendierea singurei școli binaționale din Ierusalim, pentru copiii evrei și palestinieni. Trei pereți au fost mânjiți cu sloganuri rasiste, cum ar fi „Stop hibridizării” și „Nu coexistenței cu cancerul”.

Anul trecut, se spunea că Moshe Yaalon, atunci ministrul apărării, se gândește să scoată Lehava în afara legii. În august însă, Shin Bet-ul, serviciul intern de informații al Israelului, a spus că nu există dovezi în baza cărora să recomande interzicerea grupării. Actualul ministru al apărării, Avigdor Lieberman, de la partidul de extremă-dreapta Yisrael Beiteinu, e puțin probabil să pună capăt activităților Lehavei.

Între timp, Lehava a cerut boicotarea firmelor din Ierusalim care angajează palestinieni. Anumite persoane spun că gruparea intimidează și proprietarii de apartamente care închiriază palestinienilor. Dan Biron, proprietarul restaurantului Birman din centrul Ierusalimului a spus că palestinienii din personalul său au fost ținta atacurilor în patru ocazii separate.

O dată, spune el, o gloată a venit la restaurantul său, cerându-i să-i dea palestinienii pe mână. „Trimite-i afară să-i putem omorî”, își amintește acesta. S-a păstrat tare pe poziție până când au plecat. „E anarhie în Ierusalim. Poliția nu aplică legea aici”, a mai spus el. „Sunt criminali care se plimbă nestingheriți, golani care bat oamenii și poliția nu face nimic.”

Și creștinii din oraș sunt luați în vizor tot mai mult.

În decembrie anul trecut, Gopstein, liderul Lehavei, i-a numit pe palestinieni „vampiri care sug sângele” și a cerut să fie expulzați din Israel. Cu câteva luni în urmă a spus la o întâlnire că susține incendierea bisericilor pentru a împiedica „venerarea idolilor”. Liderii religioși îi suspectează pe membrii Lehava că ar fi în spatele unui val recent de vandalizare a locurilor creștine din Ierusalim și a intimidării preoților și călugărițelor.

Zeci de tineri Lehava conduși de Gopstein au făcut scandal în septembrie la concertul unui cor armean palestinian la un festival de muzică dintr-un mall din Ierusalim. Cântăreții au fost forțați să plece după ce tinerii Lehava au strigat la ei „Ucigași de evrei!” și „Plecați în Siria!”.

Vaticanul a înaintat o plângere procurorului general al Israelului din partea episcopilor locali, cerând ca Gopstein să fie condamnat pentru incitare la violență.

http://www.jpost.com/Christian-News/Vatican-calls-on-A-G-to-indict-settler-leader-Gosptein-following-endorsement-of-burning-churches-411606

Wadie Abu Nassar, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Latine a Ierusalimului, a declarat pentru Al Jazeera că autoritățile israeliene nu au răspuns. „Gopstein continuă să spună lucruri rasiste și instigatoare la ură în public, așa că nu se poate să nu ne întrebăm de ce nu s-au luat măsuri împotriva sa. Pare a fi imun.”

A adăugat: „Există în mod clar printre membrii acestui guvern un sprijin pentru grupările de extremă-dreapta ca Lehava”.

În ciuda retoricii instigatoare la ură și a legăturilor cu atacurile, Lehava a primit în trecut finanțări semnificative din partea guvernului israelian – în jur de 180.000 de dolari printr-o fundație de caritate de același tip, Hemla. Aceasta administrează un azil pentru „reabilitarea” femeilor evreice „salvate” din căsătoriile cu palestinienii.

http://www.haaretz.com/israel-news/a-strange-kind-of-mercy-1.364417

Media israeliană a dezvăluit luna aceasta că finanțarea către Hemla aproape s-a dublat, ajungând la 350.000 $. În mod oficial, Gopstein a tăiat legăturile Lehavei cu Hemla acum doi ani. Însa, arhivarul ONG-urilor se pare că a avertizat că legăturile secrete dintre cele două au continuat și a recomandat o anchetă.

