Un palestinian în vârstă de 14 ani, amputat, își amintește de timpul petrecut în custodia forțelor israeliene: „Nu mi-a fost frică să fiu lovit”

de Gideon Levy

Nu mai e un băiat. E greu de crezut că are doar 14 ani. Nu judecând după felul în care arată, nu prin felul în care vorbește, cu siguranță nu prin ceea ce a trecut în ultimii doi ani. Își spune povestea într-o manieră seacă, aproape rece, ca și când ar vorbi despre altcineva. Fără lacrimi, fără durere (vizibilă, cel puțin), fără autocompătimire; un băiat obișnuit cu suferința și care a trecut de mult pragul fricii. Terifiant de dur, abia zâmbind.

De unde îți iei puterea?, l-am întrebat. „Când am fost împușcat”, îmi răspunde el, „am simțit că piciorul îmi explodează. După asta, crezi că mi-ar mai fi teamă să fiu lovit de un anchetator?”

În septembrie 2015, Issa al-Mouati a fost împușcat și rănit de soldații care îl bănuiau că ar fi aruncat un cocktail Molotov. Cinci runde de gloanțe adevărate trase înspre el. După două luni și jumătate petrecute în aripa Ein Karem a spitalului universitar Hadassah din Ierusalim, i s-a amputat piciorul drept, de sub genunchi. În timpul primei luni a fost arestat în mod oficial și a petrecut tot acest timp încătușat de patul de spital. Avea 13 ani la vremea respectivă. După eliberarea din detenție și externarea din spital, a fost trimis la o clinică din Detroit, Michigan – cheltuieli plătite de o organizație caritabilă – pentru a i se lua măsurile pentru o proteză ortopedică. La vârsta de 13 ani s-a aflat în Statele Unite singur, vreme de o lună. L-am întâlnit prima oară în casa sa din Betleem, după ce a primit piciorul artificial. Era un băiat mult mai docil atunci; prietenii lui l-au luat la scăldat într-un bazin natural nu departe de Betleem.

La începutul acestei luni, în timpul unui raid de rutină efectuat de Forțele Israeliene de Apărare (IDF) în tabăra de refugiați Deheisheh, un raid întâmpinat cu rezistență violentă de către tinerii locali, Issa, băiatul amputat, a fost arestat. Dormea în casa bunicii sale bolnave, de care el și mama lui au grijă o dată la câteva nopți prin rotație cu alți membri ai familiei. Săptămâna trecută, în timp ce Issa se afla la închisoare, mama sa, Rada – pe care am cunoscut-o în casa bunicii lui Issa – ne-a povestit despre arestarea fiului său și despre bătăile pe care le-a încasat din partea personalului israelian responsabil cu securitatea. Purtătorul de cuvânt al unității IDF a negat responsabilitatea armatei pentru presupusa violență față de Issa și s-a mulțumit să spună că a fost transferat în custodia poliției israeliene. Un purtător de cuvânt al poliției a declarat săptămâna trecută că „O anchetă a descoperit că nu s-a folosit o astfel de forță în timpul interogatoriului și că nu suntem în posesia informațiilor despre astfel de acte.”

După aproape o săptămână petrecută în închisoare, Issa a fost eliberat vinerea trecută, fără cauțiune. Săptămâna aceasta l-am vizitat în casa sa din spatele Bisericii Nativității din Betleem. Ne-a primit singur, fără părinți.

Se deplasează destul de rapid cu piciorul prostetic. Într-un colț al camerei sale se află un scuter electric pentru invalizi pe care l-a primit când a fost în Statele Unite. Uneori îl folosește să meargă la școală, care este destul de departe de casa sa. Chipul îi devine mai profund afectat de suferință. Capul îi este acoperit cu o glugă în cea mai mare parte a timpului și pantaloni largi, în stil militar, îi ascund piciorul de metal.

Acum două săptămâni, în noaptea dintre 2 și 3 martie, se afla cu mama sa în casa bunicii. În jur de ora 1 noaptea s-a dus cu prietenii săi la un magazin să cumpere o gustare nocturnă: hot dog și hummus în pita. Planul lor era să mănânce și să fumeze o narghilea într-o cameră aflată pe acoperișul casei bunicii sale.

Între timp, trupele israeliene au pătruns în tabăra de refugiați și au fost întâmpinate cu pietre de către tinerii palestinieni. Unul dintre prietenii lui Issa a sugerat să plece rapid, dar Issa a spus că dacă ar fi arătat ca și când ar fi fugit, soldații ar fi intrat la bănuieli și i-ar fi împușcat.

Dintr-odată, un tânăr din mulțimea de oameni care se învârtea în jurul zonei cu pricina s-a întins spre Issa, care stătea în stradă, încercând să îl prindă. Era dintr-o unitate IDF sub acoperire, Mistaravim – Issa i-a observat pistolul. Potrivit spuselor lui Issa, a reușit să scape de soldat și a intrat într-o clădire alăturată cu doi dintre prietenii săi. Au plasat un panou de ipsos în fața ușii, dar soldații l-au dărâmat cu ușurință și au intrat în hol cu armele în poziție de tragere. Issa le-a spus prietenilor să nu se opună, deoarece soldatii erau înarmați. Unul dintre soldații sub acoperire a încercat să îi pună cătușe lui Issa prin spatele acestuia, dar rana sa anterioară l-a făcut incapabil să își îndoaie brațele. S-a crispat de durere.

Au sosit mai multe forțe militare. Mâinile lui Issa fuseseră între timp imobilizate la spate cu trei rânduri de cătușe din plastic și era legat la ochi. Încă doi băieți, mai mari, fuseseră arestați și ei. Issa spune că nu a aruncat cu pietre în soldați. Spune că ținea în mână punga cu mâncare înainte să fie arestat și că se îndrepta spre casa bunicii.

În stradă, povestește Issa, un soldat i-a lovit piciorul, dizlocându-i proteza. Issa a căzut la pământ, cu mâinile legate la spate. Soldatul s-a dat înapoi cu oroare văzându-i piciorul artificial. Cumva, Issa a reușit să se ridice pe piciorul sănătos. Alți soldați au sosit între timp. Unul dintre ei, își amintește Issa, l-a întrebat „Ce ai pățit?” La care el a răspuns „M-a părăsit piciorul.” „De ce n-ai spus de la început?” l-a întrebat soldatul și i-a dat o palmă. Soldații nu i-au dat șansa să le explice că este invalid, spune Issa.

A fost târât la un vehicul militar parcat la câțiva metri distanță, soldații îmboldindu-l în permanență să se grăbească, temându-se de grindina de pietre.

