Nakba la 74 de ani -- un proces în continuă desfășurare

În fiecare an începând cu 1948, pe data de 15 mai, palestinienii de peste tot din lume se adună pentru a comemora aniversarea dezastrului ce poartă numele Nakba – catastrofa ce a însemnat expulzarea forțată a aproximativ 800.000 de palestinieni din casele lor și transformarea acestora în refugiați, distrugerea sutelor de sate și orașe și transformarea lor în ceea ce a devenit statul Israel. Odată cu Nakba, acest Holocaust pe care n-avem voie să-l numim, pentru că doar suferința evreiască pare să conteze, numele Palestina a fost șters de pe hartă. Nu și din inima și memoria palestinienilor.

 

Catastrofa din 1948 poate că este evenimentul istoric ce stă la baza traumei suferite de poporul palestinian reprezentat de indivizi, familii și societate. Dar avem de-a face cu mai mult de un singur eveniment, ci mai degrabă cu o serie de tragedii care au dus la deposedarea palestinienilor și la refugierea lor dintr-o regiune în alta și dintr-o țară într-alta. Exodul acesta atât de numeros s-a produs în patru etape. 

Prima din ele a reprezentat-o formularea rezoluției UN de partiție a Palestinei, care dispunea împărțirea teritoriului între un stat evreiesc și unul arab. Se estimează că populația statului evreiesc, conform partajării, ar fi fost undeva la un milion, dintre care 42% ar fi fost arabi. Lucru ce nu le-a convenit sioniștilor, care au trecut peste rezoluția UN și au purces la strămutarea acelor arabi. A fost lansată o serie de operațiuni militare împotriva satelor și orașelor arabe de către milițiile sioniste Haganah și Irgun. Astfel începea purificarea etnică. 

A doua etapă a strămutării forțate a palestinienilor începea în martie 1948, când conducerea sionistă a stabilit un plan de epurare etnică cunoscut sub numele de „Planul Dalet.” Astfel s-a făcut tranziția de la atacuri sporadice asupra populației palestiniene la operațiuni ample, bine organizate, ce aveau ca scop capturarea de cât mai mult teritoriu, înainte să expire Mandatul Britanic în Palestina (instaurat după cucerirea Palestinei de la otomani în 1917). Aici merită menționat masacrul de la Deir Yassin, care rămâne în istoria Palestinei ca unul dintre cele mai sângeroase. Satele palestiniene au continuat să fie ținta atacurilor, dar sioniștii aveau să-și îndrepte atenția și către centrele urbane: Haifa, Tiberias, Safad, Ierusalim, Baysan, Acre. 

A treia etapă a campaniei de epurare etnică a Palestinei a debutat pe 15 mai 1948, după ce liderii sioniști au proclamat, în mod unilateral, stabilirea statului Israel. Armatele arabe au intrat în Palestina și a izbucnit primul război arabo-israelian. Forțele israeliene au bombardat și ocupat orașele Lydda și Ramla. A urmat Nazarethul. 

A patra fază s-a desfășurat între octombrie 1948 și începutul lui 1949. Israelienii au ocupat orașul Bir al-Sabi și al-Dawayima, precum și orașele sudice Isdud și al-Majdal, expulzând locuitorii lor în Fâșia Gaza. Apoi au intrat în deșertul Negev, forțând plecarea triburilor de beduini care locuiau acolo. 

Până la sfârșitul războiului, peste 400 de sate și orașe au fost distruse și depopulate, iar zeci de mii de oameni au fost uciși. Statul Israel deținea acum controlul asupra a 78% din teritoriul Palestinei istorice. Restul de 22% s-a împărțit între ceea ce este acum Cisiordania și Fâșia Gaza. Luptele au durat până în ianuarie 1949, când s-a semnat un armistițiu între Israel pe de o parte și Egipt, Liban, Iordania și Siria pe de altă parte. Linia de armistițiu din 1949 este cunoscută sub numele de Linia Verde și în general este recunoscută ca granița dintre Israel și Cisiordania. La ea se face referire și când se vorbește de granițele de dinainte de 1967, înainte ca Israelul să ocupe și restul Palestinei în timpul războiului din 1967.

Comemorarea Nakbei este anatemă pentru Israel. Mișcarea sionistă a negat Nakba încă de la petrecerea evenimentului, în 1948, pentru sioniști reprezentând războiul lor de independență, chiar dacă acea independență era cucerită cu prețul suferinței populației indigene a acelor locuri. Sioniștii interzic orice discuție sau menționare a tragediei palestiniene. În fiecare an, pe data de 5 a lunii Iyar, conform calendarului evreiesc, Israelul își sărbătorește cu mândrie și aroganță independența, făcându-se că uită de sângele vărsat și de viețile distruse. În 2011, Knesset-ul, parlamentul israelian, a dat o lege care interzice comemorarea Nakbei de către organizații publice cu fonduri de la stat și impune sancțiuni economice autorităților locale și instituțiilor care organizează sau participă la comemorări ale evenimentului. Această lege (una dintr-o serie întreagă de legi ce violează drepturile arabilor palestinieni din Israel) are ca scop controlarea narativei istorice. Este interzisă predarea unei istorii a Palestinei care se îndepărtează de narativa sionistă oficială, în speranța că așa se va șterge amintirea Nakbei din conștiința generațiilor tinere de palestinieni. 