Au existat de asemenea suspiciuni privind niște legături strânse între poliția israeliană și Lehava. Aceste suspiciuni au fost amplificate în februarie când s-a aflat, ca urmare a unei investigații a activităților lui Gopstein, că un ofițer al Poliției de Graniță a furnizat grupării detalii despre femei evreice care au relații cu palestinieni.

Tartasky, de la Ir Amim, a spus pentru Al Jazeera: „Cultura predominantă în poliție nu îi privește pe palestinieni ca pe niște locuitori potriviți pentru Ierusalim. Polițiștii consideră că rolul lor este de a-i proteja pe evrei de palestinieni, nu invers.”

El a mai spus că și politicienii din Ierusalim au contribuit la impresia că palestinienii nu au ce căuta în oraș. „Primarul [Nir Barkat] nu a făcut nici măcar o singură declarație împotriva celor de la Lehava, deși incită la violență și atacă oameni în inima orașului său. Acest lucru a transmis un mesaj clar că Lehava are protecție.”

Această impresie a fost subliniată și de declarațiile adjunctului lui Barkat, Meir Turgeman, în septembrie, după arestarea unui locuitor al Ierusalimului, Mesbah Abu Sabih, bănuit că ar fi ucis doi israelieni. Turgeman a spus că va „pedepsi” populația palestiniană a Ierusalimului de Est pentru „comportamentul animalic...Nu au mai rămas morcovi, doar bețe.”

Micky Rosenfeld, un purtător de cuvânt al poliției, a negat că poliția nu ar lua în serios violența grupării Lehava. „A crescut numărul patrulărilor în centrul Ierusalimului pentru a preveni astfel de incidente”, a declarat pentru Al Jazeera. El a adăugat că poliția „dispersează” găștile Lehava imediat ce sunt identificate.

Autoritățile judiciare au fost acuzate și ele că nu au reușit să țină în frâu Lehava. Beck a spus că Religious Action Center a înaintat 25 de plângeri procurorului general împotriva lui Gopstein pentru incitare, dar nu a primit niciun răspuns. În aprilie, un judecător din Ierusalim a emis o hotărâre potrivit căreia Gopstein ar fi făcut o „greșeală nevinovată” bătând doi activiști evrei de stânga când au intrat într-o colonie din Cisiordania.

Gopstein a susținut că a crezut că sunt palestinieni. Materialul video arată cum poliția israeliană le arestează pe cele două victime, nu pe Gopstein. Unul dintre serviciile publice ale organizației Lehava este o linie telefonică unde evreii israelieni pot informa în legătură cu membri ai familiei sau prieteni care au relații cu non-evrei. Beck spune: „Lehava a perpetuat o minciună cum că mii de femei evreice ar fi ținute împotriva voinței lor în căsnicii abuzive cu palestinieni. Pentru a trezi ura și a incita la violență.”

În realitate, cifrele oficiale arată că oricum există puține căsătorii între evrei și palestinieni. În 2011, anul în care au fost făcute publice asemenea cifre, au existat numai 19 astfel de căsătorii. Însă grupul a pus repede împiedicarea hibridizării pe agenda de lucru. În lunile recente, ministrul educației a interzis să mai apară în programa școlară două celebre romane evreiești care au ca subiect iubirea dintre evrei și arabi. Sondajele arată că mulți evrei israelieni rezonează cu poziția grupării Lehava privind relațiile sentimentale și sexuale mixte. Un sondaj din 2007 arăta că mai mult de jumătate cred că mariajele mixte între evrei și palestinieni reprezintă o „trădare”.

