O generație sub asediu: suferința copiilor palestinieni

de Rifat Odeh Kassis

Copiii palestinieni sunt la fel ca toți ceilalți copii; și ei au drepturi și nevoi. Ceea ce îi distinge de alți copii este situația cu care se confruntă în fiecare zi: trăiesc sub ocupația militară care le afectează fiecare aspect al vieții. Cea mai importantă nevoie a lor este ca aceste drepturi să le fie garantate: dreptul la viață, dreptul la libertate (inclusiv libertatea de a nu fi supuși violenței și discriminării), dreptul la liberă mișcare, dreptul la o educație și o îngrijire medicală adecvată, etc.

Violările drepturilor palestinienilor și copiilor palestinieni de către Israel s-au înmulțit tot mai tare de-a lungul anilor și sunt însoțite de o escaladare a măsurilor opresive din partea autorităților israeliene. Aceste măsuri includ uciderile extrajudiciare ale copiilor palestinieni, rănirea acestora, arestările, folosirea nelegitimă a forței împotriva civililor, construirea de colonii pe pământ palestinian privat confiscat, demolarea caselor lor și dezrădăcinarea copacilor lor, asta ca să numim câteva.

Și atacurile coloniștilor s-au înmulțit în multe sate palestiniene și nimeni nu poate uita atacul prin incendiere comis de coloniștii evrei israelieni asupra a două case din satul palestinian Duma, atac în care bebelușul Ali Dawabshe și ambii săi părinți au fost uciși de foc.

În ciuda criticii internaționale venind dinspre aproape toate țările față de politica israeliană de colonizare, Israelul continuă să asigure securitate, servicii administrative, locuințe, stimulente financiare, educație, locuri de joacă și îngrijire medicală pentru mai mult de 600.000 -700.000 de coloniști ce locuiesc în mod ilegal în coloniile din Cisiordania, inclusiv în Ierusalimul de Est. Și atacurile soldaților israelieni împotriva protestelor săptămânale organizate de civilii palestinieni în zonele amenințate de expansiunea coloniilor continuă. Aceste atacuri sunt cuplate cu confiscarea de pământ și demolările de case, o realitate frecventă în Ierusalim și diferite părți ale Cisiordaniei, mai ales în Zona C. Asemenea agresiuni au dus la arestarea sutelor de civili palestinieni, inclusiv a copiilor.

Forțele armate israeliene continuă să aresteze cu brutalitate copii suspectați în general de a fi aruncat cu pietre, luându-i de acasă în toiul nopții, interogându-i fără să se afle de față un membru al familiei sau un avocat și obligându-i, în majoritatea cazurilor, să semneze mărturisiri în ebraică, o limbă pe care nu o înțeleg. Aproape toți copiii palestinieni sunt expuși la cel puțin o formă de maltratare sau tortură și este clar pentru apărătorii drepturilor copiilor că tratamentul abuziv al copiilor ce intră în contact cu sistemul de detenție militară este generalizat, sistematic și instituționalizat pe parcursul întregului proces – începând cu momentul arestului până la acuzarea copilului și eventuala condamnare și pronunțare a sentinței. Mărturiile obținute de la copiii prizonieri dezvăluie că experiența comună a multor copii implică transportarea la centrul de interogare cu mâinile și ochii legați, într-o stare de spaimă și de privare de somn. Cei mai mulți dintre ei vor fi supuși practicilor brutale, crude, inumane, tratamentului umilitor sau pedepselor, care, în unele cazuri, înseamnă tortură, potrivit Convenției Drepturilor Copilului (CRC) și Convenției Împotriva Torturii. Sistemul israelian de detenție militară este conceput pentru a controla și oprima palestinienii. Existența a două sisteme juridice bazate pe rasă și naționalitate – sistemul de detenție militară aplicat palestinienilor și sistemul civil aplicat cetățenilor israelieni – subliniază natura discriminatorie a așa-zisului sistem de „justiție” implementat de autoritățile israeliene în Cisiordania. În vreme ce copiii coloniștilor sunt judecați în sistemul de justiție juvenilă al Israelului și în general eliberați pe cauțiune, copiii palestinieni acuzați de contravenții similare sunt judecați în tribunale militare care refuză eliberarea copiilor pe cauțiune.

Se estimează că aproximativ 10.000 de copii palestinieni ce trăiesc în prezent în Ierusalim sunt nerecunoscuți de autoritățile israeliene și nu au acte de identitate. Acestor copii li se refuză drepturile de bază cum ar fi accesul la educație și îngrijire medicală, printre alte lucruri. Potrivit legii israeliene, un copil palestinian nu primește automat un act de identitate dacă are doar un părinte ce este rezident al Ierusalimului de Est. În schimb, părinții vor primi „o notificare de naștere” pentru copilul lor și apoi trebuie să facă o cerere separată pentru înregistrare. Pentru a se califica la înregistrarea copiilor, palestinienii trebuie să demonstreze periodic că centrul vieții lor se află în Ierusalim, o politică intrată în vigoare în 1995 și care solicită ca rezidenții permanenți să dovedească mereu că locuiesc între granițele municipale ale Ierusalimului și să prezinte în mod regulat documentație care să ateste acest lucru. Acest proces necesită colectarea tuturor actelor care leagă diversele domenii din viața familiei de granițele municipalității. Și deși această colectare minuțioasă e demoralizantă și consumatoare de timp, aceste acte mai degrabă mundane au devenit markeri ai identității lor sau, cum s-a exprimat cineva, „dovada existenței”.

Blocada instaurată de Israel asupra Gazei continuă să aibă consecințe grave asupra populației civile și a împiedicat reconstruirea a 17.000 de blocuri de locuințe distruse sau deteriorate sever în timpul războiului din 2014. Pentru palestinienii din Gaza, unde 43% din populație au sub 14 ani, ofensivele militare israeliene nu sunt ceva nou. În 2006 două operațiuni militare israeliene au ucis 143 de copii; în 2008 și 2009, 385 de copii; în 2012 încă 33 – 561 de copii omorâți în șase ani. Potrivit DCI-Palestine, Ahmad Tawfiq Ahmad Abu Jami, un băiat de 8 ani din Khan Younis, a supraviețuit unui număr de 5 ofensive militare israeliene. În iulie 2014 Ahmad a fost ucis de un bombardament care a omorât 25 de membri ai familiei sale, dintre care 18 erau copii.

Copiii palestinieni trăind în teritoriile palestiniene ocupate au mereu sentimente de teamă și nesiguranță. Când trupele de soldați israelieni înarmați până în dinți invadează satele palestiniene în miezul nopții, sentimentele de siguranță și bine ale copiilor sunt înlocuite de cele de spaimă și izolare. Această experiență traumatică încalcă principiul călăuzitor al acționării în cel mai bun interes al copilului așa cum scrie în Convenția UN privind drepturile copilului.

Suferința copiilor palestinieni este o criză de o urgență particulară în cadrul violărilor drepturilor umane ce caracterizează viața sub ocupație. Nu este suficient să înțelegem situația actuală și variatele politici care modelează și determină viața copilului palestinian de astăzi, ci e nevoie să depunem eforturi și să luptăm din greu pentru a schimba această situație. Schimbând situația copiilor palestinieni, îmbunătățindu-le prezentul și oferindu-le speranță pentru viitor, am putea ajuta la găsirea unei soluții pașnice la acest conflict prelungit.

Încă există o șansă de a rezolva acest conflict pe cale pașnică, dar pentru asta, comunitatea internațională trebuie să se pronunțe cu curaj pentru pace. Întrebarea noastră pentru frații și surorile noastre din bisericile de astăzi este: sunteți dispuși și capabili să munciți alături de noi pentru a reinstaura libertatea noastră? Libertatea noastră va fi singura fundație durabilă pentru ca atât palestinienii cât și israelienii să trăiască în pace, dreptate, siguranță și dragoste.

* Rifat Kassis este actualul comisar general al DCI  (Defense for Children International) în regiunea MENA (Orientul Mijlociu și Africa de Nord).

http://www.kairospalestine.ps/images/Kairos%20Palestine%20Christmas%20Alert%202016%20Email.pdf

Deșertul Neghev: între negare și recunoaștere

de Ahmad Amara

De la întemeierea sa, Israelul a demarat proiectul său colonialist de înlocuire a spațiului și peisajului arab palestinian cu unul evreiesc israelian. Expulzarea locuitorilor palestinieni, demolarea satelor palestiniene, înlocuirea denumirilor geografice palestiniene cu unele ebraice și concentrarea comunităților palestiniene și limitarea expansiunii lor, toate acestea fac parte din proiectul colonial de iudaizare. În momentul de față, în deșertul Neghev din sudul Israelului, asemenea politici sunt în plină desfășurare.

Pe 29 iunie 2016, al-Araqib, un sat de beduini arabi din Neghev, a trăit a o suta demolare. Prima demolare se întâmplase acum șase ani, pe 27 iulie 2010. Încă din 1948, Al-Araqib a devenit punctul principal al luptei dintre guvernul israelian și comunitățile de beduini arabi din Neghev asupra proprietății pământului. Dar împletită cu disputa asupra proprietății mai este o altă problemă majoră, a locuințelor. Al-Araqib este unul dintre cele 35 de sate de beduini din deșertul Neghev pe care Israelul nu le recunoaște, ceea ce înseamna că refuză să-i conecteze pe locuitori la apă, curent, să le furnizeze servicii de sănătate și educaționale sau orice fel de infrastructură de bază. Deși sunt cetățeni ai Israelului, deci teoretic ar trebui să se bucure de aceleași drepturi ca și cetățenii evrei, guvernul israelian și agenții săi, ca de exemplu Administrația Pământului și Fondul Național Evreiesc au lansat un război de uzură, lent și metodic, pentru a expulza beduinii din aceste sate.

