Ierusalimul cui?

după prof. R. J. Zwi Werblowsky, ”The Meaning of Jerusalem to Jews, Christians, and Muslims”


O modalitate prin care oamenii au experimentat și cristalizat sentimentul sacralității a fost prin relația lor cu spațiul. Există pământuri sfinte -- pământuri considerate sfinte prin virtutea legăturii ce conectează grupuri de oameni la pământul pe care aceștia trăiesc. Este o legătură de recunoștință și iubire care adesea și de multe ori imperceptibil, se transformă în venerare. Există locuri sfinte care sunt diferite de pământuri sfinte, locuri unde divinul devine manifest, într-un fel sau altul, pentru ochii oamenilor și care sunt adorate și prețuite ca lucruri concrete, tangibile; mărturii ale realității divinului devenit vizibil în experiențele sau tradițiile teofaniilor, revelațiilor, miracolelor sau vieților oamenilor sfinți, definite spațial. Există orașe sfinte, care sunt diferite de locurile sfinte: orașe care și-au dobândit sfințenia ca rezultat al circumstanțelor și evenimentelor, sau există orașe care sunt sfinte deoarece, fie în teorie, fie în practică, au fost construite pentru a reflecta realitatea cosmică -- un soi de reflexie spațială microcosmică a cosmosului și a pământului său sacru așa cum este conceput și exprimat în tradiția mitologică.

Există orașe care sunt sfinte deoarece găzduiesc și posedă un obiect sfânt sau un altar. Mecca, Lhasa, Angkor, Roma și multe altele. Un exemplu modern este Tenri, în Japonia, care este un oraș sfânt nu doar pentru că este construit în jurul „buricului pământului”, sacrul kanrodai, ci și pentru că este construit potrivit unei căi divine.

Ierusalimul este oraș sfânt pentru trei mari religii. Ce a însemnat și ce înseamnă el pentru evrei, creștini și musulmani, care este natura legăturii lor cu acest oraș, care sunt originile caracterului său sacru sunt întrebări mai relevante poate ca oricând.

Pentru musulmani, Ierusalimul este al-Quds („Cel Sfânt”). Realitatea credinciosului musulman nu este neapărat aceeași cu realitatea istoricului. Pentru istoricul necredincios, realitatea este că profetul Mohamed nu a pus piciorul în Ierusalim. Statutul sacru al Ierusalimului în islam derivă parțial din creștinism și iudaism. Multe dintre ideile centrale ale islamului -- monoteismul, ziua judecății, responsabilitatea morală a omului pentru acțiunile sale -- se datorează moștenirii evreiești și creștine. Coranul adoptă și acceptă poveștile patriarhilor așa cum au fost trasate de iudaism și creștinism. Sfințenia Ierusalimului face parte din această moștenire și într-adevăr, direcția originală a rugăciunii (qibla) nu era către Mecca, ci către Ierusalim. Nu este locul și momentul potrivit pentru a discuta schimbarea direcției rugăciunii musulmane, există destulă literatură istorică și teologică pe tema aceasta. Există însă un faimos pasaj în Coran, sura 17:1, care merită atenție: „Mărire Celui ce l-a purtat în noapte pe robul Său de la Moscheea cea Sfântă la Moscheea cea Îndepărtată cu împrejmuirea pe care am binecuvântat-o ca să-i arătăm din semnele Noastre.” Aceste cuvinte au fost interpretate, de la începutul islamului, ca descriind miraculoasa călătorie (isra') a profetului Mohamed de la Mecca la Ierusalim, de unde s-a urcat la ceruri (mi'radj).

De-a lungul timpului, moscheea Al Aqsa a devenit identificată drept „moscheea cea îndepărtată” din sura 17:1. Esența poveștii, cu relevanță pentru subiectul de față, ar putea fi formulată în felul următor: nu există zboruri directe de la Mecca spre ceruri; trebuie să faci o escală la Ierusalim. Prin această interpretare și această fuziune dintre isra' și mi'radj, islamul s-a legat de sfințenia tradițională a Ierusalimului în iudaism și creștinism și a integrat această moștenire în propriul său sistem religios.Capturarea Ierusalimului de către Kalif Omar în 638 a jucat un rol esențial în dezvoltarea acestei credințe și tradiții și a fost întărită odată cu construirea Domnului Stâncii în 691 e.n. și a moscheei Al Aqsa în 705 e.n. Pentru islam deci, orașul Ierusalim este sfânt deoarece conține un altar, un loc sfânt, locul -- potrivit tradiției -- de unde Mohamed s-a înălțat la ceruri.

Dacă în creștinism realitățile istorice (viața și moartea lui Isus) au creat realități religioase (învierea și înălțarea la ceruri) și ambele s-au combinat pentru a crea locuri sfinte, în cazul islamului, lucrurile stau exact invers. Credințele și pietatea au creat realități religioase, care, la rândul lor, au produs realități istorice care pentru credincios sunt la fel de solide ca orice altă realitate. Mai ales în islam, care nu face distincția între sferele religioase și seculare (inclusiv politice), așa cum face creștinismul, realitățile religioase au implicații cu consecințe legitime în sfera politică. Acest lucru rămâne adevărat chiar atunci când dimensiunea religioasă este supusă abuzului și manipulării în scopul intereselor pur politice.

Creștinismul posedă, după cum spuneam, realitățile istorice: nașterea, viața, crucificarea, moartea lui Isus. Pentru creștini Ierusalimul este sfânt datorită lucrurilor care s-au întâmplat acolo. Însă creștinismul a dezvoltat și o imagine abstractă a Ierusalimului, o imagine cerească a acestuia. Creștinii s-au concentrat asupra unei forme platonice a Ierusalimului ceresc care a servit pentru a transforma Ierusalimul terestru într-un memento despre Ierusalimul din ceruri. Adevărata casă a creștinului este Ierusalimul ceresc. Asta nu înseamnă că un bun creștin trebuie să ignore sau să disprețuiască Ierusalimul terestru, dar pentru el, adevăratul Ierusalim terestru, care este unit cu cel din ceruri, este oriunde este trăită o viață creștină exemplară. Noul Testament dezvăluie o puternică tendință spre „de-teritorializare” a conceptelor de sfințenie și, în consecință, o dizolvare a noțiunilor localizate spațial. Nu Templul este centrul, ci Hristos; nu Orașul Sfânt sau Pământul Sfânt sunt cele ce constituie o „zonă” de sacralitate, ci noua comunitate, trupul lui Hristos. Sfântul Augustin a promovat această de-teritorializare a Ierusalimului. În Ioan 7:37, Isus spune „Dacă cineva însetează, să vină la Mine și să bea”, iar Sf. Augustin scrie că aceste vorbe nu se referă la o călătorie într-un loc fizic, ci la o călătorie a spiritului, a inimii.

Imnologia creștină este aproape în mod exclusiv celestă. Însă mereu a existat în creștinism un conflict asupra tendinței de-teritorializării. După Augustin, unii creștini, protestanții mai ales, s-au concentrat din nou asupra Israelului ca pământul sfânt unde s-au petrecut toate evenimentele majore ale creștinismului și unde trebuie să se întâmple lucrurile viitoare înainte de a doua venire a lui Isus. De exemplu, pastorul evanghelic John Hagee și adepții săi au o viziune teritorială literală a Ierusalimului, la fel ca evanghelicii americani în general. Asta îi face să fie suporteri înfocați ai sionismului, deși pentru ei toți evreii care nu se vor converti la creștinism vor arde în iad. Iar cum aproape jumătate dintre evreii israelieni nu sunt religioși, nu cred în Dumnezeu, viziunea cu arsul în iad nu pare să-i deranjeze câtă vreme beneficiază de suportul politic al sioniștilor creștini.

În tradiția evreiască, Ierusalimul nu face parte din perioada de la Avraam până la ieșirea din Egipt; David este primul care a transformat Ierusalimul într-un centru religios și într-un simbol al unificării naționale a poporului lui Israel. Cuvântul Ierusalim sau Yerushalayim în ebraică, nu este menționat în cele cinci cărți ale lui Moise și apare pentru prima dată în cartea lui Ioșua. Sunt menționate cele două jumătăți ale numelui, dar nu unificate. Yerushalayim, spune tradiția evreiască -- mai precis Muntele Templului -- a fost locul unde Avraam aproape că și-a sacrificat fiul, pe Isaac. După ce a apărut un înger care i-a spus să nu își sacrifice unicul fiu, textul Genezei spune: „Avraam a pus locului aceluia numele: «Domnul va purta de grijă.» De aceea se zice şi azi: «La muntele unde Domnul va purta de grijă.»” În ebraică verbul care a fost tradus prin „a avea grijă” este „lir'ot”, adică „a vedea”  („va vedea” =  „yireh”)

Cum se numea orașul înainte ca Avraam să îl redenumească Yireh? Trebuie să mergem puțin în urmă. După ce l-a salvat pe Lot din captivitate, Avraam a fost întâmpinat cu pâine și vin de către „Melchisedec, regele Șalemului.” O tradiție străveche spune că Melchisedec era de fapt unul și același cu Șem, fiul lui Noe, și că Șalem era acel loc pe care Avraam avea să-l redenumească Yireh. Deci Șalem este a doua jumătate a numelui: Yireh + Șalem = Yerushalayim. Midrașul ne dezvăluie procesul prin care Yireh și Șalem s-au unit într-un nume. „Spune Cel Sfânt, binecuvântat fie Numele Său, «Dacă voi numi locul Yireh, așa cum a făcut Avraam, bunul Șem se va plânge. Dacă am să mă refer la el ca la Șalem, bunul Avraam se va plânge. Mai bine îi spun Yerushalayim, iar numele va cuprinde felul în care era numir de amândoi: Yireh Șalem».”

