Netanyahu OUT, Bennett IN. Viitorul palestinienilor încotro?

  

Coaliția Naftali Bennett-Yair Lapid pune capăt celor 12 ani de mandat în funcția de prim-ministru pentru Benjamin Netanyahu. Guvernul va fi alcătuit din 8 formațiuni politice și va fi unul de rotație. Naftali Bennett, liderul partidului de extremă dreapta Yamina, urmează să stea în funcție primii doi ani, urmând ca Yair Lapid, liderul partidului centrist Yesh Atid urmând să preia mandatul pe 27 august 2023. Benjamin Netanyahu s-a repezit să-l acuze pe Bennett că e prea moale și se dă cu stânga, exprimându-și grija pentru păstrarea caracterului evreiesc al statului Israel în astfel de condiții. Dar suporterii lui Bibi pot să stea liniștiți, Yair Lapid i-a asigurat că această coaliție nu va face Israelul mai puțin evreiesc sau sionist și că adevărații lor dușmani sunt Hamas, Hezbollah și Iran, nu cei care gândesc diferit față de partidul Yesh Atid. Cât despre Naftali Bennett, un om care s-a lăudat cu câți arabi a omorât el, nu cred că se pune problema că ar fi prea „moale.” Palestinienii vor avea în continuare de suferit, ca pe vremea lui Netanyahu, poate chiar mai rău.

 

Dar cine este Naftali Bennett? Un naționalist hardcore, care urmează linia sionismului religios, fost lider al unei grupări a settlerilor extremiști, care nu crede într-un acord pașnic cu palestinienii. Un politician care militează pentru anexarea Cisiordaniei și construcția de colonii și care se opune categoric formării unui stat palestinian în West Bank. A fost ministru al apărării, educației și al economiei în guvernul Netanyahu și întâiul premier israelian care se declară religios. Sioniștii religioși cred că statul Israel va grăbi sosirea lui Mesia, fără să aibă vreun suport în textele biblice pentru asemenea aserțiuni, dimpotrivă, evreii credincioși anti-sioniști susțin că sionismul religios modern forțează mâna lui Dumnezeu. Interesant cum acești sioniști ce susțin că ei cred în Dumnezeu nu își pun problema că încalcă legea divină cu fiecare nouă colonie ridicată pe pământul unde trăiesc alți oameni, cu fiecare casă demolată, cu fiecare familie lăsată pe drumuri, cu fiecare om batjocorit, umilit, nelăsat să trăiască și să muncească în liniște, cu fiecare bolnav de cancer sau alte boli grave căruia îi interzic accesul la spitalele din Ierusalim, cu fiecare copil ucis în Gaza. 

 

Dacă Netanyahu își mai modera afirmațiile făcute în public, mai ales cele din presa internațională, Bennett este direct și combativ și nu încearcă să-și îndulcească tonul. Astfel că este cunoscut pentru declarații anti-palestiniene extrem de dure. Într-o dispută televizată, l-a admonestat pe un membru arab israelian al parlamentului care susținea că evreii nu au niciun drept să colonizeze Cisiordania, spunându-i „Când voi încă atârnați prin copaci, noi aveam aici un stat evreiesc.” Din punctul său de vedere, crearea unui stat palestinian ar fi o sinucidere pentru Israel, conflictul nu trebuie soluționat, ci trebuie suportat, „ca o bucată de șrapnel în posterior”, teroriștii ar trebui uciși, nu eliberați (desigur, prin „terorist” el se referă la orice palestinian care se revoltă împotriva ocupației) și când a fost chestionat cu privire la actele de război ce vizau copiii din Gaza, a răspuns senin că aceia nu sunt copii, ci teroriști. 

 

Un lucru e clar: principalul obiectiv al lui Naftali Bennett este controlul israelian pe întreg pământul Palestinei istorice, de la râul Iordan la marea Mediterană. O administrație Bennett va putea fi orice, numai democratică nu. În orice caz, palestinienii nu au motive de bucurie. Cu un asemenea premier israelian, speranțele pentru pace și un stat independent nu pot fi decât foarte mici. Câtă vreme proiectul coloniilor continuă să lase palestinienii fără pământuri, câtă vreme se menține blocada impusă Fâșiei Gaza, câtă vreme mecanismele instituționalizate care perpetuează supremația evreiască și marginalizează palestinienii sunt consolidate de un guvern după altul, nu există vreo șansă pentru pace.

Fortăreața „Israel”

Că Benjamin Netanyahu nu plănuiește să evacueze niciuna dintre coloniile ilegale ale țării sale nu este șocant. Toți cam știam că aceasta este poziția sa, chiar dacă nu ne-ar fi oferit din când în când indicii deloc subtile. Ce sfidează logica este obiceiul periodic al lui Bibi de a anunța cu turle și trâmbițe că nu are nicio intenție de a desființa vreo colonie din Cisiordania ocupată.

Cu ce scop?

Sigur, dă bine atunci când o asemenea intenție este enunțată în cadrul unei ceremonii ce sărbătorește 50 de activitate colonialistă, așa cum a procedat prim-ministrul „Israelului” săptămâna trecută.

Totuși, a-i încuraja pe coloniști este doar o fracțiune a poveștii adevărate. Pe măsură ce deținerea funcției de prim-ministru Zionist s-a tot prelungit în mod inevitabil, Netanyahu a amplificat treptat acest gen de retorică. În timp ce se afla în Davos, Elveția, în 2014, pentru a se întâlni cu secretarul de stat de atunci John Kerry, Bibi a declarat pentru un grup de jurnaliști israelieni că:

„Nu am nicio intenție de a evacua vreo colonie sau de a dezrădăcina vreun israelian.”