Problema deșertului Neghev dezvăluie o rețea de strategii juridice care au fost transferate dintr-o regiune în alta și dintr-o epocă în alta. Negând proprietatea beduinilor asupra pământului, guvernul și magistrații israelieni au dezvoltat o doctrină juridică aplicată mai întâi în Galileea și mai târziu în Neghev, bazată pe legislația otomană și britanică, datând din 1858. La începutul Mandatului Britanic, britanicii au adoptat legea otomană și au implementat câteva amendamente pentru a o adapta intereselor imperiale britanice. În mod similar, statul israelian nou creat a adoptat în 1948 o lege care proclama că toate legile din era Mandatului Britanic vor rămâne în vigoare, putând fi supuse modificărilor legislative ulterioare. Astfel încât, anumite legi otomane și britanice au devenit parte din sistemul juridic israelian.

Clarificând utilizarea și transformarea legislației imperiale și coloniale otomane și britanice, înțelegem multe despre metodele și dinamicile care definesc relația dintre guvernul israelian și cetățenii săi beduini arabi. Continuitățile legislației și discontinuitățile din interpretarea sa ilustrează transformarea din cadrul noțiunilor de proprietate în configurația imperială, colonială și post-colonială, precum și relațiile dintre diferitele guverne și cetățenii lor. În timp ce moștenirea colonială continuă să aibă impact asupra structurilor și caracteristicilor autorității în multe state moderne, acest lucru este în mod particular evident în cazul Zionismului și al statului israelian, care în momentul de față adoptă politici coloniale împotriva palestinienilor. Aplicarea legilor imperiale și coloniale de către Israel nu face decât să evidențieze și mai mult natura colonială a relației dintre Israel și cetățenii săi palestinieni.

O interpretare selectivă a legilor pământului otomane și britanice a oferit instrumente pentru exproprierea pământului de către Israel în timp ce ajuta parțial la legitimizarea poziției statului israelian. Însă, în ciuda puterii formalismului juridic de a nega drepturile beduinilor asupra pământului, acesta a dovedit că are totuși niște limite. Guvernul israelian nu a reușit să „rezolve” problema Neghev – adică să intre în posesia întregului pământ al beduinilor și să-i concentreze pe aceștia în centre urbane. Nefiind capabil să realizeze acest lucru și ca o negare oficială completă a drepturilor beduinilor asupra pământurilor, guvernul israelian se exprimă în mai multe tipuri de limbaj. Pe lângă această negare oficială, guvernul și-a exprimat recunoașterea tacită a drepturilor beduinilor asupra pământurilor, oferindu-le compensații financiare și sub forma unor terenuri în altă parte. A păstrat în același timp amenințarea permanentă cu demolarea caselor și exproprierea forțată, precum și propunerea constantă de construire a unor centre urbane beduine alternative. În plus, guvernul israelian folosește legea și instanța pentru a realiza deposedarea de pământ și demolarea caselor, în timp ce adoptă strategii administrative și politice publice pentru a „rezolva” problema Neghev în afara tribunalului.

Folosind un cadru legal strict formalistic pentru problema Neghev, guvernul israelian a transformat beduinii în criminali și infractori. Însăși existența lor – satele, locuințele și prezența veche de secole în deșertul Neghev – a fost scoasă în afara legii. Procesul deposedării a continuat sub forme diferite, începând cu conflictul armat și continuând cu instrumentele mai mundane – deși nu mai puțin distructive – legi, măsuri administrative și cazuri în instanță.

Beduinii au trăit în deșerturile Orientului Mijlociu și în regiunea Golfului Persic încă din secolul al 7-lea. Potrivit estimărilor, în 1880, 32.000 de beduini trăiau în deșertul Neghev, număr ce a crescut la 55.000 până în 1914. În 1948 existau între 75.000 și 90.000 de beduini aparținând a 95 de triburi diferite. În mod tradițional, beduinii au trăit în afiliere comunală cu triburile lor iar grupurile de triburi formau confederația tribală, o unitate comunală mai mare. Opt confederații tribale au locuit în Neghev: Ahaywat, ‘Azazma, Hanajra, Jubarat, Tarabin, Tiyaha, Wuhaydat și Zullam. De-a lungul anilor, confederațiile s-au extins sau au pierdut teritoriu din cauza conflictelor cu alte triburi sau din cauza condițiilor climaterice ca seceta sau ploaia. Neghevul, sudul Iordaniei de astăzi, Sinaiul egiptean și nordul Arabiei Saudite, toate formau o singură unitate spațială în care locuiau beduinii înainte ca granițele naționale moderne să schimbe această realitate, afectând profund viața beduină.

Vreme de multe secole, beduinii erau singurii suverani ai deșertului și se bucurau de autonomie aproape completă în viețile lor de zi cu zi. Aceștia își dezvoltaseră propria legislație în baza obiceiurilor lor. Legislația s-a dezvoltat și a evoluat de-a lungul multor ani, la fel și obiceiurile și normele. Aceste legi încă sunt în vigoare și astăzi, într-o anumită măsură și în diferite locuri, pentru a rezolva disputele. Spre sfârșitul secolului al nouăsprezecelea, condițiile lor de trai s-au schimbat, la fel și stilul lor de viață. Au început să se bazeze tot mai mult pe cultivarea pământului și au început să treacă de la semi-nomadism la un stil de viața sedentar. Această adaptare a făcut să crească importanța pământului și a cultivării acestuia. Într-un recensământ britanic din 1931, 89,3% dintre beduinii din Neghev au declarat că se bazează pe agricultură ca principală sursă de trai.

Valoarea pământului a crescut în timpul secolului al 19-lea, mai ales către sfârșitul acestuia, la fel ca și vânzarea de pământ din deșertul Neghev cumpărătorilor non-beduini (inclusiv palestinieni din Gaza și Ierusalim, indivizi și organizații Zioniste). Aceste activități au extins folosirea documentației în sistemul legislativ tradițional pentru a include sanad baya (contractul de vânzare), sanad rahn (contractul de ipotecă) și înscrierea în registrul otoman și britanic al pământului. Sanad baya și sanad rahn includeau, în mod normal, informații ce identificau părțile contractante, data, prețul, condițiile de vânzare sau ipotecare, plata și descrierea pământului și a granițelor sale, precum și numele și semnăturile martorilor. În anumite cazuri, asemenea sanad-uri erau ștampilate și sigilate de șeici sau de autoritățile otomane sau britanice.

Guvernarea otomană și britanică a deșertului Neghev

Imperiul otoman, la fel ca alte imperii, a menținut un oarecare grad de pluralism juridic și continuitate a legilor religioase și cutumiare pentru a păstra stabilitatea politică și socială. În cazul Neghev, otomanii au început să-și accentueze autoritatea și prezența spre sfârșitul secolului al 19-lea din cauza unor diferite elemente, cum ar fi reformele administrative ale perioadei Tanzimat ce includeau reforme juridice ale proprietății pământului. Deschiderea Canalului de Suez în 1869 și prezența britanică în Egipt au făcut din Neghev o importantă frontieră împotriva penetrării britanice. Pe măsură ce imperiul otoman avea nevoi tot mai mari de taxe și recrutări, triburile și zonele tribale au devenit o resursă importantă și neexplorată până atunci. În 1891, în urma unui număr de conflicte între triburi asupra granițelor și folosirii pământului, otomanii au intervenit demarcând zonele tribale din Neghev. Ținând pasul cu eforturile imperiului de centralizare și regularizare, în 1900, otomanii au cumpărat două mii de dunami (1 dunam = 1000 de metri pătrați) de la tribul Azazma pentru a construi orașul modern Beersheba drept centrul administrativ al Neghevului. Într-un final, otomanii au stabilit un consiliu al șefilor beduinilor în Beersheba cu funcție de tribunal tribal, care, în concordanță cu un edict imperial din 1903, dădea verdicte în cazurile legate de pământ (proprietate, granițe și ipoteci) în baza legii tribale.

Legile otomane relevante cu privire la deșertul Neghev sunt Codul Otoman al Pământului (OLC) din 1858 și Mecelle, care încerca să restructureze unele aspecte ale regimului pământului otoman. OCL stabilise cinci categorii diferite ale pământului impunând diferite drepturi: (1) mulk, terenuri private în orașe și zone urbane; (2) waqf, pentru beneficiul unui grup religios; (3) metruka, pentru beneficiul public, inclusiv drumuri și păduri; (4) miri, deținut de suveran dar folosit pentru cultivare, păscut și deci, pentru închiriat; și (5) mawat (care înseamnă mort, pustiu), terenurile fără proprietari, necultivate, inclusiv câmpiile stâncoase și zonele montane. Cele mai relevante problemei Neghev sunt categoriile miri și mawat.

Potrivit Articolului 78 din OLC, oricine poseda și cultiva terenuri miri timp de 10 ani fără o întrerupere nejustificată, putea să solicite un titlu de proprietate asupra terenurilor. Drepturile miri, potrivit OLC și mai târziu potrivit Legii Provizorii a Proprietății Imobile din 1913, în concordanță cu practica otomană, îi ofereau posesorului drepturi aproape complete asupra folosirii, transferului și moștenirii drepturilor de posedare și cultivare a pământului, deși stăpânirea supremă se afla în mâinile suveranului. Majoritatea terenurilor arabile din afara orașelor și satelor erau din această categorie și reprezentau pentru guvernul otoman o sursă principală de venit de pe urma taxelor. Guvernul a făcut eforturi pentru a se asigura că acele terenuri cultivate rămâneau așa, sperând de asemenea să extindă zonele arabile. Cât despre terenul mawat, este definit de Articolul 6 al OLC ca:

„...pământ ce nu este ocupat și nu a fost dat spre folosul public. Este așa deoarece se află la o asemenea distanță de un sat sau oraș încât o voce omenească puternică nu se poate face auzită în punctul cel mai apropiat în care există oameni, adică o milă și jumătate sau în jur de jumătate de oră distanță.”

