Terorist abject? Satul beduin din sudul Israelului plânge după un profesor preaiubit

Nimeni din Umm al-Hiran nu crede că Yacoub Mousa Abu Al-Qia’an, tatăl a 13 copii, a intrat intenționat cu mașina într-un polițist; locuitorii își amintesc apelurile sale împotriva violenței: „Lăsați-i să dărâme casa, numai să nu fie nimeni rănit.”

de Gideon Levy

Raba Al-Qia’an rătăcește printre ruine. Pășește printre ele în tăcere, singură, fără să articuleze un sunet. O femeie într-o rochie tradițională și un hanorac roz deschis plimbându-se mută pe nisipul deșertului printre rămășițele casei sale, cu privirea tristă și descurajată. Așa retrăiește ultimele sale clipe petrecute alături de Yacoub, spune nepotul său Akram, care studiază medicina în Moldova. Sora ei, Shifa, povestește că s-a trezit la 4 dimineața luni, în ziua în care am făcut noi vizita și a găsit-o stând lângă foc, oropsită.

Raba abia dacă a vorbit de când tragedia s-a abătut asupra ei săptămâna trecută. Semnele șocului sunt gravate în ea. Își plânge soțul.

La câțiva kilometri distanță, în curtea unei case de piatră decorată din orașul Hura, o altă femeie, Amal, își plânge și ea soțul. A fost căsătorită cu fratele lui Yacoub Abu Al-Qia’an, care a murit acum câțiva ani din cauza unei boli; urmând o tradiție poate revoltătoare pentru unii, ea s-a căsătorit imediat cu Yacoub și s-a mutat împreună cu el în casa soacrei sale. În curtea care freamătă de femei venite să o consoleze, Amal vorbește în șoaptă despre persoana care a fost cel de-al doilea soț al ei.

           Amal Abu Sa'ad, văduva lui Yacoub Abu Al-Qia’an. Foto: Eliyahu Hershkovitz

Amal este o femeie impresionantă, independentă. A devenit lector la Colegiul Academic Kaye din Be’er Sheva la vârsta de 24 de ani. Primul ei soț a fost primul beduin din Israel care a obținut un doctorat în chimie. Ea însăși are un doctorat în educație de la Universitatea Ben-Gurion din Be’er Sheva. Teza ei a fost despre predarea științelor și a medicinei, cu accent pe educarea oamenilor în legătură cu implicațiile genetice ale căsătoriilor între rude în societatea beduină. Având șase copii de la cei doi soți, Amal conduce acum programul de instruire a educatorilor de grădiniță pentru comunitatea beduină la Colegiul Kaye. Are 42 de ani; Yacoub avea 47.

Marțea trecută, cu o zi înainte să fie ucis, Yacoub a sosit seara la casa din Hura și le-a spus mamei și soției că a fost făcut un aranjament pentru casele din Umm al-Hiran care fuseseră programate pentru a fi demolate. „Nu-ți face griji”, i-a spus el mamei, „o sa semnăm în curând.” Și alții din sat au spus săptămâna aceasta că avuseseră impresia că exista un aranjament care ar fi privit toate casele și care ar fi urmat să fie pus la punct. Acum sunt convinși că autoritățile le-au întins o capcană, pentru a-i calma înainte să vină echipele de demolare. Amal își amintește și că în momentul în care au început lucrările pentru noua comunitate evreiască din Hiran, localitatea care este programată a fi construită pe ruinele satului lor, Yacoub i-a spus „Trebuie să-i lăsăm în pace. Muncitorii doar își fac treaba.”

În ultima noapte a vieții sale, Yacoub a părăsit casa din Hura la 11 noaptea – copiii săi dormeau deja – și s-a întors la casa sa din Umm al-Hiran. A fost împușcat și ucis în dimineața următoare, înainte de răsăritul soarelui, de către polițiștii care au pretins că acesta l-a călcat cu mașina în mod intenționat pe colegul lor, Erez Levi. Ministrul securității publice l-a etichetat pe Yacoub drept „terorist” iar comisarul poliției l-a numit un „terorist abject.”

Nimeni din Umm al-Hiran nu crede că Yacoub Abu Al-Qia’an a intrat în mod intenționat cu mașina în polițist. Cumnata sa, Shifa, l-a văzut la fața locului punându-și computerul, televizorul și câteva lucruri personale în noul său jeep Toyota pentru a le salva de la distrugere și apoi a început să conducă încet. O persoană care conduce încet pentru a-și proteja lucrurile nu are de gând să calce oamenii cu mașina, ne-au spus ei când le-am făcut o vizită.

A condus de-a lungul coastei nisipoase care începe din fața casei sale până când jeep-ul s-a oprit, acolo unde stătea poliția – la doar câțiva zeci de metri distanță. În timp ce conducea, l-a împușcat poliția, posibil înainte ca el să fi lovit pe cineva. Salim Abu Al-Qia’an, cumnatul lui Yacoub și unul dintre liderii Umm al-Hiran-ului, care ne-a găzduit în casa sa acum doi ani și jumătate în toiul luptei pentru soarta satului, l-a auzit pe Yacoub claxonând în permanență. Claxonul poate a sunat când Yacoub a căzut pe volan, rănit, sau poate l-a apăsat el intenționat. Dacă claxonezi, înseamnă că nu ai de gând să calci oamenii, spune Salim.

                  Case dărâmate în Umm al-Hiran, 25 ianuarie 2017. Foto: Alex Levac

O tristețe apăsătoare plutește în aerul Umm al-Hiran-ului săptămâna aceasta. Corpul decedatului încă nu a fost returnat de autorități pentru a fi înmormântat – se va întâmpla numai a doua zi – ruinele au fost puse grămadă ca un monument și două corturi mari au fost înălțate în mijlocul a opt case demolate, bărbații și femeile stând separați, plângându-l pe Yacoub și satul lor nimicit.

Un cuplu tânăr din Nazareth a scos din micuța lui mașină pături, produse igienice și cosmetice pentru cortul femeilor. „Măcar atât să facem”, a spus bărbatul.

Tatăl lui Yacoub, care are în jur de 100 de ani și trăiește în Umm al-Hiran, a fost martor la demolare și la uciderea fiului său. Acum a fost dus la un doctor. Mama, Sarah, care are vreo 80 de ani, a rămas în casa din Hura să deplângă moartea fiului său. „Este legal să omori așa?” a întrebat ea. Hussam, fiul lui Yacoub, care studiază medicina la Odessa, a sosit la timp pentru înmormântarea tatălui său, care a avut loc a doua zi. Fratele său, Nur, este student la Colegiul de Ingineri Sami Shamoon din Be’er Sheva.

Casierul micului magazin al benzinăriei de la intersecția Hura, Jihad Abu al-Riash, ne vorbește despre profesorul de matematică pe care îl admira. Yacoub a fost profesorul lui Jihad la liceul Ițac Rabin, din clasa a zecea până în clasa a douăsprezecea. Și chiar după ce a absolvit liceul, profesorul de mate l-a ajutat să se decidă să studieze contabilitatea mai departe. În ultimii ani, Yacoub preda la o altă școală din Hura.

Suntem însoțiți la Umm al-Hiran de activista Haya Noah, care i-a ajutat cu dăruire pe beduinii din Neghev în luptele lor vreme de mulți ani. Toată lumea din sat face parte din familia Qia’an.

Salim, a cărui cameră roz am vizitat-o ultima dată când am fost aici – casa sa încă nu a fost demolată – este foarte încărcată.