Din nou, e greu de crezut că John Kerry a fost exagerat de optimist privind o înțelegere cu Netanyahu. Puțini ar fi. Și acestea sunt doar două exemple din multe altele. Reiterarea constantă a intenției de a nu ceda niciun metru de pământ. Enunțarea constantă a acestei politici în arenele israeliene și internaționale este ceea ce o face remarcabilă. Acest refren s-a aflat în top 40 încă de când a venit Netanyahu la putere și poziția sa acolo s-a dovedit sigură. Ce se află în spatele depășirii recordului?

Benjamin Netanyahu, cel mai proeminent moștenitor de astăzi al școlii Zioniste revizioniste, crede cu tărie în conceptul de „zid de fier” articulat de Vladimir Jabotinsky. Această ideologie concepe o prezență militară impenetrabilă înconjurând Eretz Israel, protejând proiectul Zionist de vânturile ostile. Jabotinsky credea că numai forța armată îi poate face pe evrei să locuiască pe Pământul Sfânt. Această abordare, prin însăși designul său, cerea un război aproape continuu. Altfel, zidul ar fi devenit de nejustificat. Menachem Begin, Benjamin Netanyahu, partidul Likud și în general dreapta „Israelului” își datorează temeliile ideologice acestei abordări.

Lumea de astăzi s-a micșorat, informația circulă în secunde și accesul la așa-zisa informație este disponibil aproape universal. A justifica acum zidul de fier necesită mult mai mult decât a răspândi zvonuri despre hoarde sângeroase ce așteaptă la porțile națiunii. Acum trebuie să arătăm prin fotografii și clipuri video că așa-zisele hoarde sunt suficient de însetate de sânge. Totul este mai degrabă obositor.

Benjamin Netanyahu este un maestru al provocărilor. O declarație bine plasată ce declamă strident pământul drept un giuvaer al coroanei Zioniste poate stârni suficientă mânie pentru a justifica îngroșarea zidului ce înconjoară fortăreața „Israel.”

„Ia uite! Am spus un lucru mărunțel și întreaga lume este cuprinsă de panică! Cetățeni, suntem asediați! Puneți mâna pe arme!”

Răspândirea fricii a devenit o politică înrădăcinată în principiile fundamentale ale tuturor administrațiilor ce s-au perindat. Fără aceasta, nu există o justificare pentru stat. Numai dacă pocnești suficient lumea exterioară, numai dacă lași suficiente săgeți să zboare din direcția zidurilor fortăreței pentru a stimula un răspuns, poți mobiliza poporul.

Ațâțarea focurilor conflictului este unul dintre stâlpii centrali ai Zionismului. Conflictul este combustibilul ce menține statul Zionist pe linia de plutire în mijlocul oceanului propriei irelevanțe. Cascadoriile lui Bibi de a trimite săgeți verbale pentru a incita opinia publică este o strategie Zionistă clasică. Pentru guvernul israelian, un evreu în pericol este un evreu util. Numai printr-o evreime aflată în pericol poate Bibi și cei ca el să insufle viață nouă în zombiul Zionist. Și unde nu pândește pericolul, ei bine, îl putem crea printr-o ușoară zeflemea politică.

Ideologia Zionistă este coruptă, mereu a fost. Totuși, Benjamin Netanyahu ne-a învățat o lecție valoroasă. Prin destui dușmani externi, poți reînvia oricând un specimen mort al unei mișcări politice. Și dacă dușmanii externi nu mai există, și aceștia pot fi reînviați la fel de bine.

http://www.truetorahjews.org/fortess-israel

Nu BDS delegitimizează Israelul, ci interzicerea BDS-ului de către domnul prim-ministru o face

de Michael Lesher


Dragă prim-ministrule,

Până acum am ezitat să îți scriu. Comunicarea implică un grad de tovărășie și chiar nu credeam că avem ceva în comun care să mă facă să mă adresez ție cu directețea pe care o presupune o scrisoare. Ca să fiu complet sincer, nici nu știam ce fel de limbaj ar trebui să folosească cineva sfătuind un criminal de război.

Totuși, crearea de către guvernul tău a unor forțe speciale ale căror scop este deportarea tuturor protestatarilor implicați în activismul non-violent împotriva ocupației israeliene ilegale -- și interzicerea accesului în țară a tuturor non-israelienilor dedicați aceluiași scop -- a rezolvat problema.

Dată fiind noua ta politică și eu sunt un criminal la fel ca tine -- deoarece, ca membru al Jewish Voice for Peace, mă opun încălcării legii umanitare, încălcare căreia tu ți-ai dedicat întreaga carieră.

Deci, ca de la un criminal la altul, îți scriu acum un simplu avertisment: nu o să scapi cu fața curată.

Poate tu crezi că obligând fiecare oponent onest al ocupării Palestinei de către guvernul tău să părăsească țara, vei obține ceea ce directorul general al ministerului afacerilor strategice a numit o „victorie” -- și anume, „o schimbare a narativei globale privind Israelul” în care descurajantul cuvânt „ocupație” prea rar va fi auzit.