La un nivel mai profund, Yireh Șalem înțelesul de „smerenie totală” (yirah înseamnă smerenie și teamă în ebraică). Sufletește, Ierusalimul nu este numai un petec de pământ sau un punct pe hartă. Este un loc special ce există în fiecare din noi, un loc unde suntem una cu Dumnezeu, profund acordați la prezența Sa. Yireh Șalem (sau Ierusalim) înseamnă deci, „smerenie totală”, o stare de beatitudine absolută în care omul este conectat la Dumnezeu.

Probabil că episodul întâlnirii dintre Avraam și Melchisedec, preotul-rege al Șalemului reflectă o ideologie ulterioară, post-davidică. Cert este că David a făcut din Ierusalim simbolul tranziției de la popor la națiune-stat. În cuvintele profesorului Shemaryahu Talmon, „Ierusalimul a devenit deci, simbolul și cea mai semnificativă expresie de tranziție de la «popor» la formarea unei «națiuni» și a unui «stat». Dar niciodată nu a fost supus și identificat cu noul fenomen social și deci, atunci când statul a încetat să existe, Ierusalimul nu și-a pierdut din importanța și valoarea simbolică pentru poporul evreu. Orașul, care în antichitate a suferit o transformare decisivă a semnificației sale, putea cu ușurință să se adapteze și readapteze la diversele situații istorice. De fapt, a făcut acest lucru vreme de multe sute de ani, fără să își piardă prestigiul și valoarea simbolică acordată de către David.” Într-adevăr, uluitorul și crucialul -- din punct de vedere istoric -- aspect al poveștii este profunzimea și tenacitatea cu care „conștiința Ierusalimului” a prin rădăcini în sentimentul, credința și teologia israelită. Ierusalimul era orașul pe care Dumnezeu l-a ales și acest aspect făcea parte atât din legământul lui Dumnezeu cu poporul Său, cât și din legământul Său cu David și sămânța sa, și era la fel de permanent ca legământul Lui cu Natura. (Ieremia 31:34-39; 33:14-26)

Sensul Ierusalimului așa cum acesta a determinat înțelegerea de sine și conștiința istorică evreiască este zugrăvit în Profeți și în Psalmi. Ierusalimul și Sionul sunt sinonime, iar acestea au ajuns să însemne nu numai orașul, ci și pământul ca întreg și poporul evreu ca întreg. Aceste echivalări simbolice sunt o trăsătură permanentă a experienței evreiești încă din zilele psalmistului. Identificarea Sionului și Ierusalimului cu mama văduvită și îndurerată, care într-o zi se va bucura când copiii săi se vor întoarce la ea este unul din motivele imagisticii tradiționale evreiești. Scopul acestui articol nu permite nici măcar o sumară trecere în revistă a rolului Sionului sau al Ierusalimului în liturghia evreiască zilnică, în binecuvântările de după mese și în poezia și scrierile omiletice ale iudaismului medieval. Însă ce merită subliniat este rolul semantic al unui termen geografic ce numește o entitate istorică, dar într-un asemenea mod încât istoria rămâne ancorată într-un centru concret, geografic, atât în termeni ai originii (legământul pământului promis și orașul ales) și catastrofei și suferinței ulterioare (exilul, împrăștierea) cât și ai eshatologiei (restituirea și întoarcerea viitoare). Tradiția rabinică a preluat și dezvoltat și ea propria-i noțiune de Ierusalim ceresc. Dar prioritățile rabinice sunt inversate, dacă le comparăm cu schema creștină, unde tinde să domine simbolismul Ierusalimului ceresc. Devotamentul liturgic, pietatea populară, simbolismul religios și speranța mesianică -- inclusiv în formele secularizate din secolele al 19-lea și 20 -- sunt direcționate în primul rând spre Ierusalimul pământean ca simbol al regrupării, în această lume, a poporului pe pământul său promis.

Tradiția rabinică inversează cosmologia apocaliptică obișnuită, potrivit căreia Ierusalimul nu este decât o reflecție a celui ceresc. Midrașul spune: „...veți vedea că există și un Ierusalim deasupra, care corespunde Ierusalimului de dedesubt. Din pură dragoste pentru Ierusalim, Dumnezeu și-a făcut un Ierusalim în ceruri, pentru El.” Cu alte cuvinte, Ierusalimul pământesc nu reflectă un arhetip ceresc, nici nu își derivă semnificația din faptul că oglindește o realitate celestă. Potrivit acestei tradiții, împlinirea spirituală nu poate fi obținută minimalizând sfera istorică cu realitățile sale materiale, sociale și politice. Ierusalimul ideal, restaurat, al viziunii lui Ieremia este un oraș, nu un centru politic, forfotind de oameni și viață. „Căci dacă lucraţi după cuvântul acesta, vor intra pe porţile casei acesteia împăraţi care stau pe scaunul de domnie al lui David, suiţi în care şi călare pe cai, ei, slujitorii lor şi poporul lor.” (Ieremia 22:4)

Pentru a-l cita încă o dată pe profesorul Shemaryahu Talmon, „În orice caz, chiar în punctul de apogeu al dezvoltării sale, ideea Ierusalimului celest așa cum a fost conceput de gânditorii evrei și chiar de către mistici, nu a pierdut niciodată legătura cu realitatea concretă. O fibră categorică a lumescului prezent pare să pătrundă religia evreiască normativă în toate ramificațiile sale.” Cea mai timpurie referire la un Ierusalim ceresc din literatura talmudică, pune următoarele cuvinte în gura lui Dumnezeu: „Nu voi intra în Ierusalimul ceresc până nu voi fi intrat mai întâi în Ierusalimul pământesc.”

Dacă este adevărat că termenii sinonimi Ierusalim și Sion au simbolizat realitatea istorică a unui popor și legătura sa cu un pământ, poate ne putem apropia de a înțelege etapele moderne, secularizate ale istoriei acestui popor. Mișcarea națională evreiască nu și-a luat numele de la o țară sau de la un popor, ci de la un oraș: sionism. Imnul mișcării sioniste, care în 1948 a devenit imnul național al Israelului, vorbește de „ochiul ce privește către Sion” și de speranța milenară de reîntoarcere pe „pământul Sionului și al Ierusalimului.” Imnul, ha-Tiqva („Speranța”), nu este poezie de calitate într-adevăr, dar cu toate ciudățeniile și sentimentalismul său, reușește să capteze conștiința esențială a poporului evreu, și anume că există o legătură indisolubilă cu pământul și că în centrul acestei legături se află Sionul, Orașul lui David. Ierusalimul și Sionul au devenit termeni geografici dincolo de geografie, dar nu fără geografie. Este o existență care pentru evreii religioși are dimensiuni religioase, dar care a putut fi reformulată de evreii seculari pentru sionism.

Ierusalimul, care a tot fost numit (din intenții lăudabile dar cu puțină justificare filologică sau chiar istorică) „orașul păcii”, a văzut poate mai multă vărsare de sânge, mai multe războaie, ură, cuceriri și conflicte distrugătoare ca orice alt oraș. Astăzi, argumentele și simbolurile religioase sunt puse în slujba intereselor și aspirațiilor politice și sunt folosite în ciocnirea dintre naționalismele conflictuale. Nicio experiență religioasă sau istorică, oricât de autentică și genuină, oricât de normativă pentru grupul care o afirmă, nu poate pretinde valoare și validitate normativă pentru posesorii altor experiențe, având propriile și distinctele lor articulări simbolice. Într-un anumit sens, există o diferență crucială între relația evreiască cu Ierusalimul, pe de o parte, și relația creștină și islamică pe de altă parte. Diferența a fost exprimată lucid de profesorul Krister Stendahl, care a scris că „Pentru creștini și musulmani, termenul de loc sfânt este o expresie adecvată a ceea ce contează. Aici sunt locuri sacre, sfințite de cele mai sacre evenimente, aici sunt locurile de pelerinaj, pe acest loc se concentrează cel mai fervent devotament religios. Iudaismul e diferit. Locurile sacre ale iudaismului nu au altare. Religia iudaică nu este legată de locuri, ci de pământ, nu de ceea ce s-a întâmplat în Ierusalim, ci de Ierusalimul însuși.”

Tradiția creștină a păstrat, într-adevăr, mare parte din amplitudinea și multe rezonanțe biblice ale cuvântului Ierusalim, deși cu mutațiile cauzate de „de-teritorializarea” creștină a conceptului, o mutare a accentului de pe centrul geografic pe centrul personal și -- mai general -- o orientare către categoriile universale ale persoanelor și comunității. Accentul cade pe Ierusalimul ceresc, Ierusalimul terestru fiind mai mult un memento al evenimentelor sacre petrecute aici. Deci, dacă nu cumva biserica va cădea din nou într-o mentalitate de tip cruciat, nu se prea pot naște conflicte politice.

