Nakba la 74 de ani -- un proces în continuă desfășurare

În fiecare an începând cu 1948, pe data de 15 mai, palestinienii de peste tot din lume se adună pentru a comemora aniversarea dezastrului ce poartă numele Nakba – catastrofa ce a însemnat expulzarea forțată a aproximativ 800.000 de palestinieni din casele lor și transformarea acestora în refugiați, distrugerea sutelor de sate și orașe și transformarea lor în ceea ce a devenit statul Israel. Odată cu Nakba, acest Holocaust pe care n-avem voie să-l numim, pentru că doar suferința evreiască pare să conteze, numele Palestina a fost șters de pe hartă. Nu și din inima și memoria palestinienilor.

 

Catastrofa din 1948 poate că este evenimentul istoric ce stă la baza traumei suferite de poporul palestinian reprezentat de indivizi, familii și societate. Dar avem de-a face cu mai mult de un singur eveniment, ci mai degrabă cu o serie de tragedii care au dus la deposedarea palestinienilor și la refugierea lor dintr-o regiune în alta și dintr-o țară într-alta. Exodul acesta atât de numeros s-a produs în patru etape. 

Prima din ele a reprezentat-o formularea rezoluției UN de partiție a Palestinei, care dispunea împărțirea teritoriului între un stat evreiesc și unul arab. Se estimează că populația statului evreiesc, conform partajării, ar fi fost undeva la un milion, dintre care 42% ar fi fost arabi. Lucru ce nu le-a convenit sioniștilor, care au trecut peste rezoluția UN și au purces la strămutarea acelor arabi. A fost lansată o serie de operațiuni militare împotriva satelor și orașelor arabe de către milițiile sioniste Haganah și Irgun. Astfel începea purificarea etnică. 

A doua etapă a strămutării forțate a palestinienilor începea în martie 1948, când conducerea sionistă a stabilit un plan de epurare etnică cunoscut sub numele de „Planul Dalet.” Astfel s-a făcut tranziția de la atacuri sporadice asupra populației palestiniene la operațiuni ample, bine organizate, ce aveau ca scop capturarea de cât mai mult teritoriu, înainte să expire Mandatul Britanic în Palestina (instaurat după cucerirea Palestinei de la otomani în 1917). Aici merită menționat masacrul de la Deir Yassin, care rămâne în istoria Palestinei ca unul dintre cele mai sângeroase. Satele palestiniene au continuat să fie ținta atacurilor, dar sioniștii aveau să-și îndrepte atenția și către centrele urbane: Haifa, Tiberias, Safad, Ierusalim, Baysan, Acre. 

A treia etapă a campaniei de epurare etnică a Palestinei a debutat pe 15 mai 1948, după ce liderii sioniști au proclamat, în mod unilateral, stabilirea statului Israel. Armatele arabe au intrat în Palestina și a izbucnit primul război arabo-israelian. Forțele israeliene au bombardat și ocupat orașele Lydda și Ramla. A urmat Nazarethul. 

A patra fază s-a desfășurat între octombrie 1948 și începutul lui 1949. Israelienii au ocupat orașul Bir al-Sabi și al-Dawayima, precum și orașele sudice Isdud și al-Majdal, expulzând locuitorii lor în Fâșia Gaza. Apoi au intrat în deșertul Negev, forțând plecarea triburilor de beduini care locuiau acolo. 

Până la sfârșitul războiului, peste 400 de sate și orașe au fost distruse și depopulate, iar zeci de mii de oameni au fost uciși. Statul Israel deținea acum controlul asupra a 78% din teritoriul Palestinei istorice. Restul de 22% s-a împărțit între ceea ce este acum Cisiordania și Fâșia Gaza. Luptele au durat până în ianuarie 1949, când s-a semnat un armistițiu între Israel pe de o parte și Egipt, Liban, Iordania și Siria pe de altă parte. Linia de armistițiu din 1949 este cunoscută sub numele de Linia Verde și în general este recunoscută ca granița dintre Israel și Cisiordania. La ea se face referire și când se vorbește de granițele de dinainte de 1967, înainte ca Israelul să ocupe și restul Palestinei în timpul războiului din 1967.