În 2013, cifre similare au spus că își doresc palestinienii, inclusiv cei cu cetățenie israeliană, expulzați din regiune. http://www.timesofisrael.com/plurality-of-jewish-israelis-want-to-expel-arabs-study-shows/

Însă, unii evrei israelieni din Ierusalim au început să riposteze față de gruparea Lehava. Din 2014, un grup numit "Talking in the Square" a început să organizeze contra-demonstrații în piața Sion, acolo unde Lehava organizează marșuri săptămânale. Unul dintre activiști, Ossnat Sharon, spune că popularitatea tot mai mare a mișcării ar trebui privită ca o „reacție” la prezența tot mai numeroasă a palestinienilor în centrul Ierusalimului în anii recenți. Tot mai mulți palestinieni vin în centrul orașului, spune Sharon, deoarece cartierele lor au fost tăiate, în apropiere de Ramallah și alte orașe palestiniene ale Cisiordaniei, de zidul de separație.

Liniile de transport public mai bune după ce Israelul și-a deschis rețeaua feroviară au contribuit și ele la faptul că tot mai mulți palestinieni caută locuri de muncă și distracție în centrul Ierusalimului. „Popularitatea tot mai accentuată a grupării Lehava arată cât de puțin își doresc unii israelieni să vadă palestinieni în ceea ce ei consideră că este orașul lor”, a adăugat Ossnat Sharon. „Prezența crescândă a palestinienilor în centrul Ierusalimului a amplificat abuzurile și extremismul în rândul evreilor.”

http://www.aljazeera.com/news/2016/10/israel-lehava-stirs-anarchy-jerusalem-161025100901588.html

Tot mai puternicele mișcări naționaliste de extremă-dreapta sunt periculos de anti-musulmane și pro-Israel

de Glenn Greenwald

Spectrul ascensiunii naționalismului de extremă-dreapta de peste tot dar mai ales în Europa centrală, trezește – din motive întemeiate – teama de o reînviere a antisemitismului. Dar, cel puțin până acum, liderii majorității acestor partide naționaliste – fiecare tot mai inspirat și motivat de succesul celuilalt – au demonstrat o animozitate periculoasă față de musulmani, acompaniată de un puternic sprijin politic față de Israel și de o repudiere retorică a antisemitismului.

Fie că e vorba de considerente tactice cinice, fie de convingeri autentice, cei mai de succes lideri ai mișcării tot mai puternice – deși neținându-și în frâu sentimentele anti-musulmane și sădirea fricii în rândul populației – nu doar că repudiază antisemitismul la nivel retoric dar încorporează într-un ritm rapid sprijinul pentru Israel ca parte din agenda lor politică. Și, în multe cazuri, guvernul israelian – care el însuși posedă multe dintre atributele extremei-drepte, la fel ca aceste mișcări – întoarce sprijinul acestor lideri politici.

Austria ne oferă cel mai recent exemplu de partid xenofob de extremă-dreapta pe cale să obțină puterea, ceea ce era de neconceput până acum. Deoarece țara este locul de naștere al lui Hitler, cu o istorie nu chiar atât de îndepărtată de alegere a unor lideri ce au avut legături cu naziștii, este poate cea mai îngrijorătoare. New York Times descrie astăzi cu neliniște necamuflată posibilitatea cât se poate de reală ca partidul Freedom Party al lui Norbert Hofer să își învingă oponentul, Green Party, în alegerile de la sfârșitul săptămânii și să devină președintele Austriei. Publicația citează un proeminent editorialist al cotidianului Der Standard care spune că „Austria va deveni de nerecunoscut” dacă Freedom Party ajunge la putere. Liderii partidului, firește, consideră alegerea lui Trump și aprobarea Brexit-ului ca niște repere ale șanselor lor de succes.

Freedom Party „a fost creat de un grup de foști naziști în anii 1950” și ascensiunea sa în anii 1990 sub conducerea carismaticului extremist Jörg Haider, simpatizant al lui Hitler, a creat controversă globală. Astăzi, Hofer își exprimă ostilitatea față de musulmani în toate felurile posibile: echivalează refugiații cu „jihadiștii”, avertizează în legătură cu „islamizarea” Europei și spune că „Islamul nu face parte din Austria.”

