Israelul sărbătorește ilegal, Ziua Ierusalimului, deși acesta se află sub ocupație

După războiul arabo-israelian din 1948, orașul Ierusalim a fost împărțit în două: partea estică, mai veche, trecea sub control iordanian, iar partea vestică sub control israelian. Lucrurile au rămas neschimbate până în 1967, când, în timpul Războiului de Șase Zile, Israelul avea să ocupe și să preia controlul întregului Ierusalim, ignorând legea internațională, rezoluția ONU din 1947 de partiție a Palestinei care prevedea un statut special pentru orașul Ierusalim, demilitarizat și neutru, aflat sub guvernare internațională afiliată Națiunilor Unite și opinia comunității internaționale care nu a aprobat nici până în ziua de azi reunificarea Ierusalimului sub control total israelian, nici nu recunosc (cu excepția Statelor Unite sub comanda lui Trump) Ierusalimul drept capitală a statului evreiesc.

A Patra Convenție de la Geneva enunță foarte clar legea ocupației: nicio entitate nu are permisiunea de a cauza transferul sau schimbarea suveranității unui teritoriu prin intermediul forței. Controlul impus de o forță militară nu poate duce la un transfer valid al suveranității. Noțiunea de suveranitate nu poate fi obținută prin cucerire militară, iar acest principiu se aplică chiar și atunci când se pledează că respectiva cucerire s-a făcut în scopul de auto-apărare (art. 51 al Cartei Națiunilor Unite). Această afirmație categorică limitează dreptul la auto-apărare și anume atunci când forța folosită este disproporționată față de presupusul pericol. Astfel că dreptul la auto-apărare nu include dreptul de acaparare a teritoriului celeilalte părți. Războaiele Israelului nu au fost niciodată de auto-apărare (oricât ar încerca propaganda sionistă să ne convingă de acest lucru, ele au fost mereu războaie de cucerire și colonizare), dar țineam să subliniez faptul că nicăieri în legea internațională nu se găsește justificare pentru acțiunile belicoase ale Israelului, din orice unghi am privi. 

Articolul 43 al Reglementărilor de la Haga stabilește clar rolul puterii de ocupație asupra teritoriului pe care îl ocupă. Subliniindu-se caracterul TEMPORAR al ocupației (iar Israelul prin acțiunile sale nu a făcut decât să permanentizeze ocupația), se stipulează că puterea de ocupație este obligată să asigure siguranța și ordinea publică, respectând, în același timp, legile țării pe care o ocupă. Astfel că, articolul 43 nu conferă suveranitate puterii de ocupație, ci limitează autoritatea acesteia. 

În continuare, trebuie menționat că: A Patra Convenție de la Geneva, prin articolul 49, reglementează următoarele:

1. Interzicerea transferului forțat al populației locale din teritoriul aflat sub ocupație.

2. Interzicerea transferului populației ocupatoare pe teritoriul ocupat (acest principiu este codificat inclusiv în Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale și reprezintă o crimă de război)

3. Proprietatea privată din teritoriul ocupat trebuie respectată și nu poate fi confiscată

Israelul a încălcat toate aceste legi și prevederi, făcând ocupația Ierusalimului de Est (și a Cisiordaniei, unde se aplică aceleași principii) ilegală. A expulzat palestinieni din Ierusalimul de Est, și-a mutat propria populație acolo, a confiscat/dărâmat proprietăți palestiniene, a construit locuințe și colonii pentru evrei. Palestinienii care au rămas în Ierusalimul de Est nu au aceleași drepturi ca evreii, ei fiind priviți ca niște „rezidenți”, nu cetățeni cu drepturi depline. Chiar și așa, Israelul s-a angajat într-o politică de anulare în masă a permiselor de rezidență, scopul său fiind de fapt purificarea etnică a Ierusalimului de Est, la fel cum procedează și în celelalte teritorii. Rezidenților palestinieni din Ierusalimul de Est li s-a oferit posibilitatea de a aplica pentru cetățenie israeliană, dar acest lucru presupune un jurământ de loialitate față de statul Israel din partea lor. Lucru care iarăși încalcă legea internațională (art.45 al Reglementărilor de la Haga) care stipulează că „este interzis ca puterea de ocupație să constrângă locuitorii teritoriului ocupat să jure loialitate față de puterea ostilă.” Israelul nu se comportă ca o putere de ocupație subordonată legilor internaționale, ci ca un dictator militar care a invadat un teritoriu și face acolo tot ce-i trece prin cap. 

În consecință, atât Consiliul de Securitate cât și Adunarea Generală a Națiunilor Unite au condamnat de-a lungul anilor, prin diverse rezoluții, anexarea unilaterală a Ierusalimului de Est și validitatea pașilor normativi pe care Israelul i-a făcut pentru a-și stabili suveranitatea asupra Ierusalimului de Est. Rezoluția 252 (din 1968) spune că „Toate măsurile administrative și legislative întreprinse de Israel, puterea de ocupație, care tind să schimbe statutul legal al Ierusalimului sunt invalide și nu pot schimba acel statut.” 

În 1980, Israelul dă o lege numită Legea de Bază: Ierusalimul, capitala Israelului. Această lege stipulează că „Ierusalimul, unit și complet, este capitala Israelului.” În plus, o hotărâre judecătorească din 1993 a Curții Supreme de Justiție a Israelului prevede că legea cu pricina este o manifestare explicită a suveranității Israelului asupra Ierusalimului de Est și că teritoriul „Ierusalimului unit” face parte din teritoriul statului Israel. Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a replicat prin rezoluția 478, în care critică Legea de Bază a Israelului și afirmă că orice măsuri ce caută să altereze statutul Ierusalimului sunt „nule și neavenite.” În plus, majoritatea țărilor vestice refuză să recunoască legalitatea anexării de către Israel a Ierusalimului de Est. 

Această poziție este consolidată de hotărârea din 2004 a Curții Internaționale de Justiție care se pronunță asupra ilegalității construcției Zidului de Separație ce traversează Teritoriul Palestinian Ocupat (inclusiv Ierusalimul de Est) și condamnă o parte din acțiunile Israelului menite a împământeni suveranitatea sa asupra Ierusalimului de Est. 