                  Case demolate în Umm al-Hiran, 25 ianuarie 2017. Foto: Alex Levac

„Aici a fost război” spune el. „Au venit să ucidă. Au vrut ca ai noștri copii să se trezească în zgomotul împușcăturilor. După ce am plătit cu [viața lui] Yacoub, nu mai avem nimic de pierdut. Situația noastră nu este mai bună decât a lui Yacoub. Suntem pierduți.”

Salim și alți locuitori ai satului relatează că l-au auzit pe Yacoub spunând că dacă i s-ar demola casa, ar pleca din sat să nu vadă ruinele și că sub nicio formă nu trebuie folosită violența, pentru că asta ar duce la și mai multă vărsare de sânge. „Lăsați-i să dărâme casa, numai să nu fie rănit careva”. Acestea au fost cuvintele sale, își amintește Salim. Când sute de polițiști au descins în sat în jurul zorilor, Salim l-a sunat pe Yacoub și i-a sugerat să ducă de acolo mașina („Tocmai ce fusese despachetată”) ca să nu pățească ceva. A fost ultima lor conversație. La puțin timp după aceea, Salim a auzit împușcăturile.

El subliniază că în calitate de angajat al ministerului educației, Yacoub evita să se afle în prima linie a luptei pentru viitorul satului. „Dacă ar fi fost să suspectez pe cineva de planificarea unui act terorist, m-aș fi suspectat pe mine înaintea lui. Întreg Neghevul o să vă spună același lucru. La fel și profesorii din nord care l-au cunoscut. Pur și simplu l-am pierdut. Îi spun comisarului de poliție: Ne-ați demolat casele – asta nu ma îngrijorează. Dar să ucizi cu sânge rece pe cineva a cărui absență o să o resimțim cu toții? Să omorâți un polițist care avea și el o nevastă și copii și familie și să dați vina pe noi? Și să numești pe cineva un ‘terorist abject’? Îți spun comisare, nici tu și nici eu și nimeni din cabinetul ministrului nu merită mai mult respect decât merita omul ăla.”

Yacoub a avut 13 copii, 10 de la Raba și 3 de la Amal. După ce s-a însurat cu Raba, s-a dus în Germania să studieze medicina dar s-a întors după un an.

La marginea Umm al-Hiran-ului, autoritățile au pus un gard pentru a ascunde lucrările de construcție la noul oraș evreiesc Hiran, care va fi întemeiat pe ruinele satului beduin vechi de 62 de ani. Când i-am vizitat pe oamenii din Umm al-Hiran ni s-a spus că săptămâna aceasta copiii nu au mers la școală și din cauza șocului și din cauză că ghiozdanele, manualele și caietele le-au fost distruse de buldozere împreună cu restul lucrurilor deținute de 8 familii din secțiunea vestică a satului. Locuitorilor nu li s-a permis să salveze nimic înainte ca locuințele să le fie rase de pe suprafața pământului.

      Rămășițele caselor dărâmate din Umm al-Hiran, 25 ianuarie 2017. Foto: Alex Levac

„Împărtășim durerea pentru polițistul care a fost ucis și durerea familiei sale” spune cumnata lui Yacoub, Akla, a cărei casă a fost distrusă și ea. Fiul ei, Akram, studentul la medicină în Moldova, adaugă: „Nu cred că există loc pe care să-l iubesc mai mult decât pe ăsta, aici unde m-am născut și am crescut.”

În Hura, văduva, Amal, își plânge pierderea. „Nu înțeleg cum s-a ajuns aici” spune ea. „Nu mi-am imaginat că vor veni să demoleze și să folosească gloanțe pentru a ucide. Nu e prima dată când au venit să dărâme. Uneori izbucnesc violențe după ce are loc demolarea – dar să începi să tragi cu arma din primul minut? Nu am nicio explicație pentru asta. Știu că Yacoub i-a spus mamei sale: Dacă se ajunge la demolare, eu plec.

„Vreau să le spun oamenilor din Israel să se trezească”, adaugă Amal. „Nu vrem să ajungem să fim dușmani. Soarta noastră – ca soarta lui Yacoub sau a polițistului – soarta noastră este să trăim pe același sol, pe același pământ, și viața omenească trebuie să fie sfântă pentru fiecare guvern.”

Lui Yacoub îi plăceau oile. Avea un mic țarc – acum distrus și el – în care le creștea, lângă casa sa din Umm al-Hiran. Yacoub se simțea cel mai bine cu oile, spune Amal. Îi plăcea tăcerea lor.

Toate amintirile ei au fost îngropate la Umm al-Hiran: albumul de nuntă și fotografiile de la ceremonia la care a primit diploma de doctorat și fotografii de familie de neînlocuit, amintirile vieții ei cu cei doi frați cu care s-a căsătorit și care sunt acum morți amândoi.

http://www.haaretz.com/israel-news/.premium-1.767681?v=185B63B577F279AF6C89754284290C95

Judecătorii Israelului au pavat drumul pentru ceea ce s-a întâmplat în satul beduin

Viața palestinianului este ieftină în ochii noștri pentru că ochii noștri râvnesc la pământul lui. Pentru ca valoarea pământului său să crească în mâinile noastre, viața lui trebuie să fie făcută mizerabilă, la fel și moartea sa.

                                     Umm al-Hiran, 2017.

de Amira Hass

Există judecători în Israel și ei au contribuit la pavarea drumului pentru ceea ce s-a întâmplat la Umm al-Hiran. Centrul Adalah pentru drepturile minorității arabe din Israel, care i-a reprezentat pe candidații la expulzare, a oferit judecătorilor oportunitățile profesionale, democratice și umane pentru a evita ce s-a întâmplat, dar aceștia nu au profitat de ele.

În 2009, judecătorul Gad Gideon de la Curtea Magistraților din Be’er Sheva a acceptat poziția statului că anumiți locuitori ai satului Umm al-Hiran trebuie evacuați de pe pământurile pe care trăiau. Permisiunea de a trăi acolo pe care aceștia o aveau, a hotărât judecătorul ca răspuns la petiția celor de la Adalah, a fost revocată. Judecătorul a desconsiderat faptul că beduinilor nu li se oferise permisiunea de a se stabili acolo gratis, ci ca schimb pentru evacuarea lor de pe pământurile pe care le dețineau și pe care trăiau înainte de fondarea statului Israel.

Judecătorii Sara Dovrat, Rachel Barkai și Ariel Vago de la tribunalul Be’er Sheva au respins apelul făcut de Adalah la hotărârea judecătorului Gideon. În decizia lor din februarie 2011, aceștia scriau, „Afirmația că pârâtul are o intenție ascunsă sau poate deschisă de a-i evacua de pe pământ pentru stabilirea unui sat evreiesc acolo conține o bază pentru a ataca planurile de zonificare și politica pârâtului – dar în fața unui tribunal diferit și nu în contextul prezent...” Cu alte cuvinte: Da egalității, dar nu în tribunalul nostru.

În decembrie 2011, judecătorul Yisrael Axelrod de la Curtea Magistraților din Kiryat Gat a respins cererea din partea centrului Adalah pentru anularea ordinelor judecătorești de demolare emise în 2003 de judecătorul Jacob Spasser (de la Curtea Magistraților din Be’er Sheva). Axelrod scria: „Interesele personale nu sunt mai presus de interesul public de împiedicare a construirii pe pământul deținut de stat și de a nu consimți la crearea haosului prin violarea legilor construcției și planificării, pentru ca păcătosul să fie recompensat în ultimă instanță. Autoritățile intenționează să construiască un oraș care face parte din consiliul local Meitar. Dacă planurile intră în acțiune, casele care sunt subiectul petiției din fața mea vor împiedica realizarea planurilor pentru acel loc.” Măcar era sincer: este pentru interesul public ca beduinii să fie evacuați pentru ca evreii să poată trăi acolo.