Și cazul islamului este diferit. Faptul că un istoric non-musulman va considera legătura musulmană cu al-Quds ca bazată pe simpla legendă, este irelevant. Al-Quds, dimpreună cu tradițiile isra' și mi'radj, este adânc înrădăcinat în inima credinței și pietății musulmane. Este parte din supremul eveniment al istoriei religioase islamice. Dar acest lucru are și implicații politice: deoarece islamul nu a pretins niciodată să facă același tip distincții între sfera religioasă și cea seculară atât de caracteristice tradiției creștine. De aceea, interesele politice musulmane în Ierusalim nu au avut niciodată izul de ipocrizie pe care îl au adesea pretențiile creștine asupra orașului. Este adevărat că pentru islam Ierusalimul nu este un oraș sfânt în sensul evreiesc al expresiei. Strict vorbind, este vorba de un loc sfânt în Ierusalim. Dar simplu fapt că nobilul haram, „împrejmuirile cu care am fost binecuvântați” se află acolo, creează un motiv aproape natural pentru a face parte din dar al-Islam. Deși poate că argumentul și-a pierdut o parte din dimensiunea genuin religioasă (luând în calcul mărturisita calitate seculară a naționalismului arab modern împărtășit de arabi creștini, musulmani și revoluționari anti-musulmani), farmecul sacralității Ierusalimului este încă suficient de puternic încât să stârnească entuziasm și să inflameze pasiuni.

Pentru poporul evreu, după cum am văzut, Ierusalimul nu este un oraș ce conține locuri sfinte sau comemorează evenimente sacre. Orașul ca atare este sfânt și a servit, vreme de cel puțin două milenii și jumătate, drept simbol al existenței istorice a unui popor vânat, umilit, masacrat, dar care niciodată nu și-a pierdut speranța reîntoarcerii sale. Ierusalimul și Sionul au devenit locul și numele speranței și sensului existenței evreiești și al continuității sale din zilele în care, potrivit textelor biblice, Dumnezeu a vorbit despre un loc pe care l-a ales până în zilele unei întoarceri de care, oricât de improbabilă ar părea, evreul nu s-a îndoit niciodată. Înțelegând funcția simbolică a Ierusalimului în tradiția evreiască, putem vedea că până și folosirea seculară a acestui simbol are un dram de legitimitate. Când evreii seculari spun „Ierusalim”, este, mutatis mutandis, la fel ca în faimosul discurs al lui de Gaulle după ce a eliberat Parisul -- Parisul însemnând Franța și poporul francez, istoria sa, agonia sa și eliberarea sa.

Am ales intenționat acest ultim exemplu, deoarece există ceva tulburător în legătură cu el. Putem folosi acum, în secolul în care ne aflăm, simboluri religioase și/sau secularizate care pot cu ușurință deveni sloganuri politice trăgându-și o dubioasă vitalitate din rădăcinile lor mitologice? Ne putem angaja în politici constructive și responsabile din punct de vedere moral făcându-ne prizonierii simbolismului, oricât de venerabil și sfânt? Astăzi, la nivel politic și internațional, Ierusalimul nu mai e un simbol al sfințeniei și păcii, cât al conflictului și al aspirațiilor rivale. Cei ce iubesc Ierusalimul și îi doresc pacea și mai ales cei ce se numesc copiii lui Avraam și pentru care cuvântul „Ierusalim” încă este încărcat de înțelesuri adânci, cu siguranță nu vor uita că parte din sensul întipărit în inima cuvântului Yerushalayim/al-Quds a fost exprimat cu mai bine de două milenii și jumătate în urmă de profetul Isaia (1:27): „Sionul va fi mântuit prin judecată, şi cei ce se vor întoarce la Dumnezeu în el vor fi mântuiţi prin dreptate.”

Demistificând sionismul

de Yakov M. Rabkin

Cuvântul „sionism” înseamnă diferite lucruri pentru diferiți oameni. Unii îl folosesc ca pe un simbol de onoare, apărând necondiționat statul Israel. Totuși, mulți sioniști se simt ofensați când statului Israel i se spune statul sionist. Ei insistă că este un „stat evreiesc”, un „stat al poporului evreu.” Destui oameni ce se identifică drept sioniști sunt tulburați de ceea ce este și face Israelul, dar au rețineri în a exprima acest lucru în public. Alții, inclusiv destui israelieni, consideră că sionismul este principalul obstacol în calea păcii în Israel/Palestina, o cale spre un suicid colectiv. Și, în cele din urmă, în anumite cercuri cuvântul este folosit ca o insultă.

Acest articol își propune să demistifice sionismul analizând originile ideii sioniste și ale relației sale cu religia. Continuă apoi cu o privire rapidă asupra evoluției sionismului, de la un amestec de ideologii aparent incompatibile până la o poziție politică mai degrabă monolitică, așa cum este în ziua de astăzi. Articolul se încheie oferind răspunsuri la două întrebări ce preocupă mulți oameni: ce anume explică sprijinul solid pe care guvernele unor țări ca Statele Unite, Canada și alte state vestice îl oferă statului Israel și de ce respingerea sionismului și critica adusă statului Israel sunt adesea privite ca acte antisemitice.

Origini

Sionismul este un produs al istoriei europene și una dintre ultimele mișcări din istoria contemporană pornită să transforme omul și societatea. Atât sioniștii cât și opozanții lor sunt de acord că sionismul și statul Israel constituie o revoluție în istoria evreiască, o revoluție ce a început cu emanciparea și secularizarea evreilor europeni în secolele al 19-lea și 20.

Secularizarea, care a afectat mulți evrei europeni, a fost un factor necesar, deși nu suficient, ce a dus la apariția sionismului. Un alt factor important a fost rezistența față de pătrunderea evreilor în societatea europeană, care a fuzionat cu ideologia seculară a antisemitismului rasial sau științific. Spre deosebire de anti-iudaismul creștin, ce țintea spre salvarea prin convertire, antisemitismul modern îi consideră pe evrei a fi o rasă sau un popor intrinsec străin, chiar ostil Europei, populației și civilizației sale.

Secularizarea a revoluționat din interior și identitatea evreiască: evreii tradiționali pot fi distinși după ceea ce fac sau ar trebui să facă; noii evrei după ceea ce sunt. Deși practică aceeași religie, ar fi destul de îndrăzneț a presupune că evreii din Polonia, Yemen și Maroc aparțin aceluiași grup etnic, darămite urmașii israeliților biblici. Unii, precum profesorul Shlomo Sand de la Universitatea Tel Aviv, susțin că poporul evreu, ca și concept etnic, a fost pur și simplu „inventat” pentru nevoile sionismului la sfârșit de secol 19: până la urmă, e nevoie de o națiune pentru a fi naționalist.

În cuvintele răposatului profesor Yeshayahu Leibowitz de la Universitatea Ebraică din Ierusalim: „Istoricul popor evreu nu a fost definit ca o rasă, nici ca un popor al acestei sau celeilalte țări, nici ca al acestui sau celuilalt sistem politic, nici ca popor ce vorbește aceeași limbă, ci ca popor al iudaismului Torei și poruncilor sale, ca popor al unui mod de viață specific, atât pe plan spiritual cât și practic, un mod de viață ce exprimă acceptarea legământului Torei și poruncilor sale. Această conștiință și-a exercitat efectul dinspre lăuntrul poporului. I-a format esența națională; s-a menținut de-a lungul generațiilor și a fost capabilă să își păstreze identitatea indiferent de timpuri sau circumstanțe.”

Sionismul a respins definiția tradițională în favoarea uneia naționale, moderne. Astfel se face că sioniștii au acceptat viziunea antisemitică ce îi considera pe evrei o rasă sau un popor distinct și, mai mult, și-au asumat o mare parte din vina antisemitică direcționată către evrei, acuzați că sunt niște paraziți neproductivi, degenerați. Sioniștii și-au propus deci să reformeze și să izbăvească evreii de condiția lor tristă. În cuvintele profesorului Elie Barnavi, fost ambasador israelian la Paris, „Sionismul a fost invenția evreilor intelectuali și asimilați...care au întors spatele rabinilor și au aspirat la modernitate, căutând cu disperare un remediu la anxietatea lor existențială.” Totuși, majoritatea evreilor au respins sionismul de la bun început. Ei au văzut că sioniștii practic făceau jocul celor mai mari dușmani ai lor, antisemiții: cei din urmă doreau să scape de evrei, iar cei dintâi doreau să-i adune în Israel. Fondatorul sionismului, Theodor Herzl, i-a considerat pe antisemiți „prietenii și aliații” mișcării sale.

Printre multele tendințe ale sionismului, cea care a triumfat a formulat patru obiective: 1) de a transforma identitatea evreiască transnațională și extrateritorială centrată pe Tora într-o identitate națională, ca cele existente în Europa; 2) să dezvolte o nouă limbă națională bazată pe ebraica biblică și rabinică; 3) să transfere evreii din țările lor natale în Palestina; 4) să instaureze control politic și economic asupra pământului, la nevoie prin forță. În timp ce alți naționaliști europeni, ca polonezii sau lituanienii, aveau nevoie numai să smulgă controlul asupra țărilor lor de la puterile imperiale pentru a deveni „stăpâni în casa proprie”, sioniștii se confruntau cu o provocare mult mai mare încercând să realizeze primele trei obiective simultan.

Sionismul a reprezentat o rebeliune împotriva iudaismului tradițional și a cultului său al smereniei și concilierii. A fost o încercare vitează de a transforma umilul evreu pios ce se baza pe providența divină într-un israelit secular și întreprinzător bazat pe propria-i putere. Această transformare a avut un succes impresionant.