În anii recenți, autoritățile israeliene au insistat cu stridență ca poporul palestinian și liderii săi să recunoască Israelul drept „statul-națiune al poporului evreu.” Negând astfel rădăcinile istorice ale poporului palestinian pe pământul său, ștergând cu buretele tragediile suferite de acesta odată cu apariția sionismului și eliminând drepturile sale naționale, începând cu dreptul refugiaților de reîntoarcere pe pământurile lor. Iar politica de deposedare continuă, Israelul acaparând și mai multe proprietăți palestiniene, construind și mai multe colonii ilegale, nefăcând altceva decât să prelungească procesul început cu Nabka, până când își va realiza visul – Marele Israel, care să includă vechile regiuni biblice Iudeea și Samaria, adică Cisiordania de astăzi.

Ierusalimul nu va fi niciodată capitala unui stat colonialist

de  Hamid Dabashi 

Dacă doriți să înțelegeți psihopatologia ce se află la rădăcina psihozei sioniste, trebuie să mergeți în inima deziluziei lor, așa cum un psihanalist întinde un om cu probleme psihice pe canapea -- și astăzi nu există un loc mai bun pentru a vedea în acțiune această fixație colonialistă psihotică, decât în articolul intitulat „Sigur că Ierusalimul este capitala Israelului”, publicat (unde altundeva?) în The New York Times cu doar câteva ore înainte ca Donald Trump să anunțe că, în augusta sa opinie imbecilă, „Ierusalimul este capitala Israelului”.

Bombasticitatea himerică a sioniștilor fanatici începe cu ipoteza că „a existat un templu în acel loc vreme de aproape 1000 de ani înaintea distrugerii romane. Asta ar însemna că vreme de aproape 3000 de ani, Ierusalimul a fost centrul poporului evreu.” Acesta este cel mai vechi și stupid truc sionist: se ia un truism -- un simplu fragment al întregului adevăr -- și se răsucește spre avantajul propriu. Nu chiar așa iute, domnilor!

Diletantismul deliberat al sioniștilor în ceea ce privește istoria Orientului Mijlociu este banal de absurd. Și creștinii și musulmanii își reperează istoria arheologică în urmă cu mii de ani în aceeași Palestină. Asta nu îi îndreptățește să declare o republică islamică sau creștină în Palestina. Ideea unui „stat evreiesc” în Palestina este la fel de frauduloasă ca propunerea unui imperiu creștin sau islamic în Palestina. Palestina a fost guvernată și de imperiul persan și de către cel roman, dar asta nu le dă dreptul Italiei sau Iranului să vină și să susțină că Palestina e a lor. După logica asta, am putea la fel de bine să îi trimitem pe Berlusconi și Ahmadinejad în ring să se lupte pentru a decide cui aparține Palestina -- învingătorul va boxa cu Netanyahu. Problema cu acești sioniști este cât de complet de indiferenți par să fie față de propria stupiditate.

Din falsitate în falsitate

Pornind de la această premisă falsă, acești șarlatani sar apoi la o concluzie și mai falsă: „Apoi evreii s-au întors”, spun ei în această fantezie violentă, și „în secolul al XIX-lea, evreii au început să-și construiască așezări și cartiere în afara zidurilor Orașului Vechi al Ierusalimului.”

Evreii care au mers în Palestina sau chiar au trăit în Palestina din convingeri religioase sau pur și simplu pentru că acolo se afla căminul lor împărțit cu creștinii și musulmanii de-a lungul secolelor nu au absolut nimic de-a face cu aventurosul proiect sionist european de colonizare a Palestinei. Acestea sunt două realități diferite pe care „prădătorii înarmați” sioniști le suprapun în mod intenționat pentru a-și lega de istoria evreiască infamul furt al Palestinei, ca modus operandi al legitimității lor inexistente.

Impostura israeliană definitorie, ce constă în a-i amesteca pe evrei și sioniști, punând semnul egalului între ei, rămâne principalul lor truc, pueril de altfel. Dar realitatea îi contrazice: nu toți evreii sunt sioniști. Nu toți sioniștii sunt evrei. Creștinii sioniști sunt de fapt cei mai fanatici dintre toți sioniștii. Sioniștii musulmani sunt conduși acum de prințul coroanei saudite în miezul lumii islamice și de ambasadorul Emiratelor la Washington, DC. Asta ar trebui să pună capăt și absurdelor acuzații de antisemitism aduse celor ce critică în mod legitim statul colonist israelian. Din nou: nu toți evreii sunt sioniști, nu toți sioniștii sunt evrei și singurii oameni speriați de eticheta de „antisemit” sunt antisemiții.

Anticipând extensia Declarației Balfour adusă de președintele american Donald Trump, ofițerii propagandei israeliene declară: „Nicio declarație din partea vreunui președinte american nu va schimba devotamentul israelienilor față de Ierusalim. Aceasta este și va fi mereu capitala noastră. I-a fost luată poporului evreu cu forța. A fost recapturată cu forța. Și dacă este necesar, va fi păstrată sub jurisdicție israeliană tot cu forța.”

Vocabularul limitat al unui ofițer al hasbara.

Când ofițerul hasbara spune „aceasta este capitala noastră”, vorbește un hoț sionist. Când spune că „a fost luată de la poporul evreu”, este șarlatanul istoric scoțând o carte din mânecile-i murdare.