Judecătorii Elyakim Rubinstein și Neal Hendel de la Curtea Supremă au respins apelul făcut de Adalah la hotărârea judecătorească a Tribunalului Districtului. Rubinstein a scris, „Nu există nimic care să îi împiedice pe beduini să trăiască în comunitatea planificată (care, prin definiție, are un caracter general, nu unul beduin).” Familiile beduine puteau pur și simplu să ceară să se alăture comunității ca minoritate, a remarcat el, de parcă în Israel comunitățile mixte beduino-evreiești ar fi norma.

Rubinstein a mai spus și că cel mai potrivit forum pentru această discuție nu este Curtea Supremă, din moment ce apelul făcut de Adalah includea argumente „direcționate împotriva planificării din Hiran și, într-un sens mai larg...împotriva deciziei guvernului de a construi satul (evreiesc) Hiran și a politicii sale privind legalizarea așezărilor beduine în districtul Neghev.”

De asemenea, solicitanții au acționat cu întârziere, a spus Rubinstein, și de asemenea s-au ascuns în spatele fundamentelor procedurale. Ar fi trebuit să înainteze petiția în 2002 împotriva deciziei autorităților de a construi localitatea Hiran și în 2003 împotriva planului de zonificare. Adică: ați apelat târziu la facerea dreptății? Problema voastră. Judecătoarea Daphne Barak-Erez nu a fost de acord, dar majoritatea a decis.

Și majoritatea onorabililor judecători ne aduce aici: la împușcarea civililor, la moartea lui Erez Levi, la distrugerea unui sat, la minciunile ministrului Gilad Erdan și la Abu al-Kiyan lăsat să sângereze până la moarte. Și toate acestea sunt legate și explicate de un singur lucru: binele evreilor.

Viața palestinianului este ieftină în ochii noștri pentru că ochii noștri râvnesc la pământul lui. Pentru ca valoarea pământului său să crească în mâinile noastre, viața lui trebuie să fie făcută mizerabilă, la fel și moartea sa. Dacă îl facem vinovat de propria-i moarte devine mai ușor să îi furăm mâine pământul și să scuzăm furtul din trecut al pământului său.

Viața și istoria palestinianului este ieftină pentru noi, așa că putem trăi în cartiere frumoase și emite decizii judecătorești în mod voit ignorante – de parcă fiecare caz nu ar avea legătură cu celelalte, de parcă fiecare este rupt de istoria israeliană a deposedării și expulzării palestinienilor. Ceea ce este cunoscut și sub numele de „interes public.”

http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.767281?utm_source=smartfocus&utm_medium=email&utm_content=opinion%2F.premium-1.767281&utm_campaign=Amira+Hass&utm_term=20170125-03%3A30&writerAlerts=true

Violența: limbajul statului "evreiesc"

de Jonathan Cook

Iată încă o imagine (copyright: Keren Manor) ce ilustrează situația palestinienilor – de data aceasta a cetățenilor palestinieni ai Israelului propriu-zis – mai mult decât orice fel de cuvinte. Bărbatul de pe jos este Ayman Odeh, un membru al parlamentului israelian, președintele partidului Joint List, al treilea partid ca mărime din Knesset și politicianul palestinian cu cea mai înaltă funcție din Israel.

Poliția israeliană tocmai l-a împușcat cu gloanțe cu vârf de cauciuc, nu o dată, ci de două ori – inclusiv în față. Odeh este unul dintre cei mai puțin combativi politicieni din rândul vastei minorități palestiniene a Israelului, o cincime din populație. Mesajul său este unul al păcii și al prieteniei între toți cetățenii israelieni, fie evrei, fie palestinieni. Se pare că asta nu îl protejează de abordarea de tip „mai întâi te împușcăm, dup-aia îți punem și întrebări” a serviciilor de securitate israeliene când vine vorba de palestinieni.

Imaginea aceasta ar trebui să fie la fel de șocantă ca cea a unui Bernie Sanders însângerat sau a unui Jeremy Corbyn târându-se prin praf, privit impasibil de poliția americană sau britanică.

Și contextul este important. Odeh s-a alăturat în dimineața aceasta celor 1000 de locuitori ai satului Umm al-Hiran – toți cetățeni palestinieni ai Israelului – adunați la un protest pentru a opri echipele de demolare instruite să dărâme cele 150 de case ale satului din districtul Neghev. Israelul a permis acestor familii să se mute în zona Umm al-Hiran în anii 1950 după ce i-a alungat de pe pământurile lor originale și mult mai substanțiale, în timpul Nakbăi. Atunci, pretextul pentru expulzare a fost că Israelul avea nevoie de pământurile sale ancestrale pentru un chibuț exclusiv evreiesc.

Toate acestea s-au întâmplat în timpul unei stăpâniri militare care a guvernat palestinienii Israelului vreme de două decenii. După mai mult de 60 de ani, exact același lucru se întâmplă din nou, dar de data aceasta în fața camerelor de luat vederi. Umm al-Hiran este distrus pentru ca o comunitate exclusiv evreiască să poată fi construită deasupra caselor acestor familii. Israelul nu a inclus niciodată satul Umm al-Hiran în planul său de zonificare, așa că acum îl poate declara ilegal și pe locuitorii săi „intruși” care „încalcă o proprietate”. Familiile sunt purificate etnic încă o dată – nu în timpul ostilităților sau în timp de război, ci de propriul lor stat pe timp de pace.

Și sunt departe de a fi singurii. Mii de alte familii și satele lor au parte de aceeași soartă.

Adevărul este că nu s-a schimbat nimic din anii 50. Israelul încă se poartă ca și când și-ar guverna militar cetățenii palestinieni. Încă este un stat "evreiesc", unul care privilegiază drepturile cetățenilor săi evrei în detrimentul „cetățenilor” palestinieni. Încă îi tratează pe toți non-evreii ca pe o amenințare, un dușman.

Israelul nu este un stat normal. Este o etnocrație guvernată de o variație ideologică a naționalismului etnic ce a sfâșiat Europa în urmă cu un secol.

Odeh este un lider care susține pacea și egalitatea între cetățenii evrei și palestinieni. Astăzi, și-a primit răspunsul. Este rănit, însângerat și îngenunchiat, târându-se prin praf. Acesta este limbajul statului "evreiesc".

http://www.jonathan-cook.net/blog/2017-01-18/violence-the-language-a-jewish-state/

Deșertul Neghev: între negare și recunoaștere

de Ahmad Amara

De la întemeierea sa, Israelul a demarat proiectul său colonialist de înlocuire a spațiului și peisajului arab palestinian cu unul evreiesc israelian. Expulzarea locuitorilor palestinieni, demolarea satelor palestiniene, înlocuirea denumirilor geografice palestiniene cu unele ebraice și concentrarea comunităților palestiniene și limitarea expansiunii lor, toate acestea fac parte din proiectul colonial de iudaizare. În momentul de față, în deșertul Neghev din sudul Israelului, asemenea politici sunt în plină desfășurare.