Când au ajuns la mașină, Issa s-a împiedicat și a căzut. Un soldat l-a tras înăutru și l-a pus să stea la podea, cu fața în jos. Încă cinci alți deținuți stăteau pe o bancă în duba militară. Vehiculul a fost bombardat cu pietre înainte să pornească, dar fără vreun efect, era blindat. Issa a auzit focuri de armă și a mirosit gaz lacrimogen. Deși ochii îi erau acoperiți, a putut să întrezărească ceva printr-o deschizătură îngustă a legăturii de pe ochi. Pe drum, spune Issa, un soldat a turnat apă pe el, adăugând că soldații i-au înjurat mama, i-au spus tot felul de obscenități și i-au călcat corpul cu bocancii. Un băiat amputat în vârstă de 14 ani.

A fost dus la închisoarea Etzion, de lângă Betleem. A fost pus să stea în fund, pe jos, în curtea complexului. Proteza i s-a dizlocat din nou și îi era ținută în loc numai de pantaloni. Un soldat i-a spus să își prindă piciorul.

A fost transportat în camera de interogatoriu. Epuizat, a ațipit stând în scaun. Se crăpa de zori când s-a trezit. Nu i s-a dat nimic de mâncare până la sfârșitul acelei zile lungi, când a ajuns la închisoarea militară Ofer, în afara orașului Ramallah. A fost forțat să postească o zi întreagă. Un băiat amputat în vârstă de 14 ani.

Anchetatorul său era un ofițer de poliție în ținută civilă care i-a spus că se numește Avi. Pe masă se afla un ibric cu cafea și un pachet de țigări. Issa era încătușat. Ofițerul i-a oferit o țigară. Issa a refuzat, spunându-i că s-a lăsat. Totuși, interogatorul i-a pus o țigară în gură și i-a aprins-o. I-a dat voie lui Issa să vorbească la telefon cu avocatul său. Avocatul l-a întrebat pe baiat dacă a fost bătut. Acesta i-a spus că a fost bătut în drum spre interogatoriu. Mai târziu i-a spus avocatului că anchetatorul l-a lovit în cap de patru ori în timp ce avea cătușele la mâini, înainte să plece. Mai devreme, anchetatorul a făcut presiuni asupra sa, amenințându-l, încercând să-l forțeze să admită că aruncase cu pietre și cocktailuri Molotov în soldați.

„Trebuie să mărturisești, pentru că armata știe totul despre tine. Nu mă face să te lovesc,” povestește Issa că i-a spus ofițerul de poliție. A încercat să-i spună ofițerului că nu are voie să îl lovească. „Avem voie să facem ce vrem”, a venit replica. Issa și-a menținut poziția că mergea pe stradă cu prietenii săi când au sosit soldații și că nu a aruncat cu pietre sau cocktailuri Molotov. A intrat un alt anchetator – același care l-a interogat pe Issa la Hadassah în 2015, când a fost încătușat de patul spitalicesc și i-a fost amputat piciorul. Interogatorul i-a amintit de asta și i-a cerut să semneze un formular în ebraică. Băiatul povestește că i-a spus ofițerului că nu înțelege ce spune chestionarul și a refuzat să-l semneze.

Interogatoriul a durat în jur de o oră, după care Issa a fost dus la închisoarea militară Ofer, unde i-a întâlnit pe ceilalți cinci tineri care au fost arestați în aceeași noapte cu el. I-au spus că și ei au fost bătuți în timpul interogatoriului. Lui Issa i s-a dat uniforma de deținut și după o perioadă de așteptare – hamtana, poate singurul cuvânt din ebraică pe care îl cunoaște – a fost dus în celula cu numărul 13.

A fost transportat la tribunalul militar Ofer de trei ori pentru audieri în vederea reîntemnițării. Prima dată, și-a văzut mama la tribunal. Pe 8 martie, gardienii l-au informat că avea să fie eliberat. El și ceilalți cinci deținuți din tabăra de refugiați Deheisheh au fost duși la amiază la punctul de control Bituniya, nu departe de Ofer, unde au așteptat până la ora 5 după-masa până când tatăl unuia dintre tineri a venit după ei. În drum spre casă au trecut prin Ramallah, unde au cumpărat sendvișuri pentru băieții flămânzi. Issa a sosit acasă la 8 seara, când și-a revăzut părinții, surorile și fratele. Săptămâna aceasta, până să îl întâlnim, a stat la bunica sa acasă. Un purtător de cuvânt al poliției a spus că va fi pus sub acuzație în curând.

Issa își dorește acum să se poată odihni puțin acasă, să-și lase piciorul să se vindece după toate loviturile și smuciturile și să revină la școală după câteva zile. Vorbind de școală, ochii săi cerniți se aprind pentru prima oară. După toate orele de la care a lipsit, i-a fost înghețat un an, și acum abia așteaptă să se reîntoarcă în clasă.

http://www.haaretz.com/israel-news/.premium-1.777690

Un băiat fără picior, un ocupator fără inimă

        Issa al-Mouati în casa sa din Betleem în 2016. Foto: Alex Levac

de Gideon Levy

Am părăsit casa din tabăra de refugiați Deheisheh de lângă Betleem, săptămâna trecută, cu o senzație de rău pe care nu îmi amintesc s-o fi trăit de mult: tristețea față de soarta unui băiat, frustrarea față de neputința mea și furia față de cei care i-au cauzat suferința.

Issa al-Mouati – un băiat de 14 ani al cărui picior drept a fost amputat după ce a fost împușcat de soldații israelieni în septembrie 2015 – este ținut într-o închisoare israeliană. În casa bunicii sale bolnave din tabăra de refugiați supraaglomerată, mama lui, Rada, mi-a povestit, cu o acceptare ieșită din comun, ceea ce i s-a întâmplat fiului ei de când soldații l-au lăsat infirm pe viață.

Rada a vobit despre cele două luni și jumătate în care a fost imobilizat în patul de spital, dintre care una petrecută ca deținut cu mâinile încătușate de pat. Nu s-a mișcat o clipă de lângă el, lăsându-i acasă pe noul ei născut și pe mama sa bolnavă, bunica băiatului.

Ne-a vorbit despre cele trei operații când i-au amputat piciorul și toate etapele parcurse. Despre călătoria de o lună de zile a băiatului în Statele Unite, singur, la vârsta de 13 ani, pentru probele pentru proteza ortopedică. Și despre arestarea acestuia, în miezul nopții, de acum 10 zile.

Forțele Israeliene de Apărare au descins în tabăra de refugiați într-una din nenumăratele lor operațiuni inutile, abominabile, cu scopul principal de a intimida și a agresa, de a-i abuza pe rezidenți și de a folosi operațiunea pe post de exercițiu militar. Tinerii din tabără au încercat să se opună invadatorului cu armele lor primitive – pietre și cocktailuri Molotov. Soldații i-au vânat pe toți cei pe care i-au putut prinde, iar Issa, cu piciorul său protetic, a făcut parte din captura lor.

Purtătorul de cuvânt al IDF-ului avea să susțină mai târziu că soldații nu au știut că are o dizabilitate fizică. Purtătorul de cuvânt al poliției a spus că i se pregătea o acuzare. Rada avea să ne povestească despre bătăile îndurate de fiul său în timpul interogatoriilor și despre loviturile primite în piciorul protetic, lovituri care i l-au dislocat. Purtătorul de cuvânt al poliției avea să nege.