Aceasta este situația Ierusalimului de Est în prezent, dar în ciuda acestui fapt, în fiecare an pe data de 28 a lunii Iyar în calendarul evreiesc (anul acesta din seara sâmbetei de 28 mai până duminică 29 mai) Israelul organizează o paradă fastuoasă prin care sărbătorește, ilegal, suveranitatea asupra întregului oraș. Israelienii mărșăluiesc cu steaguri prin întreg orașul vechi, parcurgând chiar cartierul musulman al orașului, cu intenția clară de a provoca palestinienii, mai ales că paradei se alătură, de fiecare dată, settleri extremiști sau organizații de extremă-dreapta, cum e gruparea Lehava, care scandează „moarte arabilor” și cer demolarea moscheei Al-Aqsa pentru reconstruirea Templului evreiesc în locul acesteia. De obicei lucrurile se intensifică, ajungându-se la ciocniri violente între israelieni și palestinieni, nu o dată implicându-se și mișcarea militantă Hamas, din Gaza, cu rachete trimise înspre Israel. Dar Israelul știe că așa se întâmplă în fiecare an, cu toate acestea nu face nimic măcar pentru a devia traseul participanților așa încât să nu treacă fix sub nasul palestinienilor. Însă Israelului îi place să sfideze – pe palestinieni și legea internațională – așa că o face intenționat, pentru a-i ațâța pe palestinieni și a stârni conflict. Statul sionist are nevoie de conflict pentru a-și justifica politicile opresive și însăși existența – mereu același rol de victimă înconjurată de o mare de arabi ostili care îi vor dispariția de pe acest pământ. 

Statele Unite susțin Israelul, la nivel politic, economic, financiar, cultural. Organizații sioniste de tipul AIPAC sunt prea puternice și influențează politica externă americană în favoarea Israelului (a se vedea cartea ”The Israel Lobby and US Foreign Policy” de profesorii John Mersheimer și Stephen Walt). Totul stă în mâinile țărilor membre ale Uniunii Europene. Această instituție a luat naștere ca o inițiativă menită să promoveze pacea și stabilitatea și să creeze o lume bazată pe respectarea drepturilor omului, a legii internaționale și a principiilor democratice (tot ceea ce Israelul a călcat în picioare). De-a lungul anilor, UE a emis declarații dure la adresa violărilor legii internaționale de către Israel, cu toate acestea a continuat să coopereze cu statul infractor, oferindu-i inclusiv posibilitatea de a accesa fonduri europene. Inițiativele de boicot cum este mișcarea BDS nu doar că nu sunt susținute de statele UE (deși principiile sale afirmă libertatea de exprimare) dar unele țări, ca Franța și Germania, consideră că mișcarea este antisemită.

Dacă țările europene s-ar fi mobilizat așa cum au dovedit că o pot face, în cazul Rusiei, dacă este voință, poate că alta ar fi fost situația palestinienilor în prezent. Păcat că pentru mulți, ipocrizia ține loc de coloană vertebrală. Legea se dovedește a fi flexibilă. Unii sunt sancționați când o încalcă, altora li se trece cu vederea. Până când noi, ca europeni și locuitori ai acestei lumi, nu ne putem niște întrebări foarte clare cu privire la valorile care ne ghidează viața, până când nu vom ajunge la concluzia că nu se poate coexista cu nedreptatea, crima, epurarea etnică și apartheidul, indiferent unde se petrec acestea, nu văd vreo șansă de schimbare. Iată niște idei asupra cărora putem medita la comemorarea ilegală a unui eveniment care a marcat și marchează tragic milioane de palestinieni (din teritoriile ocupate și din întreaga lume unde au fost siliți să se refugieze).

Sheikh Jarrah, un simbol al epurării etnice și al marginalizării

 

Actuala criză din țara sfântă își are rădăcinile în fondarea statului Israel, în 1948, pe mai mult de 70% din Palestina istorică, acesta ignorând hotărârea ONU de a împărți teritoriul în două state egale și în războiul din 1967, când Israelul a ocupat Cisiordania și Ierusalimul de Est. Iar ambițiile statului sionist nu se opresc aici. Acesta își dorește un stat exclusiv evreiesc pe întreg teritoriul Palestinei istorice. Pentru asta, cu fiecare an anexează mai mult din pământul Cisiordaniei, alungându-i pe locuitorii palestinieni, stabilind noi colonii evreiești, evacuează cartiere palestiniene din Ierusalimul de Est, demolându-le casele, gonindu-i pe aceștia. Un astfel de cartier este Sheikh Jarrah. Israelul și-a adus buldozerele acolo de mai bine de trei ani, începând lucrările la ceea ce se dorește a fi un nou cartier exclusiv evreiesc. Acum, încearcă alungarea rezidenților palestinieni, palestinieni care locuiesc acolo de generații, împroșcând cu apă fetidă întreg cartierul, oameni, case, tot ce prinde. Lichidul ce miroase respingător cauzează vomă, dureri stomacale, iritații ale pielii și se păstrează impregnat în haine și piele cu zilele. Așa știu sioniștii să se poarte cu orașul pe care pretind că îl iubesc, îl fac să pută a gunoi. Cei care protestează împotriva demolării caselor sunt bătuți și arestați. Acestea sunt forme de pedepse colective, iar pedeapsa colectivă este interzisă de a Patra Convenție de la Geneva, dar cui să-i pese de asta? Israelul s-a obișnuit să încalce legea internațională cu impunitate. 

Până să înceapă emigrarea în masă a evreilor europeni, la începutul secolului 20, în Ierusalim trăiau laolaltă, în pace, evrei orientali și arabi. De când cu ambițiile sioniste pentru crearea unui stat propriu, au izbucnit și conflictele. Iar Israelului nu îi ajunge partea vestică a orașului, el visează ca întreg Ierusalimul să îi aparțină și să-i fie capitală nedivizată, ignorând aspirațiile palestiniene pentru o capitală în Ierusalimul de Est a unui stat propriu, independent și suveran. Ceea ce a și făcut fostul președinte Donald Trump, când a recunoscut Ierusalimul drept capitală nedivizată a Israelului, decizie care nu este însă susținută de majoritatea comunității internaționale. 

De când cu ocuparea ilegală a Ierusalimului de Est în 1967, Israelul a încercat să păstreze o majoritate de 70% a evreilor, lucru obținut prin construirea de colonii (settlements) ilegale peste cartierele palestiniene, prin demolările locuințelor, prin confiscarea de terenuri și prin revocarea dreptului de rezidență. Momentan, raportul dintre evrei și arabi este undeva la 60:40. Din 1967, 14.500 de palestinieni și-au pierdut dreptul de a locui în Ierusalim. Cei care au cărți de identitate cu Ierusalimul ca oraș de rezidență trebuie să demonstreze în permanență că Ierusalimul continuă să fie „centrul vieții” lor. Știu, sună absurd, dar când vine vorba de palestinieni, Israelul nu dă doi bani pe logică. Deci, rezidenții palestinieni ai Ierusalimului trebuie să prezinte în mod regulat facturi și contracte de închiriere pe numele lor, pentru ca autoritățile să poată vedea că într-adevăr locuiesc și trăiesc acolo, iar pe lângă asta, sunt efectuate controale periodice la domiciliu, unde sunt verificate până și periuțele de dinți, tot așa, pentru a atesta că cei care spun că locuiesc acolo într-adevăr o fac. Fiecare astfel de control este abuziv și umilitor, dar așa îi tratează Israelul pe palestinieni, ca pe cetățeni de rang inferior. Și face tot ce îi stă în puteri, își bate joc de ei tocmai pentru a-i face să plece. 