Nimeni nu a luat Ierusalimul sau Palestina de la evrei pentru ca sioniștii să le ia înapoi. Evreii, creștinii și musulmanii au fost supuși, în mod colectiv, succesivelor cuceriri imperiale, toate culminând cu imperialismul european încheiat de cucerirea sionistă a Palestinei. Acest simplu fapt istoric intră în mintea ideologic bolnavă a sioniștilor și iese de-acolo scuipat în forma unor bolboroseli fără sens.

Înrădăcinat într-o ideologie rasistă, Israel este o colonie europeană de tip settler creată de un dezgustător ofițer britanic și susținută acum de un imperialism american și mai agresiv. De la babilonieni la perși și până la romani, la cruciați, otomani și britanici: Palestina a fost guvernată de imperii succesive, niciunul dintre ele având vreo pretenție legitimă asupra locuitorilor ei -- evrei, creștini sau musulmani.

Coloniștii sioniști sunt doar ultimii militariști inveterați cucerind violent Palestina fără un dram de legitimitate istorică de partea lor. Evreii, creștinii și musulmanii vor continua să trăiască în Palestina generații după ce sionismul își va fi trăit traiul și va fi sfârșit acolo unde au sfârșit și celelalte cuceriri imperialiste și colonialiste ale Palestinei: în coșul de gunoi al istoriei.

Sioniștii sunt propagandiști slab educați. Tot ce au e un vocabular limitat, un proiect fantezist pe post de istorie și o dispoziție fanatică, pe care le-au vândut publicului european și american pe post de convingeri. Cei mai buni dintre ei sunt îndrăgostiți de această himeră periculoasă. Cei mai răi dintre ei conduc Israelul și păcălesc Statele Unite să le susțină furtul Palestinei. Cu cât protestează mai zgomotos, cu atât mai lipsită de conținut este revendicarea lor.

Palestina aparține palestinienilor. Ierusalimul a fost și va rămâne mereu capitala palestiniană. Ierusalimul nu a fost niciodată și nu va fi capitala unui stat-garnizoană european rasist, colonialist, apartheidic ce își spune „Israel.” Niciodată.

http://www.aljazeera.com/indepth/opinion/jerusalem-capital-settler-colony-171207100813811.html

Zionismul nu a intenționat niciodată să întemeieze un stat evreiesc, ci un imperiu

de Odeh Bisharat

Zionismul nu a intenționat niciodată să stabilească un stat evreiesc. A intenționat să construiască ceva chiar mai mare.

După 120 de ani de Zionism, este posibil să tragem linie și să spunem că a reușit să își împlinească viziunea. Și, paradoxal, putem spune că mișcarea a reușit să nu stabilească un stat evreiesc, deoarece dorea să realizeze mai mult decât atât. E ca atunci când un bărbat îi spune iubitei că el iubește toate femeile, atunci când ea îl întreabă dacă o iubește. Până la urmă, cineva care le iubește pe toate, nu poate iubi niciuna dintre ele.

Deci, curentele dominante ale Zionismului, atât partidul Likud cât și cel laburist, nu au propuneri concrete ale granițelor statului Israel. Așa construiești acum o națiune.

În 1948, lumea s-a poziționat de partea stabilirii unui stat evreiesc lângă unul arab. De-a lungul acestui proces, o mare parte a poporului palestinian a fost expulzată și granițele teritoriului mult așteptatei țări au fost extinse cu aproximativ 50%. Și lumea, în absența unei decizii oficiale, a recunoscut teritoriul lărgit.

În 2002, lumea arabă i-a oferit Israelului recunoașterea și normalizarea dacă acesta ar fi fost atât de drăguț încât să permită crearea unui stat palestinian. Dar telefonul israelian a fost, brusc, deconectat. În schimb, arabii au fost inundați cu tot și tot mai multe condiții – în general legate de securitate, adică ocupație într-o formă diferită, precum și tot soiul de solicitări pentru a fi recunoscute. Nu lipsea decât cererea ca arabii să își pună filactere în fiecare dimineață. Dar poate va veni și ziua aceea, în curând.

Între timp, lumea începe să descopere că ceva nu este în regulă cu comportamentul Israelului. Până la urmă, orice om de afaceri obișnuit știe cine vrea să încheie o afacere și cine își caută pretexte și Zioniștii, de 700 de ani își caută pretexte pentru a nu stabili un stat care să fie potrivit pentru câteva milioane de evrei. Ei vor să clădească un imperiu care să fie potrivit pentru o super-putere. Dar evreii, fără supărare, nu au mărimea unei super-puteri.

Trebuie să le spunem cu sinceritate bunilor noștri prieteni din rândul evreilor, și sunt mulți, că trebuie să acționeze pentru a schimba direcția în care navighează vasul, pentru că se apropie de un aisberg cu o viteză record. Până la urmă, istoria nu este prea generoasă și ferestrele oportunităților nu se deschid prea frecvent.

Spuneți-le povestea cu credinciosul care a căzut într-un râu iute. O barcă a trecut pe lângă el, dar omul a refuzat să se urce la bord. Dumnezeu va avea grijă de mine, a explicat el. Încă o barcă a trecut pe lângă el, și a respins-o și pe aceea – doar Dumnezeu nu avea cum să-l abandoneze. A refuzat până și colacul de salvare pe care i l-au aruncat cei din barcă. În timp ce se scufundă în adâncuri, Îl vede pe Dumnezeu care stă deasupra și Îl întreabă: De ce m-ai abandonat? Iar Dumnezeu din ceruri îi răspunde: Ți-am trimis trei ocazii pentru a-ți salva viața și le-ai refuzat pe toate.