Rada avea să ne spună cum i s-au dat instrucțiuni să aducă dovezi medicale pentru a demonstra că piciorul băiatului într-adevăr a fost amputat, pentru a-l putea elibera. Și purtătorul de cuvânt al poliției avea să vorbească despre „o situație medicală”: „I s-a cerut să depună documentație medicală care să îi permită tratamentul pe perioada detenției.”

Procurorul militar avea să obiecteze față de eliberarea băiatului, tribunalul militar avea să autorizeze arestul și totul avea să decurgă conform legii. După câteva zile, Issa avea să fie eliberat fără cauțiune.

Și-a petrecut weekend-ul trecut acasă, cu părinții săi, cu frații, surorile și bunica sa bolnavă. Are două procese care planează deasupra lui: unul pentru aruncarea de pietre în incidentul care a dus la rănirea sa în 2015; celălalt pentru aruncarea cu pietre în incidentul care a dus la arestarea sa. Între timp, Issa a fost lăsat repetent un an, la școală, din cauza absenței sale prelungite.

Da, totul a fost făcut conform legii. Raidul din tabăra de refugiați în miez de noapte a fost legal. Împușcarea unui copil cu gloanțe reale a fost legală. Arestarea și detenția acestuia au fost și ele legale, la fel ca interogatoriul la care a fost supus. S-au asigurat interogatorii săi că respectă legea privind arestarea și interogarea minorilor? E foarte puțin probabil, dar cine mai ține cont? Un „terorist” este un „terorist”, chiar dacă e vorba de un copil cu un picior amputat. Singurul lucru strigător la cer de ilegal este aruncarea cu pietre către un ocupator, un invadator, un agresor și un hoț.

Scutul apărător israelian al obtuzității, cu toate justificările în mod mecanic oarbe pentru relele ocupatorului, poate ar putea fi dărâmat numai prin inversarea rolurilor. Ce s-ar fi întâmplat dacă palestinienii ar fi împușcat un copil evreu? Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi arestat un copil evreu infirm? Și ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi abuzat un copil evreu al cărui picior era amputat? Nu e greu de imaginat furia și strigătele care s-ar fi înălțat din Ierusalim până la marginile pământului – „sângele evreiesc” – imperativul de a condamna; Danny Danon în Consiliul General al U.N.; părinții copiilor în galeria VIP-urilor, fluturând ca toată lumea să poată vedea o fotografie a piciorului amputat.

Dar Issa e palestinian și părinții săi sunt săraci și ocupați cu boala bunicii și mai ales cu supraviețuirea de pe o zi pe alta. Și ce se întâmplă când un băiat ultra-Ortodox sau un tânăr colonist aruncă cu pietre în soldați? Și stați, se poate afla că Issa nu a aruncat cu pietre – se poate întâmpla să aflăm că de fapt a tras în soldați cu un tun sau cu un tanc. Aveți răbdare, doar așteptați-i procesul.

Totul e ok, ocupatorule, conștiința ta e curată ca zăpada. A fost necesar să îl împuști pe Issa; a fost necesar să îl legi pe rănitul Issa; a fost necesar să îl ții în închisoare pe infirmul Issa. Căci, nu-i așa, ce opțiune îi rămâne Israelului când palestinienii, în lașitatea lor, îi forțează să împuște și să bage la închisoare copii amputați?

http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.776535

Rezistența palestiniană: drept legitim și datorie morală

de Samah Jabr

Atrocitățile copleșitoare și nesfârșite ale guvernului israelian lasă majorității palestinienilor puțin timp pentru a reflecta asupra aspectului moral al rezistenței lor. Mare parte din reacțiile noastre la evenimente sunt imediate, instinctive și emoționale. Cei puțini care încă reușesc să mediteze la aspectele morale, politice și strategice ale luptei noastre se pot trezi obstrucționați de contradicții, de lipsa posibilității de alegere și de vătămarea adusă de război rațiunii și conștiinței.

Atunci, cum poate fi evaluată rezistența palestiniană în mod corect, dată fiind întreaga istorie a conflictului israeliano-palestinian? Ocupația israeliană a Palestinei s-a bazat pe o ideologie a secolului al 19-lea care a negat însăși existența poporului palestinian și a urmărit o agendă colonială susținând drepturi divine asupra unui „pământ lipsit de un popor.” Ca răspuns la această agresiune „teo-colonială”, rezistența palestiniană a adoptat strategia „unui război prelungit al poporului” pentru a recâștiga recunoașterea ca o națiune deposedată, și nu ca una „inexistentă.”

Palestinienii nici până în ziua de astăzi nu au un stat sau forțe armate. Ocupatorii noștri ne supun interdicțiilor, expulzărilor, demolărilor de case, torturii legalizate și unor violări ale drepturilor omului ce depășesc orice imaginație. Nu poate fi trasată o comparație admisibilă între magnitudinea tragerii la răspundere la care sunt supuși palestinienii pentru acțiunile câtorva indivizi și responsabilitatea pentru violența intensă și sistematică împotriva întregii populații palestiniene pe care o practică statul Israel cu impunitate. Mass-media americană numește lupta noastră pentru libertate „terorism”, distribuind astfel palestinianul în rolul prototipului internațional al teroristului. Acest lucru a modelat conștiința publică vestică și a dat naștere la o părtinire internațională care descrie violența împotriva civililor palestinieni într-un limbaj neutru, reducând pierderile palestiniene la simple statistici anonime, în timp ce folosește un limbaj și o imagistică emoțională pentru a descrie pierderile israeliene.

Distorsionarea rezistenței palestiniene a umbrit orice dialog rezonabil. Multe dintre eforturile noastre de a sfida regulile arbitrare ale ocupatorului sunt respinse în mod reflex ca „terorism” și mereu se așteaptă de la noi să ne cerem scuze și să condamnăm rezistența palestiniană – în ciuda faptului că nu există un consens privind definiția terorismului și în ciuda faptului că lupta armată pentru dreptul la autodeterminare este permisă de articolul 51 al Cartei Națiunilor Unite privind autoapărarea.

Vestul s-a folosit mereu de procedee de dislocare ce distorsionează intenționat lupta anti-colonialistă a palestinienilor, atât prin interpretările orientaliste ale actelor de rezistență, cât și prin atribuirea, în mod eronat, a statutului de victimă puterii colonialiste în loc să-l acorde mult mai îndreptățiților asupriți.