Israelul susține că situația din Sheikh Jarrah este o dispută imobiliară, însă, de fapt, avem de-a face cu discriminarea endemică. Pe măsură ce guvernele israeliene s-au mutat tot mai spre dreapta pe spectrul politic și au devenit tot mai influențate de grupurile coloniștilor extremiști, inechitățile au ajuns să fie tot mai evidente. Sheikh Jarrah nu este un caz singular, astfel de lucruri se întâmplă peste tot în Ierusalimul de Est, unde epurarea etnică, marginalizarea și dezrădăcinarea sunt la ordinea zilei. Poate așa înțelegeți de ce palestinienii se revoltă, protestează, iar Hamas ripostează cu rachete. Proiectul coloniilor evreiești, care are ca scop consolidarea controlului israelian asupra Ierusalimului este considerat ilegal de legea internațională. Cu toate acestea, de zeci de ani guvernele israeliene și municipalitatea Ierusalimului au urmat politici menite să crească prezența evreiască în oraș și să restricționeze expansiunea comunității palestiniene. 

Sheikh Jarrah este un microcosmos al luptei palestiniene, care demonstrează că Nakba (epurarea etnică a palestinienilor de către Israel) nu s-a sfârșit în 1948, ci continuă până în ziua de astăzi.

Război în țara sfântă? Greșit, avem de-a face cu o ocupație.

Se tot folosește sintagma „conflictul israelo-palestinian”, însă este greșită, termenul e folosit în mod abuziv. Ce conflict, care conflict? Nu avem de-a face cu un „conflict” aici, nici cu o „dispută”, nici măcar cu un război în sensul tradițional al cuvântului. Ceea ce se întâmplă în teritoriile palestiniene și în Israel este violența ocupației. Tot aud replica asta, „e război, războiul e dur, așa e la război, se moare de ambele părți, nimeni nu are dreptate.” Poftim? S-avem pardon. Nu e niciun război, un război presupune confruntarea a două armate. Noi însă, suntem martorii ultimului proiect colonialist al epocii moderne, cu toată brutalitatea care vine la pachet cu acesta. Iar când vorbim de ocupație, înțelegem prin asta un grup de oameni care a fost sau este oprimat de către un alt grup de oameni și, în cele mai multe cazuri, alungat, strămutat din țara lui, fizic, cultural, politic sau toate la un loc. A spune că în țara sfântă e război este o manipulare grosolană, nerușinată. E o tentativă de a spăla puțin crimele Israelului. Că vezi Doamne, așa e războiul, urât. Nu Israelul e urât, nu Israelul e culpabil, războiul e urât și războiul e de vină. Că există două tabere care se ciocnesc și nasol, curge sânge. Nu există două tabere aici. Există un ocupator și un ocupat. O victimă și un asupritor. E la fel de simplu ca doi ori doi. 

De peste 70 de ani Israelul ocupă teritoriul Palestinei istorice și de peste 50 ocupă militar Cisiordania, Ierusalimul de Est și Fâșia Gaza. Acest lucru a dus la o încălcare sistematică a drepturilor omului pentru palestinienii ce trăiesc în aceste teritorii. Politicile dure de confiscare a pământului, de deposedare, cuplate cu discriminarea frenetică au cauzat multă suferință palestinienilor. Armata israeliană tulbură și subminează fiecare aspect al vieții palestiniene. Armata decide dacă și când locuitorii palestinieni pot circula pentru a merge la muncă și la școală, dacă pot călători în străinătate, dacă și în ce condiții își pot vizita rudele, dacă își pot câștiga traiul, dacă pot participa la un protest, dacă își pot munci pământul sau chiar dacă pot avea acces la electricitate și apă potabilă. Ocupația militară înseamnă umilință zilnică, frică, opresiune. Înseamnă să trăiești ca un prizonier într-o închisoare ceva mai mare. Nu mai vorbim de faptul că aproape 80% din populația nativă a Palestinei istorice a fost expulzată cu forța de către milițiile sioniste în 1948 și majoritatea celor alungați au și acum statutul de refugiați, Israelul interzicându-le să se întoarcă în țara lor, deși evreilor din toată lumea, oameni care nu au nicio treabă cu Palestina, li se permite emigrarea în țara sfântă. Cei rămași, se confruntă cu discriminări zilnice și cu regimul militar de care vorbeam mai sus. 

Iar lumea se așteaptă ca palestinienii să capituleze, să renunțe la visurile și aspirațiile lor, să renunțe la demnitate și egalitate de dragul unui „proces de pace” care ține prea puțin cont de voința lor. Palestinienii își doresc pace, dar își doresc să li se facă dreptate. Palestinienii au făcut deja concesii, renunțând la teritoriile pierdute în războiul din 1948 și limitându-se la granițele stabilite înainte de 1967. Dar Israelul nici pe acelea nu le-a respectat (apropo, Israelul nici până în ziua de astăzi nu își are granițele declarate în Constituția sa), el continuând să construiască settlements, colonii exclusiv evreiești pe pământ palestinian, ciopârțind întreaga Cisiordanie și întregul Ierusalim de Est. Israelul a continuat să încalce legea internațională, care interzice strămutarea populației native și înlocuirea acesteia cu propria populație în teritoriile pe care le ocupă. A continuat să ignore și nenumăratele rezoluții ONU care îi cereau să nu mai clădească pe pământ palestinian și să le desființeze pe cele existente. Dacă Israelul și-ar fi dorit cu adevărat pacea, s-ar fi conformat. Dar adevărul este că Israelul nu își dorește o entitate politică vecină cu statul său. Visul lui este un Israel pe întreg teritoriul Palestinei istorice. Și nu se va opri dacă organismele internaționale nu o vor face, dacă nu va fi tras la răspundere, dacă nu îi vor fi impuse sancțiuni. Dar lumea e ocupată să dea vina pe victimă pentru că nu există pace. Lumea e ocupată să îi plângă de milă Israelului de fiecare dată când Hamas mai răspunde cu câte o rachetă la o provocare israeliană. Lumea e ocupată să numească situația aceasta îngrozitoare un „conflict”, de parcă am avea două tabere egale. Pacea este posibilă, dar nu putem aștepta totul de la palestinieni. Israelul nu a demonstrat nicio secundă că e deschis la existența unui stat palestinian vecin, iar fizic, în condițiile în care coloniile israeliene din Cisiordania și Ierusalimul de Est continuă să rămână în picioare, nici nu mai prea poate să încapă un stat palestinian acolo, că a avut grijă Israelul de asta. Cât despre un stat binațional în care și evreii și arabii să aibă drepturi egale, reprezentare politică egală, din care să dispară discriminarea și rasismul, Israelul nici nu vrea să audă. Ar trebui să înceapă cu un prim pas: să ridice blocada din Gaza, să își retragă trupele și să renunțe la ocupația militară din Cisiordania și Ierusalimul de Est. Dar ce face el, Israelul? Dărâmă cartier palestinian după cartier palestinian, pentru a clădi altele noi, exclusiv evreiești. Dacă voi aveți vreo soluție pentru o pace în astfel de condiții, vă ascult.