Comemorarea Nakbei este anatemă pentru Israel. Mișcarea sionistă a negat Nakba încă de la petrecerea evenimentului, în 1948, pentru sioniști reprezentând războiul lor de independență, chiar dacă acea independență era cucerită cu prețul suferinței populației indigene a acelor locuri. Sioniștii interzic orice discuție sau menționare a tragediei palestiniene. În fiecare an, pe data de 5 a lunii Iyar, conform calendarului evreiesc, Israelul își sărbătorește cu mândrie și aroganță independența, făcându-se că uită de sângele vărsat și de viețile distruse. În 2011, Knesset-ul, parlamentul israelian, a dat o lege care interzice comemorarea Nakbei de către organizații publice cu fonduri de la stat și impune sancțiuni economice autorităților locale și instituțiilor care organizează sau participă la comemorări ale evenimentului. Această lege (una dintr-o serie întreagă de legi ce violează drepturile arabilor palestinieni din Israel) are ca scop controlarea narativei istorice. Este interzisă predarea unei istorii a Palestinei care se îndepărtează de narativa sionistă oficială, în speranța că așa se va șterge amintirea Nakbei din conștiința generațiilor tinere de palestinieni. 

În anii recenți, autoritățile israeliene au insistat cu stridență ca poporul palestinian și liderii săi să recunoască Israelul drept „statul-națiune al poporului evreu.” Negând astfel rădăcinile istorice ale poporului palestinian pe pământul său, ștergând cu buretele tragediile suferite de acesta odată cu apariția sionismului și eliminând drepturile sale naționale, începând cu dreptul refugiaților de reîntoarcere pe pământurile lor. Iar politica de deposedare continuă, Israelul acaparând și mai multe proprietăți palestiniene, construind și mai multe colonii ilegale, nefăcând altceva decât să prelungească procesul început cu Nabka, până când își va realiza visul – Marele Israel, care să includă vechile regiuni biblice Iudeea și Samaria, adică Cisiordania de astăzi.

Israelul și putredul suflet al Vestului

de John Wight

Sufletul putred al sistemului politic vestic nu este niciodată mai expus decât atunci când vine vorba de problema Palestinei. Aici ne lovim de ipocrizia, standardele duble și lașitatea politică în forma lor cea mai extremă.

E suficient de rău că palestinienii au fost siliți să îndure negarea lungă de decenii a drepturilor lor umane, naturale și naționale, dar nedreptatea suferită de ei este adâncită de zece ori mai mult prin complicitatea Vestului la contestarea statului lor legitim de popor oprimat luptându-se împotriva unui opresor crud și răzbunător. Dezbrăcată de toate zorzoanele și de confuzia căreia i s-a permis să distorsioneze contururile luptei acestui popor, iată rădăcina problemei și a suferinței biblice ce a izvorât și continuă să izvorască din ea.

Acest conflict nu este și nu a fost vreodată despre dreptul Israelului de a exista sau despre securitatea sa. Nu este și nu a fost despre Hamas sau Carta sa. Nu este nici măcar despre soluția a două state sau a unui singur stat – cel puțin nu mai este. Este despre unde ne poziționăm, de partea poporului oprimat sau de partea opresorului.

În această privință trebuie să îi mulțumim lui Malcom X pentru că a curățat rahatul din ochii noștri: „Dacă nu sunteți suficient de atenți, ziarele vor avea grijă să vă facă să îi urâți pe cei oprimați și să-i iubiți pe autorii oprimării.”

Nu fiți naivi, mass-media mainstream știe exact ce se întâmplă în Palestina și este foarte conștientă de rădăcina problemei. Și totuși, continuă să îi ofere Israelului sprijinul devotat și neșovăitor. Mai mult, îngenunchează la picioarele acestui stat al apartheidului.

Actele disperate de violență care erup uneori în Ierusalim și de-a lungul Cisiordaniei ocupate – în general sub forma înjunghierilor haotice și a actelor de violență față de orice israelian oriunde – nu denotă răutate din partea celor responsabili; asemenea acte deznădăjduite relevă dimensiunea disperării pe care au îndurat-o și continuă să o îndure palestinienii ca rezultat direct al oprimării lor. Este un răspuns extrem dar de înțeles la negarea brutală a demnității lor, a drepturilor lor, a umanității lor din partea unor oameni care nu i-au privit niciodată ca pe altceva în afara unei muște în laptele purului lor stat etno și religio-centric, care trebuie strivită și strivită mereu.

Cruzimea excesivă, sistemică și sistematică îndurată de un întreg popor urmează logica sfruntată a campaniei de purificare etnică ce a dat naștere Israelului în 1948. Descrie o boală morală care, la drept vorbind, s-a acutizat tot mai mult în deceniile care au urmat.

O a treia Intifadă este dovada incontestabilă a eșecului abject al comunității internaționale de a impune un acord just pentru un popor a cărui abandonare este o crimă, condamnat la o soartă asemănătoare cu cea a aborigenilor australieni sau a nativilor americani, de la care se așteaptă, în cel mai bun caz, să își trăiască viața într-o rezervație.

Refuzul încăpățânat al palestinienilor de a accepta o asemenea soartă, chiar în fața presiunii brutale și insistente de a-i face să cedeze, descrie un nivel herculean al tenacității susținute. Iar dacă rezistența lor a fost urâtă, este nimic prin comparație cu oprimarea care i-a dat naștere.