În timp ce, potrivit Articolului 103 al aceluiași cod:

„Expresia pământ mort/pustiu (mawat) înseamnă pământ necultivat (khali) cum ar fi munții, locurile stâncoase, câmpiile pietroase, pășunile ce nu sunt în posesia cuiva printr-un titlu de proprietate sau desemnate ab antiquo pentru folosul locuitorilor unui sat sau oraș și se află la asemenea distanță de un sat sau oraș încât o voce omenească puternică nu se poate face auzită în punctul cel mai apropiat în care există oameni.”

Mai important, potrivit Articolului 103, oricine a „reînviat” pământul mort și l-a cultivat putea obține un titlu de proprietate, chiar dacă a făcut-o fără autorizație din partea autorităților, caz în care ar fi avut de plătit valoarea terenului înainte de a fi „reînviat”. Când era reînviat, pământul mawat devenea miri.

Aceste legi formale, însă, nu reprezentau cel mai important ghid când venea vorba de normarea colectării taxelor, administrării sau a autorității în Neghev. Afacerile legate de proprietatea pământului continuau să fie administrate în principal în concordanță cu obiceiul local. Beduinii își cultivau pământul, își plăteau taxele și ipotecile și vindeau pământurile cam la fel cum o făcuseră înainte de OCL. Această situație nu era valabilă doar în Neghev. Autoritățile otomane nu aplicau în întregime OCL nici în alte părți ale imperiului; mai degrabă continuau să folosească obiceiurile și practicile locale și căutau să păstreze stabilitatea protejând proprietarii și cultivatorii terenurilor.

Deși reforma se baza în multe aspecte pe legislația otomană și pe principiile islamice ale dreptului pământului, cerințele pentru înregistrarea pământului erau mai revoluționare, făcând parte dintr-o abordare nouă de a identifica parcelele de pământ și proprietarii acestora. Cerințele pentru înregistrare, exemplificând o nouă formă de guvernare, căutau să impună controlul direct asupra proprietarilor și a taxelor pământului, înlocuind vechea formă de colectare a taxelor prin intermediari. Documentele din arhivele otomane arată că guvernul otoman era nerăbdător să înregistreze pământurile din posesia beduinilor la început de secol 20. În ochii oficialilor otomani, printre beneficiile înregistrării pământurilor se număra și eliminarea disputelor tribale asupra granițelor și introducerea civilizației, lucru de care ar fi putut beneficia comunitățile locale. Inițiativa înregistrării otomane, însă, a rămas mai mult o aspirație. Spre sfârșitul perioadei otomane, numai 5% din pământul Palestinei fusese înregistrat sub noul sistem, în timp ce majoritatea pământului beduin, dacă nu chiar întregul pământ beduin, a rămas neînregistrat. Apoi, conceptul drepturile de proprietate divizibile, compus din drepturile de acces la pământ și la excedent, așa cum se ilustrează la categoria miri, s-a schimbat de-a lungul timpului în Palestina și a sfârșit prin a reprezenta un drept individual asupra proprietății unificat. Aplicarea dispozițiilor juridice formale s-a schimbat și ea, mai întâi sub britanici și apoi, mai semnificativ, sub israelieni.

Echipați cu propriile noțiuni vestice despre proprietatea privată, cu scopul de a administra și a controla mai bine spațiul și populația palestiniană și în concordanță cu obligația lor impusă de Mandat de a stabili un cămin evreiesc în Palestina, britanicii au pornit din start să restructureze regimul pământului existent în Palestina. Au modificat legile otomane privind pământul, au emis legislație nouă și, mai important, au demarat un proces de identificare a proprietarilor fiecărei parcele de pământ din țară. Procedura se baza pe expertize topografice și cadastrale care împărțeau pământurile în loturi și parcele clar demarcate. Până în 1948, britanicii stabiliseră titlurile de proprietate pentru 5,5 milioane de dunami din cele 26 de milioane de dunami ale Palestinei.

Nu exista un proces inițiat de stat pentru a stabili titlurile de proprietate în Neghev, dar unii proprietari beduini și-au înregistrat pământurile. Dovezi din arhive arată că procesul de înregistrare a presupus și integrarea practicilor și obiceiurilor locale în legea statului. Cererile de înregistrare erau adresate registratorului din Gaza și Beersheba care, după ce se asigura că totul este în regulă și taxele erau plătite, îi ruga pe muhtari și pe șeici să confirme dreptul aplicatului asupra unui anumit teren. Apoi, registratorul trimitea formele inspectorului agriculturii pentru a confirma că terenul era cultivat. La final, terenul avea să fie înregistrat în registrul pământului sub numele aplicantului, care primea un certificat de înregistrare.

Printre alte legi care urmau să aibă un impact special asupra chestiunii legate de pământul beduinilor, în special după 1948, sunt amendamentele britanice la Codul Otoman al Legii din 1858, făcute în conformitate cu noua înțelegere a drepturilor de proprietate, mai ales privind „pământurile statului”. Ordonanța privind pământul mawat din 1921 era o piesă-cheie a legislației timpurii privind pământul a guvernului militar britanic din Palestina, având ca scop amplificarea controlului guvernului asupra terenurilor publice. Această ordonanță proclama ca de atunci înainte, „reînvierea” pământurilor mawat necesita în prealabil un permis de la guvern; cultivatorii fără permise erau acuzați de violarea proprietății. Ordonanța permitea o fereastră de două luni în care se putea face înregistrarea pământului. Aceste amendamente căutau să facă din stat un proprietar și să strângă gheara pe terenuri. Noțiunea otomană de „teren public” presupunea un teren care, deși oficial deținut de stat, putea să fie accesibil cultivatorilor. Potrivit înțelegerii britanice a noțiunii de „teren public”, acesta era sub controlul statului și publicul nu avea acces la el, doar dacă nu desemna guvernul acest lucru.

În ciuda creșterii puterii administrative a britanicilor în Neghev, arabii ce trăiau acolo au continuat să se bucure de un mare grad de autonomie; legile privind înregistrarea titlurilor de proprietate și a tranzacțiilor nu erau impuse în Negev. Acolo, britanicii au păstrat instanțe judecătorești tribale și aplicau un sistem diferit de taxe. Datorită specificității sociale și geografice, britanicii au adoptat o formă de funcționare administrativă specială și o orânduire juridică ce integra obiceiurile locale.

Pe 29 martie 1921, Secretarul de Stat pentru colonii Winston Churchill „reafirma asigurările date deja la Beersheba de către Înaltul Comisar șeicilor că nu vor exista interferențe cu drepturile speciale și obiceiurile triburilor de beduini din Beersheba.” Afacerile privind pământul erau supuse atât legii obișnuite tribale cât și legii statului. În principiu, jurisdicția asupra disputelor legate de pământ dintre beduinii din Neghev era în mâinile instanței judecătorești tribale și nu ale tribunalului de stat. Cu toate acestea, disputele legate de pământ ajungeau și în tribunalele statului și apelurile se făceau la Curtea Supremă de Justiție a Palestinei. Însă, beduinii și non-beduinii care dețineau pământ în Neghev erau tratați ca proprietari și legea oficială a pământului avea aplicare limitată în Neghev iar tribunalele se bazau pe documentarea obișnuită, ca sanad baya și sanad rahn.

Neghev sub Israel: deposedare, negare și negociere

Politica naționalizării pământului în Neghev face parte din politica națională israeliană de naționalizare/iudaizare a pământului, făcută posibilă prin expulzarea în masă și confiscarea pământului în 1948 și prin regimul juridic special construit după aceea. După conflictul din 1948 și crearea statului Israel, majoritatea beduinilor din Neghev au fost expulzați în Gaza, Iordania și Sinai. Numai 11.000 de beduini arabi din 19 triburi au rămas în Israel. La începutul anilor 50, armata israeliană a transferat cu forța 11 din triburile rămase în sudul și vestul Neghevului într-o zonă împrejmuită din nordul Neghevului cunoscută sub numele de Siyag, alăturându-se celor 8 triburi care locuiau deja acolo. Siyag reprezintă 8% din zona Neghev. Guvernul israelian i-a supus pe toți beduinii din Siyag unui regim militar, ca pe toți cetățenii palestinieni ai Israelului până în 1966 și ca pe cei din Cisiordania până în prezent.

În 1948, Ben-Gurion nu a perceput beduinii ca pe un obstacol față de colonizarea evreiască a Neghevului, dar a sugerat ca numărul lor să rămână limitat la 10.000. Într-adevăr, 11.000 de beduini au rămas în Israel după sfârșitul războiului, în 1949. Reprezentanții guvernului au discutat opțiuni pentru viitorul comunităților de beduini și soluția câștigătoare a fost strămutarea și re-localizarea lor în zone urbane construite de stat. Inițial statul a considerat că 3 districte erau suficiente, dar până în anii 90, șapte astfel de districte au fost construite.

