Schumer și Macron echivalează anti-Zionismul cu antisemitismul pentru a ataca mișcarea BDS

de Jonathan Ofir

Marea veste de ultimă oră, despre care au scris Glenn Greenwald și Ryan Grim într-un articol în prima pagină a publicației The Intercept, este draconica legislație anti-BDS ce amenință să facă din mișcarea de boicotare a Israelului o crimă federală, cu o posibilă pedeapsă maximă de 1 milion de dolari și 20 de ani în închisoare.

Dar au loc și alte mașinații, dincolo de cele legislative. Aceste includ marile campanii de demonizare a mișcării BDS, menite să fabrice un consens asupra acestui asalt ce amenință să rupă în bucățele Constituția americană și Primul Amendament al acesteia -- totul în numele excepționalismului israelian.

Lunea trecută, senatorul și liderul minorităților Chuck Schumer, un suporter al legislației anti-BDS, a divagat de la discursul său despre sănătate ținut în fața Senatului pentru a se adresa chestiunii antisemitismului, anti-Zionismului și a BDS-ului.

Schumer, pe care publicația Forward îl descrie ca pe „evreul poziționat cel mai sus în guvern în momentul de față”, mizează în mod repetat pe numele său de familie, care în ebraică înseamnă „gardian” (mai corect din punct de vedere fonetic scris SHOMER), numindu-se un „gardian al Israelului.” Așa cum scria rabinul Avi Weiss în The Hill în 2015:

„Spune iar și iar că va fi mereu un gardian al Israelului”.

Într-adevăr, Schumer s-a autodenumit un „Shomer Yisrael” și a spus că Dumnezeu i-a dat numele acesta.

Atenția acordată de Schumer numelui său și relevanței acestuia în chestiunea Israelului se referă indirect la versetul al patrulea al Psalmului 121: „Iată că nu dormitează, nici nu doarme Cel ce păzeşte pe Israel.”

Deci, ce anume a spus în Senat acest divin „gardian al Israelului” ?

Schumer a prezentat o bombă retorică în trei etape, având ca scop înăbușirea criticii la adresa Israelului. A început prin a face un rezumat istoric al antisemitismului:

„Antisemitismul este un cuvânt care a fost folosit de-a lungul istoriei când poporul evreu a fost judecat și măsurat după un standard diferit de cel utilizat în cazul restului oamenilor. Când tot restul lumii avea voie să cultive pământul iar evreii nu; când tot restul lumii putea trăi în Moscova iar evreii nu; când toți ceilalți puteau să devină profesori sau comercianți iar evreii nu. Cuvântul care descrie toate aceste acțiuni este antisemitismul.”

Stați așa. Oricine este cât de puțin conștient în legătură cu standardul american dublu folosit în favoarea Israelului realizează cât de problematică este această declarație. Oricine ar putea ajunge la concluzia că Schumer, un ardent promotor al protecționismului israelian, fie este el însuși un antisemit, fie că atunci când standardul dublu favorizează Israelul, pur și simplu nu contează. Apoi, dacă înlocuim cuvântul „evrei” cu „palestinieni” avem o descriere înspăimântător de relevantă (chiar dacă nu totalmente precisă) a discriminării comise de evrei împotriva ne-evreilor -- în principal palestinieni, în numele statului evreiesc.

Deci, unde vrea Schumer să ajungă cu asta? Într-adevăr, pentru a se adresa anti-Zionismului:

„La fel este și cu anti-Zionismul; ideea că toate celelalte popoare pot pretinde și își pot apăra dreptul la autodeterminare, numai evreii nu; că toate celelalte națiuni au dreptul de a exista, numai statul evreiesc al Israelului nu”, a declarat el.

Încă o dată, înlocuiți cuvântul „evrei” cu „palestinieni”, „Palestina” în loc de „Israel” și veti avea încă o descriere înfricoșătoare.

Dar e un întreg talmeș-balmeș retoric aici. Da, „popoarele” au un „drept la autodeterminare”, dar aceasta nu este echivalentă cu statalitatea. Deci despre ce vorbește Schumer? Despre „popor”, „națiune” sau „stat”? Schumer le bagă pe toate în aceeași oală. Ceea ce e o problemă, nu doar din cauza chestiunii autodeterminării menționate mai sus. Când Schumer spune „națiuni”, trebuie să ne amintim că Israelul nu recunoaște o naționalitate israeliană. Potrivit definițiilor interne și a celor oficiale, nu există un asemenea lucru, o „națiune israeliană.” Pentru Israel există o „națiune” evreiască, și este un stat evreiesc, nu o „națiune israeliană.”

Deci cum face Schumer ca această noțiune să fie aplicabilă Israelului ca stat?El spune „statul evreiesc al Israelului.” Astfel că „gardianul Israelului” plătește tribut „națiunii stat a poporului evreu”, un concept pe care Israelul dorește cu ardoare să îl împământenească drept una dintre cvasi-constituționalele sale „legi de bază”. Propunerea aceasta nu este decât o altă formă de apartheid camuflat, menit să cimenteze politicile instituționale criminale ale Israelului, la fel cu legea de bază privind Ierusalimul a cimentat anexarea ilegală și unilaterală a Ierusalimului de Est. Deci Schumer folosește suprapunerea noțiunilor de „popor”, „națiune” și „stat” pentru a ajunge la faimoasa pretenție privind negarea „dreptului Israelului de a exista.”

Nu este vorba despre un drept absolut de a exista, pentru că nu există un asemenea drept. (Așa cum scria Ben White). Întrebarea care se pune este: a exista ca ce? Suprapunerea lui Schumer ia „autodeterminarea” evreiască, traducând-o pe post de „națiune” (care este un concept Zionist pe care mulți evrei îl contestă cu vehemență -- a se vedea de exemplu cazul fostului ministru britanic Edwin Montagu). „Națiunea” extrateritorială este apoi comparată cu alte „națiuni” (în general însemnând state) și apoi ajungem la „statul evreiesc al Israelului.”

Ceea ce rezultă de aici este că, practic, Israelul ar trebui să aibă un „drept de a exista” ca stat evreiesc, orice-ar fi. Chiar dacă politicile Israelului sunt discriminatorii, chiar dacă acesta comite crime împotriva umanității (cum ar fi apartheidul) în numele acestui „drept de a exista” -- orice opoziție față de construcția de bază sau față de politica de stat este condamnată ca discriminatorie.

Acest lucru ne duce spre esența problemei, acolo unde este țintit proiectilul retoric al lui Schumer -- la BDS:

„Mișcarea globală BDS este o campanie profund părtinitoare, despre care aș spune, la fel ca domnul Macron, că este «o formă reinventată de antisemitism» deoarece caută să impună boicoturi Israelului și numai Israelului, niciunei alte națiuni”, a spus Schumer.

