Naftali Bennett sau cum să alternezi cu succes crima și Șabatul

 

Naftali Bennett, noul premier al Israelului, cică e evreu religios. Astfel se identifică și astfel se recomandă. Pentru el și alții ca el, se pare că a fi sionist este compatibil cu a fi religios. Pentru alți evrei este o contradicție în termeni. Deci, Bennett, același Bennett care se lăuda că a omorât mulți arabi, nevăzând o problemă în asta, crede în Dumnezeu și susține că duce o viață conform Torei și legilor date de Dumnezeu. Același Bennett care sprijină ocupația militară a Cisiordaniei și Ierusalimului de Est, crede în Dumnezeu. Același Bennett care aprobă uciderea civililor și copiilor în Gaza, crede în Dumnezeu și are senzația că duce o viață ce respectă legile divine. Același Bennett care face o politică ce îi discriminează pe palestinieni, o politică uzurpatoare, o politică criminală, crede în Dumnezeu și nu vede nicio problemă în acțiunile sale, nu vede nicio discrepanță în ceea ce face el și legile Torei. La fel de grav este că nici rabinii nu văd nicio nepotrivire flagrantă între cine este Bennett și ce ar trebui să fie un evreu religios. Cum se împacă religia cu furtul, cu minciuna, cu înșelătoria, cu crima? Naftali Bennett nici măcar nu se căiește pentru gravele încălcări ale poruncilor divine, el se și mândrește cu faptele sale și consideră că ceea ce face servește unui scop înalt, sacru chiar, adunarea tuturor copiilor lui Israel pe pământul promis odată de Dumnezeu poporului lui Israel. Însă, ca toți sioniștii, uită un aspect: Dumnezeu a promis acest pământ poporului lui Israel numai după venirea lui Mesia. Și în orice caz, adunarea evreilor pe acest pământ nu trebuie să fie forțată de om, cu arme și prin mijloace violente. Nu cu suferința a milioane de oameni. Nu cu prețul vieții miilor de copii. Dar acestea sunt detalii în care nu se încurcă sioniștii. Pentru ei, emigrarea evreilor pe pământul Palestinei grăbește venirea lui Mesia. Măcar de-ar veni să-i taie prin sabie pe toți hoții și pe toți criminalii. Dar semne nu sunt. 

 

Din punctul ăsta de vedere, îl preferam pe Netanyahu. Măcar acesta nu-l implica pe Dumnezeu în povestea cu palestinienii. Prefer oricând un ateu sincer, unui fals credincios. Unui credincios care se folosește de puterea pe care o deține pentru a asupri un popor. Un credincios care găsește scuze hoției și crimei. Mi-l și imaginez pe Bennett. Dimineața se trezește și de cum deschide ochii îi mulțumește lui Dumnezeu că i-a mai dat o zi sub sfântul soare. După care se spală pe mîini și pe față și mai rostește o rugăciune prin care slăvește numele lui Dumnezeu și binecuvântează actul de a îndepărta impuritățile acumulate pe timpul nopții. Înainte de a lua micul dejun mai spune o rugăciune și sfințește numele Domnului și bucatele puse pe masă. După care merge la serviciu unde mai dă niște legi prin care niște oameni își vor pierde casele și pământurile ca să facă loc unor settleri evrei să se instaleze acolo. Mda, e perfect logic. Puțină epurare etnică între mic-dejun și prânz nu strică. Nițel apartheid înainte de sendvișul cu somon pică taman la fix. După care își pune pe cap și pe braț filacterele, se învelește în șalul de rugăciune și pomenește din nou numele lui HaShem. Când armata israeliană bombardează copiii din Gaza, e primul care se roagă pentru sănătatea soldaților. Când vine sărbătoarea de Pesah, se roagă pentru eliberarea din Egipt. De Hannukah -- pentru minunea care a durat șapte zile. Mai un Șabat, de vineri până sâmbătă seara, mai un proiectil ce îngroapă căile de acces la spital în Gaza. Asta înseamnă să fii premier religios în Israel. 

 

Și când văd toată presa israelian leșinată de admirație pe motiv că Israelul are un prim-ministru „credincios”, îmi vine să vomit. Mi se pare absolut dezgustător că Times of Israel dedică un articol întreg faptului că Bennett poartă kippah pe creștetul capului și felului în care acesta și-o lipește ca să nu alunece. Felul în care se bate piua pe astfel de detalii, tocmai pentru a se sublinia, în caz că ne-a scăpat până acum, faptul că Bennett se prezintă ca fiind evreu religios, este, ca să citez titlul unei cărți scrise de profesorul Norman Finkelstein, „beyond chutzpah”, dincolo de orice limită a tupeului. 