Pe 29 iunie 2016, al-Araqib, un sat de beduini arabi din Neghev, a trăit a o suta demolare. Prima demolare se întâmplase acum șase ani, pe 27 iulie 2010. Încă din 1948, Al-Araqib a devenit punctul principal al luptei dintre guvernul israelian și comunitățile de beduini arabi din Neghev asupra proprietății pământului. Dar împletită cu disputa asupra proprietății mai este o altă problemă majoră, a locuințelor. Al-Araqib este unul dintre cele 35 de sate de beduini din deșertul Neghev pe care Israelul nu le recunoaște, ceea ce înseamna că refuză să-i conecteze pe locuitori la apă, curent, să le furnizeze servicii de sănătate și educaționale sau orice fel de infrastructură de bază. Deși sunt cetățeni ai Israelului, deci teoretic ar trebui să se bucure de aceleași drepturi ca și cetățenii evrei, guvernul israelian și agenții săi, ca de exemplu Administrația Pământului și Fondul Național Evreiesc au lansat un război de uzură, lent și metodic, pentru a expulza beduinii din aceste sate.

Problema deșertului Neghev dezvăluie o rețea de strategii juridice care au fost transferate dintr-o regiune în alta și dintr-o epocă în alta. Negând proprietatea beduinilor asupra pământului, guvernul și magistrații israelieni au dezvoltat o doctrină juridică aplicată mai întâi în Galileea și mai târziu în Neghev, bazată pe legislația otomană și britanică, datând din 1858. La începutul Mandatului Britanic, britanicii au adoptat legea otomană și au implementat câteva amendamente pentru a o adapta intereselor imperiale britanice. În mod similar, statul israelian nou creat a adoptat în 1948 o lege care proclama că toate legile din era Mandatului Britanic vor rămâne în vigoare, putând fi supuse modificărilor legislative ulterioare. Astfel încât, anumite legi otomane și britanice au devenit parte din sistemul juridic israelian.

Clarificând utilizarea și transformarea legislației imperiale și coloniale otomane și britanice, înțelegem multe despre metodele și dinamicile care definesc relația dintre guvernul israelian și cetățenii săi beduini arabi. Continuitățile legislației și discontinuitățile din interpretarea sa ilustrează transformarea din cadrul noțiunilor de proprietate în configurația imperială, colonială și post-colonială, precum și relațiile dintre diferitele guverne și cetățenii lor. În timp ce moștenirea colonială continuă să aibă impact asupra structurilor și caracteristicilor autorității în multe state moderne, acest lucru este în mod particular evident în cazul Zionismului și al statului israelian, care în momentul de față adoptă politici coloniale împotriva palestinienilor. Aplicarea legilor imperiale și coloniale de către Israel nu face decât să evidențieze și mai mult natura colonială a relației dintre Israel și cetățenii săi palestinieni.

O interpretare selectivă a legilor pământului otomane și britanice a oferit instrumente pentru exproprierea pământului de către Israel în timp ce ajuta parțial la legitimizarea poziției statului israelian. Însă, în ciuda puterii formalismului juridic de a nega drepturile beduinilor asupra pământului, acesta a dovedit că are totuși niște limite. Guvernul israelian nu a reușit să „rezolve” problema Neghev – adică să intre în posesia întregului pământ al beduinilor și să-i concentreze pe aceștia în centre urbane. Nefiind capabil să realizeze acest lucru și ca o negare oficială completă a drepturilor beduinilor asupra pământurilor, guvernul israelian se exprimă în mai multe tipuri de limbaj. Pe lângă această negare oficială, guvernul și-a exprimat recunoașterea tacită a drepturilor beduinilor asupra pământurilor, oferindu-le compensații financiare și sub forma unor terenuri în altă parte. A păstrat în același timp amenințarea permanentă cu demolarea caselor și exproprierea forțată, precum și propunerea constantă de construire a unor centre urbane beduine alternative. În plus, guvernul israelian folosește legea și instanța pentru a realiza deposedarea de pământ și demolarea caselor, în timp ce adoptă strategii administrative și politice publice pentru a „rezolva” problema Neghev în afara tribunalului.

Folosind un cadru legal strict formalistic pentru problema Neghev, guvernul israelian a transformat beduinii în criminali și infractori. Însăși existența lor – satele, locuințele și prezența veche de secole în deșertul Neghev – a fost scoasă în afara legii. Procesul deposedării a continuat sub forme diferite, începând cu conflictul armat și continuând cu instrumentele mai mundane – deși nu mai puțin distructive – legi, măsuri administrative și cazuri în instanță.

Beduinii au trăit în deșerturile Orientului Mijlociu și în regiunea Golfului Persic încă din secolul al 7-lea. Potrivit estimărilor, în 1880, 32.000 de beduini trăiau în deșertul Neghev, număr ce a crescut la 55.000 până în 1914. În 1948 existau între 75.000 și 90.000 de beduini aparținând a 95 de triburi diferite. În mod tradițional, beduinii au trăit în afiliere comunală cu triburile lor iar grupurile de triburi formau confederația tribală, o unitate comunală mai mare. Opt confederații tribale au locuit în Neghev: Ahaywat, ‘Azazma, Hanajra, Jubarat, Tarabin, Tiyaha, Wuhaydat și Zullam. De-a lungul anilor, confederațiile s-au extins sau au pierdut teritoriu din cauza conflictelor cu alte triburi sau din cauza condițiilor climaterice ca seceta sau ploaia. Neghevul, sudul Iordaniei de astăzi, Sinaiul egiptean și nordul Arabiei Saudite, toate formau o singură unitate spațială în care locuiau beduinii înainte ca granițele naționale moderne să schimbe această realitate, afectând profund viața beduină.

Vreme de multe secole, beduinii erau singurii suverani ai deșertului și se bucurau de autonomie aproape completă în viețile lor de zi cu zi. Aceștia își dezvoltaseră propria legislație în baza obiceiurilor lor. Legislația s-a dezvoltat și a evoluat de-a lungul multor ani, la fel și obiceiurile și normele. Aceste legi încă sunt în vigoare și astăzi, într-o anumită măsură și în diferite locuri, pentru a rezolva disputele. Spre sfârșitul secolului al nouăsprezecelea, condițiile lor de trai s-au schimbat, la fel și stilul lor de viață. Au început să se bazeze tot mai mult pe cultivarea pământului și au început să treacă de la semi-nomadism la un stil de viața sedentar. Această adaptare a făcut să crească importanța pământului și a cultivării acestuia. Într-un recensământ britanic din 1931, 89,3% dintre beduinii din Neghev au declarat că se bazează pe agricultură ca principală sursă de trai.

Valoarea pământului a crescut în timpul secolului al 19-lea, mai ales către sfârșitul acestuia, la fel ca și vânzarea de pământ din deșertul Neghev cumpărătorilor non-beduini (inclusiv palestinieni din Gaza și Ierusalim, indivizi și organizații Zioniste). Aceste activități au extins folosirea documentației în sistemul legislativ tradițional pentru a include sanad baya (contractul de vânzare), sanad rahn (contractul de ipotecă) și înscrierea în registrul otoman și britanic al pământului. Sanad baya și sanad rahn includeau, în mod normal, informații ce identificau părțile contractante, data, prețul, condițiile de vânzare sau ipotecare, plata și descrierea pământului și a granițelor sale, precum și numele și semnăturile martorilor. În anumite cazuri, asemenea sanad-uri erau ștampilate și sigilate de șeici sau de autoritățile otomane sau britanice.