Este interesant de văzut la ce mai exact se referă Schumer. El se referă la prim-ministrul Franței Emmanuel Macron, care a declarat în timpul unei vizite a prim-ministrului israelian Netanyahu că

„nu vom capitula în fața anti-Zionismului, deoarece este o reinventare a antisemitismului.”

El nu a spus nimic despre BDS în acest context anume, deși cu alte ocazii și-a exprimat opoziția față de BDS numind mișcarea o formă de antisemitism.

Schumer nu se situează departe de Macron, dar el exploatează declarația în mod viclean. Ea servește drept combustibil pentru racheta lui Schumer împotriva BDS. BDS este ținta, nu trebuie să ne lăsăm păcăliți. Toată această retorică de a pune egal între antisemitism și anti-Zionism are ca scop înăbușirea protestelor poluare, pacifiste și democratice împotriva politicilor discriminatorii ale Israelului și a multiplelor sale violări ale legii internaționale.

Profesoara Katherine Franke de la Columbia Law School a publicat un articol minunat în Boston Globe, intitulat „Boicoturile sunt o formă esențială de protest democratic -- nu le interziceți.” În articolul acesta ea se referă în mod special la o ședință stabilita pentru săptămâna aceasta a corpului legislativ al Massachusetts unde se va dezbate o propunere de lege ce are ca scop pedepsirea celor ce susțin boicoturile politice.

„Ce se află cu adevărat în spatele acestei măsuri este o dorință de a pedepsi oameni și grupuri care sprijină un boicot al Israelului sau al companiilor ce profită de pe urmă negării drepturilor umane ale palestinienilor de către Israel.”

În analiza sa, Franke furnizează o evaluare istorică a boicoturilor americane mergând până în anii 1760 (chiar având legătură cu Massachusetts-ul), remarcând ca în istoria mai recentă, Curtea Supremă a considerat interzicerea boicoturilor politice neconstituționale. Cu alte cuvinte, Franke arată cum corpul legislativ al Massachusetts izolează Israelul, pentru a-l proteja de boicoturi, iar făcând asta, își erodează propria tradiție constituțională. Potrivit declarației lui Schumer, acest lucru ar putea fi considerat antisemitic...

Deci Schumer îl imită pe Macron, care și el a echivalat anti-Zionismul cu antisemitismul. Pe cine imită Macron? E greu de spus dacă instrucțiunile au venit direct de la trupele de asalt anti-BDS, ale căror eforturi s-au intensificat în mod special anul trecut, oficialii privind aceste eforturi ca pe un soi de operațiune militară, sau dacă inițiativa îi aparține. Dar Macron nu prea are nevoie să fie amenințat. Franța este un lider global și un model când vine vorba de legislația împotriva BDS și însuși Macron a spus cât se poate de clar că
„Franța a condamnat deja boicotarea Israelului și nu am nicio intenție de a schimba acest lucru.”

Poate nu e întâmplător faptul că atât Macron cât și Schumer reprezintă anumite politici liberal-centriste, opuse celor de dreapta. Ei sunt „centriștii” foarte importanți pentru Israel pentru că atâta vreme cât aceștia apără Israelul și luptă împotriva BDS nu mai pare că protecționismul Israelului este un proiect exclusiv al ideologilor și politicienilor de extremă dreapta, așa cum a devenit tot mai pregnant. Deoarece faptul că guvernul de extremă dreapta a Israelului se aliniază cu forțele de extremă dreapta și uneori cu cele vădit antisemitice cam contrazice narativa cum că ar fi un scut național împotriva antisemitismului.

Dacă e să ne uităm la organizații creștin-Zioniste uriașe precum Christians United for Israel(CUFI) fondată și prezidată de pastorul John Hagee, avem de-a face cu o ideologie ferm antisemitică. Așa cum a rezumat Ben Norton,

„motivul pentru care CUFI apără Israelul atât de obsesiv și orbește nu este acela că le pasă de evrei (care, în mintea lor, se vor confrunta cu eterna damnare dacă nu renunță la religia lor și devin creștini) ci mai degrabă deoarece ei chiar cred că lumea se află în pragul anihilării totale și Biblia se presupune că le spune să procedeze astfel.”

Prim-ministrul Benjamin Netanyahu a susținut cu entuziasm acest grup și a luat cuvântul la câteva dintre adunările lor anuale.

Zilele trecute Netanyahu a sosit în Ungaria pentru a se întâlni cu prim-ministrul ungar Viktor Orban, care l-a lăudat de curând pe colaboratorul nazist Miklos Horthy și a lansat o campanie masivă cu nuanțe antisemitice împotriva miliardarului evreu născut în Ungaria, George Soros, servind o agendă anti-imigrație. Mai întâi, ambasadorul israelian în Ungaria, Yossi Amrani, a condamnat campania, spunând că evocă „amintiri triste, dar și sădește ură și teamă.” Dar o zi mai târziu, ministrul de externe din Ierusalim a transmis o „clarificare”, spune-se la cererea lui Netanyahu, care afirma că deși Israelul condamnă antisemitismul și susține comunitățile evreiești care se confruntă cu această ură, critica la adresa lui Soros este legitimă:

„În niciun caz declarația era menită să delegitimizeze critica adusă lui George Soros, care în mod constant subminează guvernele israeliene alese în mod democratic finanțând organizații care defăimează statul evreiesc și caută să îi nege dreptul la autoapărare”, a declarat ministrul de externe.

Deci da, Soros e evreu și mai e și chestia aia antisemitică, dar, mai important, el critică Israelul și astfel se face vinovat de „defăimarea” acestuia. „Negarea dreptului la autoapărare” este un fel de versiune în jargon militar a „contestării dreptului Israelului de a exista.” Deci acesta este păcatul cardinal -- a critica politica Israelului.

Dar acum totul este bine din nou. Orban a promis să dea jos panourile publicitare înainte de sosirea lui Netanyahu și Netanyahu i-a semnalat că în cele din urmă, ceea ce contează este că au aceeași părere despre Soros și tagma lui și acesta este și un mesaj împotriva BDS deopotrivă. Acum Orban afirmă cele necesare, și anume că Ungaria va proteja totuși, evreii maghiari. Orban promite și „zero toleranță față de antisemitism.” Într-una din zilele bune, cum ar veni.

Așa cum scria Chemi Shalev în Haaretz, „în lumea lui Netanyahu, politicile lui George Soros justifică aruncarea acestuia la câinii antisemitici ai Ungariei.”