Închisoarea încarcerează și gardienii, la fel cum îi încarcerează pe prizonieri, iar lanțurile care încătușează palestinienii încătușează și israelienii. Nu există nici măcar un minut în orice zi, în care cuvântul Palestina sau palestinian să nu le pătrundă conștiența – deși, din nefericire, nu și conștiința, în cazul majorității – reamintindu-le de un popor care rămâne neîngenuncheat, în ciuda pauperizării sale, la doar câteva mile distanță de belșugul pe care israelienii nu îl prețuiesc cum se cuvine, pe îl iau drept un bun care li se cuvine indiscutabil. Ura față de celălalt este slujnica urii de sine, cu Israelul ca exemplu al felului în care proiectarea urii la nivel național corodează însăși fundația națiunii.

Terorism și terorist sunt termenii cei mai influențați de opiniile personale, existenți în limbajul nostru de astăzi. Îi folosim pentru a identifica violența celor pe care îi ocărâm și a căror cauză ni se pare nedemnă de prețuirea noastră și nedreaptă. Ca atare, nu există terorist palestinian sau terorism palestinian. Ce există, și există din abundență, este disperare și deznădejde palestiniană. Atacurile direcționate către civilii israelieni sunt un lucru crâncen; totuși, pentru un popor căruia i s-a negat în mod constant propria-i umanitate, aceste atacuri au devenit unicul lucru care i-a mai rămas pentru a atrage atenția comunității internaționale a cărei tăcere este o armă mortală în mâinile opresorului lui.

Mișcarea de boicotare (BDS) este cea mai puternică și eficientă armă din arsenalul solidarității internaționale cu palestinienii. De la începuturile sale mărunte și marginale în 2005, BDS a crescut exponențial până în punctul în care acum trezește frica în sânul Israelului și este singura ancoră de salvare de care se pot agăța oamenii din Gaza și din Cisiordania. Amploarea și eficiența sa continuă sunt, astfel, condiții nenegociabile a luptei împotriva intransigenței Israelului și a ipocriziei Vestului, fără de care statu-quo-ului i s-ar fi pus sfârșit cu mult timp în urmă.

Am depășit etapa în care obiectivitatea este un răspuns acceptabil la apartheid, epurare etnică și la monumentul nedreptății ridicat în numele excepționalismului. Cauza poporului palestinian este cauza umanității din timpurile noastre.

http://www.counterpunch.org/2015/10/23/israel-and-the-rotten-soul-of-the-west/

Cine și ce este adevăratul Bibi Netanyahu?

de Alan Hart

Este el un vânzător șiret, lingușitor, necinstit, care știe că tot ce spune despre Israelul aflat în pericol de a fi anihilat și despre cum nu are el un partener de pace palestinian, este o aberație propagandistică sau chiar crede ceea ce spune?

Jamie Stern-Weiner scria la un moment dat într-un articol publicat de Mondoweiss că: „Dacă Benjamin Netanyahu nu ar fi intrat în politică, s-ar fi aflat pe Broadway, zugrăvind în tușe groase un rol de ticălos într-o pantomimă. Agresivul prim-ministru israelian este respingător de teatral, într-atât încât până și cei mai credincioși aliați ai Israelului din comunitatea evreiască americană îi cer să o lase mai moale. Este genul de om care nu doar că îți apare la ușă neinvitat, dar își mai aduce cu el și rufele murdare, îți golește frigiderul, urinează în chiuvetă și apoi îți iese furtunos din casă plângându-se de proasta găzduire.”

Dacă Netanyahu știe că enunțurile sale sunt „bs” (un Carterism pentru bullshit), cred că se poate spune că pășește pe urmele lui Joseph Goebbels, șeful propagandei lui Hitler. Ceea ce îi susținea modul de abordare de tip propagandă era credința că o minciună cu cât e mai mare și mai des repetată, cu atât este mai probabil să fie crezută. (După părerea mea, așa se explică succesul Zionismului de-a lungul secolului 20. Vestea bună este că pe măsură ce secolul 21 avansează, tot mai puțini europeni și americani cad în plasa minciunilor gogonate ale propagandei Zioniste).

Goebbles a formulat 18 principii sub forma unui ghid pentru cei care se angajau în propaganda nazistă de război. Iată două dintre ele.

14. Propaganda trebuie să eticheteze evenimentele și oamenii cu fraze sau sloganuri distincte.

a. Ele trebuie să evoce răspunsurile dorite pe care audiența le posedă în prealabil.

b. Trebuie să fie ușor de reținut.

c. Trebuie utilizate iar și iar.