Sionismul și religia

Potrivit unei observații sarcastice a unui coleg israelian, „pretenția noastră asupra acestui pământ ar putea fi rezumată în două fraze: Dumnezeu nu există și el ne-a dat pământul ăsta.” Într-adevăr, naționalismul secular și retorica religioasă stau la baza proiectului sionist.

Sionismul a transformat rugăciunile și așteptările mesianice în apeluri pentru acțiune politică și militară. În istoria sa intelectuală a sionismului, profesorul Shlomo Avineri de la Universitatea Ebraică observă că „evreii nu relaționau cu viziunea Reîntoarcerii într-un mod mai activ decât vizualizau majoritatea creștinilor a Doua Venire...Cu toată intensitatea sa emoțională, culturală și religioasă, această legătură cu Palestina nu a schimbat rutina vieții evreiești în diaspora: s-or fi rugat evreii de trei ori pe zi pentru salvarea care va transforma lumea și îi va transporta la Ierusalim, dar nu au emigrat acolo. ” Nu au emigrat deoarece tradiția evreiască descurajează reîntoarcerea colectivă, darămite cea violentă, pe Pământul Sfânt: această reîntoarcere trebuie să fie realizată ca parte dintr-o izbăvire mesianică a întregii lumi.

Nu e de mirare că ideea sionistă a provocat opoziție imediată în rândul evreilor tradiționali. „Sionismul este cel mai teribil dușman al națiunii evreiești...Sionismul ucide națiunea și apoi pune cadavrul pe tron” proclama un proeminent rabin european cu aproape un secol în urmă. Eruditul israelian Yosef Salmon explică această opoziție: „Amenințarea sionistă oferea cel mai grav pericol, deoarece căuta să priveze comunitatea tradițională de însăși dreptul său natal, atât în diaspora cât și pe Pământul lui Israel, obiectul speranțelor mesianice. Sionismul ataca toate aspectele iudaismului tradițional: în propunerea unei identități evreiești moderne, naționale, în subordonarea societății tradiționale noului stil de viață și în atitudinea sa față de conceptele religioase de diaspora (galut) și izbăvire (ge'ulah). Amenințarea sionistă atingea orice comunitate evreiască. Era neînduplecat și multilateral și astfel întâmpinat cu opoziție fermă.

Rabinii erau și ei preocupați, cu mult înainte de declarația de independență a statului Israel, că „sioniștii vor crea în cele din urmă un iudaism al tunurilor și baionetelor care va inversa rolurile lui David și Goliat și va sfârși printr-o pervertire a iudaismului care niciodată nu a glorificat războiul și nu a idolatrizat războinicii.” Exact asta s-a întâmplat, mai ales în cadrul mișcării național-religioase care a fost motorul colonialismului sionist în teritoriile cucerite de trupele israeliene în 1967.

Altoirea simbolurilor evreiești tradiționale pe sionismul esențialmente secular, oricât de nepotrivită ar fi, este foarte potentă. Identificarea cu bazarea Israelului pe forță a crescut chiar și în rândul multor evrei religioși, în ciuda respingerii principiale a sionismului de către rabinii pe care continuă să îi respecte. Mai important, sionismul a înlocuit iudaismul ca nouă religie pentru milioane de oameni seculari și atei. Aceștia resping în mod reflexiv dezaprobarea Israelului și evită lucrurile neplăcute despre el. Crezând că se poartă ca niște buni evrei, ei prețuiesc și aclamă un ideal, Israelul virtual, la fel cum comuniștii vestici susțineau o Uniune Sovietică ideală, ce avea prea puțin de-a face cu cea reală.

În același timp, o largă varietate de evrei continuă să se opună sionismului, acuzându-l de a fi distrus valorile morale evreiești și de a fi pus în pericol evreii din Israel și de pretutindeni. Rămâne de văzut dacă fractura dintre cei ce țin ferm de naționalismul evreiesc și cei ce îl detestă se poate corecta într-o bună zi. Sau dacă, precum creștinismul înaintea lui, sionismul se va coagula într-o nouă identitate complet independentă de iudaism.

Sionismul a divizat profund evreii, dar în același timp a unit milioane de creștini evanghelici din Statele Unite și alte părți. Unii dintre ei susțin că Israelul este „mai important pentru creștini decât pentru evrei.” Pentru proeminentul pastor evanghelic Jerry Falwell fondarea statului Israel în 1948 este „cel mai crucial eveniment din istorie de la urcarea lui Isus la ceruri...Fără un stat Israel pe Pământul Sfânt nu poate avea loc a doua venire a lui Isus Hristos, nici nu poate avea loc Judecata de Apoi și nici Apocalipsa.” Coaliția Creștini Uniți pentru Israel (CUFI) susține că are mai mulți adepți decât totalul evreilor de pe glob (între 13 și 14 milioane). Majoritatea sioniștilor de astăzi sunt creștini, ceea ce nu este deloc surprinzător din moment ce însuși proiectul adunării evreilor pe Pământul Sfânt a luat naștere în cercurile protestante anglo-americane cu mult înainte ca evreii să-l adopte la sfârșit de secol al 19-lea.

Evoluția sionismului

Ideologiile politice din sânul sionismului au obișnuit să varieze de la un naționalism militant exclusiv la socialism umanist și comunism național. În timp ce primul era convins că palestinienii vor accepta colonizarea sionistă odată aflați în fața unei forțe militare copleșitoare, cel din urmă credea că eventualele beneficii ale progresului și modernizării vor duce la o unitate proletară între colonialist și colonizat. Spre deosebire de Vladimir Jabotinsky din aripa dreaptă a sionismului, care a susținut în mod deschis caracterul colonialist și deci agresiv al sionismului, majoritatea socialistă a pionierilor sioniști a refuzat să admită conflictul dintre sioniști și populația indigenă, conflict ce avea ca subiect evident pământul. Jabotinsky, un admirator al lui Mussolini, care a făcut apel la mobilizarea evreilor pentru „război, revoltă și sacrificiu,” ridiculiza iluziile social-sioniștilor și insistența lor în legătură cu „puritatea armelor.”

De fapt, accentul pe folosirea forței era aproape la fel de comun și printre sioniștii socialiști. E adevărat, mii de socialiști și comuniști din mijlocul sioniștilor de rând se opuneau ideii unui stat evreiesc pe care îl considerau reacționar și chiar fascist în anii 1920. În același timp, liderii sioniști laburiști nu aplicau principiile egalitariste imigranților arabi și evrei din țările musulmane. Socialismul nu era pentru ei decât un instrument menit a fi folosit în slujba cauzei naționalismului, nu ca valoare socială sau politică intrinsecă. David Ben-Gurion, viitorul fondator al statului Israel, declara în 1922:

„Nu căutând un mod de a ne aranja viețile conform principiilor armonioase ale unui sistem perfect de producție socio-economică vom decide linia noastră de acțiune. Unica mare grijă ce ar trebui să pună stăpânire pe gândurile și munca noastră este cucerirea pământului și realizarea acestui obiectiv prin imigrație extensivă. Restul sunt simple cuvinte și frazeologie, și -- să nu ne autoiluzionăm -- trebuie să mergem înainte conștientizând situația noastră politică: adică să conștientizăm dinamica puterii, forța poporului nostru în această țară și în afara ei.”

Potrivit lui Ze'ev Sternhell, cel mai însemnat istoric specializat în mișcările de dreapta ale Israelului, socialismul lui Ben-Gurion era inspirat de național-socialismul german al anilor ce au urmat imediat după Primul Război Mondial. În introducerea cărții sale, „Miturile fondatoare ale sionismului”, Sternhell se dă peste cap pentru a veni cu termenul „socialism naționalist” pentru a evita să numească viziunea politică a lui Ben-Gurion național-socialism. În timp ce unii sioniști deplâng dispariția „micuțului frumos Israel” al anilor '50, care a fost atât de admirat de stânga internațională, era de așteptat ca sionismul practic, ce implica dezrădăcinarea populației locale, să evolueze către naționalismul exclusiv de astăzi, departe de idealurile socialiste ce i-au entuziasmat pe pionierii sioniști.

Sprijinul vestic

Un comentator politic israelian a remarcat odată că dacă Jean-Marie Le Pen și-ar fi transferat partidul în Israel, s-ar fi trezit că ocupă poziția de centru-stânga în spectrul politic al țării. De ce se bucură Israelul de un sprijin atât de mare din partea guvernelor vestice? Unul dintre motive este migrarea puternic spre dreapta a condițiilor politice, sociale și economice în Israel. Distanța dintre bogați și săraci s-a acutizat, competiția a înlocuit solidaritatea socială și privatizarea i-a acaparat chiar și pe chibuțnici. Aceste lucruri au coincis cu măsurile de dizolvare a sistemului de ajutor social în națiunile vestice după destrămarea Uniunii Sovietice. Naționalismul etnic fățiș a revenit în scenă, mai întâi în republicile baltice și mai apoi în restul Europei. Discursul liberal egalitarist a cedat locul retoricii bazate pe excluderea „celuilalt.”