Se pare că pentru Israel nu e atât de important că vechiul antisemitism există. Nu e vorba despre ceea ce zic oamenii despre evreul cutare sau cutare. Dacă acel evreu reprezintă o viziune critică față de politicile Israelului, dacă li se opune sau Doamne ferește, îndrăznește să pună la îndoială esența lor Zionistă, atunci ăsta e „antisemitismul” grav.

Acei evrei sunt altfel self-haters, evrei care se urăsc, deoarece înfruntă statul evreiesc. Și, așa cum spunea Ben Gurion în 1938,

„Dacă aș ști că este posibil să salvez toți copiii din Germania dacă îi transportăm în Anglia și numai jumătate dacă i-am transporta pe Pământul lui Israel, aș alege varianta din urmă, deoarece am în față nu doar numărul acelor copii ci și soarta istorică a poporului lui Israel.”

Deci dacă am fi în stare să sacrificăm jumătate din copiii Germaniei pentru statul evreiesc, ce mare lucru să sacrificăm ici-colo câte un Soros sau un alt „evreu ce urăște evreii”? Ce mare lucru dacă ne ștergem la fund cu Primul Amendament de dragul Israelului? Doar e pentru un scop nobil. Și mereu va exista un Schumer care să vegheze asupra Israelului. Dar oare va păzi Schumer și Constituția țării sale? Sau poate asta nu face parte din misiunea cu care l-a blagoslovit Dumnezeu?


http://mondoweiss.net/2017/07/schumer-zionism-semitism/

Israelul și putredul suflet al Vestului

de John Wight

Sufletul putred al sistemului politic vestic nu este niciodată mai expus decât atunci când vine vorba de problema Palestinei. Aici ne lovim de ipocrizia, standardele duble și lașitatea politică în forma lor cea mai extremă.

E suficient de rău că palestinienii au fost siliți să îndure negarea lungă de decenii a drepturilor lor umane, naturale și naționale, dar nedreptatea suferită de ei este adâncită de zece ori mai mult prin complicitatea Vestului la contestarea statului lor legitim de popor oprimat luptându-se împotriva unui opresor crud și răzbunător. Dezbrăcată de toate zorzoanele și de confuzia căreia i s-a permis să distorsioneze contururile luptei acestui popor, iată rădăcina problemei și a suferinței biblice ce a izvorât și continuă să izvorască din ea.

Acest conflict nu este și nu a fost vreodată despre dreptul Israelului de a exista sau despre securitatea sa. Nu este și nu a fost despre Hamas sau Carta sa. Nu este nici măcar despre soluția a două state sau a unui singur stat – cel puțin nu mai este. Este despre unde ne poziționăm, de partea poporului oprimat sau de partea opresorului.

În această privință trebuie să îi mulțumim lui Malcom X pentru că a curățat rahatul din ochii noștri: „Dacă nu sunteți suficient de atenți, ziarele vor avea grijă să vă facă să îi urâți pe cei oprimați și să-i iubiți pe autorii oprimării.”

Nu fiți naivi, mass-media mainstream știe exact ce se întâmplă în Palestina și este foarte conștientă de rădăcina problemei. Și totuși, continuă să îi ofere Israelului sprijinul devotat și neșovăitor. Mai mult, îngenunchează la picioarele acestui stat al apartheidului.

Actele disperate de violență care erup uneori în Ierusalim și de-a lungul Cisiordaniei ocupate – în general sub forma înjunghierilor haotice și a actelor de violență față de orice israelian oriunde – nu denotă răutate din partea celor responsabili; asemenea acte deznădăjduite relevă dimensiunea disperării pe care au îndurat-o și continuă să o îndure palestinienii ca rezultat direct al oprimării lor. Este un răspuns extrem dar de înțeles la negarea brutală a demnității lor, a drepturilor lor, a umanității lor din partea unor oameni care nu i-au privit niciodată ca pe altceva în afara unei muște în laptele purului lor stat etno și religio-centric, care trebuie strivită și strivită mereu.

Cruzimea excesivă, sistemică și sistematică îndurată de un întreg popor urmează logica sfruntată a campaniei de purificare etnică ce a dat naștere Israelului în 1948. Descrie o boală morală care, la drept vorbind, s-a acutizat tot mai mult în deceniile care au urmat.

O a treia Intifadă este dovada incontestabilă a eșecului abject al comunității internaționale de a impune un acord just pentru un popor a cărui abandonare este o crimă, condamnat la o soartă asemănătoare cu cea a aborigenilor australieni sau a nativilor americani, de la care se așteaptă, în cel mai bun caz, să își trăiască viața într-o rezervație.

Refuzul încăpățânat al palestinienilor de a accepta o asemenea soartă, chiar în fața presiunii brutale și insistente de a-i face să cedeze, descrie un nivel herculean al tenacității susținute. Iar dacă rezistența lor a fost urâtă, este nimic prin comparație cu oprimarea care i-a dat naștere.

Închisoarea încarcerează și gardienii, la fel cum îi încarcerează pe prizonieri, iar lanțurile care încătușează palestinienii încătușează și israelienii. Nu există nici măcar un minut în orice zi, în care cuvântul Palestina sau palestinian să nu le pătrundă conștiența – deși, din nefericire, nu și conștiința, în cazul majorității – reamintindu-le de un popor care rămâne neîngenuncheat, în ciuda pauperizării sale, la doar câteva mile distanță de belșugul pe care israelienii nu îl prețuiesc cum se cuvine, pe îl iau drept un bun care li se cuvine indiscutabil. Ura față de celălalt este slujnica urii de sine, cu Israelul ca exemplu al felului în care proiectarea urii la nivel național corodează însăși fundația națiunii.

Terorism și terorist sunt termenii cei mai influențați de opiniile personale, existenți în limbajul nostru de astăzi. Îi folosim pentru a identifica violența celor pe care îi ocărâm și a căror cauză ni se pare nedemnă de prețuirea noastră și nedreaptă. Ca atare, nu există terorist palestinian sau terorism palestinian. Ce există, și există din abundență, este disperare și deznădejde palestiniană. Atacurile direcționate către civilii israelieni sunt un lucru crâncen; totuși, pentru un popor căruia i s-a negat în mod constant propria-i umanitate, aceste atacuri au devenit unicul lucru care i-a mai rămas pentru a atrage atenția comunității internaționale a cărei tăcere este o armă mortală în mâinile opresorului lui.