Dar nu numai că Hofer repudiază toate formele de antisemitism și susține că nu are ce căuta în partidul său – a ținut prima pagină a ziarelor la începutul anului când a cerut demolarea casei părintești a lui Hitler și când partidul său a sponsorizat o conferință împotriva antisemitismului, avându-l ca invitat principal pe spionul israelian care l-a capturat pe Adolf Eichmann – dar Freedom Party a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a se apropia cât mai mult de Israel.

https://www.washingtonpost.com/world/europe/how-the-far-right-is-trying-to-woo-an-unlikely-ally--jews/2016/11/28/36002402-b187-11e6-bc2d-19b3d759cfe7_story.html?utm_term=.b137ca9ea36d

În 2014, Hofer a făcut un pelerinaj la Ierusalim, depunând o coroană la memorialul holocaustului Yad Vashem și a făcut mare tam-tam din această călătorie în Israel mergând până într-acolo încât chiar a inventat o poveste cu un atac terorist la care ar fi fost martor la doar câțiva metri, ca să pară el mai erou. Forțele de poliție israeliene au negat că s-ar fi întâmplat incidentul cu pricina. Hofer a jurat că primul lucru pe care îl va face dacă va fi ales președinte va fi să meargă în Israel.

Oficialii israelieni au remarcat poziția pro-israeliană a lui Hofer și unii i-au întors sprijinul. „Este unul dintre cele mai pro-israeliene partide din Europa”, a afirmat fostul membru al Knessetului, Michael Kleiner, care a vorbit la conferința împotriva antisemitismului organizată de Freedom Party. Președintele partidului, Heinz-Christian Strache, a vizitat Israelul la invitația prim-ministrului Benjamin Netanyahu și și-a petrecut timpul cu liderii coloniștilor, plănuind cum să se opună mișcării europene de etichetare a mărfurilor produse în coloniile israeliene ilegale, jurând să facă tot ce poate pentru a se opune boicotării Israelului. Un lider al coloniștilor a mărturisit: „El susține Israelul, este împotriva etichetării mărfurilor și împotriva boicotării. Nu am auzit asta din partea nimănui din Marea Britanie.”

Aceeași dinamică este chiar mai vizibilă în Franța, unde Partidul Frontului Național al lui Marine Le Pen – fondat de tatăl său, un minimalizator al holocaustului, și alcătuit din destui simpatizanți ai nazismului – nu doar că i-a expulzat pe antisemiți, dar s-a și declarat cu hotărâre pro-Israel. Vreme de ani de zile Le Pen și-a rebranduit partidul de extremă-dreapta ca pro-israelian bazându-se pe antipatia comună față de „extremiștii musulmani” și rapoartele de știri din Israel descriu tot mai mult receptivitatea evreilor francezi față de votarea acesteia, în mare parte din cauza fricii și repulsiei comune față de musulmanii francezi.

Toate aceste partide de extremă-dreapta se opun mișcării de boicotare a Israelului ce are ca scop desființarea coloniilor israeliene ilegale.

Una dintre cele mai semnificative controverse legate de antisemitism din istoria recentă a Statelor Unite subliniază și ea această dinamică. Când Donald Trump l-a desemnat pe Steve Bannon drept șeful său de strategie la Casa Albă, unele grupări evreiești americane (cum ar fi Liga Antidefăimare) au obiectat la numirea aceasta, subliniind cochetarea lui Bannon cu antisemitismul dacă nu chiar manifestarea fățișă antisemită. Dar cea mai importantă grupare americană – AIPAC – nici până în ziua de astăzi nu a rostit un cuvânt măcar despre Bannon. Deși la începutul campaniei sale, Trump a stârnit ceva valuri declarând că vrea ca SUA să păstreze o poziție de neutralitate în conflictul Israel/Palestina, discursul său din fața AIPAC – scris, după cum se spune, de foarte pro-israelianul și acum foarte influentul său ginere, Jared Kusher – a abundat de toate clișeele pro-Israel și de încă vreo câteva în plus.