De fapt, nu vei face decât să oferi dovada ilegitimității statului tău -- un lucru pe care mișcarea pentru drepturile palestinienilor (sau cum preferi tu să o numești, „mișcarea BDS”) nu a încercat niciodată să îl facă, dar pe care eforturile tale aproape sigur că îl vor realiza.

Iată de ce.

Sufocarea disidenței oneste este cel mai rapid mod de a delegitimiza un guvern. Când colegul tău Natan Sharansky a fost arestat ca refuznic rus în 1977, a fost acuzat de trădare din cauza criticii sale aduse tratamentului aplicat evreilor de către guvern, critică ce, chipurile, ar fi subminat statul sovietic. Activiștii evrei și mass-media au descris rapid această acuzație ca fiind „o mișcare menită a discredita întreaga mișcare pentru drepturile omului din URSS.”

Ce s-a întâmplat? Guvernul sovietic, desconsiderat de întreaga lume, a trebui să dea înapoi -- și Sharansky a devenit erou internațional (să nu mai pomenim că a devenit și ministru în cabinetul israelian). Acum Israelul se îmbarcă pe același curs pe care l-au încercat sovieticii. Serios! Doar înlocuiți cuvântul „evreu” cu „palestinian” și „Uniunea Sovietică” cu „Israel” și atacul tău împotriva activismului ce se opune ocupației este o copie fidelă a modelului folosit de ruși împotriva lui Sharansky și a altor critici evrei.

Hai recunoaște, domnule prim-ministru, acea veche stratagemă nu va păcăli pe nimeni. Până la urmă, Israelul este cel care l-a ajutat pe Sharansky să devină celebru pentru disidența sa și pentru avertismentul său cât se poate de relevant că permiterea sau interzicerea disidenței este testul care „va determina dacă societatea este o societate liberă sau una guvernată de frică.” Chiar credeți că Israelul poate pica acest test în fața aceleași lumi care l-a făcut vedetă pe Sharansky -- fără să suporte consecințele de care s-au lovit sovieticii?

Propaganda ta despre BDS nu este credibilă. Gilad Erdan, omul tău cheie în campania anti-BDS, practic a comparat mișcarea BDS cu naziștii, pretinzând că sprijinul față de drepturile umane palestiniene „i-ar face mândri pe cei mai mari antisemiți din istorie.” Ar putea cineva să convingă un public larg că există comparație între campaniile pentru drepturile omului și camerele de gazare? Iar efortul acesta nu e cumva teribil de ipocrit, venind din partea unui guvern care se zbârlește la cea mai inocentă comparație între politicile sale și cele ale Germaniei naziste?

Mai rău, atunci când campania ta nu e calomniatoare, e de-a dreptul imbecilă. Când activista de origine elvețiană Rita Faye a fost împiedicată să intre în Israel, guvernul tău și-a justificat gestul susținând că respectiva era una dintre acei protestatari pisălogi care „blochează operațiunile IDF-ului și ale Poliției de Frontieră.” Ne-am putea întreba de ce, dacă Faye neînarmată fiind a reușit să oprească armata israeliană, nu a fost niciodată acuzată de acest lucru. Dar nu-ți face griji, toți recunoaștem intimidarea atunci când o vedem și gălăgia ta nu păcălește pe nimeni.

Nici agenții tăi nu sunt credibili. L-am menționat deja pe propagandistul anti-BDS Gilad Erdan, care la un moment dat l-a lăudat pe dictatorul egiptean Abdel Fatah al-Sisi ca fiind „generos” pentru a fi propus un stat palestinian în deșertul Sinai. Un om care își împarte timpul între teorii ale conspirației și promovarea unui bantustan palestinian pur și simplu nu prezintă încredere. Nici Aryeh Deri nu prezintă încredere, un alt cavaler al armatei anti-BDS, care a trebuit să își părăsească funcția de ministru al internelor cu ceva timp în urmă pentru a servi 3 ani în închisoare pentru mită, fraudă și abuz de încredere. Danny Danon, ambasadorul Israelului la Națiunile Unite îi atacă și el pe față pe cei ce cred în drepturile omului pentru palestinieni. El este același individ pe care l-ai dat afară din funcția de ministru adjunct al apărării după ce ți-a condamnat guvernul că nu a ucis destui oameni în Gaza.

A, și mai e și Sima Vaknin, a cărei fostă funcție a fost aceea de a cenzura ziarele israeliene. Acum că se ocupă cu trecerea avocaților pentru drepturile omului pe lista neagră în numele Ministerului Afacerilor Strategice, vrea ca și această activitate să fie ținută departe de ochii publici: „Dorim ca cea mai mare parte a muncii Ministerului Afacerilor Strategice să fie clasificată”, a declarat ea.

Acest gen de lucruri te dă de gol. Dacă nu îți era rușine de felul în care îți conduci campania anti-BDS -- asta ca să nici nu menționăm oamenii ce se ocupă de ea -- nu ai încerca să o ascunzi, nu-i așa?

Criticii nu sunt dușmani. Pe lângă faptul că sunt calomnioase, ipocrite și antidemocratice, tacticile brutale folosite de guvernul tău împotriva activiștilor ce se opun ocupației se bazează pe o premisă defectuoasă. Ele îi consideră pe criticii guvernului tău dușmanii statului. Acest lucru nu a fost adevărat în cazul niciunui activism pentru drepturile omului și cu siguranță nu este adevărat în Israel.