În perioada post-colonială, când nu mai era admisibil să susții superioritatea unei culturi asupra alteia, a unei religii asupra alteia, să nu mai vorbim de a unei rase asupra alteia, au apărut valori liberale. Războiul Rece a făcut rasismul nelegitim în timp ce se ducea o luptă intensivă între super-puteri pentru simpatii în Lumea a Treia. Exista rușine și regret exprimat față de fostele practici rasiste din Europa și din coloniile de pe mapamond. Sfârșitul Războiului Rece a inversat acest proces. Puteam auzi justificări pentru regimul colonialist francez, monumente ale trupelor SS înălțate în Ucraina, iar romii, africanii și asiaticii erau atacați violent în Europa. Masacre în masă au însoțit prăbușirea Iugoslaviei, în timp ce Cehoslovacia se dizolva pașnic de-a lungul liniilor etnice. Referințe la factori comportamentali „intrinsec” naționali și religioși și-au recăpătat legitimitatea în timp ce națiunile vestice se angajau în războaie împotriva Afganistanului și Irakului.

Și ajungem din nou la Israel, devenind un trendsetter în timp ce afișa un naționalism etnic, nu civic. Așa cum sioniștii nu recunoșteau că la baza fondării statului lor stătea nedreptatea săvârșită față de populația indigenă, nu aveau nici să atribuie ostilitatea dezrădăcinaților palestinieni durerii cauzate de deportările și deposedările lor. „Arabii” erau portretizați ca niște fanatici religioși plini de ură irațională sau chiar ca niște naziști moderni. Unii aveau să-i compare cu animalele și insectele, vocabularul zoologic fiind adesea întâlnit la mulți coloniști. Reacția vestică la evenimentele de pe 11 septembrie a fost să adopte narativa israeliană despre iraționala ură arabă față de progres și libertate, ostilitatea lor nativă față de valorile „iudeo-creștine.” Mai mult, Israelul a ajuns să joace un rol important ca sursă privilegiată de expertiză și echipament în „războiul împotriva terorii” dus de națiunile vestice, în timp ce erau aclamate de dreapta evanghelică ce privește acest război ca pe un vestitor al celei de-a Doua Veniri a lui Hristos.

Cu toate acestea, sprijinul vestic este fragil, deoarece suferă de deficit democratic. Opinia publică în țările ale căror guverne sprijină cu entuziasm Israelul îl consideră un pericol major în calea păcii mondiale. În timp ce în cercurile de afaceri se exprimă admirația pentru Israel, uniuni și alte asociații îl condamnă ca practicant al apartheidului și organizează campanii pentru boicotarea și sancționarea acestuia. Israelul și-a consolidat poziția de model pentru aripa de dreapta.

Este antisemitic să respingi sionismul și să critici Israelul?

Încă din 1948, când sioniștii și-au declarat independența în mod unilateral, împotriva voinței majorității populației Palestinei -- creștini, musulmani și deloc puțini evrei -- liderii israelieni au început să își facă griji cu privire la asigurarea unei majorități etnice evreiești. Au folosit o varietatea de metode pentru a încuraja emigrarea cetățenilor evrei din țările lor de origine. Din moment ce majoritatea celor ce s-au mutat în Israel au făcut-o mai degrabă din cauza amenințării antisemitismului -- real sau fals, decât din motive ideologice, antisemitismul a servit mereu interesele Israelului.

Astăzi, antisemitismul este în principal efectul secundar al conflictului din Orientul Mijlociu. Lumea asociază din ce în ce mai mult evreii cu avioanele israeliene de bombardament, cu soldații înarmați până în dinți și cu settlerii sioniști ce împânzesc ecranele TV. Totuși, autoritățile israeliene nu sunt preocupate de faptul că politicile lor față de palestinieni nasc antisemitism peste tot în lume. Dimpotrivă, ascensiunea antisemitismului le susține lor ipoteza că un evreu se poate simți în siguranță numai în Israel, deci există motive pentru a spori emigrarea.

În același timp, „vasalii Israelului” (un termen născocit de fostul ambasador israelian în Franța, Elie Barnavi, pentru așa-ziși lideri evrei) nu doar că își proclamă loialitatea față de Israel, dar și afișează cu aroganță drapelul israelian la intrarea în instituțiile evreiești, inclusiv la spitale și aziluri de bătrâni. O astfel de egalizare între Israel și cetățenii evrei ai altor țări provoacă antisemitism și naște ostilitate. Sloganul sionist standard -- al unui stat îndepărtat și combativ pe care majoritatea evreilor nici nu îl controlează, nici nu îl ocupă -- că Israel este „statul poporului evreu” îi implică pe evreii din lume în ceea ce este și face Israelul. A numi Israelul statul evreiesc instigă la antisemitism și cultivă violența anti-evreiască.

Folosirea acuzațiilor de antisemitism pentru a reduce la tăcere chiar și pe cea mai moderată critică adusă Israelului, nu face decât să amplifice sentimentul anti-evreiesc. Din contră, evreii care vorbesc împotriva acțiunilor israeliene -- cum este organizația Jewish Voice for Peace, de exemplu -- slăbesc credințele fundamental antisemitice. Acești evrei întruchipează reala diversitate a vieții evreiești -- „doi evrei, trei opinii” -- care demontează tropii antisemitici ai unei conspirații evreiești pe scară mondială. Dar nu numai evreii trebuie să aibă „voie” să discute despre sionism și Israel.

A băga Israelul, evreii și istoria lor în aceeași oală servește la a ameți și sufoca discuția rațională. De aceea este atât de important să facem diferența între următoarele concepte: între sionism și iudaism; între Israel ca stat, ca țară, ca teritoriu și Pământul Sfânt; între evrei (israelieni și de alte naționalități) și israelieni (evrei și ne-evrei); sioniști (evrei și creștini) și anti-sioniști (evrei și creștini). Israelul ar trebui tratat ca orice țară independentă: conform meritelor și defectelor, fără referiri la Holocaust sau la pogromurile din Odessa. Pentru a evita tonurile antisemitice din discuțiile despre Israel, este important să ne amintim că sionismul a fost o revoltă îndrăzneață față de continuitatea evreiască și este important să separăm evreii și iudaismul de statul Israel și de acțiunile sale.

Unul dintre experții israelieni în sionism, Boaz Evron, aduce un strop de raționalitate în această problemă atât de încărcată din punct de vedere emoțional:

„Statul Israel și toate statele lumii apar și dispar. Statul Israel, va dispărea într-o sută, în două sute, în trei sute, în cinci sute de ani. Dar cred că poporul evreu va continua să existe atâta timp cât există religia evreiască, poate pentru încă niște mii de ani. Existența acestui stat nu are importanță pentru existența poporului evreu...Evreii din întreaga lume pot trăi chiar foarte bine fără el.”

Autorul este profesor de istorie la Universitatea Montreal.

http://www.informationclearinghouse.info/article23617.htm

Echivalarea sionismului cu iudaismul îi lasă pe studenții evrei expuși

de Yakov M. Rabkin

Nu este un secret faptul că tinerilor evrei le este adesea greu să separe sionismul de identitatea evreiască în forma în care au învățat despre aceasta. Identitatea lor este adesea centrată asupra sprijinului politic pentru statul Israel și ei privesc susținerea Israelului -- un curs special în programa multor școli private evreiești -- drept o parte-cheie a evreicității lor. Părăsirea bulei protectoare a școlilor evreiești și pășirea în campusurile universitare poate fi, așadar, traumatizantă.

Predarea centralității Israelului, o politică aplicată vreme de decenii în majoritatea școlilor evreiești non-ultra-ortodoxe, a dat roade. Absolvenții simt adesea că a critica tratamentul aplicat de Israel palestinienilor este o manifestare a antisemitismului. Aceste sentimente sunt genuine și trebuie să nu fie simplificate în tentative de manipulări conștiente ale antisemitismului pentru scopuri politice.

În multe sinagogi, sprijinul pentru Israel și-a croit loc în liturghie. Entuziasmul participanților este vizibil atunci când recită binecuvântarea pentru statul Israel și forțele sale armate, entuziasm ce pare să lipsească în părțile în mod tradițional centrale ale slujbei religioase evreiești, cum ar fi rugăciunea tăcută Amidah. Mulți evrei pur și simplu nu au observat că identitatea lor tradițional religioasă și etnică s-a metamorfozat într-una nouă, politică. Aceștia susțin Israelul financiar, participă la concerte ale muzicienilor israelieni și unii chiar își încurajează copiii să se înroleze în armata israeliană. Existența unui stat care se laudă cu un drapel național, o armată puternică și o economie prosperă le oferă acestora mândrie și un sentiment al implicării în ceva mai mare decât viețile lor private.

„Israelismul” a înlocuit identitatea evreiască tradițională -- o schimbare ce s-a produs cu atât mai ușor datorită naturii mult mai puțin exigente a noii identități. Din moment ce identitatea evreiască tradițională este întemeiată pe obediența față de Tora și preceptele impuse de ea, are efect și asupra domeniului public, cum ar fi mâncarea, relațiile intime, comportamentul în public, inclusiv cerințele stricte ale comportamentului etic. Iudaismul articulează sute de ritualuri și datorii morale. În același timp, israelismul nu vine la pachet cu vreo moralitate anume, nici cu vreo prohibiție împotriva oprimării celor lipsiți de putere, lucruri pe care Tora le articulează în mod repetat. E o ruptură „curată” de modurile tradiționale de a fi evreu.

Israelul a ajuns să întruchipeze puterea militară, influența politică și succesul material. În același timp ridică serioase griji privind moralitatea. Intelectualul israelian Boaz Evron spune că „identificarea morală cu politicile puterii este echivalentă cu idolatria”, în timp ce teologul american Marc Ellis consideră că aceeași identificare constituie un „dezastru” și le reamintește cititorilor săi că „mândria colectivă implică vină colectivă.”