De ce termenul „terorism” se aplică atât de repede indivizilor sau grupurilor care folosesc bombe artizanale, dar nu și statelor care folosesc arme nucleare sau alt tip de armament interzis pe plan internațional pentru a se asigura de supunerea oprimatului în fața opresorului? Israelul, Statele Unite și Marea Britanie ar trebui să fie în capul listei cu statele exportatoare de terorism pentru folosirea atacurilor armate împotriva non-combatanților în Palestina, Irak, Sudan și alte părți ale lumii. Dar „terorism” este un termen politic folosit de colonizator pentru a-i discredita pe cei care i se opun – așa cum afrikanerii și naziștii îi numeau pe luptătorii pentru eliberare negri și respectiv francezi. Expunerea perpetuă la agresiunea colonialistă este ceea ce a dus la necesitatea unei rezistențe anti-colonialiste armate.

Mai există un trend în rândul celor ce se opun rezistenței palestiniene, de a folosi termenul „jihad” ca sinonim pentru terorism. Făcând asta, ei reduc înțelesul jihadului la simpla moarte. Jihadul este un concept bogat care include lupta spirituală individuală cu păcatul, efortul de a face fapte bune, opoziția activă față de nedreptate și a fi răbdător în vremuri de restriște. Nu este despre violența împotriva creației lui Dumnezeu, nici despre lipsa fricii de moarte în apărarea drepturilor creației lui Dumnezeu. Violența, însă, poate fi o metodă omenească rațională de apărare. Când o femeie reacționează cu violență când este amenințată cu violul, este o formă de jihad.

Mai mult, jihadul este o valoare islamică – și nu toți luptătorii palestinieni sunt musulmani. Motivul pentru care palestinieni tineri, sincer altruiști, se aruncă în aer, este un secret pe care îl iau cu ei în mormânt. Poate este fructul straniu al răzbunării care crește în solul fertil al oprimării și al ocupației sau protestul lor profund împotriva cruzimii; sau o încercare disperată de a obține egalitatea cu israelienii în moarte, din moment ce în viață este imposibil. Cei care trăiesc toată viața în condiții inumane sunt, din nefericire, capabili de acte inumane. Ce le-a rămas miilor de rămași pe drumuri din Rafah cu excepția rezistenței lor? Nu este vorba de islam, ci de natura umană, care e aceeași, fie că vorbim de palestinieni religioși, seculari sau agnostici, bărbați și femei. Cu siguranță că femeile noastre care se aruncă în aer nu mor în speranța că le așteaptă 70 de virgine în Paradis.

Un alt factor care influențează rezistența palestiniană este istoria sumbră a negocierilor de pace și lipsa sprijinului internațional. Discuțiile cu Israelul nu ne-au oferit decât promisiuni de autonomie asupra sărăcirii noastre, în timp ce voința celui puternic era impusă și se comiteau ilegalități, ca bază pentru o înțelegere de durată. Absența cea mai stridentă în acest proces de pace a fost un negociator al păcii sincer. Națiunile Unite au fost incapabile să ia măsuri pentru a asigura implementarea drepturilor palestiniene. Lumea nu a oferit nici măcar un singur remediu pentru rănile numeroase suferite de palestinieni. Washingtonul s-a folosit în mod repetat de dreptul său de veto în Consiliul de Securitate pentru a contracara consensul larg ce solicita o prezență internațională în Cisiordania și Gaza care să monitorizeze situația. Negarea neobosită a drepturilor palestiniene fără un răspuns internațional veritabil ne-a lăsat intens de conștienți ca autoapărarea este singura noastră speranță.

Legile internaționale garantează unui popor ce se luptă cu o ocupație ilegală dreptul de a folosi „toate mijloacele necesare pe care le are la dispoziție” pentru a pune capăt ocupației și ocupatul „este îndreptățit să caute și să primească sprijin” (citez aici din mai multe rezoluții U.N.). Rezistența armată a fost folosită în revoluția americană, în rezistența afgană împotriva Rusiei (pe care Statele Unite au susținut-o), rezistența franceză împotriva naziștilor și chiar în lagărele de concentrare naziste sau, de mai mare notorietate, în ghetoul Varșovia.

Rezistența palestiniană s-a născut dintr-o situație opresivă similară. Gradele răspunsului violent variază de la caz la caz – într-adevăr, în multe situații rezistența este în principal non-violentă. În ciuda tuturor greutăților, oamenii continuă, cu vigurozitate, să trăiască, să studieze, să se roage și să muncească pământul în teritoriile ocupate. În câteva cazuri, ei rezistă activ și recurg la violență. Această rezistență violentă poate fi defensivă (și astfel, în mintea mea, acceptabilă din punct de vedere moral) cum ar fi rezistența luptătorilor din tabăra de refugiați Jenin când se apropiau mașinăriile israeliene aducătoare de moarte; sau poate lua forma unor acte ofensive inacceptabile, cum ar fi bombardarea civililor israelieni sărbătorind masa de Paști.

În toate cazurile, însă, indivizii sunt cei care aleg formele de rezistență și alegerile lor nu ar trebui să caracterizeze întreaga națiune. De asemenea, așa cum am văzut, și rezistența pașnică și cea violentă sunt întâmpinate cu aceeași violență deliberată, de o intensitate incomparabil mai mare cu cea palestiniană, aprobată de stat, de guvernul israelian democratic și de forțele sale. Moartea activistei pentru pace din Statele Unite, Rachel Corrie, este o dovadă îndestulătoare în acest sens.

„Unde este un Gandhi palestinian?” se întreabă unii. Ai noștri Gandhi se află în închisori, în exil sau în morminte. Nici nu avem o populație de sute de milioane. Suntem 3,3 milioane de indivizi neînarmați, lipsiți de apărare, care se confruntă cu 6 milioane de israelieni, efectiv aproape toți soldați sau rezerviști. Aceasta nu este o colonizare industrială; israelienii practică epurarea etnică pentru a păstra pământul numai și numai pentru evrei.

Este ironic că puțini dintre cei care îndeamnă palestinienii să îl imite pe Gandhi investighează Zionismul, cauza principală a ocupației israeliene. În 1938, însuși Gandhi a chestionat premisa Zionismului politic. „Simpatia mea nu mă orbește în fața exigențelor justiției”, spunea el. „Strigătul pentru un cămin național pentru evrei nu mă prea atrage. Consimțământul pentru acest cămin este căutat în Biblie și în tenacitatea cu care evreii au tânjit la reîntoarcerea în Palestina. De ce nu ar trebui ca ei, la fel ca toți oamenii de pe acest pământ, să își facă un cămin în țara în care s-au născut și unde își pot câștiga traiul?”

Gandhi respingea în mod evident ideea unui stat evreiesc pe pământul promis al Palestinei subliniind că „Palestina din concepția biblică nu este o regiune geografică.”

Rezistența violentă se naște dintr-o ocupație militară inumană, una care pedepsește arbitrar, fără proces, care neagă posibilitatea existenței, a mijloacelor de trăi și care distruge sistematic perspectivele unui viitor. Poporul palestinian nu s-a dus pe pământul unui alt popor ca să-l ucidă și să-l deposedeze de pământ. Ambiția noastră nu este să ne aruncăm în aer ca să îi terifiem pe alții. Noi cerem drepturile pe care le au toți oamenii – o viață decentă pe pământul pe care ne-am născut.