Guvernarea otomană și britanică a deșertului Neghev

Imperiul otoman, la fel ca alte imperii, a menținut un oarecare grad de pluralism juridic și continuitate a legilor religioase și cutumiare pentru a păstra stabilitatea politică și socială. În cazul Neghev, otomanii au început să-și accentueze autoritatea și prezența spre sfârșitul secolului al 19-lea din cauza unor diferite elemente, cum ar fi reformele administrative ale perioadei Tanzimat ce includeau reforme juridice ale proprietății pământului. Deschiderea Canalului de Suez în 1869 și prezența britanică în Egipt au făcut din Neghev o importantă frontieră împotriva penetrării britanice. Pe măsură ce imperiul otoman avea nevoi tot mai mari de taxe și recrutări, triburile și zonele tribale au devenit o resursă importantă și neexplorată până atunci. În 1891, în urma unui număr de conflicte între triburi asupra granițelor și folosirii pământului, otomanii au intervenit demarcând zonele tribale din Neghev. Ținând pasul cu eforturile imperiului de centralizare și regularizare, în 1900, otomanii au cumpărat două mii de dunami (1 dunam = 1000 de metri pătrați) de la tribul Azazma pentru a construi orașul modern Beersheba drept centrul administrativ al Neghevului. Într-un final, otomanii au stabilit un consiliu al șefilor beduinilor în Beersheba cu funcție de tribunal tribal, care, în concordanță cu un edict imperial din 1903, dădea verdicte în cazurile legate de pământ (proprietate, granițe și ipoteci) în baza legii tribale.

Legile otomane relevante cu privire la deșertul Neghev sunt Codul Otoman al Pământului (OLC) din 1858 și Mecelle, care încerca să restructureze unele aspecte ale regimului pământului otoman. OCL stabilise cinci categorii diferite ale pământului impunând diferite drepturi: (1) mulk, terenuri private în orașe și zone urbane; (2) waqf, pentru beneficiul unui grup religios; (3) metruka, pentru beneficiul public, inclusiv drumuri și păduri; (4) miri, deținut de suveran dar folosit pentru cultivare, păscut și deci, pentru închiriat; și (5) mawat (care înseamnă mort, pustiu), terenurile fără proprietari, necultivate, inclusiv câmpiile stâncoase și zonele montane. Cele mai relevante problemei Neghev sunt categoriile miri și mawat.

Potrivit Articolului 78 din OLC, oricine poseda și cultiva terenuri miri timp de 10 ani fără o întrerupere nejustificată, putea să solicite un titlu de proprietate asupra terenurilor. Drepturile miri, potrivit OLC și mai târziu potrivit Legii Provizorii a Proprietății Imobile din 1913, în concordanță cu practica otomană, îi ofereau posesorului drepturi aproape complete asupra folosirii, transferului și moștenirii drepturilor de posedare și cultivare a pământului, deși stăpânirea supremă se afla în mâinile suveranului. Majoritatea terenurilor arabile din afara orașelor și satelor erau din această categorie și reprezentau pentru guvernul otoman o sursă principală de venit de pe urma taxelor. Guvernul a făcut eforturi pentru a se asigura că acele terenuri cultivate rămâneau așa, sperând de asemenea să extindă zonele arabile. Cât despre terenul mawat, este definit de Articolul 6 al OLC ca:

„...pământ ce nu este ocupat și nu a fost dat spre folosul public. Este așa deoarece se află la o asemenea distanță de un sat sau oraș încât o voce omenească puternică nu se poate face auzită în punctul cel mai apropiat în care există oameni, adică o milă și jumătate sau în jur de jumătate de oră distanță.”

În timp ce, potrivit Articolului 103 al aceluiași cod:

„Expresia pământ mort/pustiu (mawat) înseamnă pământ necultivat (khali) cum ar fi munții, locurile stâncoase, câmpiile pietroase, pășunile ce nu sunt în posesia cuiva printr-un titlu de proprietate sau desemnate ab antiquo pentru folosul locuitorilor unui sat sau oraș și se află la asemenea distanță de un sat sau oraș încât o voce omenească puternică nu se poate face auzită în punctul cel mai apropiat în care există oameni.”

Mai important, potrivit Articolului 103, oricine a „reînviat” pământul mort și l-a cultivat putea obține un titlu de proprietate, chiar dacă a făcut-o fără autorizație din partea autorităților, caz în care ar fi avut de plătit valoarea terenului înainte de a fi „reînviat”. Când era reînviat, pământul mawat devenea miri.

Aceste legi formale, însă, nu reprezentau cel mai important ghid când venea vorba de normarea colectării taxelor, administrării sau a autorității în Neghev. Afacerile legate de proprietatea pământului continuau să fie administrate în principal în concordanță cu obiceiul local. Beduinii își cultivau pământul, își plăteau taxele și ipotecile și vindeau pământurile cam la fel cum o făcuseră înainte de OCL. Această situație nu era valabilă doar în Neghev. Autoritățile otomane nu aplicau în întregime OCL nici în alte părți ale imperiului; mai degrabă continuau să folosească obiceiurile și practicile locale și căutau să păstreze stabilitatea protejând proprietarii și cultivatorii terenurilor.

Deși reforma se baza în multe aspecte pe legislația otomană și pe principiile islamice ale dreptului pământului, cerințele pentru înregistrarea pământului erau mai revoluționare, făcând parte dintr-o abordare nouă de a identifica parcelele de pământ și proprietarii acestora. Cerințele pentru înregistrare, exemplificând o nouă formă de guvernare, căutau să impună controlul direct asupra proprietarilor și a taxelor pământului, înlocuind vechea formă de colectare a taxelor prin intermediari. Documentele din arhivele otomane arată că guvernul otoman era nerăbdător să înregistreze pământurile din posesia beduinilor la început de secol 20. În ochii oficialilor otomani, printre beneficiile înregistrării pământurilor se număra și eliminarea disputelor tribale asupra granițelor și introducerea civilizației, lucru de care ar fi putut beneficia comunitățile locale. Inițiativa înregistrării otomane, însă, a rămas mai mult o aspirație. Spre sfârșitul perioadei otomane, numai 5% din pământul Palestinei fusese înregistrat sub noul sistem, în timp ce majoritatea pământului beduin, dacă nu chiar întregul pământ beduin, a rămas neînregistrat. Apoi, conceptul drepturile de proprietate divizibile, compus din drepturile de acces la pământ și la excedent, așa cum se ilustrează la categoria miri, s-a schimbat de-a lungul timpului în Palestina și a sfârșit prin a reprezenta un drept individual asupra proprietății unificat. Aplicarea dispozițiilor juridice formale s-a schimbat și ea, mai întâi sub britanici și apoi, mai semnificativ, sub israelieni.

Echipați cu propriile noțiuni vestice despre proprietatea privată, cu scopul de a administra și a controla mai bine spațiul și populația palestiniană și în concordanță cu obligația lor impusă de Mandat de a stabili un cămin evreiesc în Palestina, britanicii au pornit din start să restructureze regimul pământului existent în Palestina. Au modificat legile otomane privind pământul, au emis legislație nouă și, mai important, au demarat un proces de identificare a proprietarilor fiecărei parcele de pământ din țară. Procedura se baza pe expertize topografice și cadastrale care împărțeau pământurile în loturi și parcele clar demarcate. Până în 1948, britanicii stabiliseră titlurile de proprietate pentru 5,5 milioane de dunami din cele 26 de milioane de dunami ale Palestinei.