Ideea unor evrei opuși sionismului și Israelului poate părea un oximoron astăzi. Totuși, unii își aduc aminte că inițial, majoritatea evreilor, fie religioși, fie asimilați, s-au opus sionismului -- o mișcare politică apărută la sfârșitul secolului al XIX-lea în Europa. Declarația Balfour, care a furnizat sprijinul britanic pentru sionism, a fost denunțată -- cu amărăciune -- ca antisemitică de către Edwin Montagu, singurul membru evreu al cabinetului britanic. Sioniștii, la fel ca antisemiții, postulau că evreii nu aparțin țărilor în care s-au născut. Ambele categorii de oameni îi disprețuiau pe evreii diasporeni și îi considerau degenerați, încadrându-i într-un stereotip negativ. Theodor Herzl a fost foarte conștient de acest lucru, după cum mărturisea în jurnalul său: „Antisemiții vor deveni prietenii noștri cei mai de nădejde, iar țările antisemitice vor deveni aliații noștri.”

Atunci când cartea mea despre opoziția evreiască față de sionism a apărut pentru prima dată în Franța și apoi în mai mult de o duzină de limbi, numai editura ebraică din Israel a subtitrat-o „povestea unei lupte continue.” Într-adevăr, majoritatea israelienilor sunt conștienți că există evrei, inclusiv mulți rezidenți ultra-ortodocși ai Ierusalimului, care continuă să respingă sionismul și refuză înrolarea în armata israeliană, refuz pentru care mulți ajung la închisoare. Acest lucru rar este menționat, darămite predat, în școlile evreiești.

La fel cum mulți evrei -- și încă și mai mulți creștini evanghelici -- susțin Israelul cu ardoare, există destui evrei care denunță Israelul sau politicile sale și susțin palestinienii. Evreii joacă un rol proeminent în campania pentru boicotarea Israelului, BDS, ce are ca scop îmblânzirea politicilor Israelului față de palestinieni. Nimic nu îi divide pe evrei mai mult precum chestiunea Israelului.

Atunci când politicile identitare înlocuiesc politicile ideatice este ușor să confunzi opoziția politică cu discriminarea. Este semnificativ faptul că cei ce impută antisemitism mișcărilor pro-palestiniene din campusuri adesea își exprimă admirația pentru calitatea vieții evreiești în universitățile lor. Se pare că nimeni nu îi împiedică să practice iudaismul și să celebreze cultura evreiască; viziunile și acțiunile lor politice sunt cele care provoacă respingere. Societatea noastră este diversă din punct de vedere politic și este important să rămână așa -- diferențiind intoleranța etnică și religioasă de dezacordul politic. Pentru a face asta, trebuie să avem grijă la atent cultivata echivalare a iudaismului cu sionismul.

https://972mag.com/conflating-zionism-and-judaism-leaves-jewish-students-exposed/131244/

Majoritatea Zionistă?

„Sănătatea mintală nu este o statistică -- a te afla în minoritate, chiar și într-o minoritate de un singur om, nu te face nebun.”

Winston Smith, 1984 (George Orwell)

Trăim așa cum o facem mulți dintre noi, în democrație, am fost îndoctrinați cu importanța conceptului „majoritatea dictează.” Atât de înrădăcinată este această idee încât poate lua proporții mitice, un fel de stâlp de susținere al statusului universului. Justețea democrației și eficacitatea politicilor dictate de majoritate sunt lucruri ce par mai presus de orice critică. Și, în mare, funcționează. Problemele apar însă, atunci când aceste principii migrează în alte regiuni ale gândirii. O opinie minoritară poate deveni dintr-odată subversivă sau chiar trădare. „Crima de gândire” orwelliană în acțiune.

După trauma colectivă a Holocaustului, Zionismul a devenit opinia standard. Popularitatea sa naște o întrebare valabilă: „Dacă atât de mulți evrei sunt dedicați Zionismului, nu este acest lucru o dovadă în sine a legitimității sale? Se pot înșela atât de mulți oameni?”

Zionismul, călcând pe urmele mișcărilor secularizante anterioare, a găsit teren fertil în rândul multor evrei europeni oprimați de ani de eforturi de secularizare adesea patronate de guvern. Iluminismul european și omologul său evreiesc, forțând un proces de modernizare care a variat de la regiune la regiune, a dezbrăcat mulți evrei și ne-evrei de concepțiile și identitățile lor tradiționale, adesea fondate pe o bază religioasă. Noua piață a ideilor a dus la o explozie a mișcărilor, unele frizând genialitatea, altele nebunia. Cum „secularismul” a devenit un model, masele au bâjbâit după ceva, orice care să umple golul lăsat de retrogradarea religiei. Tragic, mulți evrei au simțit că este momentul propice să se elibereze de Torah. Peste o sută de ani de o astfel de revoluție au precedat Zionismul. Când în sfârșit și-a făcut debutul, călca pe un sol european ce mustea de ceva nou și posibil mai perfid decât predecesorii săi. Naționalismul.

Naționalismul, departe de a avea o natură primordială, cum susțineau Johann Gottlieb Fichte și Johann Gottfried Herder, nu a înregistrat succes până prin anii 1880 (Hobsbawm). De fapt, Dicționarul Academiei Regale Spaniole nu a folosit termenul de „națiune” sau „stat” în manieră modernă până în 1884. Era o mișcare care a obligat noile naționalități formate să constituie, așa cum se exprima istoricul Benedict Anderson, „comunități imaginate.”

Totuși, mulți evrei, luați de valul spiritului vremii, au fost sensibili la chemarea Zionismului pentru o reîntoarcere și luptă pentru „vaterland”, mesajul naționalismului evreiesc. Acest mesaj avea o potență de două ori mai mare pentru mulți evrei ruși asimilați care, fiind martorii imploziei viselor lor de a se amesteca în mod lin în societatea rusă mainstream în ajunul progromului de la Chișinău și altele, căutau o nouă cause célèbre. Zionismul era perfect (în acel sens). O identitate evreiască înlocuitoare, una lipsită de un Creator, lipsită de puseele de vină pentru abandonarea tradiției strămoșilor lor adesea resimțită de alte mișcări evreiești seculare. Li se oferea ocazia de a fi evrei „mai buni”, evrei „naționali”, un popor în sensul romantismului german. Așa cum a spus istoricul social Ernest Renan:

„A înțelege istoria greșit face parte din a fi o națiune (modernă.”

Zionismul s-a specializat în asta. Primii ani ai Zionismului au fost departe de a fi spectaculoși, mișcarea fiind privită ca o fantezie nebunească în cel mai bun caz și uluitor de vicioasă în cel mai rău caz. Totuși, după ani în care s-au luptat pentru suveranitate de stat, Ben-Gurion și alții au fost martorii unui avânt al propagandei după Holocaust. Iată se oferea dovada incontestabilă că numai o patrie ar putea preveni anihilarea evreilor. Începând cu acel moment, guvernul israelian a folosit genocidul pentru a-și justifica orice acțiune. Publicul israelian este îmbuibat cu o dietă a fricii și militarismului, amintindu-i-se zilnic de masacrul care chipurile l-ar aștepta la porțile „Fortăreței Israel.” Dacă Israelul ar fi încetat să existe ca democrație evreiască, spune logica în continuare, acest lucru ar fi reprezentat sfârșitul poporului evreu. Apologetul Israelului Frederick Krantz, scriind în The Guardian, a dat glas acestui sentiment, afirmând că: „În spatele soluției unui stat unic pândește ceva cu adevărat monstruos. Dacă Israelul ca stat evreiesc este nucleul poporului evreu, legatarul Holocaustului, atunci ne confruntăm aici nu doar cu lichidarea unui stat, ci și cu distrugerea unui popor.”

Lăsând la o parte prevestirea apocaliptică, domnul Krantz este un exemplu clasic al mentalității de tip „zid de fier” pe care expus-o Vladimir Jabotinsky. Numai printr-o sprijinire consistentă a visului Zionist, ne putem salva. Orice altceva este echivalent cu extincția.

Toate acestea și nu numai au conlucrat pentru a crea o teologie civilă de înlocuire pulsând cu frica unor masacre invizibile. Israelienii au fost condiționați să creadă că orice minut al lor ar putea fi ultimul. Un om care se imaginează încolțit adesea va recurge la violență. Cetățenii israelieni se privesc pe ei înșiși ca pe niște cetățeni ai unei națiuni aflate în linie de bătaie, învăluită într-un foc mistuitor.

Cea mai tristă parte este că guvernul lor i-a privat de sensul existențial și a aprins chibritul.

Deși o minoritate, există sute de mii de evrei anti-Zioniști. Zionismul se poate să fie opinia majoritară în rândul evreilor de peste tot, lucru care este discutabil, dar ce fel de majoritate este? Una care mereu trebuie să caute război, fizic și ideologic, pentru a ascunde cât de este de găunoasă și neconvingătoare. Complet lipsită de conținut.


http://www.truetorahjews.org/zionist-majority

Măcar mi-am găsit rabinul

           Rabinul Yaakov Shapiro (stânga) și Gilad Atzmon (dreapta)

de Gilad Atzmon

Teama de înțelepciune este una dintre caracteristicile importante ale mișcării de solidaritate cu Palestina. Mă trezesc adesea consternat de indignarea manifestată de entuziaștii solidarității față de mințile creative, intelectuali, gânditori și înțelepciune în general. Dar mișcarea de solidaritate este consecventă, coerentă și determinată măcar pe un singur front – este unită în lupta sa împotriva „antisemitismului.” Deloc surprinzător, având în vedere că mișcarea este de mult dominată de organizațiile progresiste evreiești și finanțată de Zioniști liberali precum George Soros și societatea sa deschisă.