Ceea ce tulbură cel mai tare în legătură cu critica adusă rezistenței noastre este că ei nu îi pasă de suferința noastră, de deposedarea noastră, de violarea drepturilor noastre cele mai elementare. Când suntem uciși, acești critici sunt implacabili și neatinși. Lupta noastră zilnică, pașnică, pentru a trăi o viață cât de cât decentă nu îi impresionează. Când unii dintre noi cedează și recurg la răzbunare, întreaga furie și condamnare este îndreptată împotriva noastră. Securitatea israeliană este considerată mai importantă decât a noastră și decât dreptul nostru la existență; copiii israelieni sunt considerați a fi mai umani decât ai noștri; durerea israeliană este mai inacceptabilă decât a noastră. Când ne răzvrătim împotriva condițiilor inumane care ni se impun, criticii noștri ne resping ca pe niște teroriști, dușmanii vieții umane și ai civilizației.

Dar nu pentru criticii noștri trebuie să ne revizuim rezistența. Ci pentru că ne pasă de moralitatea palestiniană.

Legea internaționala și precedentele istorice ale multor națiuni aprobă dreptul unui popor ce suferă din cauza opresiunii coloniale de a ridica armele și a lupta pentru libertate. De ce ar trebui să fie diferit în cazul palestinienilor? Pentru că luptă împotriva Israelului? Nu acesta este scopul legii internaționale, să fie universală?

Americanii susțin că viața, libertatea și căutarea fericirii sunt cele mai fundamentale drepturi umane ale lor. Este potrivit ca dreptul la viață să fie menționat primul. Până la urmă, fără dreptul de a rămâne în viață, de a te pune la adăpost față de atacuri, de a te apăra în fața atacatorilor, celelalte drepturi devin inutile. Fundamentală pentru acest drept este exercitarea dreptului la autoapărare.

Noi, palestinienii, continuăm să înfruntăm o ocupație brutală cu piepturile expuse și cu mâinile goale. Cred în dialogul israeliano-palestinian, dar negocierile nu ar trebui să fie singura opțiune; ele trebuie să meargă mână în mână cu rezistența față de ocupație. În timp ce israelienii dialoghează cu noi, continuă construcția coloniilor și a unui zid care sugrumă și violează și mai mult drepturile noastre. De ce să abandonăm dreptul nostru de a rezista și a rămâne vii în sfera absurdului ucigaș?

A trăi sub ocupație și injustiție este incompatibil cu sănătatea psihică. Rezistența nu este numai un drept și o datorie morală, ci și un remediu pentru cel oprimat. Chiar dacă nu ca o opțiune strategică, pragmatică, trebuie să rezistam ca o expresie a – și o insistență asupra – demnității noastre umane.

Rezistența violentă trebuie să fie mereu ca apărare și ca ultimul lucru la care se recurge. Este important, însă, să distingem între țintele permisibile (militare) și cele nepermisibile (civile) și să stabilim limite pentru folosirea armelor. Și nici opresorul nu trebuie să fie scutit de aceleași principii.

Istoria rezistenței noastre trebuie explorată și analizată din perspectivele legii, ale moralității, ale experienței și ale politicilor, luând în calcul contextul și sincronizarea cu privire la drepturile omului, legea internațională și normale de comportament împărtășite pe scară largă. Palestinienii trebuie să fie creativi în oferirea alternativelor pacifiste eficiente la rezistență care îi pot invita pe progresiștii lumii să se alăture luptei noastre.

În ultimă instanță, forța luptei palestiniene stă în caracteristicile sale morale, umanitare; este spre binele nostru să găsim mijloace morale, umanitare pentru a proteja această forță.

http://www.wrmea.org/2003-december/the-palestinian-resistance-its-legitimate-right-and-moral-duty.html

Execuția extrajudiciară a cetățeanului israelian Yaqoub Abu Al-Qia’an

de Jonathan Ofir

Detaliile autopsiei lui Yaqoub Mousa Abu Al-Qia’an, care a fost ucis în timpul operațiunii de purificare etnică din Umm Al-Hiran miercurea trecută, au fost făcute publice vineri de postul israelian de televiziune Channel 10. (sursa ebraică a Channel 10 aici).

Profesorul Al-Qia’an a fost împușcat de mai multe ori de polițiști în timp ce conducea încet, apoi mașina a prins viteză și s-a rostogolit la vale lovind câțiva polițiști și provocând moartea unuia dintre ei, sgt. Erez Levi.

În timp ce autoritățile au încadrat imediat intrarea cu mașina în polițiști ca act terorist (chiar au sugerat o legătură cu ISIS din cauză că au găsit în casa profesorului niște articole decupate din ziare evreiești menționând bombardări ISIS), relatările martorilor oculari, clipul video filmat din elicopter făcut public de poliție ulterior precum și alte materiale filmate pun serios la îndoială narativa oficială.

Raportul medico-legal spune că Al-Qia’an a fost lovit de două gloanțe – unul în genunchi, celălalt în piept. Se poate ca primul glonț să fi fost cel tras în genunchi, în genunchiul drept, lucru care se poate să fi cauzat accelerarea, din moment ce era piciorul care se afla pe pedala de accelerație. Glonțul din piept (care totuși nu a lovit vreun organ vital) probabil că a fost cel de-al doilea, împușcătură care ar putea fi determinată ca o „confirmare a uciderii.” Autopsia dezvăluie un fapt necontroversat: Al-Qia’an nu a murit imediat. A murit din cauză că a fost lăsat să sângereze mai bine de 20 de minute, nimeni neacordându-i primul ajutor deși se aflau la fața locului trei unități mobile de terapie intensivă.

Înainte de a reveni la scena evenimentelor și la alte probe video, trebuie să subliniez că această manieră de a trata presupușii „teroriști” este un tipar care a fost surprins de mai multe ori de camerele de luat vederi în timpul valului așa-ziselor atacuri din ultimul an și jumătate. Bărbați, femei și copii sunt lăsați să sângereze până mor. Indiferent de detalii, putem spune cu încredere că Al-Qia’an a fost executat. Fratele său, Ahmed, a declarat ca replică la descoperirile autopsiei: „L-au ucis nu o dată, ci de mai multe ori. L-au ucis atunci când l-au împușcat, l-au ucis când l-au lăsat în mașină, sângerând, și l-au ucis când au spus că a intrat intenționat cu mașina [în ofițerii de poliție].” Într-adevăr, narativa oficială despre Al-Qia’an pare a nu fi doar o asasinare fizică, ci și o asasinare a caracterului.