Apropo, până la întemeierea statului Israel, existau discuții că împărțirea pământului ar constitui un fel de apostazie. La începutul anilor 40, comuniștii – primii care au acceptat planul de partiție al Națiunilor Unite – s-au gândit și ei la un singur stat. Când comuniștii evrei s-au întâlnit cu membrii comitetului U.N. în ajunul stabilirii statului, aceștia din urmă au rămas uimiți: Dacă voi, comuniștii, vă despărțiți din motive de naționalitate, cum poate exista un singur stat pentru cele două popoare ale voastre aflate în conflict?

Precum apa subterană, care întotdeauna găsește o cale de a ieși la suprafață, chiar dacă o înăbuși sub rocile stâncoase – va fi un singur stat aici. Eu (și mulți alții ca mine pentru care un singur stat este dorința profundă), cred că mai întâi trebuie pregătite albiile potrivite pentru ca apa subterană să erupă fără să ne înece pe toți. Am crezut, în inocența noastră, că din cauza tensiunilor, mai întâi vor fi întemeiate două state și mai târziu se vor uni. Dar ce să-i faci, prim-ministrul Netanyahu se grăbește.

E bine că îl avem astăzi pe Donald Trump prin preajmă. E bine că există cineva care îi dă mână liberă guvernului israelian pentru a acționa așa cum își dorește. E bine că nu există nimeni care să ne stăvilească.

Dacă nu se controlează, statul unic își va deschide fălcile și va înghiți cele două popoare într-o nouă eră a apartheidului declarat.

http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.772993?utm_source=smartfocus&utm_medium=email&utm_content=opinion%2F.premium-1.772993&utm_campaign=Odeh+Bisharat&utm_term=20170222-07%3A05&writerAlerts=true

Cine și ce este adevăratul Bibi Netanyahu?

de Alan Hart

Este el un vânzător șiret, lingușitor, necinstit, care știe că tot ce spune despre Israelul aflat în pericol de a fi anihilat și despre cum nu are el un partener de pace palestinian, este o aberație propagandistică sau chiar crede ceea ce spune?

Jamie Stern-Weiner scria la un moment dat într-un articol publicat de Mondoweiss că: „Dacă Benjamin Netanyahu nu ar fi intrat în politică, s-ar fi aflat pe Broadway, zugrăvind în tușe groase un rol de ticălos într-o pantomimă. Agresivul prim-ministru israelian este respingător de teatral, într-atât încât până și cei mai credincioși aliați ai Israelului din comunitatea evreiască americană îi cer să o lase mai moale. Este genul de om care nu doar că îți apare la ușă neinvitat, dar își mai aduce cu el și rufele murdare, îți golește frigiderul, urinează în chiuvetă și apoi îți iese furtunos din casă plângându-se de proasta găzduire.”

Dacă Netanyahu știe că enunțurile sale sunt „bs” (un Carterism pentru bullshit), cred că se poate spune că pășește pe urmele lui Joseph Goebbels, șeful propagandei lui Hitler. Ceea ce îi susținea modul de abordare de tip propagandă era credința că o minciună cu cât e mai mare și mai des repetată, cu atât este mai probabil să fie crezută. (După părerea mea, așa se explică succesul Zionismului de-a lungul secolului 20. Vestea bună este că pe măsură ce secolul 21 avansează, tot mai puțini europeni și americani cad în plasa minciunilor gogonate ale propagandei Zioniste).

Goebbles a formulat 18 principii sub forma unui ghid pentru cei care se angajau în propaganda nazistă de război. Iată două dintre ele.

14. Propaganda trebuie să eticheteze evenimentele și oamenii cu fraze sau sloganuri distincte.

a. Ele trebuie să evoce răspunsurile dorite pe care audiența le posedă în prealabil.

b. Trebuie să fie ușor de reținut.

c. Trebuie utilizate iar și iar.

16. Propaganda adresată frontului de acasă trebuie să creeze un nivel optim de anxietate.

Dovada succesului lui Netanyahu în a crea un nivel optim de anxietate pe frontul său de acasă constă în faptul că vasta majoritate a evreilor israelieni crede că este și că va fi mereu în pericol de anihilare. Dar iată și o contradicție. Nu o dată, Netanyahu a profitat de evenimente pentru a miza pe cartea fricii în Europa, cu apeluri către evrei de a se muta în Israel.

Întrebarea ce se naște este următoarea.

Dacă Netanyahu într-adevăr crede că Israelul se află în pericol de anihilare, nu este el iresponsabil cerându-le evreilor europeni să trăiască acolo? Singurul răspuns la care mă pot gândi este că el știe că Israelul nu se află în niciun pericol de anihilare și se simte consolat de o declarație făcută de Ițac Șamir, liderul terorist Zionist care a devenit prim-ministru. Potrivit unui articol scris de israelianul Akiva Eldar, Șamir a spus la un moment dat, „Pentru pământul lui Israel este permis să minți.”

Orice evaluare a cine și ce este adevăratul Bibi Netanyahu trebuie să țină cont de ceea ce trebuie că a moștenit de la tatăl său polonez Benzion, care a schimbat numele familiei din Mileikowski în Netanyahu.