Chiar mai remarcabil, mulți oficiali israelieni nu doar că i-au luat apărarea lui Bannon, dar l-au și lăudat. Ambasadorul israelian în SUA, Ron Dermer, a vorbit despre controversa legată de Bannon spunând că „nu are nicio îndoială că președintele Trump este un adevărat prieten al Israelului” și așteaptă cu nerăbdare să lucreze cu Bannon pentru a face „alianța americano-israeliană mai solidă ca niciodată”. Ministrul israelian al agriculturii, Uri Ariel, a mers chiar mai departe scriind: „Dragă domnule Bannon, am dorit să-mi exprim sprijinul și mulțumirea pentru prietenia d-voastră cu Israelul” și mulțumindu-i în mod special pentru „deschiderea la Ierusalim a unui sediu Breitbart pentru a promova viziunile israeliene în mass-media.”

Unul dintre cei mai proeminenți suporteri americani ai Israelului, Alan Dershowitz, l-a apărat cu agresivitate pe Bannon, susținând că „nu am văzut nicio dovadă de antisemitism la Bannon” și „faptele sugerează că domnul Bannon are relații foarte bune cu evreii” (Dershowitz îl condamnase după aceea pe Bannon pentru intoleranță față de musulmani și misoginism). Redactorul-șef al Breitbart (n.t. fostul site al cărui patron a fost Bannon) l-a apărat pe Bannon în felul acesta: „Pot spune, fără ezitare, că Steve este atât un prieten al poporului evreu și un apărător al Israelului, cât și un patriot american înflăcărat și un mare lider.” Tot pe site-ul Breitbart, cunoscuta islamofobă Pam Geller a spus despre Bannon că este „un evreu onorific”. Într-adevăr, reportajele Breitbart de-a lungul anilor, răutăcios de anti-musulmane sub patronajul lui Bannon, au fost în mod statornic pro-israeliene, de altfel Breitbart angajând scriitori precum Pollack și Ben Shapiro, niște suporteri vocali ai politicilor israeliene de extremă-dreapta. Unul dintre fondatorii Breitbart, avocatul evreu Larry Solov, a declarat că site-ul „va fi fără remușcări pro-libertate și pro-Israel”.

Aceeași dinamică poate fi văzută în cadrul mișcărilor de extremă-dreapta, ultranaționaliste din afara vestului, care adesea copiază extremiștii de dreapta ai vestului. În Brazilia – care, fără îndoială, are flancul de extremă-dreapta cel mai dezechilibrat și instabil, complet deschis față de restaurarea dictaturii militare – liderii cei mai de dreapta sunt în mod copleșitor pro-Israel. Când candidatul evanghelic de extremă-dreapta a câștigat cursa la primăria orașului Rio de Janeiro, s-a dus imediat în Israel unde a spus că s-a întâlnit cu oficiali israelieni pentru a discuta despre „securitate”. Liderul mișcării pro-dictatoriale, Jair Bolsonaro, s-a dus în Israel să fie botezat și retorica sa este una puternic pro-israeliană. Este obișnuit ca în Brazilia cei care critică Israelul să fie catalogați drept antisemiți de către extrema-dreaptă braziliană.

Câteva avertismente critice ar trebui luate în considerare. Nimic din toate acestea nu sugerează că nu există pericolul renașterii antisemitismului, fie în cadrul acestor partide, fie la modul general. Cu siguranță există suspiciuni în cazul partidelor cu rădăcini pro-naziste în legătură cu autenticitatea eforturilor de rebranduire. Dincolo de asta, mentalitatea țapului ispășitor împotriva grupurilor minoritare de care depind aceste mișcări se poate redirecționa oricând împotriva evreilor chiar dacă țintele lor originale sunt musulmanii și alții. Și există o dezbatere amplă și o divizare, chiar în cadrul grupurilor și facțiunilor evreiești din Israel, dacă aceste partide ar trebui îmbrățișate în virtutea poziției lor pro-israeliene.