Nu exista un proces inițiat de stat pentru a stabili titlurile de proprietate în Neghev, dar unii proprietari beduini și-au înregistrat pământurile. Dovezi din arhive arată că procesul de înregistrare a presupus și integrarea practicilor și obiceiurilor locale în legea statului. Cererile de înregistrare erau adresate registratorului din Gaza și Beersheba care, după ce se asigura că totul este în regulă și taxele erau plătite, îi ruga pe muhtari și pe șeici să confirme dreptul aplicatului asupra unui anumit teren. Apoi, registratorul trimitea formele inspectorului agriculturii pentru a confirma că terenul era cultivat. La final, terenul avea să fie înregistrat în registrul pământului sub numele aplicantului, care primea un certificat de înregistrare.

Printre alte legi care urmau să aibă un impact special asupra chestiunii legate de pământul beduinilor, în special după 1948, sunt amendamentele britanice la Codul Otoman al Legii din 1858, făcute în conformitate cu noua înțelegere a drepturilor de proprietate, mai ales privind „pământurile statului”. Ordonanța privind pământul mawat din 1921 era o piesă-cheie a legislației timpurii privind pământul a guvernului militar britanic din Palestina, având ca scop amplificarea controlului guvernului asupra terenurilor publice. Această ordonanță proclama ca de atunci înainte, „reînvierea” pământurilor mawat necesita în prealabil un permis de la guvern; cultivatorii fără permise erau acuzați de violarea proprietății. Ordonanța permitea o fereastră de două luni în care se putea face înregistrarea pământului. Aceste amendamente căutau să facă din stat un proprietar și să strângă gheara pe terenuri. Noțiunea otomană de „teren public” presupunea un teren care, deși oficial deținut de stat, putea să fie accesibil cultivatorilor. Potrivit înțelegerii britanice a noțiunii de „teren public”, acesta era sub controlul statului și publicul nu avea acces la el, doar dacă nu desemna guvernul acest lucru.

În ciuda creșterii puterii administrative a britanicilor în Neghev, arabii ce trăiau acolo au continuat să se bucure de un mare grad de autonomie; legile privind înregistrarea titlurilor de proprietate și a tranzacțiilor nu erau impuse în Negev. Acolo, britanicii au păstrat instanțe judecătorești tribale și aplicau un sistem diferit de taxe. Datorită specificității sociale și geografice, britanicii au adoptat o formă de funcționare administrativă specială și o orânduire juridică ce integra obiceiurile locale.

Pe 29 martie 1921, Secretarul de Stat pentru colonii Winston Churchill „reafirma asigurările date deja la Beersheba de către Înaltul Comisar șeicilor că nu vor exista interferențe cu drepturile speciale și obiceiurile triburilor de beduini din Beersheba.” Afacerile privind pământul erau supuse atât legii obișnuite tribale cât și legii statului. În principiu, jurisdicția asupra disputelor legate de pământ dintre beduinii din Neghev era în mâinile instanței judecătorești tribale și nu ale tribunalului de stat. Cu toate acestea, disputele legate de pământ ajungeau și în tribunalele statului și apelurile se făceau la Curtea Supremă de Justiție a Palestinei. Însă, beduinii și non-beduinii care dețineau pământ în Neghev erau tratați ca proprietari și legea oficială a pământului avea aplicare limitată în Neghev iar tribunalele se bazau pe documentarea obișnuită, ca sanad baya și sanad rahn.

Neghev sub Israel: deposedare, negare și negociere

Politica naționalizării pământului în Neghev face parte din politica națională israeliană de naționalizare/iudaizare a pământului, făcută posibilă prin expulzarea în masă și confiscarea pământului în 1948 și prin regimul juridic special construit după aceea. După conflictul din 1948 și crearea statului Israel, majoritatea beduinilor din Neghev au fost expulzați în Gaza, Iordania și Sinai. Numai 11.000 de beduini arabi din 19 triburi au rămas în Israel. La începutul anilor 50, armata israeliană a transferat cu forța 11 din triburile rămase în sudul și vestul Neghevului într-o zonă împrejmuită din nordul Neghevului cunoscută sub numele de Siyag, alăturându-se celor 8 triburi care locuiau deja acolo. Siyag reprezintă 8% din zona Neghev. Guvernul israelian i-a supus pe toți beduinii din Siyag unui regim militar, ca pe toți cetățenii palestinieni ai Israelului până în 1966 și ca pe cei din Cisiordania până în prezent.

În 1948, Ben-Gurion nu a perceput beduinii ca pe un obstacol față de colonizarea evreiască a Neghevului, dar a sugerat ca numărul lor să rămână limitat la 10.000. Într-adevăr, 11.000 de beduini au rămas în Israel după sfârșitul războiului, în 1949. Reprezentanții guvernului au discutat opțiuni pentru viitorul comunităților de beduini și soluția câștigătoare a fost strămutarea și re-localizarea lor în zone urbane construite de stat. Inițial statul a considerat că 3 districte erau suficiente, dar până în anii 90, șapte astfel de districte au fost construite.

Există în momentul de fața în jur de 200.000 de cetățeni arabi beduini ai Israelului trăind în părțile nordice ale regiunii Neghev. Aproximativ jumătate dintre ei trăiește în cele 7 districte și cealaltă jumătate în 35 de sate nerecunoscute de Israel. Districtele sunt sărace și supraaglomerate. Locuitorii beduini suferă din cauza ratei ridicate a șomajului și criminalității. Între timp, satele nerecunoscute adăpostesc între 200 și 5000 de persoane fiecare și nu beneficiază de utilități precum apa, electricitatea, servicii de sănătate, educaționale, colectarea gunoiului, asfaltarea străzilor. Considerați ilegali de guvernul israelian, rezidenții riscă oricând să fie evacuați și locuințele să le fie demolate.

„Ilegalitatea” acestor sate își are originea în principal în legile zonificării și chestiunile legate de proprietate. Când au pregătit planurile de zonificare în Neghev, autoritățile israeliene au exclus satele beduinilor din aceste planuri și le-au desemnat pământurile ca zone militare, industriale sau zone verzi, nu rezidențiale. Această caracterizare i-a permis guvernului israelian să trateze aceste sate ca și când ar fi fost construite „ilegal” pe „pămant al statului”. În timp ce în 1960 erau o sută de astfel de structuri „ilegale”, numărul lor a crescut la 410 în 1962, la 1.000 în 1966, la 5.944 în 1986 și au atins 42.500 în 2007. În mod similar, populația beduină din Neghev a crescut de la 27.460 în 1970 la aproximativ 200.000 în 2010. Districtele nu au oferit soluția dorită și satele nu au dispărut.

Pentru o lungă perioadă, statul a refuzat să recunoască orice fel de localitate beduină în afara celor 7 districte și a folosit diverse tactici coercitive – de la distrugerea recoltei la demolarea caselor – pentru a-i împinge pe beduini să se mute în orașe. O mică schimbare în politica guvernului a apărut în 2000, când acesta a recunoscut 6 din cele 35 de sate nerecunoscute.