Benzion Mileikovski/Netanyahu a fost un istoric și un scriitor care mereu a crezut în Mai Marele Israel. S-a opus planului de partiție al Națiunilor Unite deoarece nu îi oferea suficient pământ statului ce avea să fie Israelul; și, la vremea respectivă, a fost în favoarea „transferării” (epurării etnice cu alte cuvinte) a arabilor din Palestina.

De fapt, analiza sa a ceea ce s-a întâmplat în Palestina pentru ca Zionismul să poată obține tot ce și-a dorit este la fel cu cea pusă în cuvinte de Ze’ev Jabotinsky, fondatorul armatei Israelului și al așa-numitului „Zionism revizionist” dar care era de fapt Zionism sincer. (Singura diferență între acesta și ceea ce era considerat Zionism mainstream fondat de Herzl și condus de Weizmann era că mainstreamerii mințeau în legătură cu scopul adevărat al Zionismului și consecințele acestuia). Mainstreamerii au pretins că putea exista o cooperare cu arabii. Au mințit din două motive principale. Unul era nevoia de a evita provocarea unei ostilități arabe prea mari, prea repede. Al doilea era nevoia de a induce în eroare și a înșela evreii, mai ales pe cei din Europa de Vest și America de Nord, în legătură cu intențiile reale ale Zionismului).

Evreul rus Jabotinsky a scris „The Iron Wall”, care a devenit biblia Zionismului „revizionist” și, de fapt, principalul text inspirațional pentru toți naționaliștii evrei care au devenit israelieni, inclusiv cei care nu se considerau revizioniști. În 1940, Benzion Mileikovski/Netanyahu s-a dus la New York pentru a fi secretarul personal al lui Jabotinsky.

Deoarece a cunoaște mentalitatea lui Jabotinsky și pe cea a tatălui lui Netanyahu este cheia pentru a înțelege cum și de ce Israelul a devenit un stat arogant, agresiv și opresiv, voi cita câteva paragrafe din „The Iron Wall.”

„Nu poate fi vorba de o reconciliere voluntară cu arabii, nici acum și nici în viitorul apropiat. Toți oamenii de bună credință, cu excepția celor orbi din naștere, au înțeles cu mult timp în urmă că este absolut imposibil să ajungi la o înțelegere voluntară cu arabii Palestinei pentru transformarea Palestinei dintr-o țară arabă într-una cu o majoritate evreiască.

Orice popor nativ își consideră țara căminul lui național, unde dorește să fie complet stăpân. Niciodată nu va permite în mod voluntar existența unui alt stăpân. La fel este și în cazul arabilor. Împăciuitoriștii dintre noi încearcă să ne convingă că arabii sunt niște fraieri care pot fi păcăliți cu ușurință prin formulări care să ascundă adevăratele noastre țeluri. Eu refuz categoric să accept această viziune asupra arabilor palestinieni.

Au exact aceeași psihologie pe care o avem și noi. Privesc Palestina cu aceeași dragoste instinctivă și fervoare veritabilă cu care aztecii priveau Mexicul sau siucșii preeria. Fiecare popor va lupta împotriva colonizatorilor până când se va stinge și ultima picătură de speranță că ar putea evita pericolele colonizării și ale cuceririi. Palestinienii vor lupta în acest fel până la ultima scânteie de speranță.

Nu contează ce cuvinte mieroase folosim pentru a explica palestinienilor colonizarea noastră. Colonizarea își are înțelesul ei integral și inevitabil, priceput de orice evreu și orice arab. Colonizarea are un singur scop. Asta este natura lucrurilor. A schimba natura este imposibil. A fost necesar să demarăm colonizarea împotriva voinței palestinienilor și aceeași condiție există acum.

Chiar și un acord cu non-palestinienii (alți arabi) reprezintă același tip de fantezie. Pentru ca naționaliștii arabi din Bagdad și Mecca și Damasc să fie de acord să plătească un preț atât de serios ar trebui să refuze să păstreze caracterul arab al Palestinei.

Nu putem să oferim nicio compensație, nici Palestinei, nici palestinienilor, nici altor arabi. Astfel, un acord voluntar este de neconceput. Toate colonizările, chiar și cele mai reținute, trebuie să continue sfidând dorința populației native. Așa încât, poate continua și se poate dezvolta numai sub scutul forței care constă într-un Zid de Fier pe care populațiile locale nu îl pot pătrunde. Aceasta este politica noastră vizavi de arabi. Să o formulăm în alt mod ar fi o ipocrizie.

Fie prin Declarația Balfour, fie prin Mandat, forța externă este o necesitate pentru stabilirea în țară a unor condiții de stăpânire și apărare prin care populația locală, indiferent de ceea ce își dorește, să fie privată de posibilitatea de a obstrucționa colonizarea noastră, administrativ sau fizic. Forța trebuie să aibă rolul ei – cu autoritate și fără indulgență. Aici nu există diferențe semnificative între militariștii și împăciutoriștii noștri. Unii preferă un Zid de Fier din baionete evreiești; ceilalți un Zid de Fier din baionete englezești.