Planul lui Trump sau cum să aberezi pe 180 de pagini

CONTEXT POLITIC

Palestinienii au fost acuzați de-a lungul timpului că au respins toate propunerile și ofertele de pace care li s-au făcut. Prin contrast, Israelul mereu a pozat și a fost portretizat în mass-media ca fiind cel mereu dispus să cadă la pace, compătimit pentru că nu ar fi avut un partener de pace cu care să negocieze. Acest tipar dăinuie încă din 1947, de la crearea primului Plan de Partiție de către Organizația Națiunilor Unite. Adevărul este că aceste așa-zise oferte de pace mereu au fost concepute astfel încât să îi dezavantajeze pe palestinieni. În 1947, evreii care emigraseră în Palestina din Europa și țările arabe vecine, alcătuiau o treime din populația vechii Palestine și dețineau 7% din teritoriu, însă Națiunile Unite le-au oferit acestora peste 55% din pământ pentru a-și întemeia acolo statul lor evreiesc. Bineînțeles că palestinienii, care erau mult mai numeroși și dețineau majoritatea pământului, nu au fost de acord. Sioniștii însă au intrat peste ei cu proaspăt formata lor armată și au cucerit încă o parte din teritoriul desemnat de U.N. pentru statul arab. O mare parte a palestinienilor a fugit din țară în perioada aceea, refugiindu-se în statele alăturate, majoritatea rămânând refugiați până în ziua de azi (Israelul s-a opus mereu reîntoarcerii lor).

Acum, în 2020, sub mantia ocrotitoare a salvatorului Trump, Israelul se regăsește în aceeași poziție. Iarăși se victimizează, iarăși susține că el vrea pacea în timp ce palestinienii se opun din nou, uitând un lucru elementar, fără dreptate nu poate exista pace. Israelul afirmă că el este cel care va trebui să cedeze teritoriu pentru a face loc noului stat palestinian, când mereu, încă de la începutul conflictului, palestinienilor în permanență li s-a cerut să renunțe la pământul lor strămoșesc, pentru a le face loc noilor veniți. Conflictul dintre cele două entități este într-adevăr un subiect foarte fierbinte și o cauză pentru care întregul Orient Mijlociu este instabil. Câtă vreme nu va exista pace în Țara Sfântă, tensiuni vor exista în permanență în această regiune atât de fragilă și atât de încercată.

SOLUȚIA CELOR DOUĂ STATE

Toate soluțiile la conflictul israeliano-palestinian au fost concepute pe baza existenței a două state, unul israelian și un celălalt, palestinian. Trecând prin Camp David și Oslo, problema cu această soluție a două state este că e una nerealistă. Israelul susține că el și-a dorit mereu pacea, însă acțiunile sale au contrazis mereu această afirmație. Dacă Israelul și-ar fi dorit existența unui stat palestinian lângă el, nu ar mai fi construit în Cisiordania (West Bank) toate acele colonii exclusiv evreiești care întrerup continuitatea teritorială a unui ipotetic stat palestinian. Israelul nu și-a dorit existența unui stat palestinian alăturat nici acum 70 de ani, nici acum 20 de ani și nici acum. E simplu să dai din gură și să rostești niște cuvinte, nu te costă nimic. Dacă acțiunile tale nu doar că nu îți susțin vorbele, dar le mai și contrazic, atunci degeaba te bați cu pumnii în piept că ești un vizionar și-un inovator.

Planul lui Trump nu vine cu nimic nou, aceleași clișee expirate livrate pe post de viziune. Un singur lucru aduce în plus -- claritatea. De data aceasta ni se spune verde în față, „o soluție realistică, ce le va oferi palestinienilor întreaga putere de a se guverna pe ei înșiși, dar nu puterea de a amenința Israelul.” În caz că nu ați înțeles, simpla existență a unui stat palestinian independent este privită de Israel ca o amenințare la adresa sa, de aceea se și opune creării acestuia, de aceea vine cu niște condiții despre care știe dinainte că sunt imposibil de acceptat de către palestinieni. Citim mai departe în documentul emis de administrația Trump și ne lămurim și mai mult, ipoteticul stat palestinian va fi alcătuit din niște enclave dispersate de-a lungul Cisiordaniei, unite prin tuneluri și poduri, între ele vor rămâne presărate coloniile israeliene, iar Israelul va fi responsabil de securitatea privind întreaga zonă. Deci adio demilitarizării Cisiordaniei, punctele militare de control vor fi păstrate, armata israeliană va fi în continuare prezentă peste tot, asigurând securitatea terestră și aeriană.

Din nou, aflăm despre cum palestinienii sunt responsabili pentru soarta lor. Privirea se îndreaptă asupra Fâșiei Gaza, despre care ni se spune că este condusă de organizația teroristă Hamas, care este de vină pentru blocada ce sufocă teritoriul de peste 10 ani. Mai întâi trebuie lămurit faptul că Hamas nu este organizație teroristă. Hamas este organizație teroristă doar pentru că Statele Unite și Israelul spun așa și doar se știe că Statele Unite decid cine de pe planeta aceasta este terorist și cine nu. Hamas este „organizație teroristă” pentru că din când în când, atunci când ștreangul se strânge prea mult în jurul gâtului Fâșiei, mai dau cu câte o rachetă artizanală înspre Israel. Nu, Hamas este în primul rând o mișcare de rezistență. A Patra Convenție de la Geneva susține că orice populație aflată sub ocupație militară are dreptul la rezistență atât non-violentă, cât și armată. Deci palestinienii au dreptul nu doar moral, ci și legal să opună rezistență ocupației, sub toate formele. Hamas a folosit în trecut atacurile sinucigașe cu bombă, de tip „martiriu”, însă astfel de atacuri nu au mai avut loc de când s-a impus blocada. În 2006, Hamas a câștigat alegerile în Fâșie, în mod democratic, deci voința poporului a făcut ca Hamas să guverneze acolo și de atunci nu a mai întreprins nicio operațiune militară împotriva Israelului dincolo de Fâșia Gaza. Tot ce a făcut a fost să răspundă ofensivelor israeliene îndreptate asupra civililor din Fâșie. De asemenea, conducerea mișcării a oferit de mai multe ori Israelului un armistițiu pe termen lung, pe care acesta l-a refuzat.