Mișcarea de boicotare (BDS) este cea mai puternică și eficientă armă din arsenalul solidarității internaționale cu palestinienii. De la începuturile sale mărunte și marginale în 2005, BDS a crescut exponențial până în punctul în care acum trezește frica în sânul Israelului și este singura ancoră de salvare de care se pot agăța oamenii din Gaza și din Cisiordania. Amploarea și eficiența sa continuă sunt, astfel, condiții nenegociabile a luptei împotriva intransigenței Israelului și a ipocriziei Vestului, fără de care statu-quo-ului i s-ar fi pus sfârșit cu mult timp în urmă.

Am depășit etapa în care obiectivitatea este un răspuns acceptabil la apartheid, epurare etnică și la monumentul nedreptății ridicat în numele excepționalismului. Cauza poporului palestinian este cauza umanității din timpurile noastre.

http://www.counterpunch.org/2015/10/23/israel-and-the-rotten-soul-of-the-west/

Teze despre Zionism

de Harry Clark

1. În vremurile pre-moderne, evreii trăiau în comunități separate, guvernați de autoritățile lor religioase, cu drepturi și obligații comune, determinate de autoritatea regală sau aristocratică. Iluminismul și emanciparea au pus capăt subjugării evreilor vest-europeni de către autoritățile iudaice și reglementările gentile. Evreilor li s-a acordat, treptat dar inevitabil, cetățenie completă în statele lor de rezidență, egală cu cea a concetățenilor lor.  Perioada modernă a istoriei evreiești a început, simbolic, cu revoluția franceză din 1789, care a dus la emanciparea evreilor francezi, cei care au inițiat consolidarea statutului evreilor în Europa de Vest. Statele Unite au fost create pe o bază modernă, liberală, fără vestigii ale statutului evreiesc pre-modern. Antisemitismul exista, dar liberalismul era tendința dominantă înainte de primul război mondial. În termeni moderni, evreii au devenit o minoritate religioasă sau cetățeni seculari. Evreii au îmbrățișat modernitatea cu sinceritate. Evreii vestici au devenit în curând câțiva dintre principalii apărători ai acesteia; evreii est-europeni au emigrat cu milioanele în Statele Unite din societățile tradiționale, oprimate.

2. Zionismul a fost nu doar un răspuns la antisemitism ci și la modernitatea liberală. Zionismul s-a opus asimilării și integrării evreilor și a susținut că antisemitismul este irevocabil și natural. „Evreii alcătuiesc un element distinct în cadrul națiunilor în care trăiesc și astfel niciodată nu pot fi asimilați sau acceptați cu dragă inimă de nicio națiune.” „Trebuie să încetăm să luptăm cu aceste impulsuri ostile [antisemitismul].” Rezistența este „o pierdere de timp și energie.” „Emanciparea civilă și politică a evreilor nu este suficientă pentru a căpăta respectul popoarelor.” „Soluția corectă și unică este crearea unei naționalități evreiești, a unui popor trăind pe propriul pământ, autoemanciparea evreilor; întoarcerea lor în rândul națiunilor prin dobândirea unui cămin evreiesc.” (Leon Pinsker, Autoemanciparea) Aceasta era viziunea stratului subțire al burgheziei din societatea evreiască ce trăia în „Zona de rezidență” a imperiului rus, nu cea a maselor evreiești care au plecat cu milioanele în Statele Unite, nu în Palestina.

3. Zionismul a adoptat idei și tactici antisemitice și a cooperat cu antisemiții la modul practic. Herzl frecventa saloanele antisemitice din Paris, și a căutat să obțină sprijinul țarist rus pentru Zionism sugerând că în schimb, Zionismul avea să combată ideile socialiste în rândul tineretului evreu rus. După revoluția rusă din octombrie 1917, Zionismul s-a prezentat puterilor vestice ca fiind un anti-bolșevism evreiesc. În războiul civil rus, Zioniștii s-au aliat cu forțele antisemitice ale Albilor care au săvârșit pogromuri când au pierdut în fața bolșevicilor. În 1933, mișcarea Zionistă a spart boicotul evreiesc împotriva Germaniei naziste prin Acordul de Transfer, care vindea mărfuri germane prin Palestina. Zionismul s-a opus ajutorării evreilor pe temei umanitar pentru că îi deturna de la țelurile naționale Zioniste în Palestina. Zionismul a fost un proiect de renaștere națională al elitei, preocupat cu „problemele iudaismului, nu cu cele ale evreimii”, în cuvintele lui Ahad Ha’am.

4. Aserțiunile Zioniste legate de un popor evreu atașat „pământului lui Israel” și de o „identitate evreiască seculară” modernă sunt absolut de nesusținut. Rasismul Zionist datează din vremea pro-Zionismului lui Moses Hess; șovinismul lui Heinrich Graezt a contribuit la antisemitismul german; Zionismul german era naționalismul romantic evreiesc, îmbrățișând blut und boden-ul (sânge și teritoriu) evreiesc. Theodor Herzl era afundat în rasismul colonialismului european. „Experții în rasă” naziști și zioniști s-au consultat reciproc în anii 1930. Elmer Berger, un rabin anti-zionist, a fost co-autorul rezoluției UN din 1977 care decreta că Zionismul este o formă de rasism. „Genetica evreiască” a încercat să construiască un fundament biologic pentru Zionism. Opoziția fundamentală a Zionismului nu este reprezentată de coloniștii evrei vs indigenii arabi din Palestina, ci de evrei vs gentilii de peste tot. Istoricul Noel Ignatiev a numit Zionismul o doctrină rasistă evreiască.

5. Nu există „Zionism progresist.” Liderii „Zionismului cultural” au susținut emigrația și o majoritate evreiască. „Cultura” zionistă este întemeiată pe diferența evreiască ireductibilă, pe separatism, alienare și anti-gentilism, echivalentul antisemitismului rasist. Binaționaliștii își doreau ca emigrația evreiască să ducă la paritate demografică și eventual la majoritate, atunci când evreii erau o minoritate. Chibuțul a fost un instrument al coloniștilor evrei askenazi în Palestina și a fost inspirat de planurile germane din secolul al 19-lea de a contracara o „amenințare demografică” poloneză în Reich-ul estic. Iudeocidul s-a întâmplat din cauza Germaniei naziste, nu pentru că nu exista un stat evreiesc. Etnicitatea sau naționalitatea ebraică israeliană, seculară și deschisă tuturor, este înlocuitorul naționalității evreiești Zioniste.