Încă de joi, John Brown de la Local Call a publicat (în ebraică) un articol conținând un video uimitor de precis făcut de agenția londoneză de investigații Forensic Architecture, care a folosit filmarea făcută din elicopterul poliției (căreia îi lipsea sunetul), sincronizată cu sunetul și cu materialul realizat de operatoarea Active Stills Keren Manor, filmat de undeva din josul dealului. Rezultatul video îl puteți vedea aici. Analiza traiectoriilor arată că versiunea poliției privind primele trei focuri de armă trase în aer drept avertisment, este falsă. Acele trei focuri de armă au fost trase înspre mașină. Câteva secunde mai târziu, Al-Qia’an accelerează pe deal în jos. Din momentul primului foc de armă până în punctul în care mașina lovește pe cineva și se oprește de tot, trec 13 secunde. În aceste 13 secunde, alte patru focuri de armă sunt trase în mașină. După ce se oprește mașina, câteva focuri sporadice sunt trase de la distanță și după o scurtă pauză, cam la 49 de secunde după ce au fost trase primele focuri, mai este tras un singur foc de armă, corespunzând cu imaginea aeriană a unui polițist stând lângă șofer și trăgând de la mică distanță.

Este foarte probabil ca acesta să fie glonțul care a lovit pieptul lui Al-Qia’an (poate s-a crezut că glonțul i-a lovit inima).

Dar, încă o dată, dați-mi voie să reiterez: indiferent dacă poliția a crezut sau nu că omul a murit pe loc, faptul că l-au lăsat să sângereze până a decedat este echivalent cu o execuție.

Poliția s-a înfuriat după publicarea dovezii evidente. Deja împușcase un ministru palestinian al Knessetului, Ayman Odeh, președintele partidului Joint List, în față, cu gloanțe de cauciuc la Umm al-Hiran iar acum incita indirect și împotriva sa și discredita și video-ul.

Vineri, a postat pe Twitter către Odeh (în limba ebraică): „@AyOdeh, editarea strategică nu va schimba realitatea. Filmarea atacului dovedește o intenție de a omorî polițiștii. Are un singur nume: terorism. Niciun videoclip care denaturează detalii nu poate schimba asta.” (Re-tweet-ul lui Ayman Odeh aici).

Acesta este nivelul penibil, infantil al poliției israeliene, asemănându-se cu retorica adjunctului șef al poliției districtului sudic, Peretz Amar, imediat după eveniment, numindu-l „un atac deliberat. Asta este clar. Aceasta este realitatea. Nu există altă explicație și oricine încearcă să ofere o explicație alternativă nu a fost acolo și nu înțelege”. Dar aceștia nu sunt niște copilași inofensivi. Sunt înarmați până în dinți. Și dacă acesta este nivelul conducerii lor, ce ar trebui să credem despre forțele ce acționează la fața locului?

Membra Knessetului Knesia Svetovla (de la Uniunea Zionistă) a cerut o comisie independentă de investigație a acțiunilor guvernului și poliției în povestea de la Umm al-Hiran:

„La începutul acestui incident nefericit a fost destul de evident că poliția și ministerul siguranței publice se grăbesc cu declarațiile și că nu iau în considerare faptul că încă nu știu exact toate circumstanțele. Așa că a fost prea devreme din partea lor să catalogheze acest incident drept un atac terorist. Încă nu știm. Uneori e nevoie de timp pentru a înțelege și a analiza. Se pare că declarațiile șefilor poliției, Roni Alsheich și alții, sunt influențate de politici și este păcat, pentru că cetățenii Israelului trebuie să știe că pot avea încredere în poliție.”

Cuvinte cât se poate de rezonabile. Poate cineva avea încredere într-o astfel de poliție? Svetlova, ingenuă, face o paralelă cu cazul Elor Azarya, care a devenit imediat un „caz de ucidere din culpă.”

„Dacă se va dovedi că Al-Qia’an a murit din cauza hemoragiei în timp ce erau atât de mulți oameni în jurul lui și nimeni nu s-a grăbit să îl ajute, atunci avem un caz Azarya nr.2 – așa pare. Într-un incident un terorist a fost împușcat iar aici avem un cetățean despre care nu s-a dovedit că era terorist sau nu, un cetățean israelian care moare și nimeni nu se grăbește să îi acorde atenție medicală.”

În mod ironic, deși cuvintele lui Svetovla sunt, fără îndoială, sincere din punctul ei de vedere, ea subscrie fără nicio critică la narativa „teroristului” în legătură cu cazul Azarya (la fel ca judecătorii). Așa cum am mai subliniat, o astfel de definiție nu prea pare să se aplice în cazul acesta, după cum bine remarca și Michael Lesher în Times of Israel: „Cât despre insulta pe care judecătoarea Maya Heller a adăugat-o injuriei acuzației neadecvate, referindu-se la victima lui Azaria ca la un „terorist” – chiar dacă în afara mărturiei convenabile a soldaților IDF nu a existat nicio dovadă reală că omul ucis ar fi rănit pe cineva și chiar dacă un atac asupra unui soldat în uniformă într-un teritoriu ocupat NU este terorism, potrivit legii internaționale – nu, mass-media nu va pomeni nimic despre asta.”

Există și alte descrieri care contrazic serios narativa poliției privind „teroristul” (notate atât în Local Call cât și în i24News): Al-Qia’an și-a părăsit casa care urma să fie demolată la puțin după 5:30 dimineața, conducând spre casa mamei sale de lângă Hura. Avea mai multe lucruri personale, inclusiv computerul, banii, documentele, chiar și lucrările de control ale elevilor care trebuiau corectate. După câte se pare, Al-Qia’an voia să părăsească satul ca să nu fie martor la demolarea casei sale și să salveze câteva lucruri importante pentru el. Pare foarte puțin probabil ca el să fi plănuit un atac sinucigaș (intrarea cu mașina în niște oameni, în acest scenariu este, din toate punctele de vedere un atac sinucigaș) și totuși să fi luat cu el niște lucruri personale despre care știa că oricum îi vor fi confiscate după aceea.

Atât de multe îndoieli – atât de multe lucruri care vorbesc împotriva narativei poliției, chiar fără a menționa problema execuției.

Dar poliția se agață de narativa „teroristului” și aplică aceleași măsuri draconice folosite numai în cazul „teroriștilor” non-evrei: rețin cadavrul. „Vor să returneze trupul mort numai noaptea și vor ca un număr limitat de oameni să participe la înmormântare – numai 40-50”, a declarat pentru AFP avocatul centrului Adalah, Nadeem Shehadeh. „Au mai cerut și ca înmormântarea să nu aibă loc în satul beduin Umm al-Hiran, de unde era Al-Qia’an, ci în orașul din apropiere, Hura.”

Pare că narativele guvernului și poliției servesc unor scopuri multiple: incită împotriva populației palestiniene, chiar atunci când vorbim de cetățeni ai Israelului. Incită împotriva celor care contestă narativa oficială, inclusiv evreii israelieni care au fost martori oculari și au contrazis din start narativa oficială. Incită împotriva politicienilor care au criticat întregul comportament al polițiștilor. Distrag atenția de la rasismul instituțional și de la epurarea etnică săvârșită prin actul de a demola un sat beduin pentru a ridica unul evreiesc pe ruinele sale. Și, în cele din urmă, distrag atenția de la încă o execuție extrajudiciară.