Există în momentul de fața în jur de 200.000 de cetățeni arabi beduini ai Israelului trăind în părțile nordice ale regiunii Neghev. Aproximativ jumătate dintre ei trăiește în cele 7 districte și cealaltă jumătate în 35 de sate nerecunoscute de Israel. Districtele sunt sărace și supraaglomerate. Locuitorii beduini suferă din cauza ratei ridicate a șomajului și criminalității. Între timp, satele nerecunoscute adăpostesc între 200 și 5000 de persoane fiecare și nu beneficiază de utilități precum apa, electricitatea, servicii de sănătate, educaționale, colectarea gunoiului, asfaltarea străzilor. Considerați ilegali de guvernul israelian, rezidenții riscă oricând să fie evacuați și locuințele să le fie demolate.

„Ilegalitatea” acestor sate își are originea în principal în legile zonificării și chestiunile legate de proprietate. Când au pregătit planurile de zonificare în Neghev, autoritățile israeliene au exclus satele beduinilor din aceste planuri și le-au desemnat pământurile ca zone militare, industriale sau zone verzi, nu rezidențiale. Această caracterizare i-a permis guvernului israelian să trateze aceste sate ca și când ar fi fost construite „ilegal” pe „pămant al statului”. În timp ce în 1960 erau o sută de astfel de structuri „ilegale”, numărul lor a crescut la 410 în 1962, la 1.000 în 1966, la 5.944 în 1986 și au atins 42.500 în 2007. În mod similar, populația beduină din Neghev a crescut de la 27.460 în 1970 la aproximativ 200.000 în 2010. Districtele nu au oferit soluția dorită și satele nu au dispărut.

Pentru o lungă perioadă, statul a refuzat să recunoască orice fel de localitate beduină în afara celor 7 districte și a folosit diverse tactici coercitive – de la distrugerea recoltei la demolarea caselor – pentru a-i împinge pe beduini să se mute în orașe. O mică schimbare în politica guvernului a apărut în 2000, când acesta a recunoscut 6 din cele 35 de sate nerecunoscute.

Sub Legea Proprietății de Stat din 1951, guvernul israelian a moștenit pământul și proprietatea guvernului britanic al Mandatului. Legea Proprietății Absenților din 1950 pur și simplu i-a dat statului controlul asupra proprietăților, mobile și imobile, a palestinienilor expulzați, actualmente refugiați. Potrivit lui Michael Fischbach, prof. dr. în istoria Orientului Mijlociu, Israelul și-a însușit 4.865.334 de dunami, 55.000 de case și apartamente și 8.000 de afaceri sub legea aceasta. Pământurile din nordul Beershebei confiscate sub legea aceasta însumau mai mult de 1,7 milioane de dunami. Trei ani mai târziu, Legea Achiziției a aprobat retroactiv exproprierile inițiate direct după conflictul din 1948 și a pus bazele pentru și mai multe exproprieri în viitor, cu scopul dezvoltării, al construirii de colonii sau pentru motive de securitate. Până în 2011, printr-un proces intensiv de expropriere și naționalizare a pământului, guvernul israelian a reușit să câștige controlul asupra a 93,5% din pământul Israelului propriu-zis.

Dincolo de legislație, procesul stabilirii titlurilor de proprietate a fost o altă unealtă principală de deposedare, jucând un rol esențial în chestiunea Neghev. Din 2007, potrivit Administrației Israeliene a Terenurilor (ILA), există doar 927.162 de dunami de pământ în Israel fără titluri de proprietate stabilite, în principal în Neghev. În anii 50 și 60, Israelul a continuat procesul de stabilire a titlurilor de proprietate inițiat de britanici, începând din regiunea de nord. O combinație de noi standarde legislative și juridice au restricționat capacitatea proprietarilor palestinieni de a-și demonstra sau câștiga titlul de proprietate.

În 1966, un raport confidențial al biroului consilierului pe probleme arabe sublinia faptul că marea majoritate a pământului din Neghev fusese expropriat și înregistrat oficial ca proprietatea statului, cu excepția terenurilor a căror expropriere se aștepta să producă ciocniri cu beduinii. În 1970, guvernul israelian a declarat că nordul Neghevului, inclusiv Siyag, va fi supus procesului de înregistrare a titlurilor de proprietate. Beduinii au completat 3.220 de cereri oficiale pentru 1,5 milioane de dunami, inclusiv 600.000 de dunami de pășuni și 200.000 de dunami ce fuseseră înregistrați ca terenuri de stat. Potrivit statului, suma totală a dunamilor pe care îi revendicau beduinii era de 778.856 de dunami.

Inițiind ceea ce avea să devină un tipar familiar al căii birocratice-administrative (și nu una judiciar-administrativă) de a se ocupa de pretențiile de proprietate asupra pământului din Neghev, în 1975, guvernul israelian a format un comitet special pentru a se adresa acestor pretenții. Plia Albeck de la biroul procurorului general, cunoscută pentru rolul ei în legalizarea exproprierii de pământ și pentru construirea de colonii israeliene pe teritoriile palestiniene ocupate, a fost șefa comitetului. Bazându-se pe Codul Otoman al Pământului din 1858 și pe Legea Mawat a Mandatului Britanic din 1921, comitetul Albeck a confirmat poziția guvernului: pământurile pe care susțineau beduinii că le au în proprietate, erau pământuri mawat (moarte, pustii) și astfel pământuri ale statului.

Însa, de-a lungul acestei negări totale a drepturilor legale asupra pământurilor, comitetul Albeck a  anticipat refuzul Curții Supreme de Justiție de a aproba evacuarea beduinilor fără compensație. Așa că a recomandat ca guvernul să dea dovadă de „bunăvoință” și să le ofere beduinilor niște compensații negociate, cu condiția ca reclamanții să renunțe la pretențiile asupra pământului și să se mute în districtele planificate de stat. Din 1970, poziția guvernului a fost caracterizată de o negare completă a drepturilor beduinilor asupra pământurilor din Neghev, pe de o parte, și de cealaltă parte, de o recunoaștere practică a drepturilor acestora asupra pământului, prin oferirea de compensații.

Între negare și recunoaștere

Dar Albeck se înșela atunci când prezicea poziția Curții Supreme privind chestiunea pământului din Neghev. Într-o decizie istorică din 1984 în cazul al-Hawashli, Curtea Supremă a aprobat pozițiile guvernului și ale lui Albeck, confirmând doctrina juridică mawat bazată pe legislația otomană și britanică (inițial construită pentru pământurile din Galileea). Definind pământurile mawat, doctrina afirma că distanța față de un oraș sau un sat prin care se măsoară pământul mawat trebuie să fie distanța față de un oraș sau sat modern și că, în acest scop, un campament beduin nu este considerat un punct legitim de măsurare. Mai mult, un asemenea oraș sau sat ar fi trebuit să existe în 1858, vremea legislației OLC. Deșertul Neghev a fost locuit exclusiv de beduini până la începutul secolului 20 dar abia în 1900 – deja la 42 de ani după adoptarea codului otoman al pământului – a fost stabilit orașul Beersheba ca singur oraș „modern” din regiune. Mai mult, doctrina afirma că doar factorul de o milă și jumătate va fi luat în considerare ca distanță, anulând factorul vocal și al mersului pe jos preț de jumătate de oră. Și, în ultimul rând, judecătorul israelian a concluzionat că beduinii au avut ultima șansă de a-și înregistra pământurile în 1921 și că numai ei sunt de vină că nu au făcut-o. Decizia al-Hawashli a stabilit precedentul care avea să determine rezultatul tuturor cazurilor viitoare legate de pretențiile asupra pământului din Neghev. Decizia a servit ca punct de plecare pentru organele guvernamentale care au încercat să rezolve problema pământului din Neghev.

Folosirea doctrinei mawat care definea pământurile beduine ca pustii, a avut și implicații politice. În această categorie de pământ, posesia asupra pământului, oricât de lungă ar fi fost privind înapoi în timp, nu califica posesorul pământului ca proprietarul său. În acest fel, arabii din Neghev sunt eradicați ca primi proprietari legitimi ai pământului și suverani ai Neghevului cu secole înainte de stabilirea statului Israel. Definirea selectivă a pământului mawat, combinată cu argumentele comune legate de nomadismul beduinilor, îi proiectează pe beduini ca fiind niște oameni care nu au o legătură particulară cu pământul. Astfel încât, în viziunea statului, compensația monetară poate înlocui legătura „întâmplătoare” cu pământul – pământ care este pustiu, mort, până când este reînviat și dezvoltat de stat.

Guvernul a realizat că problema locuințelor și cea a pământului nu pot fi separate. Beduinii arabi au rămas pe pământul lor pentru a păstra un oarecare grad de putere și drept asupra lui și nu au unde să meargă în altă parte. În 2005, guvernul israelian a adoptat Planul de Dezvoltare a Neghevului (cunoscut și ca planul Sharon-Livni). Acest plan, definit ca „proiect național”, oferea bonusuri și stimulente financiare pentru a reloca evreii israelieni „productivi din punct de vedere economic” din centrul Israelului în Neghev, crescându-i populația de la 535.000 până la 900.000 în 2015. Tot atunci, guvernul a demarat o strategie a contra-pretențiilor asupra pământului beduin în instanță. Până în mai 2008, statul înaintase 450 de astfel de contra-pretenții și instanța a emis 8 sentințe, toate în favoarea statului. Cifre recente dezvăluie că statul a câștigat în jur de 200 de contra-pretenții asupra a 70.000 de dunami de pământ. Sub politica aceasta a contra-pretențiilor, guvernul și-a asumat un rol activ de confruntare juridică cu beduinii.