6. Stânga clasică și tradițiile liberale cu originea în Iluminism și emancipare au respins categoric Zionismul. Iudaismul reformat american afirma la un moment dat: „Nu ne mai considerăm o națiune, ci o comunitate religioasă și astfel nu ne așteptăm nici la o reîntoarcere in Palestina, nici la instaurarea oricăror legi privind statul evreiesc.” Marxismul a sprijinit solidaritatea internațională a clasei muncitoare, a privit naționalismul ca fiind reacționar și Zionismul ca pe o mișcare colonială și o unealtă a imperialismului. Mișcările laburiste idiș din imperiul rus și ramurile lor imigrante s-au opus Zionismului. Răposatul Israel Shahak se referea la „tradiția modernă, seculară evreiască” pe care o regăsise la Spinoza, care a dat startul remarcabilei contribuții evreiești la modernitate. Shahak vedea Zionismul ca pe o reacție împotriva emancipării și o tânjire după ghetou.

7. Zionismul a fost un cult marginal printre evreii vestici până la primul război mondial. Declarația Balfour și cucerirea britanică a Palestinei au trezit interesul, dar acesta s-a stins, fiind reînviat numai de apariția nazismului. Evreii americani au susținut în mod copleșitor stabilirea Israelului în 1948, dar atitudinile liberale au predominat la începutul anilor 60. Succesul liberalismului și asimilarea au dus la „criza continuității”, un efort de a păstra separatismul care a fost supraalimentat în mod fatal de războiul din iunie 1967. Evreimea organizată rămâne fanatic șovinistă, insulară și pro-Israel. „Holocaustul” a devenit o instituție și parte din identitatea evreiască, inclusiv dogma Zionistă clasică despre irevocabilul, ucigașul antisemitism. Comunitățile evreiești organizate și statul evreiesc au constituit poporul evreu Zionist. Poporul/das Folk a înlocuit liberalismul ca principiu social evreiesc; perioada modernă a istoriei evreiești a luat sfârșit.

8. Comunitatea evreiască organizată a devenit nucleul sprijinului american pentru Israel, „Zionocrația”, după secolul al 19-lea. Zionocrația a exercitat o influență cvasi-suverană asupra politicii externe americane începând cu anii 40, când și-a asigurat suportul american pentru partajarea Palestinei și pentru statul evreiesc, împotriva unei opoziții diplomatice și militare copleșitoare. „Valoarea strategică” a Israelului în timpul războiului rece a fost în principal reprezentată de relațiile publice Zioniste. În anii 60, Zionocrația a ascuns programul său de înarmare nucleară, vânzările de arme și sprijinul american pentru Israel în 1967, în ciuda avertizărilor din partea multor oficiali americani. Războiul din octombrie 1973 și creșterea prețului petrolului care a rezultat au fost cele mai mari șocuri pentru economia mondială de după 1945. Administrația Carter a căutat o soluție a două state pentru conflictul arabo-israelian, dar Zionocrația a limitat diplomația lui Carter la o pace separată între Egipt și Israel. Israelul și Zionocrația s-au opus apoi Irakului și au susținut Iranul în timpul războiului său din anii 80.

9. Zionismul a fost principalul motor ideologic al militarismului american începând cu sfârșitul războiului rece. Votul Congresului pentru războiul din Golf din 1991 împotriva Irakului a fost influențat de Zionocrație. Atacurile de pe 9/11, care au dus la invaziile americane în Afganistan și Irak și la distrugerea libertăților civile au fost îndreptate în principal împotriva patronajului american al Israelului. Zionocrația este principala sursă de islamofobie în Statele Unite. Neoconservatorii evrei au fost impulsurile primare în invazia americană a Irakului in 2003.

10. Opinia evreiască liberală și de stânga începând cu 1967 a fost la fel de völkisch ca opinia evreiască mainstream. Israelul nu a fost o problemă pentru membrii evrei ai Noii Stângi Americane la începutul anilor 60, care a căutat să construiască o mișcare universalistă. Noua Stângă s-a spulberat la sfârșitul anilor 60 din cauza diferențelor interne, inclusiv atitudinile față de Israel, după războiul din iunie 1067. Mai ales relațiile dintre negri și evrei au fost afectate de chestiunea Israelului, activiștii de culoare susținând cu fermitate poziția arabă. O „stângă evreiască” s-a născut, intenționând să combine devotamentul evreiesc cu justiția socială, inclusiv cu ceva critică la adresa Israelului. Astăzi, o școală necompactă de politici identitare evreiești  centrată pe Noam Chomsly impune stângii termeni ca „anti-ocupație”, „lege și drepturi”, „soluții”, „Zionism progresist” și „anti-antisemitism.” Această critică limitată camuflează Zionocrația americană și însuși Zionismul, în contrast cu liberalismul clasic al Iluminismului și al emancipării, care respingea categoric Zionismul. Perioada modernă a istoriei evreiești a luat sfârșit și pe stânga.

11. O critică universalistă s-ar opune Zionismului, nu „ocupației”; ar recunoaște Zionismul nu doar ca simplu colonialism de tip settler în Palestina, ci ca rasism evreiesc, opunând evreii gentililor de pretutindeni; ar admite că Zionismul este motorul ideologic al genocidului și al distrugerii din Asia de Vest și sursa separatismului și a șovinismului evreiesc din Statele Unite; ar respinge ideea Zionistă de „popor evreu” în numele căruia acționează statul Israel și evreimea organizată; ar condamna rolul evreimii organizate din Statele Unite și Zionocrația ca pe o forță cvasi-suverană, radicalizatoare în politica americană privind Orientul Mijlociu; și ar apăra o sferă seculară în care să gândim și să acționăm împreună. Eșuarea realizării acestui lucru este catastrofică, fiind comparabilă cu dezastruoasa interpretare greșită a lui Hitler și a nazismului de către partidul comunist german, lucru care a slăbit stânga și a ajutat la ridicarea naziștilor la putere și tot ce a urmat după aceea.

http://www.counterpunch.org/2014/01/17/theses-on-zionism/

Cum putem opri normalizarea ocupației

de Yuval Halperin

După întemeierea statului Israel în 1948, peste 100 de state noi au fost create în jurul lumii. De fapt, majoritatea statelor suverane ce există astăzi au fost înființate în deceniile recente, cele mai multe dintre ele pe ruinele imperiilor globale în baza principiului autodeterminării pentru toate popoarele.

Israelul este, practic, singura țară care continuă să își mențină stăpânirea colonială sub forma unei guvernări militare peste mai mult de 4,7 milioane de oameni care se definesc ca națiune și tânjesc după independența națională. Acesta este unul dintre ultimele cazuri în care stăpânirea colonială este percepută ca fiind legitimă de către guvernul care o menține, cât și de publicul care susține guvernul și este influențat de el. În apărarea stăpânirii militare continue auzim aceleași argumente care erau folosite odată în momentul de culme al colonialismului, dar care acum sună la fel de perimat precum argumentele în favoarea sclaviei sau negării dreptului de vot pentru femei. De exemplu: „nu există popor palestinian” și „națiunile au folosit mereu forța militară împotriva altora,” etc.