                                 
                                                                                    
http://mondoweiss.net/2017/01/israeli-extrajudicial-execution/   
          

Lăsat să sângereze până când a murit și după aceea numit criminal

de Odeh Bisharat

Cel puțin vreme de 20 de minute, Yaqoub Mousa Abu Al-Qia’an a fost lăsat să sângereze până a murit și după aceea a fost etichetat drept criminal. Ce credeai tu, Abu Al-Qia’an, că dacă mori scapi de blestemul celor care au sosit să facă deșertul să înflorească distrugând în același timp 500 de sate arabe? Nici măcar moartea nu te poate elibera de cei nesătui de pământ.

Astăzi este clar că cronologia evenimentelor de miercurea trecută în Umm al-Hiran este exact pe dos față de versiunea prezentată de ministrul siguranței publice, Gilad Erdan. Mai întâi polițiștii au deschis focul și după aceea mașina s-a rostogolit în jos pe deal. Dar nu intrați în panică, experții muncesc din greu chiar și acum pentru a determina dacă nu cumva, chiar după ce a fost împușcat, Abu Al-Qia’an ar fi putut decide să calce cu mașina un grup de polițiști. Un ortoped a fost citat la radio spunând că după ce a fost împușcat în genunchi, nu se poate ca piciorul să-i fi căzut pe pedala de accelerație, așa cum au sugerat alți experți și ochii oamenilor au început să strălucească din nou: poate că totuși a fost un atac terorist.

Justiția israeliană îi permite lui Abu Al-Qia’an să se bucure de prezumția de nevinovăție. Ambele scenarii sunt posibile: poate a intrat intenționat cu mașina în polițiști, poate nu. E cel mai mare cadou pe care Abu Al-Qia’an l-ar putea primi de la justiția israeliană. Scriitorul libanez american Khalil Gibran vorbea de „dreptatea de pe pământ” care „ar face și ginii să plângă” dacă ar auzi-o, iar pe morți i-ar face să râdă dacă ar putea-o vedea. Putem doar presupune că Abu Al-Qia’an zâmbește văzând dreptatea penibilă de aici de jos.

Deci, iată noul profil al partizanului Statului Islamic: absolut din răutate pură, alege să se nască într-o familie strămutată. Se forțează să construiască o casă pentru familia sa. Așteaptă să vină poliția și să-i radă casa de pe suprafața pământului și pleacă din sat de teama buldozerelor. În timp ce iese din sat îi lasă pe polițiști să îl împuște și își permite, fără nici cea mai mică tresărire a conștiinței, să fie ucis și să piardă controlul mașinii așa încât aceasta să îi lovească pe polițiști. De dragul drepturilor de autor, să fie clar că această poveste își are originea în creierul febril al ministrului siguranței publice, Gilad Erdan.

E greu de știut ce s-a întâmplat pe felia de pământ pe care se aflau cei doi bărbați răniți. Unul, sergentul major Erez Levi se presupune că era deja mort; celălalt, Abu Al-Qia’an, sângera. Au nesocotit polițiștii soarta amară a acestor doi bărbați tineri, care aveau întreaga viață înainte? Au vorbit despre visele lor, despre ce au făcut și ce nu au apucat să facă? Au încercat să-și coordoneze poveștile sau versiunea oficială le-a fost înmânată mai târziu de la superiori? Se gândeau ei că va străluci soarele pe cer și că un evreu curajos avea să declare cât se poate de clar: Abu Al-Qia’an a fost împușcat înainte ca mașina lui să lovească polițiștii?

Eu mă gândesc la soarta amară a „soldatului nostru”, Elor Azaria, al cărui sânge fierbinte de evreu sefard l-a făcut să îl execute pe palestinianul grav rănit din Hebron. De ce a fost atât de înfierbântat? Până la urmă, omul rănit oricum ar fi murit din cauza hemoragiei câteva minute mai târziu, fără toată agitația și povestea care a urmat.

Abu Al-Qia’an este numit criminal în timp ce despre polițiști se spune doar că au ucis. În cel mai rău caz, au provocat moartea unui arab. Am întrebat un prieten care înțelege diferența dintre cuvinte. Ce nu înțelegi? m-a repezit el. Termenul „criminal” este rezervat pentru arabi, „ucigaș” pentru evrei.

Corpul „criminalului ostil”, Abu Al-Qia’an, se află la morgă. Cei care i-au cauzat moartea, refuzându-i ajutorul medical care ar fi putut să-i salveze viața, umblă liberi. Dacă va exista o cerere de punere sub acuzare, se va dezlănțui iadul. „De ce, cine a murit?” scria autorul David Grossman, care a fost șocat de polițiștii care l-au abandonat în 2008 pe Omar Abu Jariban, un om din Gaza, lăsându-l să moară pe marginea unui drum din Cisiordania.

Dreptatea israeliană a făcut până și ginii să plângă. Cu altă ocazie vom vorbi despre părintele acestei dreptăți, sistemul judiciar, care a aprobat demolarea unui sat arab pentru a se construi pe ruinele sale un sat evreiesc.

http://www.haaretz.com/.premium-1.766870?utm_source=smartfocus&utm_medium=email&utm_content=.premium-1.766870&utm_campaign=Odeh+Bisharat&utm_term=20170123-03%3A48&writerAlerts=true

Nu mai minimalizați blocada din Gaza și spuneți-i pe nume: genocid

de Nada Elia

Oricât aș fi de obișnuită cu felul jignitor în care mass-media mainstream raportează situația din Palestina, din când în când tot trebuie să mă opresc și să trag aer adânc în piept.

Un articol din ziarul Haaretz de weekend-ul trecut, cu titlul său „Fără apă, fără electricitate și cu copii care mor în mod nenecesar”, m-a pus într-o asemenea ipostază.

Când vreodată este necesar să moară copiii? Cât de consumabili, neesențiali pot fi oamenii pentru ca cineva să vină cu un titlu atât de nepăsător despre necesitatea sau lipsa necesității în moartea unor copii?

Dar articolul, un interviu realizat de Ayelet Shani cu Salah Haj Yahya, medic palestinian ce conduce o delegație lunară a Medicilor pentru Drepturile Omului din Israel în Fâșia Gaza, era problematic în multe alte privințe.

Jurnalista insista să întrebe despre Hamas, sugerând că partidul politic ar fi de vină pentru sărăcia Gazei, în loc să numească Israelul și intermediarul său, Egiptul, ca puteri responsabile pentru impunerea unei blocade care penalizează în principal populația refugiată pentru opțiunea sa politică.

Merită analizat ce lipsește din ceea ce este prezentat, de altfel, ca jurnalism „implicat” – ah, copiii mor „în mod nenecesar”.