 

Netanyahu e mort și îngropat -- vorba vine. Și merită să fie judecat pentru ce este -- un criminal de război. Dar un criminal de război religios, ca Naftali Bennett, parcă ar cam trebui de două ori să fie judecat. O dată pentru crimele pe care le-a înlesnit și încă o dată, pentru că pângărește Torah, de fiecare dată când pomenește numele lui Dumnezeu.

Netanyahu OUT, Bennett IN. Viitorul palestinienilor încotro?

  

Coaliția Naftali Bennett-Yair Lapid pune capăt celor 12 ani de mandat în funcția de prim-ministru pentru Benjamin Netanyahu. Guvernul va fi alcătuit din 8 formațiuni politice și va fi unul de rotație. Naftali Bennett, liderul partidului de extremă dreapta Yamina, urmează să stea în funcție primii doi ani, urmând ca Yair Lapid, liderul partidului centrist Yesh Atid urmând să preia mandatul pe 27 august 2023. Benjamin Netanyahu s-a repezit să-l acuze pe Bennett că e prea moale și se dă cu stânga, exprimându-și grija pentru păstrarea caracterului evreiesc al statului Israel în astfel de condiții. Dar suporterii lui Bibi pot să stea liniștiți, Yair Lapid i-a asigurat că această coaliție nu va face Israelul mai puțin evreiesc sau sionist și că adevărații lor dușmani sunt Hamas, Hezbollah și Iran, nu cei care gândesc diferit față de partidul Yesh Atid. Cât despre Naftali Bennett, un om care s-a lăudat cu câți arabi a omorât el, nu cred că se pune problema că ar fi prea „moale.” Palestinienii vor avea în continuare de suferit, ca pe vremea lui Netanyahu, poate chiar mai rău.

 

Dar cine este Naftali Bennett? Un naționalist hardcore, care urmează linia sionismului religios, fost lider al unei grupări a settlerilor extremiști, care nu crede într-un acord pașnic cu palestinienii. Un politician care militează pentru anexarea Cisiordaniei și construcția de colonii și care se opune categoric formării unui stat palestinian în West Bank. A fost ministru al apărării, educației și al economiei în guvernul Netanyahu și întâiul premier israelian care se declară religios. Sioniștii religioși cred că statul Israel va grăbi sosirea lui Mesia, fără să aibă vreun suport în textele biblice pentru asemenea aserțiuni, dimpotrivă, evreii credincioși anti-sioniști susțin că sionismul religios modern forțează mâna lui Dumnezeu. Interesant cum acești sioniști ce susțin că ei cred în Dumnezeu nu își pun problema că încalcă legea divină cu fiecare nouă colonie ridicată pe pământul unde trăiesc alți oameni, cu fiecare casă demolată, cu fiecare familie lăsată pe drumuri, cu fiecare om batjocorit, umilit, nelăsat să trăiască și să muncească în liniște, cu fiecare bolnav de cancer sau alte boli grave căruia îi interzic accesul la spitalele din Ierusalim, cu fiecare copil ucis în Gaza. 

 

Dacă Netanyahu își mai modera afirmațiile făcute în public, mai ales cele din presa internațională, Bennett este direct și combativ și nu încearcă să-și îndulcească tonul. Astfel că este cunoscut pentru declarații anti-palestiniene extrem de dure. Într-o dispută televizată, l-a admonestat pe un membru arab israelian al parlamentului care susținea că evreii nu au niciun drept să colonizeze Cisiordania, spunându-i „Când voi încă atârnați prin copaci, noi aveam aici un stat evreiesc.” Din punctul său de vedere, crearea unui stat palestinian ar fi o sinucidere pentru Israel, conflictul nu trebuie soluționat, ci trebuie suportat, „ca o bucată de șrapnel în posterior”, teroriștii ar trebui uciși, nu eliberați (desigur, prin „terorist” el se referă la orice palestinian care se revoltă împotriva ocupației) și când a fost chestionat cu privire la actele de război ce vizau copiii din Gaza, a răspuns senin că aceia nu sunt copii, ci teroriști. 

 

Un lucru e clar: principalul obiectiv al lui Naftali Bennett este controlul israelian pe întreg pământul Palestinei istorice, de la râul Iordan la marea Mediterană. O administrație Bennett va putea fi orice, numai democratică nu. În orice caz, palestinienii nu au motive de bucurie. Cu un asemenea premier israelian, speranțele pentru pace și un stat independent nu pot fi decât foarte mici. Câtă vreme proiectul coloniilor continuă să lase palestinienii fără pământuri, câtă vreme se menține blocada impusă Fâșiei Gaza, câtă vreme mecanismele instituționalizate care perpetuează supremația evreiască și marginalizează palestinienii sunt consolidate de un guvern după altul, nu există vreo șansă pentru pace.