16. Propaganda adresată frontului de acasă trebuie să creeze un nivel optim de anxietate.

Dovada succesului lui Netanyahu în a crea un nivel optim de anxietate pe frontul său de acasă constă în faptul că vasta majoritate a evreilor israelieni crede că este și că va fi mereu în pericol de anihilare. Dar iată și o contradicție. Nu o dată, Netanyahu a profitat de evenimente pentru a miza pe cartea fricii în Europa, cu apeluri către evrei de a se muta în Israel.

Întrebarea ce se naște este următoarea.

Dacă Netanyahu într-adevăr crede că Israelul se află în pericol de anihilare, nu este el iresponsabil cerându-le evreilor europeni să trăiască acolo? Singurul răspuns la care mă pot gândi este că el știe că Israelul nu se află în niciun pericol de anihilare și se simte consolat de o declarație făcută de Ițac Șamir, liderul terorist Zionist care a devenit prim-ministru. Potrivit unui articol scris de israelianul Akiva Eldar, Șamir a spus la un moment dat, „Pentru pământul lui Israel este permis să minți.”

Orice evaluare a cine și ce este adevăratul Bibi Netanyahu trebuie să țină cont de ceea ce trebuie că a moștenit de la tatăl său polonez Benzion, care a schimbat numele familiei din Mileikowski în Netanyahu.

Benzion Mileikovski/Netanyahu a fost un istoric și un scriitor care mereu a crezut în Mai Marele Israel. S-a opus planului de partiție al Națiunilor Unite deoarece nu îi oferea suficient pământ statului ce avea să fie Israelul; și, la vremea respectivă, a fost în favoarea „transferării” (epurării etnice cu alte cuvinte) a arabilor din Palestina.

De fapt, analiza sa a ceea ce s-a întâmplat în Palestina pentru ca Zionismul să poată obține tot ce și-a dorit este la fel cu cea pusă în cuvinte de Ze’ev Jabotinsky, fondatorul armatei Israelului și al așa-numitului „Zionism revizionist” dar care era de fapt Zionism sincer. (Singura diferență între acesta și ceea ce era considerat Zionism mainstream fondat de Herzl și condus de Weizmann era că mainstreamerii mințeau în legătură cu scopul adevărat al Zionismului și consecințele acestuia). Mainstreamerii au pretins că putea exista o cooperare cu arabii. Au mințit din două motive principale. Unul era nevoia de a evita provocarea unei ostilități arabe prea mari, prea repede. Al doilea era nevoia de a induce în eroare și a înșela evreii, mai ales pe cei din Europa de Vest și America de Nord, în legătură cu intențiile reale ale Zionismului).

Evreul rus Jabotinsky a scris „The Iron Wall”, care a devenit biblia Zionismului „revizionist” și, de fapt, principalul text inspirațional pentru toți naționaliștii evrei care au devenit israelieni, inclusiv cei care nu se considerau revizioniști. În 1940, Benzion Mileikovski/Netanyahu s-a dus la New York pentru a fi secretarul personal al lui Jabotinsky.

Deoarece a cunoaște mentalitatea lui Jabotinsky și pe cea a tatălui lui Netanyahu este cheia pentru a înțelege cum și de ce Israelul a devenit un stat arogant, agresiv și opresiv, voi cita câteva paragrafe din „The Iron Wall.”

„Nu poate fi vorba de o reconciliere voluntară cu arabii, nici acum și nici în viitorul apropiat. Toți oamenii de bună credință, cu excepția celor orbi din naștere, au înțeles cu mult timp în urmă că este absolut imposibil să ajungi la o înțelegere voluntară cu arabii Palestinei pentru transformarea Palestinei dintr-o țară arabă într-una cu o majoritate evreiască.

Orice popor nativ își consideră țara căminul lui național, unde dorește să fie complet stăpân. Niciodată nu va permite în mod voluntar existența unui alt stăpân. La fel este și în cazul arabilor. Împăciuitoriștii dintre noi încearcă să ne convingă că arabii sunt niște fraieri care pot fi păcăliți cu ușurință prin formulări care să ascundă adevăratele noastre țeluri. Eu refuz categoric să accept această viziune asupra arabilor palestinieni.

Au exact aceeași psihologie pe care o avem și noi. Privesc Palestina cu aceeași dragoste instinctivă și fervoare veritabilă cu care aztecii priveau Mexicul sau siucșii preeria. Fiecare popor va lupta împotriva colonizatorilor până când se va stinge și ultima picătură de speranță că ar putea evita pericolele colonizării și ale cuceririi. Palestinienii vor lupta în acest fel până la ultima scânteie de speranță.