Această tactică nu doar că ajuta la legitimizarea acțiunilor și politicilor statului, dar punea și presiune serioasă asupra beduinilor pentru a accepta soluția oferită de guvern. Această politică a fost acompaniată de numeroase demolări de case. Guvernul israelian a numit un nou comitet, condus de Judecătorul Emerit Eliezer Goldberg pentru a recomanda o soluție la problema Neghev. Guvernul a ordonat comitetului să restricționeze orice recompensare recomandată la 100.000 de dunami sau mai puțin. În decembrie 2008 comitetul a întocmit raportul care recomanda recunoașterea mai multor sate și enunța o formulă de compensare. Guvernul israelian a adoptat raportul Goldberg și a numit o echipă pentru implementarea acestuia, condusă de Ehud Prawer de la biroul prim-ministrului, fostul adjunct-șef al Consiliului Național de Securitate. Informații scurse în 2011 despre raportului Prawer dezvăluiau că acesta ignora recomandarea raportului Goldberg privind recunoașterea mai multor sate de beduini. Fostul ministru al afacerilor externe, Avigdor Lieberman, a criticat raportul Prawer pentru că era prea generos cu beduinii și prim-ministrul Benjamin Netanyahu i-a cerut lui Yaakov Amidror, șeful Consiliului Național de Securitate, să revizuiască planul. Planul Amidror-Prawer revizuit a fost adoptat de guvernul israelian pe 11 septembrie 2011.

Planul revizuit scădea compensațiile pentru pământ, impunea un termen-limită strict pentru implementare, stabilea organe speciale pentru acest scop și solicita ca planul să fie bătut în cuie printr-o legislație specifică. Mai afirma și că nu se va mai recunoaște niciun sat beduin și nicio comunitate de beduini stabilită în afara zonei Siyag. Propunerea de lege bazată pe acest plan (cunoscută sub numele de Legea Prawer) a fost publicată pe 3 ianuarie 2012. Beduinii consideră acest plan drept o amenințare gravă la adresa drepturilor lor, cauzând strămutarea lor, exproprierea pământului și o politică guvernamentală de continuă excludere și discriminare.

Guvernul a mai decis să inițieze un așa-zis „proces de audieri” pentru comunitate cu privire la proiectul de lege, căutând să atenueze inevitabila rezistență beduină. Procesul, condus de ministrul Benny Begin din partea partidului Likud, trebuia să țină 6 săptămâni, dar a durat mai mult de 3 luni. Mulți din comunitate au privit acest proces ca pe un șiretlic artificial de a facilita adoptarea legii și astfel au refuzat să se întâlnească cu Begin. Însa, acesta a condus o rundă de întâlniri și a trasat propriile sugestii pentru amendamente.

Begin, ca și Goldberg, recomanda ca viitoarea recunoaștere a satelor să fie în concordanță cu planul de zonificare a districtului Beersheba, anulând restricțiile stabilirii satelor beduine în afara zonei Siyag. În legătură cu disputa privind pământul, recomandările lui Begin privind amendamentele aduse Legii Prawer includeau următoarele: (1) toate pretențiile asupra pământului respinse de instanță nu vor primi compensație; (2) pământurile confiscate în anii 50 și 60 (în jur de 200.000 de dunami) vor fi compensate numai financiar și (3) pentru restul pământurilor reclamate, Begin sugera următoarea schemă:

a) cei care acceptă propunerea Prawer și au drepturi asupra 50% din revendicarea respectivă:

i. vor primi 50% compensație sub formă de pământ și restul compensație financiară dacă posedă pământurile pe care le revendică.

ii. vor primi 25% compensație sub formă de pământ și restul compensație financiară dacă nu posedă terenurile.

b) cei care acceptă propunerea Prawer și au drepturi asupra mai puțin de 50% din revendicarea respectivă:

i. vor primi 20% compensație sub formă de pământ și restul compensație financiară dacă posedă terenurile.

ii. vor primi numai compensație financiară dacă nu posedă terenurile.

Articolul 45 (d) definește terenul posedat ca cel cultivat sau folosit pentru rezistență în timpul înaintării pretenției asupra pământului. Deciziile vor fi luate pe baza fotografiilor aeriene și în concordanță cu reguli specifice stabilite de prim-ministru. Statul deține majoritatea fotografiilor aeriene și acestea nu reflectă cu acuratețe folosirea pământului. De exemplu, mulți beduini își cultivă pământul o dată la 2 ani. Într-un final, documentul Begin cerea aplicarea legii cu forța (evacuări și demolări de case) și afirma că reclamanții au la dispoziție doar 5 ani pentru a cere compensația sau altfel vor pierde orice drept asupra ei.

Concluzie

Multă vreme academicienii israelieni au studiat beduinii în principal din perspectivă antropologică, axându-se pe sedentarizarea beduinilor, modernizare și dezvoltare. Totuși, s-au concentrat mai puțin asupra aspectelor juridice și asupra originilor istorice ale chestiunii proprietății pământului și rolului politicilor israeliene discriminatorii în construirea statusului de ilegalitate în Neghev. Din cauza folosirii argumentelor istorice, geografice și juridice în poziția guvernului, este nevoie de o investigare mai largă a realității din Neghev atât sub regimul britanic cât și sub cel otoman. Istoricizarea ne ajută să înțelegem mai bine realitatea curentă din Neghev din cauza folosirii directe a legilor otomane și britanice pentru a complica acest proces.

În Neghev, guvernul israelian a preferat folosirea legislației britanice și otomane privind terenurile pentru a controla pământurile beduinilor arabi. Politica guvernului include strămutarea activă și demolarea precum și folosirea argumentelor juridice oficiale pentru a susține aceste politici. Argumentul juridic cuprinde o reconstrucție a definiției drepturilor de proprietate și categoriilor terenurilor, precum și reinterpretarea dispozițiilor juridice vechi de secole. Acest lucru s-a făcut pe baza înțelegerii moderne și a interpretării realităților istorice, geografice și politice. Sub regimurile otomane și britanice exista o anumită ordine juridică și politică aplicată deșertului Neghev și care recunoștea drepturile beduinilor asupra pământurilor. Transformarea juridică și politică sub Israel, inclusiv politica de control al pământului și de urbanizare forțată, a avut un impact grav asupra comunității beduine și a stilului său de viață.

Pe 27 ianuarie, cabinetul israelian a adoptat recomandările lui Begin și a amendat legea Prawer. Patru luni mai târziu, pe 6 mai 2013, legea a fost aprobată de comitetul ministerial al legislației. Unii membri ai parlamentului s-au opus recomandărilor lui Begin, susținând că sunt prea generoase, așa încât comitetul ministerial al legislației a adăugat câteva condiții restricționând zona din care terenurile putea fi oferite drept compensație, scurtând timpul în care reclamanții se puteau hotărî să accepte compensația și să se mute de la 5 la 3 ani, numind un comitet guvernamental care să supravegheze implementarea planului și a adăugat mai multe forțe ale poliției pentru a duce planul la împlinire.

Din moment ce recomandarea privind recunoașterea satelor este vagă, nu este clar numărul celor care vor fi strămutați. În mod similar, din moment ce compensațiile pentru pământ îi vizează pe cei care cultivă și posedă pământul și depind de numărul celor care vor accepta târgul, este neclar cât pământ va fi inclus potrivit legii. Progresul guvernului cu aceste planuri este acompaniat de demolări intensive ale locuințelor. În ultimii ani, demolările s-au intensificat și guvernul a adăugat și mai multe forțe de poliție pentru acest scop. De cealaltă parte, comunitatea palestiniană din Israel s-a alăturat luptei beduinilor din Neghev mai puternic de când cu Legea Prawer, lansând un număr de proteste și demonstrații, inclusiv o grevă națională pe 15 iulie 2013. 

http://www.palestine-studies.org/jps/fulltext/162935

Omorând pământul

de Jonathan Ofir

Acești palestinieni pot să-și culeagă recolta de măsline în trei zile doar. În două, de fapt. Au permisiunea de a intra pe pământul lor numai trei zile pe an, dar...ghinion, nu a existat personal militar care să fie prezent în prima zi (trebuie să existe un echipaj militar care să împiedice coloniștii să atace fermierii) așa că au rămas doar două.

Două zile pe an în care să ai grijă de pământ nu sunt suficiente, trebuie să îl îngrijești, să ari, să cureți arborii, să tai crengile. Trebuie să îl verifici în fiecare zi. Trebuie să uzi măslinii. Nu poți s-o faci în 2-3 zile pe an. Fermierul intervievat spune că într-un final, pământul va muri dacă nu va fi îngrijit și atunci va fi preluat de către stat și apoi acolo va apărea o colonie.

Acest concept merită o cercetare atentă:

Legea „MAWAT” este o lege ce datează din vremea Imperiului Otoman. Mawat înseamnă „mort” și are în vedere „pământul mort”. „Pământul mort” este pământul părăsit, care nu a fost cultivat și astfel este considerat „a fi al nimănui”, deci poate fi confiscat de stat.

Această lege a fost unul dintre primele elemente ale sinistrei mașinării a ocupației israeliene din 1967, o lege arhaică îmbrățișată cu entuziasm de Ariel Sharon când i-a menționat-o cineva în cadrul unei ședințe ce avea ca subiect găsirea de modalități prin care să se poată pune mâna pe pământul ocupat, exact în ajunul războiului de șase zile.