Nu putem da vina pe Hamas

În mod specific, Shani normalizează cu desăvârșire blocada ilegală a Israelului care nu este prezentată ca fiind cauza principală pentru situația critică din Fâșia Gaza. În schimb, ea se concentrează pe infrastructura care se prăbușește, pe lipsa aparaturii, în timp ce, în permanență indică acuzator spre Hamas.

Haj Yahya îi redirecționează atenția către responsabilitatea Israelului, dar jurnalista e foarte hotărâtă să persiste în a critica violența mișcării Hamas fața de populația din Gaza.

De exemplu, răspunzându-i lui Yahya când acesta precizează că nu colaborează cu Hamas, Shani întreabă: „Nu aveți nicio legătură cu Hamas, nici măcar una neoficială? Nu aveți nevoie de permisiunea lor? Nu vă supervizează munca?”

Haj Yahya: „Nu există nicio legătură. Intrarea noastră în Gaza se face prin colaborarea cu Israelul, nu lucrăm cu Hamas sau cu reprezentanții săi. Lucrăm numai cu directorii spitalelor și cu ministrul palestinian al sănătății, cu ministrul sănătății din Ramallah și cu adjunctul său din Gaza. Ei sunt cei care ne contactează.”

Nu știu, zic, putem să ne reamintim pentru o secundă că Israelul este cel care controlează granițele sau, mai exact, păstrează blocada asupra Gazei?

Și totuși, accentul pus pe Hamas sugerează că mișcarea de rezistență ar avea ultimul cuvânt de spus. Sau, mai grav, că ar putea nega permisiunea ca o delegație medicală palestiniană să trateze pacienții din Gaza.

Mai departe, Haj Yahya spune: „Apa nu este potabilă, nu se poate folosi în niciun scop. Abia dacă există electricitate. Gaza este în pragul unui dezastru umanitar. Ajutorul internațional este aproape inexistent și statele arabe nu reușesc să furnizeze niciun fel de asistență.”

Statele arabe? De ce ar fi responsabilitatea statelor arabe să se asigure că Gaza are electricitate și apă potabilă?

De ce Shani, dacă este un jurnalist responsabil, nu a spus clar că Israelul este cel care controlează infrastructura Gazei, energia sa electrică și aparatura necesară pentru tratarea apei, nu „statele arabe”?

Și poate partea cea mai uluitoare este aceea în care Haj Yahya aduce vorba despre problema gravă pe care el și alții au documentat-o, pacienții care au nevoie de tratamente medicale care să le salveze viețile, șantajați pentru a colabora cu serviciile israeliene de informații pentru a obține un permis de intrare în Israel, tratamentele nefiind disponibile în Fâșia Gaza:

Haj Yahya: Mai e și problema șantajului.

Shani: Adică?

Haj Yahya: Permisul de călătorie le este acordat cu condiția să colaboreze – informații în schimbul permisului de intrare în Israel.

Shani: Vreți să spuneți că Șin Betul șantajează acești pacienți? Puteți dovedi?

Haj Yahya: Avem dovezi filmate cu pacienți care sunt amenințați sau șantajați în schimbul unui permis de călătorie. Am făcut un raport asupra acestei probleme. Interogatoriul adesea degenerează în situații neplăcute și umilitoare. Uneori se recurge și la violență.

Iar Shani continuă, dând vina pe Hamas pentru că le spune palestinienilor să nu colaboreze cu serviciile israeliene de informații, deși Haj Yahya insistă să îi explice că nu Hamas este cel care refuză să le dea pacienților permisele de ieșire din Gaza.

Narativa palestiniană este asediată la fel ca oamenii din Gaza.

Crima crimelor

Dar vreau să revin asupra titlului acestui articol, la copiii care mor „în mod nenecesar.” În 2010, Nadia Hijab, autor și analist politic palestinian care acum conduce organizația non-profit Al-Shabaka, întreba: „Când putem vorbi de genocid?”

„Israelul nu ucide în mod direct zeci de mii de palestinieni”, scria ea, „dar creează condițiile pentru ca zeci de mii de oameni să moară. Orice epidemie ar putea finaliza treaba.”

Patru ani mai târziu, într-un articol publicat după asaltul israelian asupra Gazei din 2014, Richard Falk întreba: „Este vinovat Israelul de genocid?”

Profesor emerit de drept internațional și fost raportor special al U.N. asupra drepturilor umane palestiniene, Falk este extrem de precaut cu terminologia privind ceea ce este considerată „crima crimelor” și scrie, cu prudență, despre un context „genocidar”.

„A existat o atmosferă genocidară în Israel, în care înalți oficiali au făcut declarații ce sprijineau distrugerea sau eliminarea gazanilor ca popor. Mai mult, bombardarea susținută a Gazei, în condițiile în care populația nu avea posibilitatea de a pleca sau de a căuta adăpost în interiorul Fâșiei, aduce o credibilitate suplimentară acuzației.”

„De asemenea, faptul că Operațiunea Protective Edge a fost al treilea atac militar susținut, de mari proporții, asupra acestei populații pauperizate și asediate în mod ilegal, a făcut parte din contextul genocidar mai larg.”

Circumstanțele care au constituit un „context genocidar” în 2014 nu s-au îmbunătățit și deja este un lucru recunoscut că dacă nu este ridicată blocada, Gaza va deveni de nelocuit până în 2020.

Săptămâna trecută, Mondoweiss posta un editorial curajos intitulat „Integrând genocidul.” Relatând despre sentința ușoară emisă în cazul unui soldat israelian care a împușcat un tânăr palestinian ce zăcea grav rănit pe stradă, scriitorul Yoav Litvin, doctor în psihologie și științe comportamentale, scria: „Politicienii israelieni au declarat sezon deschis vânătorii de palestinieni. Precedentul stabilit de acest caz va consolida și mai puternic dezumanizarea palestinienilor și va pava drumul către continuarea epurării etnice și a genocidului în Teritoriile Palestiniene Ocupate.”

Miza e mare. Crima cu sânge rece este tolerată în Cisiordania iar în Fâșia Gaza, situația este, literalmente, una de viață și moarte pentru două milioane de oameni.

Acesta nu este un dezastru natural, ci unul fabricat politic, Israelul și Egiptul impunând un „context genocidar” care va intra în curând în al zecelea său an.

Rasiștii de pretutindeni sunt încurajați, purtând cu mândrie pancarte care proclamă „Omorâți-i pe toți.”

Și noi trebuie să fim curajoși. Am văzut cuvântul – odată tabu – „apartheid” dobândind o accepțiune mai largă, iar modificarea discursivă a schimbat perspectiva a milioane de oameni asupra chestiunii Palestinei.

Putem să denunțăm morțile „nenecesare” ale copiilor drept ceea ce sunt, și anume, intenție genocidară neîncătușată, susținută de stat?

Și nu, oricât ar încerca Zioniștii să ne manipuleze poveștile, nu trebuie și nu putem să dăm vina pe Hamas pentru asta.

http://www.middleeasteye.net/columns/lets-talk-about-genocide-2072680647