Nu contează ce cuvinte mieroase folosim pentru a explica palestinienilor colonizarea noastră. Colonizarea își are înțelesul ei integral și inevitabil, priceput de orice evreu și orice arab. Colonizarea are un singur scop. Asta este natura lucrurilor. A schimba natura este imposibil. A fost necesar să demarăm colonizarea împotriva voinței palestinienilor și aceeași condiție există acum.

Chiar și un acord cu non-palestinienii (alți arabi) reprezintă același tip de fantezie. Pentru ca naționaliștii arabi din Bagdad și Mecca și Damasc să fie de acord să plătească un preț atât de serios ar trebui să refuze să păstreze caracterul arab al Palestinei.

Nu putem să oferim nicio compensație, nici Palestinei, nici palestinienilor, nici altor arabi. Astfel, un acord voluntar este de neconceput. Toate colonizările, chiar și cele mai reținute, trebuie să continue sfidând dorința populației native. Așa încât, poate continua și se poate dezvolta numai sub scutul forței care constă într-un Zid de Fier pe care populațiile locale nu îl pot pătrunde. Aceasta este politica noastră vizavi de arabi. Să o formulăm în alt mod ar fi o ipocrizie.

Fie prin Declarația Balfour, fie prin Mandat, forța externă este o necesitate pentru stabilirea în țară a unor condiții de stăpânire și apărare prin care populația locală, indiferent de ceea ce își dorește, să fie privată de posibilitatea de a obstrucționa colonizarea noastră, administrativ sau fizic. Forța trebuie să aibă rolul ei – cu autoritate și fără indulgență. Aici nu există diferențe semnificative între militariștii și împăciutoriștii noștri. Unii preferă un Zid de Fier din baionete evreiești; ceilalți un Zid de Fier din baionete englezești.

Dacă vrei să colonizezi un ținut unde trăiesc deja niște oameni, trebuie să amplasezi o garnizoană în acel loc sau să găsești niște oameni bogați sau sponsori care să facă acest lucru pentru tine. Sau? Sau altfel trebuie să renunți la colonizare, pentru că fără o forță armată care va zădărnici fizic orice încercare de a distruge sau a împiedica această colonizare, colonizarea este imposibilă – nu dificilă, nu periculoasă, ci IMPOSIBILĂ! Zionismul este un proiect colonialist și de aceea succesul sau eșecul lui depinde de problema forței armate. Este important să vorbești ebraica, dar, din păcate, este chiar mai important să știi să tragi cu arma – sau altfel am terminat cu joaca de-a colonizarea.

Pentru reproșurile răsuflate că acest punct de vedere nu este etic, răspund – absolut neadevărat. Aceasta este etica noastră. Nu există altă etică. Câtă vreme pentru arabi există și cel mai mic licăr de speranță că ne-ar putea împiedica, nu își vor vinde aceste speranțe – nici pentru cuvinte dulci, nici pentru o îmbucătură gustoasă, pentru că palestinienii nu sunt o gloată, ci un popor, un popor viu. Și niciun popor nu face o asemenea concesie în legătură cu astfel de chestiuni fatidice, doar atunci când nu mai există nicio speranță, până când nu vom fi înlăturat orice deschizătură vizibilă în Zidul de Fier.”

Aceasta era ideologia Zionismului revizionist/onest, cu un deceniu înainte ca naziștii să vină la putere în Germania. Ideea ei principală, care l-a încântat pe tatăl lui Bibi Netanyahu, era aplicarea forței brute pentru a nu le da arabilor nicio șansă de a-și recupera pământul deposedat. Nu se lua în considerare ce era bine sau rău din punct de vedere moral. Compromisul era exclus. Era o strategie de tipul „ori ei ori noi.”

Benzion Mileikowski/Netanyahu a murit în casa sa din Ierusalim în aprilie 2012 la vârsta de 102 ani. La puțin timp după moartea sa, Jason Epstein, un co-fondator al New York Review of Books, a lăsat să-i scape într-o discuție într-un grup evreiesc, că Benzion i-a spus la un moment dat că singurul mod prin care Israelul ar putea supraviețui ar fi „acela de a ucide toți arabii.”

Cât de mult a fost influențat fiul de tatăl său, a fost lămurit într-un interviu pentru Ma’ariv din aprilie 2009. El a replicat: „Am o idee generală. Bibi se poate să aibă aceleași scopuri ca mine, doar că el ține pentru sine metodele folosite pentru a le realiza, pentru că dacă le-ar exprima, și-ar expune scopurile.”