Pe măsură ce Israelul creează colonii pentru a întrerupe continuitatea teritorială palestiniană („există un motiv pentru care aceste colonii sunt acolo unde sunt” spunea Sharon), îi izolează pe palestinieni de pământurile și recoltele lor. Zidul de separație, în aparență pentru „securitate”, „protejează” aceste colonii și planurile lor de dezvoltare – separându-i și mai mult pe palestinieni de pământurile lor. Dacă fermierii nu au acces la pământurile lor, acestea vor „muri” și „pământul mort” va fi preluat de stat. Acolo va apărea o colonie – poate fără autorizație inițial, dar o va primi retroactiv.

Cam așa a procedat Israelul.

Aceste legi arhaice nu ar trebui să anuleze a Patra Convenție de la Geneva, al cărei articol cu numărul 49 interzice transferul de populație în teritoriile ocupate – dar o fac. Am auzit chiar că unii membri imbecili ai Knessetului cum ar fi Bezalel Smotrich au spus că Israelul „nu acceptă Convenția de la Geneva” – sigur că da, a semnat-o în 1951.

Nu mă interesează ce alte pretexte ilegale – pe care până și Curtea Supremă de Justiție a Israelului sfârșește prin a le parafa în mod automat – folosește Israelul pentru a-și justifica furtul și crimele de război. Știu cum procedează și întotdeauna e o chestiune de „securitate”, întotdeauna ne pune și îi pune pe palestinieni în fața faptului împlinit (a pus mâna pe pământ, a construit colonii, și-a mutat acolo coloniștii) și apoi ce să vezi, nu are încotro și trebuie să „își apere populația”. Nu am niciun fel de respect pentru tipul acesta de „justiție”. Este simplu, Curtea Internațională de Justiție a fost foarte clară în legătură cu asta în 2004 – zidul este ilegal, coloniile sunt ilegale, punct.

Ceea ce trebuie să înțelegem este că această recoltă de măsline nu este doar despre uleiul de măsline. Este despre a ține cu dinții de ultimul fir până Israelul îl ia și pe acela și gata, ai dispărut. Măslinul este simbolul sumud-ului palestinian – al neclintirii, al statorniciei palestiniene – și asta face parte din ceea ce Israelul vrea să distrugă.

Colonizarea Zionisto-israeliană este, așa cum este de obicei în proiectele colonialiste, despre a face ca populația indigenă să „dispară” – fie prin campanii fulger de purificare etnică, fie printr-unele lente, de sufocare prin restricții, făcând ca oamenii să fie izolați de pământul lor, de rădăcinile lor.

Trăim într-o lume care privește aici, apoi întoarce privirea. Trebuie să stăm cu privirea pironită aici, ca fermierul palestinian care încearcă să păstreze arborii de măslin.

Pământul poate muri, oamenii pot fi uciși. Dar dacă suntem orbi față de această subjugare, speranța va muri și ea.

Când SUA sprijină acest proiect cu jumătate din totalul ajutorului financiar oferit altor țări (în timp ce se vaită penibil despre cum „nu ascultă Israelul” așa cum a făcut-o Kerry recent), atunci știi că soluția nu stă în mâinile imperiilor. Stă în mâinile mele și ale tale. 

Cum privatizează Israelul ocupația

 

de Antony Loewenstein și Matt Kennard

E 4.30 dimineața și luna încă strălucește pe cer, dar palestinienii din Cisiordania deja coboară din autobuzele ce au oprit în afara punctului de control Qalandia de lângă Ierusalim. Sunt pe cale să înceapă o nouă zi de muncă de cealaltă parte a zidului de separație, în Israel. Qalandia este unul dintre cele mai aglomerate puncte de control prin care palestinienii ce dețin permise de călătorie trebuie să treacă pentru a ajunge din teritoriile palestiniene ocupate în Israel. Cu rata de șomaj undeva în jur de 26% în Cisiordania (în Gaza e mult, mult mai mare – printre cele mai ridicate din lume, potrivit statisticilor UN), palestinienii au nevoie de slujbe, slujbe care sunt mult mai disponibile în Israel, mai ales în construcții, în industriile prelucrătoare și în agricultură, așa că întotdeauna e foarte aglomerat la ora aceasta.

Aproximativ 63.000 de palestinieni au permise de muncă, deja se estimează că în jur de 120.000 de palestinieni lucrează pentru israelieni; 27.000 dintre ei sunt angajați în zone industriale ilegale din Cisiordania care sunt administrate și deținute de companii israeliene și 30.000 lucrează ilegal în Israel deoarece nu pot obține permisele de muncă necesare. Aceste permise sunt revocate adesea din motive false legate de „securitate” și palestinienilor foarte rar li se oferă o motivație pentru refuzul acordării permiselor de muncă. De când cu așa numita „Intifadă a cuțitelor” ce a început în octombrie anul trecut, Israelul a revocat mii de permise, invocând teama de terorismul palestinian, iar guvernul israelian deja discută despre o considerabilă creștere a impozitelor pentru palestinienii care lucrează în Israel, ceea ce ar însemna o reducere semnificativă a salariilor lor oricum mici.

La primele ore ale dimineții, bărbații palestinieni (și doar o mână de femei) se grăbesc să ajungă cât mai repede la cozile lungi ce se vor forma la punctele de control. O astfel de activitate pare absurdă în orele ce precedă răsăritul, când lumina crudă a neoanelor de la punctele de control e singura care îi luminează pe acești muncitori necăjiți. Mulți fumează așteptând la coadă; un bărbat poartă un tricou inscripționat pe spate cu cuvintele „Chicken Revolution”.

Punctul de control ce seamănă cu un depozit de mărfuri pare un țarc pentru vite pe dinăuntru: bare de metal de-o parte și de alta închizând muncitorii și ținându-i laolaltă ca pe o turmă – mulți dintre ei au venit din sate aflate la distanță de mai mult de o oră de mers cu mașina – ghidându-i spre locul unde documentele le sunt verificate de oficialii israelieni. Apoi așteaptă pe partea israeliană transportul de la angajatorii lor.

Ani de zile, aceste puncte de control au fost administrate și conduse de personalul Forțelor Israeliene de Apărare (IDF) și de Poliția de Graniță Israeliană. Dar începând cu 2006, soldaților și polițiștilor li s-au alăturat gardieni înarmați de la firme particulare de securitate. Astăzi, 12 puncte de control din Cisiordania și 2 de pe granița cu Fâșia Gaza folosesc astfel de gardieni. Treptat, Israelul privatizează ocupația.

Mulți dintre palestinienii cu care vorbim nu sunt conștienți de schimbările astea. În ceea ce îi privește, orice israelian cu un pistol și o insignă este autorizat să-i umilească. Zilierul Imad (ca mulți palestinieni pe care i-am intervievat nu a vrut să-și dea numele de familie) stă la coadă la Qalandia și fumează. Are părul ușor dat pe spate și poartă un tricou gri. „Dacă se presupune că ar trebui să ne ajute, nu o fac”, spune el despre gardienii de la firmele private. „Nu sunt diferiți față de armată”.

Imediat după 6 dimineața, apar personaje înarmate care inițial arată ca soldații israelieni; poartă uniforme mai închise la culoare decât cele măslinii purtate de IDF, cu insigne pe care scrie „Ezrachi”. Compania Modi’in Ezrachi este cea mai mare companie de securitate angajată în prezent de guvernul israelian și oamenii săi sunt printre primii gardieni privați pe care guvernul i-a folosit la punctele de control. Pot fi văzuți și verificând autobuzele publice din Ierusalim, protejând clădiri evreiești din Ierusalimul de Est în mare parte arab (acești gardieni sunt acuzați că terorizează palestinienii și încurajează violența coloniștilor) și stând de pază în piața Zidului de Vest. Modi’in Ezrachi a încălcat în mod repetat Codul Muncii israelian plătindu-și angajații sub salariul minim pe economie plus alte violări, dar asta nu i-a afectat abilitatea de a obține contracte cu guvernul. Acesta este un trend prezent în multe țări, inclusiv în Australia, Marea Britanie, SUA și Grecia, unde guvernele și firmele private de securitate conspiră pentru a evita responsabilitatea. (Modi’in Ezrachi a refuzat fiecare invitație de a comenta în legătură cu activitățile sale).

Securitatea privată este una dintre industriile cele mai înfloritoare din Israel

Când vine vorba de securitatea privată, IDF-ul și poliția, „nu putem face diferența între ei”, spune Reham, o studentă la medicină la universitatea An-Najah din Nablus. Reham mai are 6 ani de studiu până să devină medic. Vorbim cu ea și cu prietenele ei în afara terminalului Qalandia.

„Este îngrozitor”, spune ea. „Uneori sunt foarte mulți oameni aici și trebuie să aștepți și câte o oră la coadă.” Nu știa că punctele de control se privatizau treptat. „Nu am observat. Unii consideră că e un loc de muncă și atât.”

E o lungă istorie a umilințelor îndurate de palestinieni la punctele de control. Organizația israeliană pentru drepturile omului  B’Tselem face publice nenumărate rapoarte ale abuzurilor, de ani de zile. Organizația israeliană a femeilor Machsom Watch monitorizează punctele de control din 2001 și vorbește în numele palestinienilor ale căror permise de muncă sunt respinse pe nedrept.

Reham ne povestește din experiența sa. „Depinde de soldat sau de polițist. Uneori te lasă să treci, nu-ți vorbesc. În general, fetele sunt mai rele decât băieții – nu știu de ce.”

ONG-ul israelian Who Profits, care investighează ce companii private fac bani de pe urma ocupației ilegale a Cisiordaniei, a emis un raport anul acesta care clarifică situația. „În anii anteriori”, spune raportul, „multe responsabilități militare au fost înmânate companiilor civile private, transformând industria securității private într-una dintre cele mai înfloritoare din Israel.”