Pe măsură ce mulți dintre noi învață să accepte că mișcarea de solidaritate cu Palestina a fost redusă, în principal, la un aparat al opoziției controlate, este reconfortant de aflat că palestinienii în general și Hamas în particular sunt mai hotărâți ca oricând să lupte împotriva Israelului și să pună capăt suferinței lor. Tot mai mulți suporteri din cadrul mișcării de solidaritate se trezesc și înțeleg transformarea camuflată ce are loc în interiorul mișcării. Din ce în ce mai mult, vocile disidente înțeleg că discursul solidarității a luat o turnură nefericită. Ele detectează iudeocentrismul problematic inclus în politicile progresiste evreiești. De fapt, mulți dintre noi au observat că, mai ales după ultimele alegeri din Israel, în timp ce Benjamin Netanyahu și aliații săi vorbesc tot mai deschis despre realitatea statului evreiesc, prietenii noștri imaginari de la Mondoweiss, Jewish Voice for Peace și PSC încă interzic orice încercare de a discuta cultura evreiască ce acționează ca motor al statului evreiesc. Sper ca într-o zi acest clan al avocaților păcii să își vină în fire, dar nu am așteptări prea mari.

O vreme, am susținut că spre deosebire de discursul progresist evreiesc duplicitar, opoziția ortodoxiei evreiești față de Zionism este cea care întruchipează singura atitudine colectivă etică, principială, evreiască împotriva Zionismului și a răului israelian.

Acum o săptămână, l-am cunoscut pe însuflețitorul rabin Yaakov Shapiro într-un restaurant cușer din Manhattan. Întâlnirea a fost aranjată de bunul meu prieten Tom Kiely de la radio New York care ni s-a alăturat. (Vă rog să luați aminte că alegerea unui restaurant cușer nu mi-a aparținut. De aproape 20 de ani țin o dietă foarte strictă – practic, mănânc „orice mai puțin cușer.”) De data aceasta a trebuit să fac un compromis și să mănânc castraveți murați din Brooklyn și humus instant în stil israelian. De dragul păcii, am fost dispus să îmi compromit cele mai prețioase reguli culinare.

Am fost încântat să descopăr că rabinul Shapiro era familiarizat cu gândirea mea. Citise The Wandering Who. Era perfect conștient de critica mea la adresa evreicității. Gândurile noastre privind situația erau cam pe aceeași linie. Erudiția sa era desăvârșită și sinceră, argumentele sale perspicace și terminologia sa, transparentă. Această combinație este rar întâlnită în cadrul discursului solidarității instituționale.

Rabinului Shapiro nu îi place Zionismul și nu doar din cauza crimelor comise în numele său de cei care își zic evrei. El se vede, pe bună dreptate, atât pe sine cât și pe comunitatea sa, ca pe o victimă a „furtului de identitate.” Într-o anumită etapă a istoriei evreiești recente, un grup de oameni (evrei asimilați seculari) s-au rebranduit ca „evrei” pe spinarea celor care au fost evrei și au fost recunoscuți astfel, de-a lungul istoriei lor vaste (evreii Torei).

Rabinul Shapiro este un oponent al Zionismului. Dar spre deosebire de banala stângă evreiască din „diaspora” care îl condamnă pe Netanyahu sau politica israeliană „din poziția de evrei” în timp ce ignoră faptul că o asemenea dezaprobare de fapt reafirmă legitimitatea Israelului ca stat evreiesc (dacă X este îndreptățit să critice statul evreiesc doar pentru că X este evreu, atunci însăși critica lui X afirmă Israelul ca statul evreiesc), rabinul Shapiro protestează împotriva mandatului auto-proclamat al Israelului de a reprezenta evreii. În loc să cadă în obișnuita capcană excepționalistă etnocentrică evreiască atât de simptomatică atât pentru evreii Zioniști cât și pentru evreii așa-zis „anti”, rabinul Shapiro se definește ca cetățean american de religie evreiască. Nu pretinde vreun privilegiu când merge în Israel sau în orice alt stat. Se opune Israelului nu doar pentru că devalizează Palestina de decenii, ci și pentru că le-a răpit evreilor adevăratul lor cămin istoric, Tora.

Am precizat pentru rabinul Shapiro că Zionismul nu era singur. Cam în același timp în care Zionismul încerca să dezrădăcineze evreul, bolșevicii își făceau planurile finale pentru a transforma poporul rus într-un colectiv socialist, iar în Turcia, Imperiul Otoman a fost preluat de o nouă ideologie determinată să îi dezrădăcineze cultura și moștenirea, în slujba occidentalizării naționaliste, seculare. Pe măsură ce Zionismul devenea tot mai popular în rândul evreilor din Europa și Vest, școala de la Frankfurt își forja doctrina dezrădăcinării global-marxiste și Wilhelm Reich a decis că o revoluție sexuală ar putea salva clasa muncitoare de la „conservatorismul său reacționar în masă.”

Până la sfârșitul mileniului, nu mai rămăsese mare lucru din moștenirea vestică ateniană. Oprimați și abuzați de tirania corectitudinii politice impusă de vânzătorii politicilor identitare, cetățenii vestici au fost transformați în niște consumatori subordonați, lipsiți de voce. Bolșevismul, școala de la Frankfurt și Wilhelm Reich sunt considerate de un număr tot mai mare de cărturari niște ideologii asociate cu gândirea seculară evreiască. Interesant, un număr din ce în ce mai mare de academicieni turci sunt acum convinși că Junii Turci și chiar Kemal Atatürk, erau de fapt evrei convertiți și adepți ai falsului mesia evreiesc rabinul Sabbatai Zevi. Rabinul Shapiro nu a fost surprins de gândurile mele. Era perfect conștient de istoria și filosofia pe care o exprimam. Nu a fost iritat de sugestia mea că asaltul Zionist asupra adepților Torei era doar un simptom al unei transformări ideologice seculare evreiești mult mai mari. Un intelectual veritabil, rabinul Shapiro mi-a indicat niște studii academice comparative ale revoluției turcești și nașterii Zionismului. Am plecat acasă cu un gând clar – spre deosebire de stânga evreiască ce este hotărâtă să distragă orice atenție de la evreicitate, nou preferatul meu rabin curajos este încântat de subiect și dispus să se implice în orice încercare de a revizui cultura, ideologia și istoria evreiască.

Spre deosebire de Zioniști și „anti”-Zioniști, care par devastați de faptul că am întors spatele evreilor și iudaismului, rabinul Shapiro nu și-a exprimat nicio mustrare pentru îndepărtarea mea. Pentru el, iudaismul este o chestiune orientată către Dumnezeu. Tora și legătura cu Dumnezeu pe care aceasta o cere sunt sarcini care necesită mult efort. Dacă nu ești dispus să crezi în Șem și să îți asumi toate angajamentele necesare, nu te lega la cap – eliberează-te. Și, în practică, cel mai liber evreu, cel suficient de curajos încât să se uite în oglindă, să reflecteze și să critice, se pare că este cel mai pios – un rabin ortodox. Sunt ușurat, dar cumva știam lucrul acesta.

http://www.gilad.co.uk/writings/2015/3/30/at-last-i-met-my-rabbi

Teze despre Zionism

de Harry Clark

1. În vremurile pre-moderne, evreii trăiau în comunități separate, guvernați de autoritățile lor religioase, cu drepturi și obligații comune, determinate de autoritatea regală sau aristocratică. Iluminismul și emanciparea au pus capăt subjugării evreilor vest-europeni de către autoritățile iudaice și reglementările gentile. Evreilor li s-a acordat, treptat dar inevitabil, cetățenie completă în statele lor de rezidență, egală cu cea a concetățenilor lor.  Perioada modernă a istoriei evreiești a început, simbolic, cu revoluția franceză din 1789, care a dus la emanciparea evreilor francezi, cei care au inițiat consolidarea statutului evreilor în Europa de Vest. Statele Unite au fost create pe o bază modernă, liberală, fără vestigii ale statutului evreiesc pre-modern. Antisemitismul exista, dar liberalismul era tendința dominantă înainte de primul război mondial. În termeni moderni, evreii au devenit o minoritate religioasă sau cetățeni seculari. Evreii au îmbrățișat modernitatea cu sinceritate. Evreii vestici au devenit în curând câțiva dintre principalii apărători ai acesteia; evreii est-europeni au emigrat cu milioanele în Statele Unite din societățile tradiționale, oprimate.

2. Zionismul a fost nu doar un răspuns la antisemitism ci și la modernitatea liberală. Zionismul s-a opus asimilării și integrării evreilor și a susținut că antisemitismul este irevocabil și natural. „Evreii alcătuiesc un element distinct în cadrul națiunilor în care trăiesc și astfel niciodată nu pot fi asimilați sau acceptați cu dragă inimă de nicio națiune.” „Trebuie să încetăm să luptăm cu aceste impulsuri ostile [antisemitismul].” Rezistența este „o pierdere de timp și energie.” „Emanciparea civilă și politică a evreilor nu este suficientă pentru a căpăta respectul popoarelor.” „Soluția corectă și unică este crearea unei naționalități evreiești, a unui popor trăind pe propriul pământ, autoemanciparea evreilor; întoarcerea lor în rândul națiunilor prin dobândirea unui cămin evreiesc.” (Leon Pinsker, Autoemanciparea) Aceasta era viziunea stratului subțire al burgheziei din societatea evreiască ce trăia în „Zona de rezidență” a imperiului rus, nu cea a maselor evreiești care au plecat cu milioanele în Statele Unite, nu în Palestina.