REZOLUȚIILE U.N.

Documentul administrației Trump recunoaște eforturile depuse de Ansamblul General și Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite în vederea obținerii păcii, însă susține că acest plan nu este bazat pe numeroasele rezoluții emise de aceste organe. Dimpotrivă, spunem noi, acest plan de pace calcă în picioare rezoluțiile U.N. și face abstracție de legea internațională. Începând cu rezoluția 181 și trecând prin 242, 446, 452, 465, 471, 476 până la 2334, Israelul le-a încălcat pe toate. Regulile legii umanitare internaționale relevante pentru teritoriile aflate sub ocupație, așa cum au fost formulate de articolele 42-56 ale Reglementărilor de la Haga și articolele 27-34 ale celei de-a Patra Convenții de la Geneva, stipulează că ocupantul nu obține suveranitate asupra teritoriului pe care îl ocupă, nu are voie să strămute populații cu forța sau de bună voie în și din teritoriile ocupate, nu poate să își transfere propria-i populație în teritoriile pe care le ocupă, pedepsele colective sunt interzise, confiscarea proprietății private este interzisă, proprietatea culturală trebuie respectată, oamenii acuzați de diverse încălcări ale legii vor fi judecați conform prevederilor legii internaționale (vor fi informați de motivul arestării lor, vor fi acuzați de o încălcare specifică a legii și li se va oferi un proces just cât mai repede cu putință). Israelul a încălcat, în mod repetat, toate aceste reglementări, deci nu e o surpriză că vine acum domnul Trump și spune că planul său de pace nu se bazează pe rezoluțiile U.N.

TERITORIU, AUTODETERMINARE ȘI SUVERANITATE

Tranziția către stat este complexă și încărcată pe pericole, susține documentul lui Donald Trump. Regiunea nu mai poate absorbi încă un stat eșuat, încă un stat care nu este dedicat respectării drepturilor omului și legii internaționale. Vrea cumva să spună că regiunea nu își mai permite un alt stat în afară de Israel care să facă aceste lucruri? Căci Israelul este departe de a fi un stat democratic (cum ar putea fi democratic un stat care dorește să accepte între granițele sale doar cetățeni de o anumită religie?) și, după cum am arătat și aici în nenumărate ocazii, a încălcat legea internațională după cum i-au dictat interesele.

Ni se spune, din nou, ce sacrificiu trebuie să facă Israelul, cum trebuie să renunțe el la teritoriu, pentru ca palestinienii să poată avea și ei un stat al lor. Cu alte cuvinte, Israelul negociază un teritoriu care din start nu i-a aparținut. Cei care mereu au fost nevoiți să facă sacrificii și compromisuri au fost palestinienii. Începând din 1947 și trecând prin războiul din 1967, palestinienii au pierdut tot mai mult pământ și speranțele de a avea un stat al lor s-au micșorat din ce în ce mai mult, mai ales odată cu realitatea impusă de construcția tot mai multor colonii israeliene pe teritoriul lor. Iar acum vine Donald Trump și ne spune că palestinienii vor avea un stat viabil, că își vor recăpăta demnitatea și vor putea da curs aspirațiilor lor naționale legitime, în condițiile în care Israelul NU se va retrage din teritoriile cucerite în război, motivând că o asemenea retragere este o raritate istorică. Înseamnă că și respectarea legii internaționale este o raritate istorică, domnule Trump, din moment ce articolul 42 al Reglementărilor de la Haga stipulează cât se poate de clar că un teritoriu este considerat sub ocupație atunci când efectiv se află sub autoritatea unei armate ostile, iar rezoluția 242 a Consiliului de Securitate al U.N. începe prin a sublinia inadmisibilitatea achiziționării de teritoriu prin război, ceea ce înseamnă că Israelul nu poate susține că teritoriile obținute prin război în 1967 sunt ale sale.

Iar așa-zisul stat palestinian pe care și-l imaginează Trump ar fi alcătuit din mici bantustane pe modelul african din perioada apartheidului, unite de niște tuneluri, înconjurate de colonii israeliene, fără un dram de suveranitate autentică. Existența unui ipotetic stat palestinian este condiționată de o serie de cerințe, dezarmarea mișcării Hamas, recunoașterea Israelului ca stat evreiesc (deci numai pentru cetățenii de religie iudaică), stabilirea unui guvern și a unui sistem juridic de tip vestic. O nuanță foarte importantă este aceasta care se referă la caracterul exclusiv evreiesc al Israelului. Israelul, ca stat independent și suveran, a fost recunoscut de către Organizația pentru Eliberarea Palestinei în 1993, odată cu semnarea acordurilor de la Oslo. A recunoaște că Israelul este un stat numai pentru evrei este cu totul altceva. Este ca și cum ai spune că Statele Unite sunt o țară numai pentru oameni albi sau că România este un stat numai pentru creștini. Deci Israelul își dorește ca rasismul să fie recunoscut ca politică de stat. Cum rămâne cu cetățenii de religie islamică sau creștină ai Israelului? Vor fi expulzați? Omorâți? Ceea ce propune Trump este o a doua Nakba. Încă o catastrofă de proporții pentru poporul palestinian. Trump știe că palestinienii nu vor accepta așa ceva niciodată.

Încă o condiție pentru stabilirea statului palestinian este anularea tuturor programelor (inclusiv școlare) și manualelor care incită la violență și promovează ura față de vecinii lor. Poate ar vrea Israelul să vorbească și despre cum programele sale școlare și manualele fac propagandă și intoxică creierele israelienilor de mici copii cu o istorie falsă, despre cum îi portretizează pe palestinieni ca pe niște teroriști înnăscuți și despre cum seamănă ura față de aceștia în inimile tinerilor, începând cu cea mai fragedă vârstă. În manualele israeliene, palestinienii sunt marginalizați și demonizați, se oferă justificări pentru masacre și epurarea etnică, se prezintă cultura evreiască/israeliană ca fiind superioară celei arabo-palestiniene. Dar Trump le ține acum lecții palestinienilor despre cum ar trebui să arate programa lor școlară.

REFUGIAȚII

Problema refugiaților palestinieni a apărut odată cu războiul arabo-israelian din 1948, când armatele sioniste care au creat Israelul pe 77% din pământul Palestinei au expulzat forțat 800.000 de palestinieni sau 57% din totalul populației palestiniene de atunci. Problema refugiaților s-a înrăutățit după ce Israelul a ocupat și restul Palestinei în războiul din 1967, când aproximativ 300.000 de palestinieni au fost expulzați cu forța. Problema refugiaților palestinieni este cea mai proeminentă criză a refugiaților dacă e să raportăm numărul de refugiați la numărul total al populației. În plus, este cea mai îndelungată criză a refugiaților din istoria modernă și care, deși au trecut mai mult de 70 de ani, încă nu a fost rezolvată.