Dacă vrei să colonizezi un ținut unde trăiesc deja niște oameni, trebuie să amplasezi o garnizoană în acel loc sau să găsești niște oameni bogați sau sponsori care să facă acest lucru pentru tine. Sau? Sau altfel trebuie să renunți la colonizare, pentru că fără o forță armată care va zădărnici fizic orice încercare de a distruge sau a împiedica această colonizare, colonizarea este imposibilă – nu dificilă, nu periculoasă, ci IMPOSIBILĂ! Zionismul este un proiect colonialist și de aceea succesul sau eșecul lui depinde de problema forței armate. Este important să vorbești ebraica, dar, din păcate, este chiar mai important să știi să tragi cu arma – sau altfel am terminat cu joaca de-a colonizarea.

Pentru reproșurile răsuflate că acest punct de vedere nu este etic, răspund – absolut neadevărat. Aceasta este etica noastră. Nu există altă etică. Câtă vreme pentru arabi există și cel mai mic licăr de speranță că ne-ar putea împiedica, nu își vor vinde aceste speranțe – nici pentru cuvinte dulci, nici pentru o îmbucătură gustoasă, pentru că palestinienii nu sunt o gloată, ci un popor, un popor viu. Și niciun popor nu face o asemenea concesie în legătură cu astfel de chestiuni fatidice, doar atunci când nu mai există nicio speranță, până când nu vom fi înlăturat orice deschizătură vizibilă în Zidul de Fier.”

Aceasta era ideologia Zionismului revizionist/onest, cu un deceniu înainte ca naziștii să vină la putere în Germania. Ideea ei principală, care l-a încântat pe tatăl lui Bibi Netanyahu, era aplicarea forței brute pentru a nu le da arabilor nicio șansă de a-și recupera pământul deposedat. Nu se lua în considerare ce era bine sau rău din punct de vedere moral. Compromisul era exclus. Era o strategie de tipul „ori ei ori noi.”

Benzion Mileikowski/Netanyahu a murit în casa sa din Ierusalim în aprilie 2012 la vârsta de 102 ani. La puțin timp după moartea sa, Jason Epstein, un co-fondator al New York Review of Books, a lăsat să-i scape într-o discuție într-un grup evreiesc, că Benzion i-a spus la un moment dat că singurul mod prin care Israelul ar putea supraviețui ar fi „acela de a ucide toți arabii.”

Cât de mult a fost influențat fiul de tatăl său, a fost lămurit într-un interviu pentru Ma’ariv din aprilie 2009. El a replicat: „Am o idee generală. Bibi se poate să aibă aceleași scopuri ca mine, doar că el ține pentru sine metodele folosite pentru a le realiza, pentru că dacă le-ar exprima, și-ar expune scopurile.”

Și aici cred că se află cheia înțelegerii adevăratului Bibi Netanyahu. Deoarece nu poate spune adevărul, adevărul fiind că el nu este câtuși de puțin interesat de pacea cu palestinienii și că soluția sa preferată este o epurare etnică finală a Palestinei, trebuie să spună minciuni. Dar, pentru a avea credibilitate în lumina sfidării legii internaționale și a acțiunilor criminale ale Israelului, acestea trebuie să fie niște minciuni cu adevărat MARI și, așa cum sfătuia Goebbels, ele trebuie repetate iar și iar.

O concluzie evidentă este că Bibi Netanyahu a știut mereu că tot ce afirmă despre Israelul aflat în pericol de anihilare și despre inexistența unui partener de pace palestinian este o aberație propagandistică. Dar adevărul despre el poate fi ceva mai complicat.

În 1980, am avut o conversație cu generalul-maior în retragere Shlomo Gazit, cel mai bun și mai inteligent dintre directorii serviciilor secrete militare israeliene. I-am spus că am ajuns la concluzia că totul e un mit – că existența Israelului nu s-a aflat niciodată, dar niciodată în pericol. El mi-a zâmbit cu tristețe și mi-a răspuns: „Problema cu noi israelienii este că am devenit victimele propriei noastre propagande.”

Așa că se poate ca atunci când Netanyahu se adresează în fața Congresului american, să nu știe că minte atunci când spune că Iranul reprezintă o amenințare la adresa existenței Israelului, deoarece a devenit o victimă a propriei propagande și acum crede că ceea ce scoate pe gură este adevărat.

Dacă acesta este cazul, atunci trebuie să spunem nu doar că e irațional, dar și lunatic frizând nebunia clinică. Dacă va mai obține un mandat, Zionismul își va continua eforturile crude și criminale pentru a provoca o predare palestiniană în termeni Zioniști și ritmul transformării anti-israelismului în antisemitism se va accelera.

Nu e niciun mister în legătură cu ce este Bibi Netanyahu. Este un dezastru. Pentru palestinieni. Pentru evrei. Pentru regiune. Și foarte posibil, pentru întreaga lume.

Teze despre Zionism

de Harry Clark

1. În vremurile pre-moderne, evreii trăiau în comunități separate, guvernați de autoritățile lor religioase, cu drepturi și obligații comune, determinate de autoritatea regală sau aristocratică. Iluminismul și emanciparea au pus capăt subjugării evreilor vest-europeni de către autoritățile iudaice și reglementările gentile. Evreilor li s-a acordat, treptat dar inevitabil, cetățenie completă în statele lor de rezidență, egală cu cea a concetățenilor lor.  Perioada modernă a istoriei evreiești a început, simbolic, cu revoluția franceză din 1789, care a dus la emanciparea evreilor francezi, cei care au inițiat consolidarea statutului evreilor în Europa de Vest. Statele Unite au fost create pe o bază modernă, liberală, fără vestigii ale statutului evreiesc pre-modern. Antisemitismul exista, dar liberalismul era tendința dominantă înainte de primul război mondial. În termeni moderni, evreii au devenit o minoritate religioasă sau cetățeni seculari. Evreii au îmbrățișat modernitatea cu sinceritate. Evreii vestici au devenit în curând câțiva dintre principalii apărători ai acesteia; evreii est-europeni au emigrat cu milioanele în Statele Unite din societățile tradiționale, oprimate.