Sunt oferite și argumente bazate pe elementul securității, dar acestea își pierd validitatea atunci când luăm în considerare faptul că guvernul Israelului se bazează pe o coaliție a unor partide politice care consideră nu doar că ocupația este justificată, dar că este și o datorie ideologică și naționalistă principială.

Sprijinul verbal al lui Netanyahu pentru soluția celor două state nu este decât o păcăleală foarte slab camuflată. Nu doar că Netanyahu nu a primit niciodată aprobarea cabinetului său pentru această poziție, dar în practică Netanyahu se opune cu vehemență politicii pe care pretinde că o susține.

Însă mai rău este sprijinul comunității internaționale pentru ocupație.

E adevărat, declarații împotriva construirii coloniilor israeliene în teritoriile ocupate se fac adesea – dar asemenea declarații sunt efectiv anulate de adoptarea internațională pe scară largă a sloganului lui Netanyahu: „Pacea va fi obținută numai prin negocieri fără precondiții.”

Rezultatul practic al acestei realități este că un guvern israelian susținător al ocupației poate perpetua serii nesfârșite de negocieri zadarnice, menținând astfel ocupația. De fapt, dreptul poporului ocupat la autodeterminare este dependent de buna – sau reaua – voință a ocupatorului.

Pacea va fi obținută, într-adevăr, prin negocieri, dar există o condiție necesară importantă pentru aceste negocieri: ele trebuie să aibă loc între două părți egale. Astfel, dacă una din părți este un stat suveran, și cealaltă trebuie să fie un stat suveran.

Soldați israelieni reținând un palestinian la un punct de control din Beit Enoon, lângă orașul cisiordanian Hebron, 4 aprilie 2016. Foto: Wisam Hashlamoun

Pentru ca negocierile să fie semnificative și să aibă succes, punctul lor de plecare trebuie să fie un ultimatum internațional – unul care să ceară ca un stat palestinian suveran și independent să fie acceptat ca drept fundamental al poporului palestinian, și nu ca o chestiune de dezbătut în timpul negocierilor. Totuși, rămân multe lucruri de hotărât în cadrul negocierilor: modalitățile și perioada în care se va sfârși ocupația, dimpreună cu aranjamente de securitate ce ar urma să fie implementate ulterior.

Mai mult, perspectiva păcii este vătămată de acțiunile ridicole și de prost gust ale celor care „stau alături de Israel” pe care le vedem peste tot în lume.  Din exterior, este imposibil de separat numele „Israel” de politica guvernului Israelului. Actul fluturării drapelului israelian în mari orașe europene după atacuri violente din interiorul Israelului nu previn atacurile viitoare, nici nu previn războaiele viitoare. Dimpotrivă, asemenea gesturi încurajează politicile israeliene și astfel lucrează împotriva intereselor reale ale palestinienilor și ale israelienilor deopotrivă. Același lucru este valabil pentru cei care condamnă imediat orice manifestare a protestelor publice și economice împotriva ocupației, fie sub forma demonstrațiilor, fie sub forma boicoturilor consumatorilor (având ca țintă toate produsele israeliene sau pe cele ce își au originea în colonii).

Responsabilitatea pentru continuarea ocupației nu cade pe umerii lui Donald Trump, ci pe cei ai lui Barack Obama. El a fost cel care în urmă cu peste opt ani de zile își exprima sprijinul verbal pentru un stat palestinian, dar în practică s-a opus realizării sale preluând sloganul lui Netanyahu, cel al „negocierilor fără precondiții.” Acest lucru a făcut ca președintele să își exprime dreptul de veto față de aproape toate rezoluțiile Consiliului de Securitate al U.N. care condamnau ocupația și să ofere guvernului Netanyahu cel mai mare pachet de ajutor militar oferit vreodată de o administrație americană, fără măcar să condiționeze acest ajutor de schimbarea politicilor lui Netanyahu.

Contrar celor spuse de prim-ministrul britanic Theresa May după discursul final al lui John Kerry, nu este posibil să separi politicile israeliene de alcătuirea guvernului Israelului. Guvernul este compus din părți care se opun soluției celor două state și politicile guvernului croite așa încât să zădărnicească această soluție dovedesc că suportul verbal al lui Netanyahu pentru cele două state este nesincer.

Deoarece Israelul își continuă acel tip de politici considerate ilegale de comunitatea internațională, nu există niciun motiv pentru ca Israelul să fie tratat altfel decât Africa de Sud în timpul regimului său de apartheid.

Israelul are peste un milion de cetățeni arabi-palestinieni, deși sunt departe de a fi cetățeni egali. Cetățenii palestinieni suferă diverse discriminări în sfere variate cum ar fi alocarea terenurilor, planurile de zonificare și crearea de noi comunități (din 1948 nici măcar o singură nouă comunitate arabă nu a fost creată pe teritoriul suveranului Israel, deși destul de multe sate au fost distruse).

În teritoriile capturate și păstrate începând cu 1967, Israelul operează un regim militar de apartheid cu drepturi absolute. Armata israeliană controlează teritoriul, în timp ce locuitorii palestinieni nu au cetățenie israeliană și sunt supuși unei guvernări militare. Autoritatea Palestiniană, care inițial era menită să fie un „embrion” al unui stat independent, nu are nicio putere reală; guvernul israelian o privește în același mod în care oficialii Africii de Sud tratau odată bantustanele. Pe de altă parte, coloniștii israelieni au cetățenie israeliană și drepturi civile complete.

Israelul este o democrație parlamentară în termeni de aranjamente interne, dar la fel era și Africa de Sud în timpul apartheidului – doar pentru cetățenii săi albi. Același lucru era valabil în cazul țărilor care și-au păstrat democrația în centrele metropolitane în timp ce stăpâneau peste imperii colonialiste uriașe. Din moment ce colonialismul este considerat acum ilegitim, perpetuarea sa nu ar trebui tolerată. Argumentele de tipul „există regimuri mai rele” decât al Israelului ar trebui respinse ca scuze jalnice. Comunitatea internațională poate și trebuie să ajute la realizarea dreptului la autodeterminare oriunde pe planetă.

În virtutea acestui drept, democrația nu trebuie impusă niciunei țări „din exterior.” Asemenea tentative nu implementează democrația; dimpotrivă – adesea duc la tiranie. La fel cum țările cu regimuri opuse și diferite au făcut parte din lupta împotriva apartheidului din Africa de Sud, așa ar trebui să se opună și un front internațional eterogen ocupației israeliene care refuză existența unui stat palestinian. O asemenea coaliție globală ar trebui să includă atât ONG-uri cât și guvernele, democratice sau de alt tip.