Așa cum am menționat mai devreme, sunt membru al organizației Jewish Voice for Peace, care se opune ocupației israeliene asupra pământului palestinian și susține eforturile non-violente de a-i pune capăt, inclusiv folosirea boicoturilor. Jewish Voice for Peace nu caută distrugerea Israelului. Nici eu.

Dar trebuie să te avertizez: acțiunea naște acțiune. Dacă te comporți ca un stat totalitarist -- criminalizând disidența principială și reducând la tăcere criticii -- e posibil ca oamenii să privească Israelul așa cum privesc totalitarismul în general. Dacă propovăduiești violența pe post de autoapărare, așa cum ai făcut în timpul ultimului asalt al țării tale asupra Gazei și apoi condamni protestatarii pașnici, unii ar putea ajunge la concluzia că guvernul tău promovează brutalitatea în defavoarea non-violenței și să judece corespunzător.

Campania non-violentă împotriva ocupației nu poate niciodată să amenințe Israelul; poate doar să îl îmbunătățească. Tentativa guvernului tău de a-i goni din țară pe criticii acesteia e o chestiune aparte. Cu cât campania ta va reuși, cu atât vei submina mai mult legitimitatea guvernului tău -- și cu atât mai mult Israelul va fi definit nu de principii legale ci de șovinism represiv. Și dacă nu îți dai seama de asta rapid, răul pe care i-l vei face țării tale se va putea să fie greu de reparat.

https://zcomm.org/znetarticle/bds-doesnt-delegimitize-israel-mr-prime-minister-your-effort-to-ban-it-does/

Cine și ce este adevăratul Bibi Netanyahu?

de Alan Hart

Este el un vânzător șiret, lingușitor, necinstit, care știe că tot ce spune despre Israelul aflat în pericol de a fi anihilat și despre cum nu are el un partener de pace palestinian, este o aberație propagandistică sau chiar crede ceea ce spune?

Jamie Stern-Weiner scria la un moment dat într-un articol publicat de Mondoweiss că: „Dacă Benjamin Netanyahu nu ar fi intrat în politică, s-ar fi aflat pe Broadway, zugrăvind în tușe groase un rol de ticălos într-o pantomimă. Agresivul prim-ministru israelian este respingător de teatral, într-atât încât până și cei mai credincioși aliați ai Israelului din comunitatea evreiască americană îi cer să o lase mai moale. Este genul de om care nu doar că îți apare la ușă neinvitat, dar își mai aduce cu el și rufele murdare, îți golește frigiderul, urinează în chiuvetă și apoi îți iese furtunos din casă plângându-se de proasta găzduire.”

Dacă Netanyahu știe că enunțurile sale sunt „bs” (un Carterism pentru bullshit), cred că se poate spune că pășește pe urmele lui Joseph Goebbels, șeful propagandei lui Hitler. Ceea ce îi susținea modul de abordare de tip propagandă era credința că o minciună cu cât e mai mare și mai des repetată, cu atât este mai probabil să fie crezută. (După părerea mea, așa se explică succesul Zionismului de-a lungul secolului 20. Vestea bună este că pe măsură ce secolul 21 avansează, tot mai puțini europeni și americani cad în plasa minciunilor gogonate ale propagandei Zioniste).

Goebbles a formulat 18 principii sub forma unui ghid pentru cei care se angajau în propaganda nazistă de război. Iată două dintre ele.

14. Propaganda trebuie să eticheteze evenimentele și oamenii cu fraze sau sloganuri distincte.

a. Ele trebuie să evoce răspunsurile dorite pe care audiența le posedă în prealabil.

b. Trebuie să fie ușor de reținut.

c. Trebuie utilizate iar și iar.

16. Propaganda adresată frontului de acasă trebuie să creeze un nivel optim de anxietate.

Dovada succesului lui Netanyahu în a crea un nivel optim de anxietate pe frontul său de acasă constă în faptul că vasta majoritate a evreilor israelieni crede că este și că va fi mereu în pericol de anihilare. Dar iată și o contradicție. Nu o dată, Netanyahu a profitat de evenimente pentru a miza pe cartea fricii în Europa, cu apeluri către evrei de a se muta în Israel.

Întrebarea ce se naște este următoarea.

Dacă Netanyahu într-adevăr crede că Israelul se află în pericol de anihilare, nu este el iresponsabil cerându-le evreilor europeni să trăiască acolo? Singurul răspuns la care mă pot gândi este că el știe că Israelul nu se află în niciun pericol de anihilare și se simte consolat de o declarație făcută de Ițac Șamir, liderul terorist Zionist care a devenit prim-ministru. Potrivit unui articol scris de israelianul Akiva Eldar, Șamir a spus la un moment dat, „Pentru pământul lui Israel este permis să minți.”

Orice evaluare a cine și ce este adevăratul Bibi Netanyahu trebuie să țină cont de ceea ce trebuie că a moștenit de la tatăl său polonez Benzion, care a schimbat numele familiei din Mileikowski în Netanyahu.

Benzion Mileikovski/Netanyahu a fost un istoric și un scriitor care mereu a crezut în Mai Marele Israel. S-a opus planului de partiție al Națiunilor Unite deoarece nu îi oferea suficient pământ statului ce avea să fie Israelul; și, la vremea respectivă, a fost în favoarea „transferării” (epurării etnice cu alte cuvinte) a arabilor din Palestina.