Și aici cred că se află cheia înțelegerii adevăratului Bibi Netanyahu. Deoarece nu poate spune adevărul, adevărul fiind că el nu este câtuși de puțin interesat de pacea cu palestinienii și că soluția sa preferată este o epurare etnică finală a Palestinei, trebuie să spună minciuni. Dar, pentru a avea credibilitate în lumina sfidării legii internaționale și a acțiunilor criminale ale Israelului, acestea trebuie să fie niște minciuni cu adevărat MARI și, așa cum sfătuia Goebbels, ele trebuie repetate iar și iar.

O concluzie evidentă este că Bibi Netanyahu a știut mereu că tot ce afirmă despre Israelul aflat în pericol de anihilare și despre inexistența unui partener de pace palestinian este o aberație propagandistică. Dar adevărul despre el poate fi ceva mai complicat.

În 1980, am avut o conversație cu generalul-maior în retragere Shlomo Gazit, cel mai bun și mai inteligent dintre directorii serviciilor secrete militare israeliene. I-am spus că am ajuns la concluzia că totul e un mit – că existența Israelului nu s-a aflat niciodată, dar niciodată în pericol. El mi-a zâmbit cu tristețe și mi-a răspuns: „Problema cu noi israelienii este că am devenit victimele propriei noastre propagande.”

Așa că se poate ca atunci când Netanyahu se adresează în fața Congresului american, să nu știe că minte atunci când spune că Iranul reprezintă o amenințare la adresa existenței Israelului, deoarece a devenit o victimă a propriei propagande și acum crede că ceea ce scoate pe gură este adevărat.

Dacă acesta este cazul, atunci trebuie să spunem nu doar că e irațional, dar și lunatic frizând nebunia clinică. Dacă va mai obține un mandat, Zionismul își va continua eforturile crude și criminale pentru a provoca o predare palestiniană în termeni Zioniști și ritmul transformării anti-israelismului în antisemitism se va accelera.

Nu e niciun mister în legătură cu ce este Bibi Netanyahu. Este un dezastru. Pentru palestinieni. Pentru evrei. Pentru regiune. Și foarte posibil, pentru întreaga lume.

Nu mai minimalizați blocada din Gaza și spuneți-i pe nume: genocid

de Nada Elia

Oricât aș fi de obișnuită cu felul jignitor în care mass-media mainstream raportează situația din Palestina, din când în când tot trebuie să mă opresc și să trag aer adânc în piept.

Un articol din ziarul Haaretz de weekend-ul trecut, cu titlul său „Fără apă, fără electricitate și cu copii care mor în mod nenecesar”, m-a pus într-o asemenea ipostază.

Când vreodată este necesar să moară copiii? Cât de consumabili, neesențiali pot fi oamenii pentru ca cineva să vină cu un titlu atât de nepăsător despre necesitatea sau lipsa necesității în moartea unor copii?

Dar articolul, un interviu realizat de Ayelet Shani cu Salah Haj Yahya, medic palestinian ce conduce o delegație lunară a Medicilor pentru Drepturile Omului din Israel în Fâșia Gaza, era problematic în multe alte privințe.

Jurnalista insista să întrebe despre Hamas, sugerând că partidul politic ar fi de vină pentru sărăcia Gazei, în loc să numească Israelul și intermediarul său, Egiptul, ca puteri responsabile pentru impunerea unei blocade care penalizează în principal populația refugiată pentru opțiunea sa politică.

Merită analizat ce lipsește din ceea ce este prezentat, de altfel, ca jurnalism „implicat” – ah, copiii mor „în mod nenecesar”.

Nu putem da vina pe Hamas

În mod specific, Shani normalizează cu desăvârșire blocada ilegală a Israelului care nu este prezentată ca fiind cauza principală pentru situația critică din Fâșia Gaza. În schimb, ea se concentrează pe infrastructura care se prăbușește, pe lipsa aparaturii, în timp ce, în permanență indică acuzator spre Hamas.

Haj Yahya îi redirecționează atenția către responsabilitatea Israelului, dar jurnalista e foarte hotărâtă să persiste în a critica violența mișcării Hamas fața de populația din Gaza.

De exemplu, răspunzându-i lui Yahya când acesta precizează că nu colaborează cu Hamas, Shani întreabă: „Nu aveți nicio legătură cu Hamas, nici măcar una neoficială? Nu aveți nevoie de permisiunea lor? Nu vă supervizează munca?”

Haj Yahya: „Nu există nicio legătură. Intrarea noastră în Gaza se face prin colaborarea cu Israelul, nu lucrăm cu Hamas sau cu reprezentanții săi. Lucrăm numai cu directorii spitalelor și cu ministrul palestinian al sănătății, cu ministrul sănătății din Ramallah și cu adjunctul său din Gaza. Ei sunt cei care ne contactează.”

Nu știu, zic, putem să ne reamintim pentru o secundă că Israelul este cel care controlează granițele sau, mai exact, păstrează blocada asupra Gazei?