Astăzi există o mișcare națională palestiniană care în majoritatea ei susține retragerea israeliană la granițele de dinainte de 1967 și stabilirea unui stat palestinian pe teritoriile ce ar fi evacuate. Chiar și reprezentanții mișcărilor relativ extremiste din rândul palestinienilor spun că vor onora un asemenea acord, deoarece confirmă Inițiativa Arabă de Pace. Disputa de astăzi dintre facțiunile palestiniene se dă în legătură cu dimensiunea păcii oferite Israelului și în legătură cu cooperarea cu Israelul după stabilirea unui stat palestinian. Între timp, statul ocupator este condus de un guvern care privește ocupația perpetuă nu ca pe o măsură de securitate sau ca pe un dispozitiv de siguranță împotriva unei viitoare ostilități, ci ca pe un scop și o datorie ideologică și religioasă în sine.

Cei ce iubesc poporul lui Israel și sunt preocupați de viitorul lui și totuși se opun ocupației și politicilor apartheidice ațintite împotriva poporului palestinian, trebuie să nu susțină continuarea relațiilor normale dintre țările lor și Israel. De fapt, acești oameni ar trebui să facă eforturi pentru a împinge guvernele lor să exprime ilegitimitatea politicii Israelului. Ar trebui să se facă apel ca toate statele să recunoască statul Palestina între granițele de dinainte de 1967.

Articol tradus din ebraică de Adam Keller.                                              

https://972mag.com/how-we-can-stop-the-normalization-of-the-occupation/124767/ 

De ce suferința palestiniană a fost uitată de Ziua Comemorării Holocaustului?

de Michael Lesher

Care sunt lucrurile pe care ni le-am amintit cu ocazia Zilei Comemorării Holocaustului?

În niciun caz nu victimele ultimului măcel israelian din Gaza, în care au fost uciși peste 2.200 de civili cu mai puțin de trei ani în urmă. În lumea propagandistică a „memoriei Holocaustului” numai evreii pot fi victime, așa că mass-media mainstream marginalizează sutele de supraviețuitori ai holocaustului evreiesc și urmașii lor care condamnă în public „masacrarea palestinienilor din Gaza” (cuvintele lor).

Eliminarea suferinței palestiniene din memoria publică este un aspect în mod particular ironic al „comemorării Holocaustului.” Între pledoariile pentru păstrarea istoriei Holocaustului, media mainstream încă evită orice referire la comentariile publice ale unui important ofițer israelian care, în timpul celei de-a doua Intifade a solicitat armatei israeliene să analizeze și să asimileze lecțiile armatei germane care a luptat în ghetoul varșovian.

O tăcere selectivă similară înconjoară invazia Irakului din 2003. Mai multe guverne prezente la comemorările Holocaustului și-au trimis trupe în acel masacru, amintind într-un mod straniu de invazia criminală a Poloniei din 1939. „Oamenii uită cum era la Auschwitz”, spunea Halina Birenbaum, care s-a aflat în celebrul lagăr al morții când era copil, „și asta mă înspăimântă, pentru că știu la ce fel de iad duce asta.”

Ar trebui să fim de două ori înspăimântați, mi se pare, când un asemenea eveniment este folosit pentru a se promova exact acel gen de uitare, cel puțin când vine vorba de morțile arabilor.

Scriitorul israelian Boaz Evron avertiza acum mai mulți ani spunând „Conștientizarea Holocaustului” este acum „o îndoctrinare propagandistică oficială...al cărei scop nu este deloc înțelegerea trecutului, ci manipularea prezentului.” Oricine se îndoiește de aceste vorbe trebuie doar să asculte cum „liderii” mondiali accentuează genul de rele a căror memorie vor să o păstreze – și să observe atrocitățile pe care aceștia le ignoră.

Decizia de a lupta împotriva prejudiciilor?

Fostul prim-ministru britanic David Cameron spunea că „noi” toți, „indiferent de credința noastră, indiferent de crezul nostru, indiferent de politicile noastre...trebuie să fim uniți în decizia noastră de a lupta împotriva prejudiciilor și a discriminării sub toate formele ei.”

Dar Cameron nu a luptat cu regimul de apartheid al Israelului în Cisiordania ocupată și în Gaza; de fapt a refuzat să oprească vânzarea de armanent britanic Israelului chiar atunci când Israelul și-a folosit arsenalul în repetate atacuri asupra spitalelor din Gaza (omorând mai mulți membri ai personalului medical) și în bombardarea cartierelor civile, ucigând peste 500 de copii, distrugând 22 de școli și distrugând complet peste 10.000 de locuințe.

Pe lângă separarea victimelor importante de cele neimportante, „comemorările” Holocaustului adoptă prioritățile politicilor puterilor vestice. De aceea președintele țării care practic l-a înfrânt pe Hitler și a eliberat lagărele de concentrare europene, nici măcar nu a participat la cea de-a șaptea aniversare a eliberării Auschwitz-ului. Președintele Vladimir Putin a fost „absent”, cum s-a exprimat delicat Vanessa Gera de la Associated Press, „din cauza răcelii profunde a relațiilor dintre Vest și Rusia în privința Ucrainei.”

Mai clar spus, Putin se afla în dizgrație pentru că s-a opus loviturii susținute de SUA care i-a pus la putere în Kiev pe simpatizanții naziștilor (acolo unde predecesorii lor au asistat la masacrarea unor 30.000 de evrei în 1941), așa că nu avea ce să caute la comemorarea Holocaustului. Pe de altă parte, niciunul dintre organizatorii evenimentului nu a părut să obiecteze la prezența țărilor care au susținut venirea la putere a neo-naziștilor în Ucraina, a cărei capitală (așa cum toată lumea prezentă știa cu siguranță) se afla la mai puțin de 1000 de km de locul ceremoniei.

Exploatarea istoriei

Președintele Congresului Evreiesc Mondial, Ronald Lauder, s-a folosit de ceremonie pentru a defăima plângerile în legătură cu masacrul din Gaza ca „demonizare a Israelului.” Steven Spielberg a imitat mesajul, dând vina pentru „veșnicii demoni ai intoleranței” pe „antisemiți, extremiști radicali și fanatici religioși” și avertizând despre „un efort tot mai mare de alungare a evreilor din Europa.” (Nu a prezentat nicio dovadă a acestui „efort tot mai mare”; în ceea ce mă privește, nu cunosc alt politician proeminent care să fi cerut înlăturarea evreilor din Europa în afara prim-ministrului Israelului, Benjamin Netanyahu).