De fapt, analiza sa a ceea ce s-a întâmplat în Palestina pentru ca Zionismul să poată obține tot ce și-a dorit este la fel cu cea pusă în cuvinte de Ze’ev Jabotinsky, fondatorul armatei Israelului și al așa-numitului „Zionism revizionist” dar care era de fapt Zionism sincer. (Singura diferență între acesta și ceea ce era considerat Zionism mainstream fondat de Herzl și condus de Weizmann era că mainstreamerii mințeau în legătură cu scopul adevărat al Zionismului și consecințele acestuia). Mainstreamerii au pretins că putea exista o cooperare cu arabii. Au mințit din două motive principale. Unul era nevoia de a evita provocarea unei ostilități arabe prea mari, prea repede. Al doilea era nevoia de a induce în eroare și a înșela evreii, mai ales pe cei din Europa de Vest și America de Nord, în legătură cu intențiile reale ale Zionismului).

Evreul rus Jabotinsky a scris „The Iron Wall”, care a devenit biblia Zionismului „revizionist” și, de fapt, principalul text inspirațional pentru toți naționaliștii evrei care au devenit israelieni, inclusiv cei care nu se considerau revizioniști. În 1940, Benzion Mileikovski/Netanyahu s-a dus la New York pentru a fi secretarul personal al lui Jabotinsky.

Deoarece a cunoaște mentalitatea lui Jabotinsky și pe cea a tatălui lui Netanyahu este cheia pentru a înțelege cum și de ce Israelul a devenit un stat arogant, agresiv și opresiv, voi cita câteva paragrafe din „The Iron Wall.”

„Nu poate fi vorba de o reconciliere voluntară cu arabii, nici acum și nici în viitorul apropiat. Toți oamenii de bună credință, cu excepția celor orbi din naștere, au înțeles cu mult timp în urmă că este absolut imposibil să ajungi la o înțelegere voluntară cu arabii Palestinei pentru transformarea Palestinei dintr-o țară arabă într-una cu o majoritate evreiască.

Orice popor nativ își consideră țara căminul lui național, unde dorește să fie complet stăpân. Niciodată nu va permite în mod voluntar existența unui alt stăpân. La fel este și în cazul arabilor. Împăciuitoriștii dintre noi încearcă să ne convingă că arabii sunt niște fraieri care pot fi păcăliți cu ușurință prin formulări care să ascundă adevăratele noastre țeluri. Eu refuz categoric să accept această viziune asupra arabilor palestinieni.

Au exact aceeași psihologie pe care o avem și noi. Privesc Palestina cu aceeași dragoste instinctivă și fervoare veritabilă cu care aztecii priveau Mexicul sau siucșii preeria. Fiecare popor va lupta împotriva colonizatorilor până când se va stinge și ultima picătură de speranță că ar putea evita pericolele colonizării și ale cuceririi. Palestinienii vor lupta în acest fel până la ultima scânteie de speranță.

Nu contează ce cuvinte mieroase folosim pentru a explica palestinienilor colonizarea noastră. Colonizarea își are înțelesul ei integral și inevitabil, priceput de orice evreu și orice arab. Colonizarea are un singur scop. Asta este natura lucrurilor. A schimba natura este imposibil. A fost necesar să demarăm colonizarea împotriva voinței palestinienilor și aceeași condiție există acum.

Chiar și un acord cu non-palestinienii (alți arabi) reprezintă același tip de fantezie. Pentru ca naționaliștii arabi din Bagdad și Mecca și Damasc să fie de acord să plătească un preț atât de serios ar trebui să refuze să păstreze caracterul arab al Palestinei.

Nu putem să oferim nicio compensație, nici Palestinei, nici palestinienilor, nici altor arabi. Astfel, un acord voluntar este de neconceput. Toate colonizările, chiar și cele mai reținute, trebuie să continue sfidând dorința populației native. Așa încât, poate continua și se poate dezvolta numai sub scutul forței care constă într-un Zid de Fier pe care populațiile locale nu îl pot pătrunde. Aceasta este politica noastră vizavi de arabi. Să o formulăm în alt mod ar fi o ipocrizie.

Fie prin Declarația Balfour, fie prin Mandat, forța externă este o necesitate pentru stabilirea în țară a unor condiții de stăpânire și apărare prin care populația locală, indiferent de ceea ce își dorește, să fie privată de posibilitatea de a obstrucționa colonizarea noastră, administrativ sau fizic. Forța trebuie să aibă rolul ei – cu autoritate și fără indulgență. Aici nu există diferențe semnificative între militariștii și împăciutoriștii noștri. Unii preferă un Zid de Fier din baionete evreiești; ceilalți un Zid de Fier din baionete englezești.

Dacă vrei să colonizezi un ținut unde trăiesc deja niște oameni, trebuie să amplasezi o garnizoană în acel loc sau să găsești niște oameni bogați sau sponsori care să facă acest lucru pentru tine. Sau? Sau altfel trebuie să renunți la colonizare, pentru că fără o forță armată care va zădărnici fizic orice încercare de a distruge sau a împiedica această colonizare, colonizarea este imposibilă – nu dificilă, nu periculoasă, ci IMPOSIBILĂ! Zionismul este un proiect colonialist și de aceea succesul sau eșecul lui depinde de problema forței armate. Este important să vorbești ebraica, dar, din păcate, este chiar mai important să știi să tragi cu arma – sau altfel am terminat cu joaca de-a colonizarea.