Și totuși, accentul pus pe Hamas sugerează că mișcarea de rezistență ar avea ultimul cuvânt de spus. Sau, mai grav, că ar putea nega permisiunea ca o delegație medicală palestiniană să trateze pacienții din Gaza.

Mai departe, Haj Yahya spune: „Apa nu este potabilă, nu se poate folosi în niciun scop. Abia dacă există electricitate. Gaza este în pragul unui dezastru umanitar. Ajutorul internațional este aproape inexistent și statele arabe nu reușesc să furnizeze niciun fel de asistență.”

Statele arabe? De ce ar fi responsabilitatea statelor arabe să se asigure că Gaza are electricitate și apă potabilă?

De ce Shani, dacă este un jurnalist responsabil, nu a spus clar că Israelul este cel care controlează infrastructura Gazei, energia sa electrică și aparatura necesară pentru tratarea apei, nu „statele arabe”?

Și poate partea cea mai uluitoare este aceea în care Haj Yahya aduce vorba despre problema gravă pe care el și alții au documentat-o, pacienții care au nevoie de tratamente medicale care să le salveze viețile, șantajați pentru a colabora cu serviciile israeliene de informații pentru a obține un permis de intrare în Israel, tratamentele nefiind disponibile în Fâșia Gaza:

Haj Yahya: Mai e și problema șantajului.

Shani: Adică?

Haj Yahya: Permisul de călătorie le este acordat cu condiția să colaboreze – informații în schimbul permisului de intrare în Israel.

Shani: Vreți să spuneți că Șin Betul șantajează acești pacienți? Puteți dovedi?

Haj Yahya: Avem dovezi filmate cu pacienți care sunt amenințați sau șantajați în schimbul unui permis de călătorie. Am făcut un raport asupra acestei probleme. Interogatoriul adesea degenerează în situații neplăcute și umilitoare. Uneori se recurge și la violență.

Iar Shani continuă, dând vina pe Hamas pentru că le spune palestinienilor să nu colaboreze cu serviciile israeliene de informații, deși Haj Yahya insistă să îi explice că nu Hamas este cel care refuză să le dea pacienților permisele de ieșire din Gaza.

Narativa palestiniană este asediată la fel ca oamenii din Gaza.

Crima crimelor

Dar vreau să revin asupra titlului acestui articol, la copiii care mor „în mod nenecesar.” În 2010, Nadia Hijab, autor și analist politic palestinian care acum conduce organizația non-profit Al-Shabaka, întreba: „Când putem vorbi de genocid?”

„Israelul nu ucide în mod direct zeci de mii de palestinieni”, scria ea, „dar creează condițiile pentru ca zeci de mii de oameni să moară. Orice epidemie ar putea finaliza treaba.”

Patru ani mai târziu, într-un articol publicat după asaltul israelian asupra Gazei din 2014, Richard Falk întreba: „Este vinovat Israelul de genocid?”

Profesor emerit de drept internațional și fost raportor special al U.N. asupra drepturilor umane palestiniene, Falk este extrem de precaut cu terminologia privind ceea ce este considerată „crima crimelor” și scrie, cu prudență, despre un context „genocidar”.

„A existat o atmosferă genocidară în Israel, în care înalți oficiali au făcut declarații ce sprijineau distrugerea sau eliminarea gazanilor ca popor. Mai mult, bombardarea susținută a Gazei, în condițiile în care populația nu avea posibilitatea de a pleca sau de a căuta adăpost în interiorul Fâșiei, aduce o credibilitate suplimentară acuzației.”

„De asemenea, faptul că Operațiunea Protective Edge a fost al treilea atac militar susținut, de mari proporții, asupra acestei populații pauperizate și asediate în mod ilegal, a făcut parte din contextul genocidar mai larg.”

Circumstanțele care au constituit un „context genocidar” în 2014 nu s-au îmbunătățit și deja este un lucru recunoscut că dacă nu este ridicată blocada, Gaza va deveni de nelocuit până în 2020.

Săptămâna trecută, Mondoweiss posta un editorial curajos intitulat „Integrând genocidul.” Relatând despre sentința ușoară emisă în cazul unui soldat israelian care a împușcat un tânăr palestinian ce zăcea grav rănit pe stradă, scriitorul Yoav Litvin, doctor în psihologie și științe comportamentale, scria: „Politicienii israelieni au declarat sezon deschis vânătorii de palestinieni. Precedentul stabilit de acest caz va consolida și mai puternic dezumanizarea palestinienilor și va pava drumul către continuarea epurării etnice și a genocidului în Teritoriile Palestiniene Ocupate.”

Miza e mare. Crima cu sânge rece este tolerată în Cisiordania iar în Fâșia Gaza, situația este, literalmente, una de viață și moarte pentru două milioane de oameni.