Flexând mușchiul privat în zona ilegală

Când soarele se ridică pe cer în zilele fierbinți de august, razele sale se lovesc de zidul de separație lângă punctul de control Qalandia; pe el, se pot vedea anunțuri publicitare pentru apartamente în Palestina. Vânzătorii de cafea fac bani serioși cu cei care așteaptă la coadă. Pe o porțiune de zid de lângă punctul de control este un tablou mare al unor bărbați din satul Qalandia – martiri pentru localnici – uciși de forțele israeliene de securitate.

E un mister de ce Israelul simte că are nevoie de și mai multe întăriri la aceste puncte de control. Palestinienii care trec prin aceste puncte oricum traversează un labirint al confuziei cu obstrucționări fizice, bariere, drumuri interzise, percheziții prelungite, tratament umilitor și tot soiul de restricții. În aprilie 2015 existau 96 de puncte fixe de control în Cisiordania, inclusiv 57 de puncte de control interne. Din aceste puncte fixe, 39 reprezintă ultimul punct de inspecție înainte de intrarea în Israel, deși majoritatea sunt localizate la câțiva kilometri la est de Linia Verde sau chiar în afara intrării în Ierusalim. Unele dintre ele sunt privatizate complet sau parțial. La anumite puncte de control, Israelul interzice trecerea vehiculelor palestiniene, cu excepția celor cu permise speciale, și în principiu permite trecerea doar a transportului public și a vehiculelor comerciale. În plus, armata a mai plasat sute de bariere de-a lungul drumurilor din Cisiordania. În aprilie 2015, Biroul UN pentru Coordonarea Problemelor Umanitare a numărat 361 de bariere. Există de asemenea două puncte de trecere de graniță între Fâșia Gaza și Israel: punctul de trecere Eretz pentru pietoni și punctul de trecere Kerem Shalom pentru mărfuri și combustibil.

Pe lângă acestea, Israelul a blocat drumurile de acces pe câteva dintre arterele principale din Cisiordania prin sute de obstrucții fizice ca de exemplu diguri de pământ, blocuri de beton, porți de fier și tranșee. Numărul acestora fluctuează în funcție de circumstanțele politice și de securitate. În 2014 OCHA a numărat o medie de 358 de obstrucționări fizice pe lună. Acestea nu permit nici măcar trecerea ambulanțelor. O altă politică este interzicerea accesului palestinienilor pe anumite drumuri. Pe anumite secțiuni palestinienii nu au voie să circule deloc, nici pe jos, nici cu vehicule, pe alte secțiuni accesul le este interzis doar cu vehicule. În aceste cazuri, palestinienii trebuie să se dea jos din vehicule unde începe restricția, să o ia pe jos pe porțiunea unde le este interzis cu vehicule și apoi să găsească o metodă alternativă de transport pentru a-și continua drumul.

http://www.btselem.org/freedom_of_movement/checkpoints_and_forbidden_roads

Iyad Haddad, un anchetator de teren ce lucrează pentru B’Tselem de 15 ani, și-a petrecut întreaga carieră investigând abuzurile israeliene împotriva drepturilor umane ale palestinienilor. „Înainte, era foarte clar care sunt forțele israeliene, aveau o uniformă distinctă. Uneori, înainte de cea de-a doua Intifadă [care a început în toamna lui 2000], utilizau unități sub acoperire folosindu-se de soldați îmbrăcați în civil. Dar în acea perioadă, nu-mi amintesc să fi folosit companii private. După cea de-a doua Intifadă însă, am început să observ că există o schimbare de tactică: se foloseau companii și forțe israeliene private la punctele de control, să păzească barierele și chiar în închisori. Și pentru a păzi coloniile.”

Această mișcare face parte dintr-o tendință globală, din Irak până în Columbia, în care companiile militare și de securitate private încep să-și asume tot mai multe din funcțiile statului. Majoritatea companiilor au început cu operațiuni mai mundane dar au sfârșit prin a se ocupa de cele care implicau violența. În raportul său din 2016, numit „Forța Invizibilă”, care compara securitatea privată din Columbia, Irak și teritoriile palestiniene, Institutul Internațional pentru Acțiune Nonviolentă a descoperit: „Externalizarea a început cu delegarea serviciilor non-militare cum ar fi catering-ul, transportul și alte servicii logistice, apoi a continuat cu construirea sistemelor militare, inclusiv a Zidului de separație și în final a inclus delegarea unora dintre funcțiile de menținere a ordinii publice și a securității în teritoriile palestiniene ocupate.”

A devenit tot mai greu pentru Haddad să-și dea seama cine comite violările, deoarece mulți palestinieni nu sunt conștienți că au de-a face cu forțe de securitate private. „Uneori palestinienii îmi descriu forțe pe care nu pot să le recunosc”, spune acesta. El crede că exact acesta este unul din motivele pentru care Israelul a recurs la aceste companii. „Le folosește pentru a scăpa de responsabilitate, mai ales din cauză că oamenii nu îi pot recunoaște și devine mai ușor pentru ei să folosească forța atunci când vor, fără să fie trași la răspundere. E mai ușor să scapi basma curată în fața legii israeliene sau internaționale folosind forțele private.”

Bănuiala lui Haddad pare să fie corectă. La punctul de control Qalandia, în aprilie, doi palestinieni – Maram Saleh Abu Ismal, de 23 de ani și fratele ei Ibrahim Saleh Taha, de 16 ani – au fost uciși de gărzile Modi’in Ezrachi. Frații, care – potrivit martorilor – nu păreau să înțeleagă instrucțiunile în ebraică, au fost catalogați „teroriști” de către poliția israeliană din cauză că unul dintre ei, Ismail, cică ar fi aruncat cu un cuțit spre ofițeri. La puțin timp după, ministerul de justiție a anunțat că renunță la anchetă fără a acuza pe nimeni. Biroul ministrului apărării, IDF-ul și Modi’in Ezrachi au ignorat toate întrebările noastre în legătură cu incidentul respectiv.

Teoretic, acești gardieni privați ar putea fi dați în judecată în tribunalele israeliene din moment ce nu sunt la fel de protejați de legea israeliană precum polițiștii și soldații. Însă, un tribunal israelian a plasat un ordin de restricție asupra cazului (ridicat parțial în octombrie), făcând imposibil de văzut materialul filmat de camerele de supraveghere și de demonstrat că gardienii erau de vină. Familia victimelor nu a primit drept de recurs. În acest fel, impunerea ocupației privatizate servește intereselor statului israelian.

În raportul său din 2014, „Zona ilegală”, ONG-ul Yesh Din a scris că forțele de securitate private „sunt echipate cu arme IDF, au parte de instructaj militar  și sunt împuternicite să acționeze precum poliția, de exemplu să aresteze, să percheziționeze, să folosească violența.”

La tabăra de refugiați Shuafat din Ierusalimul de Est, care este înconjurată de Zidul de separație al Israelului, am văzut cum gardienii Ezrachi verifică documentele pasagerilor din autobuze și mașini, preluând multe dintre rolurile deținute exclusiv de forțele de securitate sau de poliție. Când ne-am apropiat de ei s-au încruntat la noi și ne-au spus să plecăm.

Când am contactat ministerul israelian al apărării să comenteze în legătură cu matricea sa a controlului asupra Cisiordaniei, ni s-a spus că „unele puncte de trecere primesc asistență specială din partea companiilor specializate în securitate și protecție.” Ministerul ne-a sfătuit să vorbim cu IDF-ul pentru mai multe detalii, deoarece „punctele de control din jurul Ierusalimului” sunt responsabilitatea sa. Dar IDF-ul ne-a spus că „ministerul apărării este organul potrivit să vorbească despre acest subiect”. Era o fundătură kafkiană ce ne-a oferit o mică fereastră pentru a privi la imposibilitatea cu care se confruntă palestinienii care caută dreptatea pentru cei dragi omorâți sau răniți de furnizorii privați de securitate.

Etosul privatizării

De la întemeierea sa din 1948 până la războiul de șase zile din 1967, Israelul a fost susținut de majoritatea stângii globale, care l-a privit ca pe o națiune socialistă dedicată egalității și justiției sociale. E adevărat, acesta a fost întotdeauna un mit convenabil care a ignorat discriminarea endemică și sponsorizată de stat a minorității arabe (de fapt, cetățenii palestinieni ai Israelului au trăit sub regim militar direct de la sfârșitul războiului din 1948 până în 1966). Până la mijlocul anilor 1970, Israelul avea unul dintre cele mai mici decalaje între bogați și săraci din vest (pentru evrei); fiind o țară cu un sistem de ajutor social gratuit, oferea un trai decent populației evreiești. Dar spre mijlocul anilor 1990, decalajul a devenit uriaș. Profesorul israelian Daniel Gutwein, care predă la universitatea din Haifa, scrie că „etosul israelian al solidarității sociale a fost înlocuit de etosul privatizării”.

Desigur, după ce Israelul a cucerit Cisiordania și Gaza în 1967, statul nu a luat niciodată în considerare să ofere același sistem de ajutor social gratuit palestinienilor din noile teritorii cucerite. Palestinienii sub ocupație erau conduși de un regim militar, o politică ce continuă până în ziua de astăzi.

De la sfârșitul anilor 1970, guvernele de dreapta sub conducerea partidului Likud au susținut că destrămarea sistemului de ajutor social gratuit era cea mai bună cale pentru a liberaliza economia. Simha Erlich, ministrul de finanțe al Israelului din 1977 până în 1979 se mândrea că zelotul privatizării Milton Friedman era consilierul său economic.