Sub Legea Proprietății de Stat din 1951, guvernul israelian a moștenit pământul și proprietatea guvernului britanic al Mandatului. Legea Proprietății Absenților din 1950 pur și simplu i-a dat statului controlul asupra proprietăților, mobile și imobile, a palestinienilor expulzați, actualmente refugiați. Potrivit lui Michael Fischbach, prof. dr. în istoria Orientului Mijlociu, Israelul și-a însușit 4.865.334 de dunami, 55.000 de case și apartamente și 8.000 de afaceri sub legea aceasta. Pământurile din nordul Beershebei confiscate sub legea aceasta însumau mai mult de 1,7 milioane de dunami. Trei ani mai târziu, Legea Achiziției a aprobat retroactiv exproprierile inițiate direct după conflictul din 1948 și a pus bazele pentru și mai multe exproprieri în viitor, cu scopul dezvoltării, al construirii de colonii sau pentru motive de securitate. Până în 2011, printr-un proces intensiv de expropriere și naționalizare a pământului, guvernul israelian a reușit să câștige controlul asupra a 93,5% din pământul Israelului propriu-zis.

Dincolo de legislație, procesul stabilirii titlurilor de proprietate a fost o altă unealtă principală de deposedare, jucând un rol esențial în chestiunea Neghev. Din 2007, potrivit Administrației Israeliene a Terenurilor (ILA), există doar 927.162 de dunami de pământ în Israel fără titluri de proprietate stabilite, în principal în Neghev. În anii 50 și 60, Israelul a continuat procesul de stabilire a titlurilor de proprietate inițiat de britanici, începând din regiunea de nord. O combinație de noi standarde legislative și juridice au restricționat capacitatea proprietarilor palestinieni de a-și demonstra sau câștiga titlul de proprietate.

În 1966, un raport confidențial al biroului consilierului pe probleme arabe sublinia faptul că marea majoritate a pământului din Neghev fusese expropriat și înregistrat oficial ca proprietatea statului, cu excepția terenurilor a căror expropriere se aștepta să producă ciocniri cu beduinii. În 1970, guvernul israelian a declarat că nordul Neghevului, inclusiv Siyag, va fi supus procesului de înregistrare a titlurilor de proprietate. Beduinii au completat 3.220 de cereri oficiale pentru 1,5 milioane de dunami, inclusiv 600.000 de dunami de pășuni și 200.000 de dunami ce fuseseră înregistrați ca terenuri de stat. Potrivit statului, suma totală a dunamilor pe care îi revendicau beduinii era de 778.856 de dunami.

Inițiind ceea ce avea să devină un tipar familiar al căii birocratice-administrative (și nu una judiciar-administrativă) de a se ocupa de pretențiile de proprietate asupra pământului din Neghev, în 1975, guvernul israelian a format un comitet special pentru a se adresa acestor pretenții. Plia Albeck de la biroul procurorului general, cunoscută pentru rolul ei în legalizarea exproprierii de pământ și pentru construirea de colonii israeliene pe teritoriile palestiniene ocupate, a fost șefa comitetului. Bazându-se pe Codul Otoman al Pământului din 1858 și pe Legea Mawat a Mandatului Britanic din 1921, comitetul Albeck a confirmat poziția guvernului: pământurile pe care susțineau beduinii că le au în proprietate, erau pământuri mawat (moarte, pustii) și astfel pământuri ale statului.

Însa, de-a lungul acestei negări totale a drepturilor legale asupra pământurilor, comitetul Albeck a  anticipat refuzul Curții Supreme de Justiție de a aproba evacuarea beduinilor fără compensație. Așa că a recomandat ca guvernul să dea dovadă de „bunăvoință” și să le ofere beduinilor niște compensații negociate, cu condiția ca reclamanții să renunțe la pretențiile asupra pământului și să se mute în districtele planificate de stat. Din 1970, poziția guvernului a fost caracterizată de o negare completă a drepturilor beduinilor asupra pământurilor din Neghev, pe de o parte, și de cealaltă parte, de o recunoaștere practică a drepturilor acestora asupra pământului, prin oferirea de compensații.

Între negare și recunoaștere

Dar Albeck se înșela atunci când prezicea poziția Curții Supreme privind chestiunea pământului din Neghev. Într-o decizie istorică din 1984 în cazul al-Hawashli, Curtea Supremă a aprobat pozițiile guvernului și ale lui Albeck, confirmând doctrina juridică mawat bazată pe legislația otomană și britanică (inițial construită pentru pământurile din Galileea). Definind pământurile mawat, doctrina afirma că distanța față de un oraș sau un sat prin care se măsoară pământul mawat trebuie să fie distanța față de un oraș sau sat modern și că, în acest scop, un campament beduin nu este considerat un punct legitim de măsurare. Mai mult, un asemenea oraș sau sat ar fi trebuit să existe în 1858, vremea legislației OLC. Deșertul Neghev a fost locuit exclusiv de beduini până la începutul secolului 20 dar abia în 1900 – deja la 42 de ani după adoptarea codului otoman al pământului – a fost stabilit orașul Beersheba ca singur oraș „modern” din regiune. Mai mult, doctrina afirma că doar factorul de o milă și jumătate va fi luat în considerare ca distanță, anulând factorul vocal și al mersului pe jos preț de jumătate de oră. Și, în ultimul rând, judecătorul israelian a concluzionat că beduinii au avut ultima șansă de a-și înregistra pământurile în 1921 și că numai ei sunt de vină că nu au făcut-o. Decizia al-Hawashli a stabilit precedentul care avea să determine rezultatul tuturor cazurilor viitoare legate de pretențiile asupra pământului din Neghev. Decizia a servit ca punct de plecare pentru organele guvernamentale care au încercat să rezolve problema pământului din Neghev.

Folosirea doctrinei mawat care definea pământurile beduine ca pustii, a avut și implicații politice. În această categorie de pământ, posesia asupra pământului, oricât de lungă ar fi fost privind înapoi în timp, nu califica posesorul pământului ca proprietarul său. În acest fel, arabii din Neghev sunt eradicați ca primi proprietari legitimi ai pământului și suverani ai Neghevului cu secole înainte de stabilirea statului Israel. Definirea selectivă a pământului mawat, combinată cu argumentele comune legate de nomadismul beduinilor, îi proiectează pe beduini ca fiind niște oameni care nu au o legătură particulară cu pământul. Astfel încât, în viziunea statului, compensația monetară poate înlocui legătura „întâmplătoare” cu pământul – pământ care este pustiu, mort, până când este reînviat și dezvoltat de stat.

Guvernul a realizat că problema locuințelor și cea a pământului nu pot fi separate. Beduinii arabi au rămas pe pământul lor pentru a păstra un oarecare grad de putere și drept asupra lui și nu au unde să meargă în altă parte. În 2005, guvernul israelian a adoptat Planul de Dezvoltare a Neghevului (cunoscut și ca planul Sharon-Livni). Acest plan, definit ca „proiect național”, oferea bonusuri și stimulente financiare pentru a reloca evreii israelieni „productivi din punct de vedere economic” din centrul Israelului în Neghev, crescându-i populația de la 535.000 până la 900.000 în 2015. Tot atunci, guvernul a demarat o strategie a contra-pretențiilor asupra pământului beduin în instanță. Până în mai 2008, statul înaintase 450 de astfel de contra-pretenții și instanța a emis 8 sentințe, toate în favoarea statului. Cifre recente dezvăluie că statul a câștigat în jur de 200 de contra-pretenții asupra a 70.000 de dunami de pământ. Sub politica aceasta a contra-pretențiilor, guvernul și-a asumat un rol activ de confruntare juridică cu beduinii.