Mai mult de jumătate din poporul palestinian trăiește în afara Palestinei istorice. Mai mult de 88% dintre palestinienii din diaspora trăiesc în țări arabe, gazde naturale pentru poporul arab palestinian. Cei mai mulți refugiați palestinieni se află în țările aflate la granița cu Palestina, 80% dintre refugiații palestinieni ce trăiesc în țările arabe locuiesc în Iordania, Siria și Liban. Mulți palestinieni trăiesc și în țările Golfului Persic, în special în Regatul Arabiei Saudite.

Pe 11 decembrie 1948, Consiliul General al U.N. a decretat rezoluția 194, care afirma dreptul de reîntoarcere al refugiaților palestinieni în casele și pe pământurile natale. Alegerea a fost lăsată în mâinile refugiaților și nu ale altora, rezoluția dându-le dreptul să aleagă ce consideră că e mai sigur, să se reîntoarcă sau nu. De asemenea, s-a creat o comisie U.N. care să faciliteze reîntoarcerea refugiaților și reabilitarea lor economică și socială și să le asigure reparațiile necesare.

Această rezoluție a fost reiterată de-a lungul anilor, deoarece Israelul a continuat să se opună implementării. Israelul a refuzat să își asume responsabilitatea pentru Nakba palestiniană, astfel orice discuție despre refugiați devenind tabu. Cu toate acestea, U.N., mai precis Consiliul de Securitate nu a luat nicio măsură pentru a presa sau obliga Israelul să implementeze rezoluția. U.N. a admis Israelul ca stat membru cu condiția ca acesta să permită reîntoarcerea refugiaților palestinieni, lucru cu care Israelul nu a fost niciodată de acord.

Planul lui Trump specifică foarte clar că nu va exista nicio reîntoarcere a refugiaților palestinieni în Israel. Israelul știe că dacă acceptă reîntoarcerea fie și a unei părți a refugiaților, evreii se vor trezi o minoritate în propria lor țară, iar acesta este un lucru de neconceput pentru el. Documentul lui Trump spune că vor fi primiți 5.000 de refugiați pe an, vreme de 10 ani. Deci 50.000 în total. Dar, potrivit planului american, refugiații palestinieni au 3 opțiuni. Ori devin cetățeni ai țărilor în care se află în prezent, ori își fac o viață într-o a treia țară, ori se mută în noul stat palestinian. Nu vor avea dreptul să se reîntoarcă în Israel.

În schimb, se încearcă să ni se distragă atenția de la problema refugiaților palestinieni, prin aducerea în discuție a refugiaților evrei creați de conflictul arabo-israelian. Ni se sugerează că ar fi de datoria țărilor arabe să îi primească pe refugiații palestinieni, când de fapt este datoria Israelului să accepte reîntoarcerea tuturor refugiaților palestinieni care doresc să se reîntoarcă. Chestiunea refugiaților nu a fost și nu este cel mai mare obstacol în calea păcii, ea poate fi rezolvată mult mai ușor decât alte chestiuni, cum ar fi cea a coloniilor, asta pentru că mulți dintre refugiații palestinieni și-au creat o viață în alte țări, pe care nu sunt dispuși să o părăsească. Deci nu s-ar pune problema unei reîntoarceri în masă. Este vorba de afirmarea unui principiu. Israelul trebuie să își asume responsabilitatea morală și legală pentru crimele din trecut. De ce refugiaţii evrei care au plecat în urmă cu două mii de ani pot să se întoarcă şi palestinienii care au fost alungaţi în 1948 nu pot s-o facă? Însă israelienii încearcă să monopolizeze rolul de victimă istorică şi nu suportă alţi pretendenţi.

FÂȘIA GAZA

Fâșia Gaza s-a născut din Nakba. Înainte de 1948, „Fâșia” nu exista ca unitate geografică. Înainte de 1948, Gaza era un „district”, o regiune administrativă a Palestinei Mandatorii, așa cum a fost în timpul celor patru secole de guvernare otomană. Spre sfârșitul Mandatului Britanic, zona sub-districtului Gaza din 1948 avea 1196,5 kilometri pătrați ce includeau trei orașe importante: Gaza, al-Majdal (acum Așkelon) și Khan Younis, pe lângă 53 de orașe și sate. De-a lungul istoriei, zona districtului Gaza s-a schimbat în dimensiune, dar timp de secole și-a păstrat mare parte a regiunii ce era inclusă în sub-districtul Gaza în ajunul lui 1948.

În timpul războiului, Israelul a ocupat zone dincolo de cele alocate statului majoritar evreiesc de către Planul de Partiție din 1947 al Națiunilor Unite. Forțele israeliene au cucerit 78% din Palestina Mandatorie, procent ce includea 70% din sub-districtul Gaza. Ceilalți 365 de kilometri pătrați rămași din districtul Gaza au revenit administrației egiptene, prima care a folosit termenul de „Fâșie”.

Israelul și Statele Unite fac eforturi să lege rezistența palestiniană de terorismul global, de aceea marșează atât de puternic pe ideea că Hamas este o organizație teroristă și de aceea susțin că dezarmarea acesteia este o condiție pentru ca planul de pace să fie pus în aplicare. Dacă nu se poate ca toți palestinienii să fie portretizați ca teroriști (deși s-a tot încercat asta), măcar pe cei de la Hamas să reușească să-i picteze în aceste culori. Hamas este considerată a fi parte a Frăției Musulmane, însă este nedrept să îi evaluăm poziția asupra statului de drept și a democrației bazându-ne pe literatura de început a mișcării-mamă. Hamas afirmă că a îmbrățișat convingeri noi cu privire la acest aspect și a ajuns să accepte întru totul democrația și conceptul de stat de drept. Participând la alegeri, Hamas a dovedit că este doritoare să funcționeze într-un stat modern și un sistem democratic. A solicitat formarea guvernelor de coaliție care să includă partide seculare și de stânga. Guvernul său, precum și lista pentru parlament, a inclus femei și primul său guvern a inclus miniștri musulmani și creștini deopotrivă.

Trump și Israelul vor să ne facă să credem că Gaza este victima mișcării Hamas, când de fapt micuța fâșie de pământ este victima blocadei instaurate de Israel asupra ei de mai bine de 10 ani. Israelul, nu Hamas controlează granițele, deci decide cine și ce intră și iese din Fâșie, Israelul este cel care ține populația fără apă și curent electric, fără medicamente și hrană. Gaza este în plină criză umanitară, iar ce se întâmplă acolo poartă un singur nume, genocid.