Shir Hever, autorul „Economiei Politice a Ocupației Israeliene” (2010) și absolvent al universității din Berlin specializat în privatizarea ocupației scrie: „În 1985, când Banca Mondială și FMI-ul au impus ‘planurile de ajustare structurală’ țărilor în dezvoltare care se luptau cu datorii, guvernul israelian a adoptat din proprie inițiativă un asemenea plan. ‘Planul de stabilizare’ al Israelului din 1985 a fost un moment transformant în economia țării, marcând schimbarea de la o piață social-democrată, planificată, la una neoliberală.”

Hever continuă: „Privatizarea propriu-zisă a marilor companii deținute de guvern a început în anii 1990 și a urmat mai târziu și privatizarea sectorului apărării, mai întâi cu vânzarea fabricilor din companiile de armament deținute de guvern apoi cu externalizări masive ale operațiunilor de securitate către companii private în timpul celei de-a doua Intifade.” Israelul a urmat modelul stabilit de America lui Ronald Reagan și de Marea Britanie a lui Margaret Thatcher. Într-adevăr, industria militară americană i-a încurajat pe israelieni să-și privatizeze industria armamentului.

Hever susține că privatizarea în Israel a fost impulsionată de aceiași factori care impuneau trendul pe plan internațional: „Investitorii sectorului privat au folosit ideologia neoliberală pentru a pretinde că guvernul era ineficient în a administra afacerile și au fost capabili să cumpere gigantul telecomunicațiilor din Israel, cea mai mare companie aeriană, cea mai mare companie de transport maritim, rafinăriile de petrol și toate băncile cu excepția uneia, toate la prețuri foarte mici.”

Sănătatea, educația, mâna de lucru au fost luate în vizor și nu a trecut mult până clasa de mijloc a Israelului a început să sufere din cauza disciplinei brutale a forțelor pieței. Până în anii 2000, membrii organizației colective Histadrut scăzuseră cu două treimi, de la 2 milioane cât avea la începutul anilor 1990. (în ultimii zece ani s-a înregistrat o creștere a membrilor uniunii, pe măsură ce populația țării se confruntă cu dificultăți de natură financiară).

Astăzi, consecințele subcontractării sunt clare. Prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu este hotărât să vândă bunuri ale statului în valoare de miliarde de dolari, o politică pe care a condus-o cu mândrie și pe care a inițiat-o în timpul primului său mandat la sfârșitul anilor 1990. Dar publicul israelian plătește un preț scump. Israelul are acum cea mai mare rată de sărăcie dintre țările ce fac parte din Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE). Potrivit UNICEF, în 2016 Israelul a prezentat cel mai mare nivel de inegalitate între copii în rândul celor mai dezvoltate 41 de state din lume, cu o treime trăind sub pragul de sărăcie. În 2015, Institutul Național de Asigurări al Israelului a estimat că sunt 1,7 milioane de oameni săraci, dintr-o populație de 8 milioane. Decalajul între salarii s-a mărit și el, viața a devenit tot mai scumpă, chiriile au crescut, toate acestea ducând la proteste în 2011.

Dar nu toată lumea suferă. Sistemul militar își și privatizează sectorul de armament și își și vinde tehnologia peste hotare. Scriitorul și activistul israelian Jeff Halper susține în cartea sa „War Against the People: Israel, the Palestinians and the Global Pacification” (2015) că pentru Israel ocupația nu este o povară ci o „resursă”, deoarece îi oferă statului evreiesc oportunitatea de a-și testa armele și sistemele de supraveghere concret, pe palestinieni, plus asistența și informațiile pe care le oferă altor state. Tot mai mulți oficiali europeni și americani au vizitat Israelul în ultimii ani pentru a învăța despre sistemele sale de securitate și apărare.

De exemplu, compania israeliană Magal Security Systems, care a înconjurat Gaza cu gard, a ajutat la construirea Zidului precum și a frontierelor egiptene și iordaniene în anii recenți și licitează pentru a construi un zid la granița kenyano-somaleză pentru a proteja kenyenii de atacurile teroriste ale grupării Al-Shabaab. Șeful companiei, Saar Koursh, a declarat recent pentru Bloomberg că „afacerea cu granițele și zidurile se prăbușise, dar apoi a apărut ISIS și conflictul sirian. Lumea se schimbă, iar granițele și zidurile revin la modă.”

Acesta este doar un mod prin care vasta expertiză israeliană în ocupație, de la militarizarea granițelor la supravegherea populației nedorite, a devenit un avantaj financiar imens pentru un sector al economiei israeliene. Nu ajută marea masă a populației – sărăcia este răspândită – și potrivit economistului Hever, nu e suficient pentru a izola Israelul de potențialele lovituri economice din partea tot mai puternicei mișcări de boicotare BDS. „BDS nu este despre mărimea exporturilor, ci despre conștientizarea legii internaționale”, spune el. „Recent, activiștii BDS au făcut niște progrese în ceea ce privește industria armamentului, pornind o dezbatere în UE despre dirijarea fondurilor de cercetări în industria israeliană a armamentului și convingând importanți politicieni brazilieni să reconsidere afacerile cu companiile israeliene de armament.” Într-adevăr, Hever pune sub semnul întrebării viabilitatea industriei israeliene de apărare. „Sectorul armelor în Israel este mai vast, comparat cu mărimea economiei, decât al oricărei alte țări din lume, dar partea sa din piața israeliană de export se află în descreștere”. În 2015, exporturile militare israeliene au fost relativ scăzute, la 5,7 miliarde de dolari.

Occupation Inc.

Companiile private au investit de ani de zile în proiectul coloniilor. Dar această implicare, precum și cantitatea de bani produși, a crescut dramatic în ultimii zece ani. Anul acesta Human Rights Watch (HRW) a dat publicității un raport, „Occupation Inc.” detaliind felul în care „afacerile israeliene și internaționale au ajutat la construirea, finanțarea comunităților coloniilor și le-au oferit servicii și piețe.” A adăugat, „în multe cazuri, afacerile însele sunt niște ‘coloniști’ ”.

Pentru israelieni, Cisiordania a devenit un fel de zonă economică specială, în care coloniile oferă adesea condiții de afaceri mai profitabile – chirii mici, un regim al taxelor favorabil, subvenții de la guvern și acces la forță de muncă palestiniană ieftină – decât în Israelul propriu-zis. Reprezintă o atracție pentru companiile israeliene, dar și pentru piața internațională și se fac o grămadă de bani. Investiția străină directă în Cisiordania și Gaza a crescut de la 9,5 milioane $ în 2002 la 300 milioane $ în 2009, înainte să se stabilizeze undeva la 120 de milioane $ în 2015. Gigantul american al computerelor, Hewlett-Packard de exemplu, a creat cardurile de identitate biometrice folosite de forțele de securitate israeliene la punctele de control din Cisiordania.

HRW raportează că sunt 20 de zone industriale administrate de Israel în Cisiordania, acoperind cam 1.365 de hectare, cu coloniști israelieni care supraveghează cultivarea a 9.300 de hectare de pământ agricol. Anchetatorii au ajuns la concluzia că „făcând afaceri cu sau în colonii, companiile străine contribuie la violarea legilor umanitare internaționale și la abuzurile asupra drepturile omului”. Această conștientizare începe să aibă efect.

Aceasta este una din contradicțiile privatizării. În timp ce încălcările israeliene ale legii internaționale sunt în general ignorate de cel mai mare binefăcător al Israelului, SUA, mișcarea BDS a obținut niște victorii punând presiune asupra sectorului privat privind afilierea cu abuzurile asupra drepturilor omului în Palestina. De exemplu, firma franceză de infrastructură Veolia a anunțat în aprilie 2015 că părăsește Israelul iar compania britanică de telefonie mobilă Orange a anunțat în urmă cu câteva luni că va rezilia contractele cu partenerul său israelian.

Acest lucru pune întrebarea dacă nu cumva privatizarea ocupației face ca Israelul să fie mai susceptibil la oprobriul internațional, inclusiv la boicotări. Compania de securitate G4S, cel mai mare angajator din domeniul securității din lume în sectorul privat a anunțat în 2014 că va părăsi Israelul în 3 ani și că reziliază contractele cu sistemul închisorilor din Israel. (BDS a susținut că este victoria sa, dar când au fost contactați de către The Nation cei de la G4S au spus că da, planifică retragerea de pe piața israeliană în iulie 2017, dar „decizia de a nu reînnoi contractele a fost motivată de considerente financiare”). Sistemul ține acum în detenție 6.295 de palestinieni, inclusiv 116 copii palestinieni cu vârste între 12 și 15 ani (atâția erau la sfârșitul lui 2015). În 2009, Curtea Supremă de Justiție din Israel a hotărât că închisorile complet private sunt neconstituționale. Dar multe dintre sistemele și produsele folosite în închisori – de la camere de supraveghere la uși și sisteme de alarmă – sunt fabricate sau administrate de corporații private.

Cu Orientul Mijlociu în flăcări și cu Israelul promovându-se ca o insulă de stabilitate în mijlocul unei regiuni în plin conflict, există câteva motive convingătoare pentru care statul evreiesc nu va continua să-și facă reclamă ca fiind un model în administrarea populației nedorite, cu companiile private beneficiind de pe urma acestei politici. Anul viitor se vor împlini 50 de ani de la ocuparea israeliană completă a Palestinei (n.t. în 1948 Israelul a început ocupația Palestinei, în 1967 a definitivat-o) și colonizarea este în floare. Fără presiune internațională puternică este imposibil de închipuit cum ocupația externalizată nu va deveni un coșmar permanent.

https://www.thenation.com/article/how-israel-privatized-its-occupation-of-palestine/