Pentru reproșurile răsuflate că acest punct de vedere nu este etic, răspund – absolut neadevărat. Aceasta este etica noastră. Nu există altă etică. Câtă vreme pentru arabi există și cel mai mic licăr de speranță că ne-ar putea împiedica, nu își vor vinde aceste speranțe – nici pentru cuvinte dulci, nici pentru o îmbucătură gustoasă, pentru că palestinienii nu sunt o gloată, ci un popor, un popor viu. Și niciun popor nu face o asemenea concesie în legătură cu astfel de chestiuni fatidice, doar atunci când nu mai există nicio speranță, până când nu vom fi înlăturat orice deschizătură vizibilă în Zidul de Fier.”

Aceasta era ideologia Zionismului revizionist/onest, cu un deceniu înainte ca naziștii să vină la putere în Germania. Ideea ei principală, care l-a încântat pe tatăl lui Bibi Netanyahu, era aplicarea forței brute pentru a nu le da arabilor nicio șansă de a-și recupera pământul deposedat. Nu se lua în considerare ce era bine sau rău din punct de vedere moral. Compromisul era exclus. Era o strategie de tipul „ori ei ori noi.”

Benzion Mileikowski/Netanyahu a murit în casa sa din Ierusalim în aprilie 2012 la vârsta de 102 ani. La puțin timp după moartea sa, Jason Epstein, un co-fondator al New York Review of Books, a lăsat să-i scape într-o discuție într-un grup evreiesc, că Benzion i-a spus la un moment dat că singurul mod prin care Israelul ar putea supraviețui ar fi „acela de a ucide toți arabii.”

Cât de mult a fost influențat fiul de tatăl său, a fost lămurit într-un interviu pentru Ma’ariv din aprilie 2009. El a replicat: „Am o idee generală. Bibi se poate să aibă aceleași scopuri ca mine, doar că el ține pentru sine metodele folosite pentru a le realiza, pentru că dacă le-ar exprima, și-ar expune scopurile.”

Și aici cred că se află cheia înțelegerii adevăratului Bibi Netanyahu. Deoarece nu poate spune adevărul, adevărul fiind că el nu este câtuși de puțin interesat de pacea cu palestinienii și că soluția sa preferată este o epurare etnică finală a Palestinei, trebuie să spună minciuni. Dar, pentru a avea credibilitate în lumina sfidării legii internaționale și a acțiunilor criminale ale Israelului, acestea trebuie să fie niște minciuni cu adevărat MARI și, așa cum sfătuia Goebbels, ele trebuie repetate iar și iar.

O concluzie evidentă este că Bibi Netanyahu a știut mereu că tot ce afirmă despre Israelul aflat în pericol de anihilare și despre inexistența unui partener de pace palestinian este o aberație propagandistică. Dar adevărul despre el poate fi ceva mai complicat.

În 1980, am avut o conversație cu generalul-maior în retragere Shlomo Gazit, cel mai bun și mai inteligent dintre directorii serviciilor secrete militare israeliene. I-am spus că am ajuns la concluzia că totul e un mit – că existența Israelului nu s-a aflat niciodată, dar niciodată în pericol. El mi-a zâmbit cu tristețe și mi-a răspuns: „Problema cu noi israelienii este că am devenit victimele propriei noastre propagande.”

Așa că se poate ca atunci când Netanyahu se adresează în fața Congresului american, să nu știe că minte atunci când spune că Iranul reprezintă o amenințare la adresa existenței Israelului, deoarece a devenit o victimă a propriei propagande și acum crede că ceea ce scoate pe gură este adevărat.

Dacă acesta este cazul, atunci trebuie să spunem nu doar că e irațional, dar și lunatic frizând nebunia clinică. Dacă va mai obține un mandat, Zionismul își va continua eforturile crude și criminale pentru a provoca o predare palestiniană în termeni Zioniști și ritmul transformării anti-israelismului în antisemitism se va accelera.

Nu e niciun mister în legătură cu ce este Bibi Netanyahu. Este un dezastru. Pentru palestinieni. Pentru evrei. Pentru regiune. Și foarte posibil, pentru întreaga lume.

Haideți să vorbim despre soluția unui singur stat în care israelienii și palestinienii sunt egali

de Yousef Munayyer

Aproape că se putea auzi murmurul colectiv din cercurile Washingtonului axate pe politica Orientului Mijlociu când președintele Donald Trump a comentat că se îndepărtează de soluția celor două state, care a fost piesa de rezistență a politicii de pace în ultimii 15 ani.

La prima vedere pare o schimbare dramatică și poate încă un element șocant ce vine din partea unei Case Albe care nu are experiență în chestiunile serioase de politică externă. Dar în realitate, nu este nici atât de dramatică, nici produsul unei neglijențe a unui președinte ignorant.

Scepticismul cu privire la viabilitatea soluției celor două state a fost vocalizat tot mai puternic și consistent de către Administrația anterioară. Apoi, secretarul de stat american John Kerry a declarat că soluția celor două state mai are doi ani, cel mult patru în care poate fi implementată. Președintele Obama a explicat că a permis adoptarea recentei rezoluții a Consiliului de Securitate al U.N. privind ilegalitatea coloniilor israeliene din cauza pericolului în care se află soluția celor două state. Administrația Obama doar punea bazele pentru o acceptare publică a unei situații dictate de realitatea concretă. Faptul că Administrația următoare – a lui Trump – a început discuția despre alternative nu este o boacănă, ci următorul pas logic.