2. Zionismul a fost nu doar un răspuns la antisemitism ci și la modernitatea liberală. Zionismul s-a opus asimilării și integrării evreilor și a susținut că antisemitismul este irevocabil și natural. „Evreii alcătuiesc un element distinct în cadrul națiunilor în care trăiesc și astfel niciodată nu pot fi asimilați sau acceptați cu dragă inimă de nicio națiune.” „Trebuie să încetăm să luptăm cu aceste impulsuri ostile [antisemitismul].” Rezistența este „o pierdere de timp și energie.” „Emanciparea civilă și politică a evreilor nu este suficientă pentru a căpăta respectul popoarelor.” „Soluția corectă și unică este crearea unei naționalități evreiești, a unui popor trăind pe propriul pământ, autoemanciparea evreilor; întoarcerea lor în rândul națiunilor prin dobândirea unui cămin evreiesc.” (Leon Pinsker, Autoemanciparea) Aceasta era viziunea stratului subțire al burgheziei din societatea evreiască ce trăia în „Zona de rezidență” a imperiului rus, nu cea a maselor evreiești care au plecat cu milioanele în Statele Unite, nu în Palestina.

3. Zionismul a adoptat idei și tactici antisemitice și a cooperat cu antisemiții la modul practic. Herzl frecventa saloanele antisemitice din Paris, și a căutat să obțină sprijinul țarist rus pentru Zionism sugerând că în schimb, Zionismul avea să combată ideile socialiste în rândul tineretului evreu rus. După revoluția rusă din octombrie 1917, Zionismul s-a prezentat puterilor vestice ca fiind un anti-bolșevism evreiesc. În războiul civil rus, Zioniștii s-au aliat cu forțele antisemitice ale Albilor care au săvârșit pogromuri când au pierdut în fața bolșevicilor. În 1933, mișcarea Zionistă a spart boicotul evreiesc împotriva Germaniei naziste prin Acordul de Transfer, care vindea mărfuri germane prin Palestina. Zionismul s-a opus ajutorării evreilor pe temei umanitar pentru că îi deturna de la țelurile naționale Zioniste în Palestina. Zionismul a fost un proiect de renaștere națională al elitei, preocupat cu „problemele iudaismului, nu cu cele ale evreimii”, în cuvintele lui Ahad Ha’am.

4. Aserțiunile Zioniste legate de un popor evreu atașat „pământului lui Israel” și de o „identitate evreiască seculară” modernă sunt absolut de nesusținut. Rasismul Zionist datează din vremea pro-Zionismului lui Moses Hess; șovinismul lui Heinrich Graezt a contribuit la antisemitismul german; Zionismul german era naționalismul romantic evreiesc, îmbrățișând blut und boden-ul (sânge și teritoriu) evreiesc. Theodor Herzl era afundat în rasismul colonialismului european. „Experții în rasă” naziști și zioniști s-au consultat reciproc în anii 1930. Elmer Berger, un rabin anti-zionist, a fost co-autorul rezoluției UN din 1977 care decreta că Zionismul este o formă de rasism. „Genetica evreiască” a încercat să construiască un fundament biologic pentru Zionism. Opoziția fundamentală a Zionismului nu este reprezentată de coloniștii evrei vs indigenii arabi din Palestina, ci de evrei vs gentilii de peste tot. Istoricul Noel Ignatiev a numit Zionismul o doctrină rasistă evreiască.

5. Nu există „Zionism progresist.” Liderii „Zionismului cultural” au susținut emigrația și o majoritate evreiască. „Cultura” zionistă este întemeiată pe diferența evreiască ireductibilă, pe separatism, alienare și anti-gentilism, echivalentul antisemitismului rasist. Binaționaliștii își doreau ca emigrația evreiască să ducă la paritate demografică și eventual la majoritate, atunci când evreii erau o minoritate. Chibuțul a fost un instrument al coloniștilor evrei askenazi în Palestina și a fost inspirat de planurile germane din secolul al 19-lea de a contracara o „amenințare demografică” poloneză în Reich-ul estic. Iudeocidul s-a întâmplat din cauza Germaniei naziste, nu pentru că nu exista un stat evreiesc. Etnicitatea sau naționalitatea ebraică israeliană, seculară și deschisă tuturor, este înlocuitorul naționalității evreiești Zioniste.

6. Stânga clasică și tradițiile liberale cu originea în Iluminism și emancipare au respins categoric Zionismul. Iudaismul reformat american afirma la un moment dat: „Nu ne mai considerăm o națiune, ci o comunitate religioasă și astfel nu ne așteptăm nici la o reîntoarcere in Palestina, nici la instaurarea oricăror legi privind statul evreiesc.” Marxismul a sprijinit solidaritatea internațională a clasei muncitoare, a privit naționalismul ca fiind reacționar și Zionismul ca pe o mișcare colonială și o unealtă a imperialismului. Mișcările laburiste idiș din imperiul rus și ramurile lor imigrante s-au opus Zionismului. Răposatul Israel Shahak se referea la „tradiția modernă, seculară evreiască” pe care o regăsise la Spinoza, care a dat startul remarcabilei contribuții evreiești la modernitate. Shahak vedea Zionismul ca pe o reacție împotriva emancipării și o tânjire după ghetou.