GRANIȚE

Propunerea de a retrasa granițele Israelului nu face decât să le dea israelienilor și mai mult pământ palestinian din Cisiordania, în schimbul a două zone din deșertul Neghev (adică acolo unde nu crește nimic). După cum ne arată harta propusă, planul oferă Israelului o mare parte a Cisiordaniei, unde acum se află un număr de colonii evreiești. Aceste colonii sunt în momentul de față ilegale potrivit legii internaționale și nu sunt considerate parte din Israelul propriu-zis. Numeroase rezoluții U.N. au afirmat că întemeierea și existența coloniilor israeliene în Cisiordania și Ierusalimul de Est sunt o violare a legii internaționale, inclusiv a rezoluțiilor 446, 452, 471, 476, 2334. Rezoluția 446 a Consiliului de Securitate se referă la Convenția de la Geneva ca la instrumentul legislativ aplicabil și îi cere Israelului să nu mai transfere populația proprie în Teritoriile Ocupate sau să schimbe structura demografică a acestora. Rezoluția 2334 din 2016 reafirmă ilegalitatea coloniilor și le numește „o flagrantă violare a legii internaționale și un obstacol major în calea realizării soluției celor două state și a unei păci juste și de lungă durată.”

Populația palestiniană localizată în enclave va rămâne în interiorul teritoriului israelian, dar va face parte din statul palestinian, ne spune planul lui Trump. Enclavele și rutele de acces vor fi responsabilitatea Israelului privind securitatea. Cu alte cuvinte, dacă palestinienii vor un stat al lor, le aruncăm niște firimituri și n-au decât să le zică stat. Noi rămânem cu bucata mare.

Valea Iordanului, care se întinde de-a lungul coastei estice a Cisiordaniei, va trece și ea sub control israelian. Această vale este o zonă intens populată de palestinieni și luată de Israel sub ocupație în timpul războiului din 1967, marcând granița cu Iordania. Conține importante centre palestiniene, cum ar fi Ierihonul, dar și colonii israeliene. Planul lui Trump motivează trecerea acestei suprafețe sub control israelian în baza unor chestiuni ce țin de securitate, prezența armatei în Valea Iordanului fiind esențială pentru a proteja Israelul de pericolul unor potențiale invazii. Din nou, facem apel la aceleași rezoluții menționate și în cazul Cisiordaniei, care afirmă vehement că este interzisă achiziționarea de teritoriu prin război și mutarea populațiilor în și din astfel de teritorii. Consiliul de Securitate al U.N. dictează: „politica și practicile Israelului de a întemeia colonii în teritoriile palestiniene și arabe cucerite începând cu 1967 nu au validitate în ochii legii și constituie un obstacol serios în obținerea unei păci juste, multilaterale și de durată în Orientul Mijlociu.” Rezoluția 446 reafirmă „încă o dată că cea de-a Patra Convenție de la Geneva cu privire la protecția persoanelor civile în timp de război din 12 august 1949 este aplicabilă teritoriilor arabe ocupate de Israel începând cu 1967, inclusiv Ierusalimul.” În ochii comunității internaționale, prezența Israelului în Teritoriile Ocupate face subiectul legii internaționale care se ocupă cu ocupația militară, în speță cu a Patra Convenție de la Geneva. Aceasta interzice alterarea materialului legislativ, transferarea sau deportarea populației locuitoare și reocuparea teritoriului cu propria populație civilă.

IERUSALIM

Trump recunoaște importanța Ierusalimului pentru toate cele trei mari religii, creștinism, iudaism și islam, cu toate acestea, promite Ierusalimul nedivizat drept capitală a statului Israel. Un viitor stat palestinian va primi niște cartiere mărginașe (Kufr Aqab, tabăra de refugiați Shuafat și Abu Dis, unite sub numele Al Quds, „Cel Sfânt”, denumire ce i se aplică Ierusalimului propriu-zis, nu cartierelor mărginașe ale sale) drept capitală. Decizia este uriașă. Este și motivul principal pentru care întreaga lume arabă respinge planul președintelui american. Ierusalimul este important nu doar pentru palestinieni, ci pentru întreaga lume musulmană. De-a lungul vremii, negociatorii palestinieni au tot cerut o capitală a statului Palestina în Ierusalimul de Est. Acum vine Trump și spune că viitorul stat palestinian va avea capitala la Abu Dis, o extensie urbană separată de Ierusalimul de Est de un zid de graniță. Nu posedă vreo semnificație religioasă sau profunzime culturală, precum Ierusalimul.

Dar care este statutul actual al Ierusalimului, potrivit legii internaționale? Orașul Ierusalim a făcut mereu parte din teritoriul Palestinei și nu a avut un statut juridic special până la Rezoluția de Partiție. Rezoluția de Partiție 181 din 1947, căci despre ea este vorba, propunea ca Ierusalimul să fie considerat un corp separat sub un regim internațional administrat de Națiunile Unite. În războiul dintre noul format Israel și țările arabe, Legiunea Arabă a Transiordaniei, sub comandă britanică, a avut succes în fața sioniștilor, a anexat West Bank-ul, s-a redenumit ca Iordania și a declarat Ierusalimul de Est cea de-a doua sa capitală. În ciuda ostilităților din 1948-1949, Națiunile Unite au încercat să impună rezoluția 181, înainte de a renunța, în 1951. Însă opțiunea a rămas mereu deschisă. U.N. au aprobat anexarea iordaniană, listând în 1981 Orașul Vechi al Ierusalimului drept sit iordanian protejat. Totuși, ocuparea iordaniană a Ierusalimului de Est în 1948 nu a creat un drept legal asupra lui. Recunoscându-și slăbiciunea în fața armatei israeliene în războiul de 6 zile, după 21 de ani de „in absentia”, Iordania renunță la anexarea sa în favoarea unui stat palestinian în 1988. În prezent nu are nicio pretenție asupra Ierusalimului.

Măsurile Israelului de a integra Ierusalimul de Vest în teritoriul său și măsurile sale de după războiul din 1967 de a-și afirma suveranitatea asupra întregului Ierusalim au fost îndelung condamnate de rezoluțiile U.N. și nu au nicio bază legală. Ocupația israeliană a Ierusalimului de Vest începând cu 1948 nu a fost recunoscută de jure, deși majoritatea statelor recunosc autoritatea de facto a Israelului asupra sa. Israelul exercită o ocupație militară asupra Ierusalimului de Est. Sub legea internațională, ocupația beligerantă nu conferă titlu. Mai mult, rezoluția 242 afirmă că Ierusalimul de Est se numără printre teritoriile din care Israelul trebuie să se retragă. Este un fapt acceptat de comunitatea internațională că Ierusalimul are un statut aparte, separat de Israel și de Teritoriile Ocupate. Natura exactă a acestui statut rămâne a fi stabilită în contextul unei înțelegeri finale între palestinieni și israelieni. Între timp, suveranitatea asupra orașului este în expectativă.