Așa-zisa accentuare a antisemitismului european reprezintă încă o exploatare a istoriei evreiești pentru beneficiul propagandei israeliene. „Întrebarea dacă evreii au sau nu un viitor în Europa este, din păcate, una actuală”, scria profesoara Dorothea Wolfson de la universitatea Johns Hopkins, după o conferință la care Benjamin Ginsberg, un alt profesor de la Johns Hopkins, susținea amenințător că a devenit „mai greu pentru evrei să fie evrei în mod deschis în Europa fără să fie hărțuiți.”

Apologeții Israelului au un motiv evident pentru răspândirea unui asemenea mesaj, dar realitatea spune o poveste diferită. În Franța și Germania, țările pomenite cel mai des în afirmațiile panicarde, evreii au primit note copleșitor de favorabile într-un sondaj din 2008 efectuat de Pew Research Center privind părerea față de grupurile religioase – și asta în ciuda furiei publice tot mai pronunțate față de ocupația brutală a pământului palestinian de către Israel și a sprijinului ostentativ față de această ocupație de către majoritatea liderilor evrei de pe întreaga planetă.

Un sondaj realizat în 2015 de Comitetul Consultativ pentru Drepturile Naționale ale Omului din Franța concluzionează că „evreii sunt, de departe, minoritatea cea mai bine acceptată astăzi în Franța” – mult mai bine acceptată decât negrii și emigranții de origine nord-africană și mult, mult mai bine decât musulmanii. Și totuși, propaganda făcută de grupurile evreiești și de apologeții lor vor să ne facă să credem că evreii și numai evreii sunt luați în colimator în Europa.

Pe lângă faptul că nu este adevărată, șarlatania despre „noul antisemitism” este și cinică. Editorialul caracteristic al jurnalistei Deborah Lipstadt din New York Times în vara celei mai recente ofensive israeliene asupra Gazei – sincronizat perfect pentru a distrage atenția de la masacrul israelian – conținea clișee despre pericolul tot mai mare în care se află evreii Europei de vest. „Nu vorbim de un alt Holocaust”, scria aceasta, „dar e suficient de grav.”

Pentru a susține și mai bine cauza israeliană, Lipstadt menționa și carta Hamas ca izvor al reînviatei uri față de evrei. Dar nicăieri în articolul ei, Lipstadt nu menționa Ucraina, singura țară din Europa – probabil din lume – unde a revenit la putere o mișcare politică legată de antisemitismul genocidar.

Dacă antisemitismul ar fi fost subiectul ei real, Lipstadt nu ar fi putut rata o țintă atât de evidentă. Dar neo-naziștii din Ucraina sunt susținuți de Statele Unite și nu au fost condamnați de Israel, așa că... am spus destul.

Un imperativ moral

Toate lucrurile acestea sunt suficient de grave, dar mi se pare că cel mai rău lucru în legătură cu propaganda este faptul că manipulează amintirea Holocaustului pentru a eclipsa ceea ce ar trebui să fie cele mai importante lecții ale sale. Există un val de intoleranță care mătură lumea de astăzi, dar este ațintit în mod predominant față de musulmani, nu de evrei.

Potrivit cifrelor centrului de statistică Pew, atitudinile ostile față de musulmani le depășesc pe cele favorabile într-un număr uluitor de țări: lista include Franța, Germania, Spania, Polonia, India, Coreea de Sud, Japonia, China, Brazilia, Argentina, Mexic și Africa de Sud. Lucru deosebit de tulburător dacă ne aducem aminte că, începând cu 2001, atacurile forțelor vestice au ucis (cel puțin) sute de mii de oameni în țări predominant musulmane, inclusiv dar nu numai în Afganistan, Irak, Pakistan, Siria, Yemen.

În aceste circumstanțe, lucrul de bun simț pe care ar trebui să îl facă evreii ar fi acela de a face cauză comună împreună cu musulmanii opunându-se intoleranței religioase și protestând împotriva războaielor imperialiste care au devastat lumea musulmană – ca să nu mai pomenim de rolul Israelului în multe dintre aceste războaie.

Scriind eu însumi ca evreu, și mai ales în lumina istoriei Holocaustului, consider că un astfel de răspuns ar reprezenta mai mult decât bun simț politic; pentru mine este un imperativ moral. Și din același motiv nu pot rămâne tăcut când elitele evreiești răstoarnă lecțiile genocidului nazist – întâmplător utilizând aceleași metode pe care le-au folosit naziștii pentru a transforma Germania într-o mașină de ucis.

„Oamenii pot fi făcuți întotdeauna să se supună liderilor”, spunea Hermann Goering, un important lider nazist, unui psiholog numit de Aliați în timpul procesului de la Nuremberg. „Tot ce trebuie să faci e să le spui că sunt atacați și să denunți pacifiștii pentru lipsă de patriotism și pentru a fi expus țara pericolului.”

În timp ce între dărâmăturile Gazei se ridicau munți de cadavre, aglomerând atât de mult morgile încât trupurile moarte ale copiilor au trebuit depozitate în congelatoare de înghețată, mulți lideri evrei urmau afirmația lui Goering, cu un scriitor chiar din cercul meu ortodox meditând la „curajul, motivația și credința” ucigașilor israelieni, bătându-și joc de evreii care vorbeau despre „relele Israelului modern” și condamnându-i pe apărătorii Gazei care cică ar fi „echipat adolescenții cu centuri explozive sinucigașe.” Nicio dovadă, desigur, nu s-a adus în sprijinul acestei afirmații.

Venerarea puterii și a forței militare, uzurparea religiei pentru a camufla cucerirea în retorică fățarnică, demonizarea acelor oameni suficient de ghinioniști încât să se afle în calea poftelor rasei dominante – toate acestea, din păcate, au supraviețuit prăbușirii celui de-al Treilea Reich.

Faptul că au contaminat atât de mult din discursul evreiesc contemporan dovedește doar că aceste comemorări ale genocidului nazist nu servesc niciunui scop decent. Până nu suntem pregătiți să îi asimilăm lecțiile – în interior, acolo unde este locul tuturor lecțiilor morale – ar fi mult mai respectuos față de victime dacă am putea să ne rezumăm pur și simplu, în cuvintele lui Norman Finkelstein, la „a le păstra amintirea, a învăța din suferința lor și a le lăsa, în sfârșit, să se odihnească în pace.”

https://electronicintifada.net/content/why-was-palestinian-suffering-forgotten-holocaust-remembrance-day/14435