7. Zionismul a fost un cult marginal printre evreii vestici până la primul război mondial. Declarația Balfour și cucerirea britanică a Palestinei au trezit interesul, dar acesta s-a stins, fiind reînviat numai de apariția nazismului. Evreii americani au susținut în mod copleșitor stabilirea Israelului în 1948, dar atitudinile liberale au predominat la începutul anilor 60. Succesul liberalismului și asimilarea au dus la „criza continuității”, un efort de a păstra separatismul care a fost supraalimentat în mod fatal de războiul din iunie 1967. Evreimea organizată rămâne fanatic șovinistă, insulară și pro-Israel. „Holocaustul” a devenit o instituție și parte din identitatea evreiască, inclusiv dogma Zionistă clasică despre irevocabilul, ucigașul antisemitism. Comunitățile evreiești organizate și statul evreiesc au constituit poporul evreu Zionist. Poporul/das Folk a înlocuit liberalismul ca principiu social evreiesc; perioada modernă a istoriei evreiești a luat sfârșit.

8. Comunitatea evreiască organizată a devenit nucleul sprijinului american pentru Israel, „Zionocrația”, după secolul al 19-lea. Zionocrația a exercitat o influență cvasi-suverană asupra politicii externe americane începând cu anii 40, când și-a asigurat suportul american pentru partajarea Palestinei și pentru statul evreiesc, împotriva unei opoziții diplomatice și militare copleșitoare. „Valoarea strategică” a Israelului în timpul războiului rece a fost în principal reprezentată de relațiile publice Zioniste. În anii 60, Zionocrația a ascuns programul său de înarmare nucleară, vânzările de arme și sprijinul american pentru Israel în 1967, în ciuda avertizărilor din partea multor oficiali americani. Războiul din octombrie 1973 și creșterea prețului petrolului care a rezultat au fost cele mai mari șocuri pentru economia mondială de după 1945. Administrația Carter a căutat o soluție a două state pentru conflictul arabo-israelian, dar Zionocrația a limitat diplomația lui Carter la o pace separată între Egipt și Israel. Israelul și Zionocrația s-au opus apoi Irakului și au susținut Iranul în timpul războiului său din anii 80.

9. Zionismul a fost principalul motor ideologic al militarismului american începând cu sfârșitul războiului rece. Votul Congresului pentru războiul din Golf din 1991 împotriva Irakului a fost influențat de Zionocrație. Atacurile de pe 9/11, care au dus la invaziile americane în Afganistan și Irak și la distrugerea libertăților civile au fost îndreptate în principal împotriva patronajului american al Israelului. Zionocrația este principala sursă de islamofobie în Statele Unite. Neoconservatorii evrei au fost impulsurile primare în invazia americană a Irakului in 2003.

10. Opinia evreiască liberală și de stânga începând cu 1967 a fost la fel de völkisch ca opinia evreiască mainstream. Israelul nu a fost o problemă pentru membrii evrei ai Noii Stângi Americane la începutul anilor 60, care a căutat să construiască o mișcare universalistă. Noua Stângă s-a spulberat la sfârșitul anilor 60 din cauza diferențelor interne, inclusiv atitudinile față de Israel, după războiul din iunie 1067. Mai ales relațiile dintre negri și evrei au fost afectate de chestiunea Israelului, activiștii de culoare susținând cu fermitate poziția arabă. O „stângă evreiască” s-a născut, intenționând să combine devotamentul evreiesc cu justiția socială, inclusiv cu ceva critică la adresa Israelului. Astăzi, o școală necompactă de politici identitare evreiești  centrată pe Noam Chomsly impune stângii termeni ca „anti-ocupație”, „lege și drepturi”, „soluții”, „Zionism progresist” și „anti-antisemitism.” Această critică limitată camuflează Zionocrația americană și însuși Zionismul, în contrast cu liberalismul clasic al Iluminismului și al emancipării, care respingea categoric Zionismul. Perioada modernă a istoriei evreiești a luat sfârșit și pe stânga.

11. O critică universalistă s-ar opune Zionismului, nu „ocupației”; ar recunoaște Zionismul nu doar ca simplu colonialism de tip settler în Palestina, ci ca rasism evreiesc, opunând evreii gentililor de pretutindeni; ar admite că Zionismul este motorul ideologic al genocidului și al distrugerii din Asia de Vest și sursa separatismului și a șovinismului evreiesc din Statele Unite; ar respinge ideea Zionistă de „popor evreu” în numele căruia acționează statul Israel și evreimea organizată; ar condamna rolul evreimii organizate din Statele Unite și Zionocrația ca pe o forță cvasi-suverană, radicalizatoare în politica americană privind Orientul Mijlociu; și ar apăra o sferă seculară în care să gândim și să acționăm împreună. Eșuarea realizării acestui lucru este catastrofică, fiind comparabilă cu dezastruoasa interpretare greșită a lui Hitler și a nazismului de către partidul comunist german, lucru care a slăbit stânga și a ajutat la ridicarea naziștilor la putere și tot ce a urmat după aceea.

http://www.counterpunch.org/2014/01/17/theses-on-zionism/