Această tactică nu doar că ajuta la legitimizarea acțiunilor și politicilor statului, dar punea și presiune serioasă asupra beduinilor pentru a accepta soluția oferită de guvern. Această politică a fost acompaniată de numeroase demolări de case. Guvernul israelian a numit un nou comitet, condus de Judecătorul Emerit Eliezer Goldberg pentru a recomanda o soluție la problema Neghev. Guvernul a ordonat comitetului să restricționeze orice recompensare recomandată la 100.000 de dunami sau mai puțin. În decembrie 2008 comitetul a întocmit raportul care recomanda recunoașterea mai multor sate și enunța o formulă de compensare. Guvernul israelian a adoptat raportul Goldberg și a numit o echipă pentru implementarea acestuia, condusă de Ehud Prawer de la biroul prim-ministrului, fostul adjunct-șef al Consiliului Național de Securitate. Informații scurse în 2011 despre raportului Prawer dezvăluiau că acesta ignora recomandarea raportului Goldberg privind recunoașterea mai multor sate de beduini. Fostul ministru al afacerilor externe, Avigdor Lieberman, a criticat raportul Prawer pentru că era prea generos cu beduinii și prim-ministrul Benjamin Netanyahu i-a cerut lui Yaakov Amidror, șeful Consiliului Național de Securitate, să revizuiască planul. Planul Amidror-Prawer revizuit a fost adoptat de guvernul israelian pe 11 septembrie 2011.

Planul revizuit scădea compensațiile pentru pământ, impunea un termen-limită strict pentru implementare, stabilea organe speciale pentru acest scop și solicita ca planul să fie bătut în cuie printr-o legislație specifică. Mai afirma și că nu se va mai recunoaște niciun sat beduin și nicio comunitate de beduini stabilită în afara zonei Siyag. Propunerea de lege bazată pe acest plan (cunoscută sub numele de Legea Prawer) a fost publicată pe 3 ianuarie 2012. Beduinii consideră acest plan drept o amenințare gravă la adresa drepturilor lor, cauzând strămutarea lor, exproprierea pământului și o politică guvernamentală de continuă excludere și discriminare.

Guvernul a mai decis să inițieze un așa-zis „proces de audieri” pentru comunitate cu privire la proiectul de lege, căutând să atenueze inevitabila rezistență beduină. Procesul, condus de ministrul Benny Begin din partea partidului Likud, trebuia să țină 6 săptămâni, dar a durat mai mult de 3 luni. Mulți din comunitate au privit acest proces ca pe un șiretlic artificial de a facilita adoptarea legii și astfel au refuzat să se întâlnească cu Begin. Însa, acesta a condus o rundă de întâlniri și a trasat propriile sugestii pentru amendamente.

Begin, ca și Goldberg, recomanda ca viitoarea recunoaștere a satelor să fie în concordanță cu planul de zonificare a districtului Beersheba, anulând restricțiile stabilirii satelor beduine în afara zonei Siyag. În legătură cu disputa privind pământul, recomandările lui Begin privind amendamentele aduse Legii Prawer includeau următoarele: (1) toate pretențiile asupra pământului respinse de instanță nu vor primi compensație; (2) pământurile confiscate în anii 50 și 60 (în jur de 200.000 de dunami) vor fi compensate numai financiar și (3) pentru restul pământurilor reclamate, Begin sugera următoarea schemă:

a) cei care acceptă propunerea Prawer și au drepturi asupra 50% din revendicarea respectivă:

i. vor primi 50% compensație sub formă de pământ și restul compensație financiară dacă posedă pământurile pe care le revendică.

ii. vor primi 25% compensație sub formă de pământ și restul compensație financiară dacă nu posedă terenurile.

b) cei care acceptă propunerea Prawer și au drepturi asupra mai puțin de 50% din revendicarea respectivă:

i. vor primi 20% compensație sub formă de pământ și restul compensație financiară dacă posedă terenurile.

ii. vor primi numai compensație financiară dacă nu posedă terenurile.

Articolul 45 (d) definește terenul posedat ca cel cultivat sau folosit pentru rezistență în timpul înaintării pretenției asupra pământului. Deciziile vor fi luate pe baza fotografiilor aeriene și în concordanță cu reguli specifice stabilite de prim-ministru. Statul deține majoritatea fotografiilor aeriene și acestea nu reflectă cu acuratețe folosirea pământului. De exemplu, mulți beduini își cultivă pământul o dată la 2 ani. Într-un final, documentul Begin cerea aplicarea legii cu forța (evacuări și demolări de case) și afirma că reclamanții au la dispoziție doar 5 ani pentru a cere compensația sau altfel vor pierde orice drept asupra ei.

Concluzie

Multă vreme academicienii israelieni au studiat beduinii în principal din perspectivă antropologică, axându-se pe sedentarizarea beduinilor, modernizare și dezvoltare. Totuși, s-au concentrat mai puțin asupra aspectelor juridice și asupra originilor istorice ale chestiunii proprietății pământului și rolului politicilor israeliene discriminatorii în construirea statusului de ilegalitate în Neghev. Din cauza folosirii argumentelor istorice, geografice și juridice în poziția guvernului, este nevoie de o investigare mai largă a realității din Neghev atât sub regimul britanic cât și sub cel otoman. Istoricizarea ne ajută să înțelegem mai bine realitatea curentă din Neghev din cauza folosirii directe a legilor otomane și britanice pentru a complica acest proces.

În Neghev, guvernul israelian a preferat folosirea legislației britanice și otomane privind terenurile pentru a controla pământurile beduinilor arabi. Politica guvernului include strămutarea activă și demolarea precum și folosirea argumentelor juridice oficiale pentru a susține aceste politici. Argumentul juridic cuprinde o reconstrucție a definiției drepturilor de proprietate și categoriilor terenurilor, precum și reinterpretarea dispozițiilor juridice vechi de secole. Acest lucru s-a făcut pe baza înțelegerii moderne și a interpretării realităților istorice, geografice și politice. Sub regimurile otomane și britanice exista o anumită ordine juridică și politică aplicată deșertului Neghev și care recunoștea drepturile beduinilor asupra pământurilor. Transformarea juridică și politică sub Israel, inclusiv politica de control al pământului și de urbanizare forțată, a avut un impact grav asupra comunității beduine și a stilului său de viață.

Pe 27 ianuarie, cabinetul israelian a adoptat recomandările lui Begin și a amendat legea Prawer. Patru luni mai târziu, pe 6 mai 2013, legea a fost aprobată de comitetul ministerial al legislației. Unii membri ai parlamentului s-au opus recomandărilor lui Begin, susținând că sunt prea generoase, așa încât comitetul ministerial al legislației a adăugat câteva condiții restricționând zona din care terenurile putea fi oferite drept compensație, scurtând timpul în care reclamanții se puteau hotărî să accepte compensația și să se mute de la 5 la 3 ani, numind un comitet guvernamental care să supravegheze implementarea planului și a adăugat mai multe forțe ale poliției pentru a duce planul la împlinire.

Din moment ce recomandarea privind recunoașterea satelor este vagă, nu este clar numărul celor care vor fi strămutați. În mod similar, din moment ce compensațiile pentru pământ îi vizează pe cei care cultivă și posedă pământul și depind de numărul celor care vor accepta târgul, este neclar cât pământ va fi inclus potrivit legii. Progresul guvernului cu aceste planuri este acompaniat de demolări intensive ale locuințelor. În ultimii ani, demolările s-au intensificat și guvernul a adăugat și mai multe forțe de poliție pentru acest scop. De cealaltă parte, comunitatea palestiniană din Israel s-a alăturat luptei beduinilor din Neghev mai puternic de când cu Legea Prawer, lansând un număr de proteste și demonstrații, inclusiv o grevă națională pe 15 iulie 2013. 

http://www.palestine-studies.org/jps/fulltext/162935