În mod întâmplător, nu avem de-a face întru totul cu o gafă a lui Trump. Casa Albă a dat înapoi față de soluția celor două state într-o declarație cu o noapte înaintea conferinței de presă Trump/Netanyahu și platforma GOP pe 2016 a înlăturat orice referire la ea. Întrebarea este cum arată alternativa unui singur stat?

Ei bine, în ceea ce privește guvernul Israel și pe Benjamin Netanyahu, aceștia vor să păstreze întreg teritoriul. În discuțiile sale cu președintele Trump, Netanyahu a spus că israelienii nu sunt ocupatori în Iudeea, un termen biblic pentru o parte din Cisiordania ocupată. El a afirmat în mod deschis că în orice acord, Israelul va „păstra controlul securității întregii zone la vest de râul Iordan.” Cu alte cuvinte, niciun stat palestinian. Israelul ar accepta numai un stat între râu și mare. Ce drepturi ar avea palestinienii nu este clar, și, pentru Netanyahu, nu este important.

Asemenea idei au fost vehiculate în Israel încă de când acesta a ocupat Cisiordania și Gaza. Unii israelieni doresc să anexeze părți mari ale Cisiordaniei și să îi arunce pe palestinienii neanexați în Iordania, pe care ei îl consideră stat palestinian. Alții vor să anexeze întreg teritoriul și să le dea palestinienilor drepturi limitate dar nu cetățenie. Unii încă vorbesc de anexarea întregii Cisiordanii și oferirea cetățeniei israeliene palestinienilor, crezând că încă ar putea să-și păstreze majoritatea evreiască. Asta, desigur, nu ar include Fâșia Gaza, ale cărei două milioane de palestinieni ar urma să fie aruncate în Egipt sau ar rămâne întemnițate în actuala lor închisoare în aer liber.

Dar ce cred palestinienii despre asta? Ce se întâmplă dacă iordanienii, egiptenii și palestinienii nu sunt de acord? Israelienii care invocă asemenea coșmaruri apartheidice nu s-au oprit niciodată să se gândească la consimțământul palestinienilor și al arabilor. Din moment ce palestinienii nu vor fi niciodată de acord cu o și mai mare deposedare, rămân puține opțiuni: strămutarea forțată, continuarea statu-quo-ului la infinit sau drepturi egale pentru toți. Primele două opțiuni ar trebui să fie inacceptabile pentru toată lumea în secolul 21. Asta înseamnă că rămâne o singură opțiune: egalitate pentru toți.

Aceasta este o realitate greu de acceptat pentru toată lumea. Pentru israelieni, acest lucru înseamnă acceptarea ideii că o democrație evreiască pe pământul Palestinei nu este posibilă. Pentru palestinieni, înseamnă acceptarea ideii că nu este posibilă existența unui stat în mare măsură omogen pentru poporul palestinian. Liderii ambelor comunități trebuie să înceapă să introducă această realitate dură popoarelor lor și făcând asta, să accepte responsabilitatea pentru tot ceea ce s-a pierdut în timp ce s-a mers în direcții greșite.

Întrebările pe care trebuie să ni le punem acum sunt: cum facem din asta o realitate? Cum trebuie să arate compromisurile pe care trebuie să le facă ambele părți? Cum arată procesul de ajungere acolo? Ce imbolduri și ce mijloace de constrângere trebuie folosite pentru a mișca părțile în această direcție? Nu sunt întrebări la care se poate răspunde cu ușurință, parțial pentru că această discuție atât de necesară a fost suprimată atâta vreme de o comunitate politică globală care a refuzat să devieze fie și un centimetru de la dogma celor două state.

Am petrecut nesfârșite ore dezbătând direcția unei linii între nenumăratele colonii și sate. Dar direcțiile pe care trebuie să le explorăm acum mergând înainte sunt cele care trebuie trasate într-un acord politic sau într-o constituție, care să echilibreze aspirațiile colective ale israelienilor și palestinienilor cu respectarea completă a drepturilor umane ale fiecărui popor.

Unii ar putea întreba ce se întâmplă dacă israelienii nu vor fi de acord cu drepturile egale, așa cum palestinienii nu vor fi de acord cu deposedarea. Este o posibilitate. Așa cum albii din sudul Statelor Unite și afrikaanerii erau refractari în a accepta reformarea sistemelor care îi privilegiau cu prețul suferinței altora, niciun grup, inclusiv evreii israelieni, nu se va repezi să accepte o asemenea reformă. Vor trebui constrânși pentru a face această alegere, la fel ca în cazul Africii de Sud, de o comunitate internațională care respinge alternativa apartheidului.

Poate că președintele Trump a fost cel care a deschis ușa pentru această conversație, dar cu siguranță nu el va fi cel care va împinge părțile încotro trebuie să meargă. E puțin probabil ca el să obiecteze față de statu quo. Exact de aceea Netanyahu, care știe acest lucru, îl iubește pe Trump și a pariat la greu pe partidul republican în anii recenți, chiar cu costul politizării relațiilor americano-israeliene. El știe că baza GOP (partidul republican) are o puternică afinitate cu Zionismul, inclusiv xenofobia, nativismul, rasismul și, în multe zone, o credință că statul există pentru a proteja dominanța unui grup etno-religios.

Dar va veni o zi, după Trump. Și după mult mai multe colonii. Poate peste 8 ani sau peste 4 sau mai puțin. Și apoi ce se va întâmpla? Când SUA va ieși din acest moment majoritarianist nebun și se va concentra din nou pe valorile incluziunii și ale egalității care într-adevăr o fac o țară măreață, se va trezi înstrăinată de un Israel care s-a aventurat pe tărâmul periculos al apartheidului.