3. Zionismul a adoptat idei și tactici antisemitice și a cooperat cu antisemiții la modul practic. Herzl frecventa saloanele antisemitice din Paris, și a căutat să obțină sprijinul țarist rus pentru Zionism sugerând că în schimb, Zionismul avea să combată ideile socialiste în rândul tineretului evreu rus. După revoluția rusă din octombrie 1917, Zionismul s-a prezentat puterilor vestice ca fiind un anti-bolșevism evreiesc. În războiul civil rus, Zioniștii s-au aliat cu forțele antisemitice ale Albilor care au săvârșit pogromuri când au pierdut în fața bolșevicilor. În 1933, mișcarea Zionistă a spart boicotul evreiesc împotriva Germaniei naziste prin Acordul de Transfer, care vindea mărfuri germane prin Palestina. Zionismul s-a opus ajutorării evreilor pe temei umanitar pentru că îi deturna de la țelurile naționale Zioniste în Palestina. Zionismul a fost un proiect de renaștere națională al elitei, preocupat cu „problemele iudaismului, nu cu cele ale evreimii”, în cuvintele lui Ahad Ha’am.

4. Aserțiunile Zioniste legate de un popor evreu atașat „pământului lui Israel” și de o „identitate evreiască seculară” modernă sunt absolut de nesusținut. Rasismul Zionist datează din vremea pro-Zionismului lui Moses Hess; șovinismul lui Heinrich Graezt a contribuit la antisemitismul german; Zionismul german era naționalismul romantic evreiesc, îmbrățișând blut und boden-ul (sânge și teritoriu) evreiesc. Theodor Herzl era afundat în rasismul colonialismului european. „Experții în rasă” naziști și zioniști s-au consultat reciproc în anii 1930. Elmer Berger, un rabin anti-zionist, a fost co-autorul rezoluției UN din 1977 care decreta că Zionismul este o formă de rasism. „Genetica evreiască” a încercat să construiască un fundament biologic pentru Zionism. Opoziția fundamentală a Zionismului nu este reprezentată de coloniștii evrei vs indigenii arabi din Palestina, ci de evrei vs gentilii de peste tot. Istoricul Noel Ignatiev a numit Zionismul o doctrină rasistă evreiască.

5. Nu există „Zionism progresist.” Liderii „Zionismului cultural” au susținut emigrația și o majoritate evreiască. „Cultura” zionistă este întemeiată pe diferența evreiască ireductibilă, pe separatism, alienare și anti-gentilism, echivalentul antisemitismului rasist. Binaționaliștii își doreau ca emigrația evreiască să ducă la paritate demografică și eventual la majoritate, atunci când evreii erau o minoritate. Chibuțul a fost un instrument al coloniștilor evrei askenazi în Palestina și a fost inspirat de planurile germane din secolul al 19-lea de a contracara o „amenințare demografică” poloneză în Reich-ul estic. Iudeocidul s-a întâmplat din cauza Germaniei naziste, nu pentru că nu exista un stat evreiesc. Etnicitatea sau naționalitatea ebraică israeliană, seculară și deschisă tuturor, este înlocuitorul naționalității evreiești Zioniste.

6. Stânga clasică și tradițiile liberale cu originea în Iluminism și emancipare au respins categoric Zionismul. Iudaismul reformat american afirma la un moment dat: „Nu ne mai considerăm o națiune, ci o comunitate religioasă și astfel nu ne așteptăm nici la o reîntoarcere in Palestina, nici la instaurarea oricăror legi privind statul evreiesc.” Marxismul a sprijinit solidaritatea internațională a clasei muncitoare, a privit naționalismul ca fiind reacționar și Zionismul ca pe o mișcare colonială și o unealtă a imperialismului. Mișcările laburiste idiș din imperiul rus și ramurile lor imigrante s-au opus Zionismului. Răposatul Israel Shahak se referea la „tradiția modernă, seculară evreiască” pe care o regăsise la Spinoza, care a dat startul remarcabilei contribuții evreiești la modernitate. Shahak vedea Zionismul ca pe o reacție împotriva emancipării și o tânjire după ghetou.

7. Zionismul a fost un cult marginal printre evreii vestici până la primul război mondial. Declarația Balfour și cucerirea britanică a Palestinei au trezit interesul, dar acesta s-a stins, fiind reînviat numai de apariția nazismului. Evreii americani au susținut în mod copleșitor stabilirea Israelului în 1948, dar atitudinile liberale au predominat la începutul anilor 60. Succesul liberalismului și asimilarea au dus la „criza continuității”, un efort de a păstra separatismul care a fost supraalimentat în mod fatal de războiul din iunie 1967. Evreimea organizată rămâne fanatic șovinistă, insulară și pro-Israel. „Holocaustul” a devenit o instituție și parte din identitatea evreiască, inclusiv dogma Zionistă clasică despre irevocabilul, ucigașul antisemitism. Comunitățile evreiești organizate și statul evreiesc au constituit poporul evreu Zionist. Poporul/das Folk a înlocuit liberalismul ca principiu social evreiesc; perioada modernă a istoriei evreiești a luat sfârșit.

8. Comunitatea evreiască organizată a devenit nucleul sprijinului american pentru Israel, „Zionocrația”, după secolul al 19-lea. Zionocrația a exercitat o influență cvasi-suverană asupra politicii externe americane începând cu anii 40, când și-a asigurat suportul american pentru partajarea Palestinei și pentru statul evreiesc, împotriva unei opoziții diplomatice și militare copleșitoare. „Valoarea strategică” a Israelului în timpul războiului rece a fost în principal reprezentată de relațiile publice Zioniste. În anii 60, Zionocrația a ascuns programul său de înarmare nucleară, vânzările de arme și sprijinul american pentru Israel în 1967, în ciuda avertizărilor din partea multor oficiali americani. Războiul din octombrie 1973 și creșterea prețului petrolului care a rezultat au fost cele mai mari șocuri pentru economia mondială de după 1945. Administrația Carter a căutat o soluție a două state pentru conflictul arabo-israelian, dar Zionocrația a limitat diplomația lui Carter la o pace separată între Egipt și Israel. Israelul și Zionocrația s-au opus apoi Irakului și au susținut Iranul în timpul războiului său din anii 80.

9. Zionismul a fost principalul motor ideologic al militarismului american începând cu sfârșitul războiului rece. Votul Congresului pentru războiul din Golf din 1991 împotriva Irakului a fost influențat de Zionocrație. Atacurile de pe 9/11, care au dus la invaziile americane în Afganistan și Irak și la distrugerea libertăților civile au fost îndreptate în principal împotriva patronajului american al Israelului. Zionocrația este principala sursă de islamofobie în Statele Unite. Neoconservatorii evrei au fost impulsurile primare în invazia americană a Irakului in 2003.

10. Opinia evreiască liberală și de stânga începând cu 1967 a fost la fel de völkisch ca opinia evreiască mainstream. Israelul nu a fost o problemă pentru membrii evrei ai Noii Stângi Americane la începutul anilor 60, care a căutat să construiască o mișcare universalistă. Noua Stângă s-a spulberat la sfârșitul anilor 60 din cauza diferențelor interne, inclusiv atitudinile față de Israel, după războiul din iunie 1067. Mai ales relațiile dintre negri și evrei au fost afectate de chestiunea Israelului, activiștii de culoare susținând cu fermitate poziția arabă. O „stângă evreiască” s-a născut, intenționând să combine devotamentul evreiesc cu justiția socială, inclusiv cu ceva critică la adresa Israelului. Astăzi, o școală necompactă de politici identitare evreiești  centrată pe Noam Chomsly impune stângii termeni ca „anti-ocupație”, „lege și drepturi”, „soluții”, „Zionism progresist” și „anti-antisemitism.” Această critică limitată camuflează Zionocrația americană și însuși Zionismul, în contrast cu liberalismul clasic al Iluminismului și al emancipării, care respingea categoric Zionismul. Perioada modernă a istoriei evreiești a luat sfârșit și pe stânga.

11. O critică universalistă s-ar opune Zionismului, nu „ocupației”; ar recunoaște Zionismul nu doar ca simplu colonialism de tip settler în Palestina, ci ca rasism evreiesc, opunând evreii gentililor de pretutindeni; ar admite că Zionismul este motorul ideologic al genocidului și al distrugerii din Asia de Vest și sursa separatismului și a șovinismului evreiesc din Statele Unite; ar respinge ideea Zionistă de „popor evreu” în numele căruia acționează statul Israel și evreimea organizată; ar condamna rolul evreimii organizate din Statele Unite și Zionocrația ca pe o forță cvasi-suverană, radicalizatoare în politica americană privind Orientul Mijlociu; și ar apăra o sferă seculară în care să gândim și să acționăm împreună. Eșuarea realizării acestui lucru este catastrofică, fiind comparabilă cu dezastruoasa interpretare greșită a lui Hitler și a nazismului de către partidul comunist german, lucru care a slăbit stânga și a ajutat la ridicarea naziștilor la putere și tot ce a urmat după aceea.

http://www.counterpunch.org/2014/01/17/theses-on-zionism/