Naziștii vechi și noi

  

Există un film de Woody Allen, ”Manhattan” se numește, e din 1979. Și dăm peste un dialog în filmul ăsta, în care personajul lui Woody Allen (care și regizează și joacă în film), Isaac, îi spune unui alt personaj că a citit cum că în New Jersey se adună niște naziști pentru un protest. Și că ar trebui să se strângă mai mulți, cu cărămizi și bâte de baseball, ca să le explice naziștilor care-i treaba. La care, personajul celălalt spune „A apărut în Times un articol devastator pe tema asta, o satiră dură.” Iar personajul lui Woody Allen îi dă replica, „Sigur, e bine și cu satira, dar când vorbim de naziști, cărămizile și bâtele de baseball sunt mai elocvente.” E un dialog care în general a stârnit râsul. Nimeni nu l-a criticat pe Woody Allen pentru replicile astea, nimeni nu l-a făcut anti-german, nimeni nu i-a reproșat că incită la violență. Eh, revenim în 2021. Scenariul e următorul: niște tipi, întâmplător israelieni, se îndeletnicesc cu următoarele: susțin genocidul și politicile de expulzare a altor tipi, să le zicem palestinieni, de pe teritoriul unde aceștia trăiesc de secole. Susțin rasismul instituționalizat, discriminarea, sunt de acord ca 2 milioane de oameni să fie închiși într-un țarc uriaș din care nu iese și unde nu intră nimeni, unde au apă potabilă și energie electrică cu țârâita, fără prea multă mâncare și medicamente, fără posibilitatea de a munci, de a merge la școală în condiții decente, fără posibilitatea de a se trata pentru boli grave, cum e cancerul. Este deplasat să îi comparăm pe tipii ăștia care susțin politicile de tip apartheid și anihilare a unei populații, cu naziștii? Din punctul de vedere al mai multor jurnaliști israelieni, cum sunt Gideon Levy și Amira Hass, cine susține genocidul, fie el și lent, întins pe parcursul a mai bine de 70 de ani și epurarea etnică este nazist, fascist. Iar respectatul intelectual israelian Yeshayahu Leibowitz, evreu religios pe deasupra, într-un interviu din 1990, avertiza că Israelul a devenit „un stat iudeo-nazist.”

 

Deci niște astfel de tipi se adună la New York să își manifeste în stradă susținerea față de asemenea de practici. Alți tipi, care se opun fascismului și genocidului, se întâlnesc cu un astfel de tip și îl zguduie puțin mai tare. Iar presa urlă: antisemitism! De ce este ok ca în anii 40 un nazist sau un susținător al naziștilor, ce participă la un marș de susținere a lui Hitler, să fie întâmpinat cu cărămizi și bâte de baseball, iar în 2021, un tip ce are aceleași apucături ca naziștii sau îi susține pe cei cu aceleași apucături ca naziștii trebuie întâmpinat cu panseluțe și garoafe sau cel mult ignorat? E simplu, pentru că individul din 2021 este evreu sionist, iar aceștia sunt mai presus de orice: de lege, de morală. Un nazist nu are drepturi și e foarte bine că își ia un șut în fund sau o bâtă de baseball peste picioare, dar un evreu care susține practici naziste nu poate fi atins nici cu o pană. Nu susțin violența, dar îmi este imposibil să trec cu vederea ipocrizia și standardul dublu. Iar în același timp, în Israel, evreii pot scanda „moarte arabilor” fără să pățească nimic, fără ca presa internațională să se revolte, fără ca opinia publică să ia foc. De ce? Pentru că sunt evrei, iar a fi evreu a ajuns a fi echivalent cu intangibil. De aceea și duce Israelul politica pe care o duce, pentru că i se permite. Ești evreu? Beneficiezi de licența de a ucide, a fura teritorii, a da oamenii afară din case, a teroriza, a discrimina, a face unor oameni nevinovați ceea ce Germania nazistă le-a făcut lor. De ce? Doar pentru că a existat Holocaustul iar de atunci, evreul a devenit victima supremă. Nimeni nu suferă ca evreul, nimeni nu este dicriminat ca evreul, el deține monopol asupra suferinței. Iar dacă faci cunoscute aceste lucruri ești etichetat ca antisemit. Eu voi fi etichetată ca antisemită pentru articolul ăsta. Este un instrument menit să reducă oamenii la tăcere, o minciună folosită pentru a întoarce realitatea cu susul în jos, pentru a transforma susținătorii statului Israel în victime și pentru a culpabiliza adevăratele victime, dând vina pe ele pentru propria suferință. Iar dacă permitem ca această minciună să treacă necontestată, ajutăm Israelul să scape cu mâinile curate. Nu veți găsi lucrurile acestea în presa mainstream, pentru că ea este preocupată să nu rănească sensibilitățile evreiești. Cu atât sunt mai de respectat evreii, israelieni sau nu, care denunță crimele Israelului și spun faptelor pe nume.