Poate acela va fi momentul în care conversația începută de Trump se va traduce în acțiune.

http://time.com/4675067/israel-palestinians-one-state-solution-trump/

Imaginați-vi-l pe Netanyahu arestat la Londra

Prim-ministrul Benjamin Netanyahu pe strada Downing nr. 10 din Londra

de Gideon Levy

Luni, săptămâna aceasta, zarurile au fost aruncate. Israelul a fost declarat al doilea stat al apartheidului.

În Londra, la amiază, Netanyahu a refuzat să susțină soluția celor două state, marcând astfel sfârșitul acestei strategii. În acea seară, parlamentul israelian a aprobat legea confiscării pământului, indicând instalarea noului regim.

Israelul a obținut ce a dorit și este limpede ca lumina zilei: un singur stat, de la marea Mediterană la râul Iordan și regimul acestuia – apartheidul. Două popoare, unul din ele superior. Scuipatul în ochi nu mai poate fi numit ploaie. Acest scuipat necesită un răspuns și răspunsul trebuie să fie acțiunea.

E bine că Germania lansează o denunțare și că Uniunea Zionistă votează împotriva acestei legi. Și răspunsul Theresei May și al Federicăi Mogherini este încurajator. Dar nu mai e suficient. Gata cu vorbele goale, ajunge cu promisiunile deșarte. Sfârșit. Această escrocherie trebuie oprită și va fi oprită numai prin acțiune. Niciun fel de exprimare a dezacordului nu va realiza nimic; Israelul atacă și cuvintele nu îi vor opri strechea, mai ales dacă Washingtonul continuă să aplaude, să facă cu ochiul sau să tacă.

Nici măcar Curtea Supremă de Justiție nu va mai servi pe post de analgezic național. Dreapta va găsi o cale ocolitoare.

E greu de crezut că severitatea legislației a fost asimilată complet în Israel. De acum înainte este legal să furi de la arabi. Momentan doar pământ și doar din teritoriile ocupate. Dar nu există motiv pentru care legea să se oprească aici. De ce să fie permisibil să furi pământ și nu mașini, bijuterii sau bani? Care este diferența? De ce este permis să ucizi doar arabi în Cisiordania? Pentru că sunt sub-oameni. Și Israelul cască.

Lumea, care nu este expusă mecanismelor de spălare a creierului de aici, înțelege semnificația legii – sfârșitul democrației evreiești, nici mai mult nici mai puțin. Ultima oară când un regim a segregat un popor de celălalt și o rasă de o alta, lumea a știut cum să-l trateze. Și guvernarea albă din Africa de Sud a avut o grămadă de scuze și explicații, și legate de religie și de securitate, dar lumea nu i-a înghițit minciunile. Nu trebuie să le înghită nici în cazul acesta. Este datoria lumii, nu privilegiul ei, de a acționa. Nu trebuie să aștepte anexarea. Un alt stat al apartheidului s-a ridicat în secolul 21 – nu orice stat, ci lumina ochilor lumii – și lumea nu face nimic?

Uniunea Europeană a anulat un summit cu Israelul. Mișcarea BDS a înregistrat câteva succese, mai ales în domeniul conștientizării. Nu e suficient. Cum reacționează un justițiar când vede că este comisă o crimă? Speră ca criminalul să fie adus în fața judecății. Verdictul în cazul noului regim poate fi dat de un singur tribunal – Curtea Internațională de Justiție de la Haga. Acesta este rolul acestui tribunal. Aceasta este datoria sa. Acesta este locul în care trebuie aduși vinovații pentru a fi judecați. În spatele crimei se află criminali. Ce altceva ar fi putut să însemne vorbele secretarului general al U.N., Antonio Guterres, când a declarat că noua lege va avea „consecințe juridice serioase pentru Israel”?

Ceea ce sună ca un vis sau un coșmar poate și trebuie să fie inițiat acolo. Imaginați-vi-l pe Netanyahu arestat în Londra (și dorindu-și să fie încă acasă, investigat pentru trabucuri); pe Avigdor Lieberman extrădat de la Minsk; pe Naftali Bennett tremurând în închisoarea federală; pe îngâmfatul consul din New York pierzându-și imunitatea și pe generalul armatei nedecolând cu avionul său în Franța. Imaginați-vi-i pe toți lăudăroșii de dreapta, care acum se simt de parcă lumea ar fi în buzunarul lor, neîndrăznind să parcurgă aeroportul Ben-Gurion.

Nu va exista vreo exultare față de ghinionul lor. Dar există o dorință de dreptate. Cei care au instalat un regim strigător la cer de rasist trebuie să fie găsiți vinovați și trebuie să plătească pentru faptele lor, inclusiv personal. Numai teama de furia lumii va opri dreapta să mai adopte și alte legi rasiste. Numai teama de furia lumii va reda Israelul în sânul familiei națiunilor.

Aripa de dreapta va susține că a cere lumii să acționeze „nu este democratic” și va fi greu de găsit o glumă mai bună. Va susține că „majoritatea este cea care contează” și va fi greu de găsit o glumă mai tristă. Numai Haga îi va arăta cât de mult se înșală. Numai Haga o va opri. Și încă mai este un drum lung până să ajungem acolo.

http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.770576