Mai mult, este posibil ca un grup sau un individ să fie în același timp pro-Israel și antisemit. Alianța cinică, grotescă dintre americanii pro-Israel precum Joe Liberman și evanghelicii de tipul evreii-se-vor-duce-în-iad-odată-cu-a-doua-venire-a-lui-Hristos-pe-pământ în mod vehement pro-israelieni ca John Hagee, subliniază paradoxul. În lumina controversei din jurul lui Bannon, Naomi Zeveloff de la The Forward examinează această dinamică tot mai comună, susținând că „Breitbart News nu este singurul loc unde antisemitismul și Zionismul merg mână în mână. Atitudinile antisemitice abundă în Polonia, de exemplu, chiar dacă Polonia are o relație diplomatică solidă cu Israelul.” Unii apărători ai Israelului sunt dispuși să facă front comun cu potențialii antisemiți sau cu antisemiții pronunțați dacă aceștia sunt și – din motive geopolitice, religioase sau politice – pro-Israel.

Dar ceea ce este clar e că aceste partide de extremă-dreapta îmbrățișează Israelul și adesea sunt îmbrățișate la rândul lor de Israel. Și asta nu e greu de înțeles – orice partid motivat de antipatie față de musulmani va găsi o cauză comună cu un guvern israelian care și-a petrecut zeci de ani ocupând, bombardând și negând drepturile politice de bază ale musulmanilor. Cel puțin la fel de important, însuși guvernul israelian face parte din această resurgență a extremei-drepte; câțiva dintre miniștrii lui Netanyahu, inclusiv cei din generația viitoare care vor renunța în mod explicit la soluția celor două state, sunt atât de extremiști încât chiar îl fac pe acesta să pară moderat.

Pe scurt, guvernul israelian este condus de un amestec de militariști ultranaționaliști de extremă dreapta și de fanatici religioși antimusulmani, așa încât e chiar opusul surprizei că aceștia vor construi alianțe cu partide din Europa și din alte părți ale lumii, inclusiv SUA, cu aceleași atribute politice. Așa cum Todd Gitlin a declarat pentru The Forward:

„Antisemitismul și Zionismul de extremă-dreapta sunt variante ale ultranaționalismului, sau, folosind o formulă mai peiorativă (așa cum merită, de altfel), ale tribalismului. Ambele cred că cei îndreptățiți trebuie să se zborșească, să se izoleze și să-i pedepsească pe outsideri, pe cei străini, nepoftiți, nespeciali. Și antisemiții și Zioniștii urăsc și se tem de amestecurile cosmopolite. Ei fac un fetiș din puritate. Au același suflet. Rimează. ”

Acea „rimă” comună creează tovărășii ciudate, într-adevăr. Sau, dacă ne uităm la comportamentul și caracterul facțiunilor politice dominante din Israel, putem descoperi că tovărășiile nu sunt deloc stranii.

Este întotdeauna important să rămânem vigilenți în legătură cu antisemitismul în Europa și în alte locuri și să tratăm amenințarea aceasta cu seriozitate. Dar când vine vorba de aceste mișcări xenofobe și „alt-right” care sunt asemănătoare cu predecesoarele lor de la mijlocul secolului 20, musulmanii joacă rolul deținut înainte de evrei, și, cel puțin pentru moment, Israelul (dacă nu evreii în general) este privit ca un aliat și o facțiune demnă de sprijin loial.

https://theintercept.com/2016/11/30/growing-far-right-nationalistic-movements-are-dangerously-anti-muslim-and-pro-israel/