Acesta nu este un dezastru natural, ci unul fabricat politic, Israelul și Egiptul impunând un „context genocidar” care va intra în curând în al zecelea său an.

Rasiștii de pretutindeni sunt încurajați, purtând cu mândrie pancarte care proclamă „Omorâți-i pe toți.”

Și noi trebuie să fim curajoși. Am văzut cuvântul – odată tabu – „apartheid” dobândind o accepțiune mai largă, iar modificarea discursivă a schimbat perspectiva a milioane de oameni asupra chestiunii Palestinei.

Putem să denunțăm morțile „nenecesare” ale copiilor drept ceea ce sunt, și anume, intenție genocidară neîncătușată, susținută de stat?

Și nu, oricât ar încerca Zioniștii să ne manipuleze poveștile, nu trebuie și nu putem să dăm vina pe Hamas pentru asta.

http://www.middleeasteye.net/columns/lets-talk-about-genocide-2072680647

Violența: limbajul statului "evreiesc"

de Jonathan Cook

Iată încă o imagine (copyright: Keren Manor) ce ilustrează situația palestinienilor – de data aceasta a cetățenilor palestinieni ai Israelului propriu-zis – mai mult decât orice fel de cuvinte. Bărbatul de pe jos este Ayman Odeh, un membru al parlamentului israelian, președintele partidului Joint List, al treilea partid ca mărime din Knesset și politicianul palestinian cu cea mai înaltă funcție din Israel.

Poliția israeliană tocmai l-a împușcat cu gloanțe cu vârf de cauciuc, nu o dată, ci de două ori – inclusiv în față. Odeh este unul dintre cei mai puțin combativi politicieni din rândul vastei minorități palestiniene a Israelului, o cincime din populație. Mesajul său este unul al păcii și al prieteniei între toți cetățenii israelieni, fie evrei, fie palestinieni. Se pare că asta nu îl protejează de abordarea de tip „mai întâi te împușcăm, dup-aia îți punem și întrebări” a serviciilor de securitate israeliene când vine vorba de palestinieni.

Imaginea aceasta ar trebui să fie la fel de șocantă ca cea a unui Bernie Sanders însângerat sau a unui Jeremy Corbyn târându-se prin praf, privit impasibil de poliția americană sau britanică.

Și contextul este important. Odeh s-a alăturat în dimineața aceasta celor 1000 de locuitori ai satului Umm al-Hiran – toți cetățeni palestinieni ai Israelului – adunați la un protest pentru a opri echipele de demolare instruite să dărâme cele 150 de case ale satului din districtul Neghev. Israelul a permis acestor familii să se mute în zona Umm al-Hiran în anii 1950 după ce i-a alungat de pe pământurile lor originale și mult mai substanțiale, în timpul Nakbăi. Atunci, pretextul pentru expulzare a fost că Israelul avea nevoie de pământurile sale ancestrale pentru un chibuț exclusiv evreiesc.

Toate acestea s-au întâmplat în timpul unei stăpâniri militare care a guvernat palestinienii Israelului vreme de două decenii. După mai mult de 60 de ani, exact același lucru se întâmplă din nou, dar de data aceasta în fața camerelor de luat vederi. Umm al-Hiran este distrus pentru ca o comunitate exclusiv evreiască să poată fi construită deasupra caselor acestor familii. Israelul nu a inclus niciodată satul Umm al-Hiran în planul său de zonificare, așa că acum îl poate declara ilegal și pe locuitorii săi „intruși” care „încalcă o proprietate”. Familiile sunt purificate etnic încă o dată – nu în timpul ostilităților sau în timp de război, ci de propriul lor stat pe timp de pace.

Și sunt departe de a fi singurii. Mii de alte familii și satele lor au parte de aceeași soartă.

Adevărul este că nu s-a schimbat nimic din anii 50. Israelul încă se poartă ca și când și-ar guverna militar cetățenii palestinieni. Încă este un stat "evreiesc", unul care privilegiază drepturile cetățenilor săi evrei în detrimentul „cetățenilor” palestinieni. Încă îi tratează pe toți non-evreii ca pe o amenințare, un dușman.

Israelul nu este un stat normal. Este o etnocrație guvernată de o variație ideologică a naționalismului etnic ce a sfâșiat Europa în urmă cu un secol.

Odeh este un lider care susține pacea și egalitatea între cetățenii evrei și palestinieni. Astăzi, și-a primit răspunsul. Este rănit, însângerat și îngenunchiat, târându-se prin praf. Acesta este limbajul statului "evreiesc".

http://www.jonathan-cook.net/blog/2017-01-18/violence-the-language-a-jewish-state/