Ignorând toate aceste aspecte legate de legea internațională și consensul global, președintele Trump declară, pe 6 decembrie 2017, în numele Statelor Unite ale Americii, că Ierusalimul este capitala Israelului și începe demersurile pentru mutarea ambasadei americane de la Tel Aviv la Ierusalim. Acum, președintele Trump afirmă din nou că Ierusalimul ar trebui să rămână nedivizat și nedivizat să fie capitala statului Israel. Astfel, arabii care locuiesc în Ierusalimul capitală a Israelului, vor avea trei posibilități. Fie devin cetățeni ai statului Israel, fie devin cetățeni ai statului Palestina, fie își păstrează statutul de rezidenți permanenți ai Israelului (însă ceea ce își dorește Israelul este un Ierusalim fără locuitorii săi arabi, iar pentru asta le va face viața grea, pentru a-i forța să plece). Ierusalimul ar urma să fie recunoscut internațional drept capitală a Israelului, iar Al Quds (sau orice alt nume ar dori palestinienii) ar urma să fie recunoscut internațional drept capitală a statului Palestina. După semnarea acordurilor, ambasada Statelor Unite în Palestina va fi deschisă în Al Quds, într-o locație stabilită de comun acord.

Situația Ierusalimului ne oferă un exemplu clasic de încălcare flagrantă a legii internaționale tolerată de comunitatea internațională din cauza absenței unor mecanisme de implementare sau, mai bine spus, din cauza lipsei de dorință de a furniza astfel de mecanisme. Acest fapt a permis și permite Israelului să ignore complet legea internațională și să creeze la fața locului o realitate pe care mai devreme sau mai târziu comunitatea internațională va fi forțată să o accepte. Iar cu ajutorul lui Donald Trump pașii sunt și mai rapizi în această direcție.

SECURITATE

Visul israeliano-american privind statul palestinian? Acesta este măreața viziune a lui Donald Trump, un stat complet demilitarizat, un stat incapabil să se apere împotriva oricărei agresiuni din exterior. Mai aveți vreo îndoială că acest „plan” a fost conceput tocmai pentru a eșua? De ce a fost conceput astfel? Deoarece israelienilor le convine cum merg lucrurile pe făgașul pe care sunt acum. Israelienilor se convine păstrarea status-quo-ului, câtă vreme Statele Unite au declarat că settlements-urile din Teritoriile Ocupate sunt legale, au mutat ambasada la Ierusalim și planurile de anexare a Cisiordaniei merg ca pe roate.

„Pacea nu poate prinde rădăcini într-un mediu în care violența este tolerată, finanțată și chiar recompensată”, spune Trump. De aceea ni se sugerează că poporul palestinian trebuie educat în acest spirit al păcii. Poate ne explică și cum are de gând să educe poporul israelian în acest spirit al păcii, pentru că până una alta, israelienii sunt poporul ocupator, armata israeliană este prezentă pe teritoriul palestinian unde taie și spânzură, armata israeliană efectuează raiduri nocturne și arestează uneori și copii fără niciun motiv, la ordinul armatei sunt demolate case și distruse proprietăți, coloniștii israelieni sunt cei care terorizează populația nativă, umblând cu mitralierele pe umăr, aruncând cu pietre în păstori și în fermieri, împușcând și călcând animalele cu mașina și multe alte asemenea acte violente.

Israelul pozează din nou în victimă, afirmă că toate războaiele sale au fost de apărare și se plânge că de la întemeierea sa, nu a avut o singură zi de pace cu toți vecinii săi. Da, așa se întâmplă atunci când invadezi o țară, când îi expulzezi populația ca să-i faci loc populației tale, când impui un regim militar de ocupație pe un teritoriu care nu-i al tău, oamenii tind să nu te placă. Noroc cu Statele Unite și Donald Trump care au venit să susțină spatele frățiorului lor mai mic. De altfel, așa motivează documentul lui Trump anexarea văii Iordanului, Israelul are nevoie de această regiune ca să se apere de posibile amenințări din est. De asemenea, Israelul spune că se teme că dacă se retrage din valea Iordanului, așa cum a făcut cu Gaza, riscă să creeze un mediu propice de înflorire a terorismului. În acest sens, viitorul stat palestinian trebuie oricum să se angajeze că va lupta împotriva terorismului (obsesia americană) pe toate fronturile. Că va stabili și aplica legi care să interzică activitățile și organizațiile teroriste, că îi va pedepsi pe cei implicați în astfel de activități, că va opri recompensele și plățile efectuate familiilor celor acuzați de terorism.

Ceea ce par să uite Israelul și Statele Unite este că și statul evreiesc a fost implicat în acțiuni teroriste, dar în fața acestora trebuie să închidem ochii. Încă de dinaintea întemeierii statului Israel, grupările paramilitare sioniste (Irgun, Lehi) au efectuat o serie de atentate îndreptate împotriva britanicilor care guvernau la vremea aceea Palestina, în ideea de a-i face să părăsească mai repede teritoriul, pentru a putea ei să stabilească statul Israel. Oare numele Baruch Goldstein le spune ceva israelienilor? În caz că au uitat, este vorba de un ofițer în rezervă al armatei israeliene care a intrat în moscheea Ibrahimi din Hebron și a ucis 29 de oameni, rănind alți 125 până când a putut fi oprit. În 2015, doi coloniști, doi settleri extremiști au incendiat casa familiei Dawabsheh, lăsând un copil orfan și ucigând astfel inclusiv un bebeluș de 18 luni. Terorismul nu are nici culoare și nici religie. Dacă palestinienii trebuie să se angajeze că vor lupta împotriva terorismului palestinian (deși ceea ce Statele Unite și Israelul numesc terorism palestinian este rezistență la ocupație, drept garantat prin lege), atunci și Israelul trebuie să se angajeze că va lupta împotriva terorismului israelian.

Să ceri unui stat să fie lipsit de o armată este absurd. Însăși noțiunea de stat presupune că acesta are măcar capacitatea de a-și apăra granițele. De aceea Națiunile Unite insistă să sublinieze că un plan de pace pentru Israel-Palestina trebuie să asigure pacea și securitatea pentru ambele state, în interiorul granițelor stabilite. În mod ironic, Israelul este cel care insistă atât de mult asupra dreptului său de a-și apăra granițele. Se pare că palestinienii nu pot beneficia de același drept.

Donald Trump le cere palestinienilor să nu posede o infrastructură militară, armament de toate tipurile (antiaerian, rachete, mine, vehicule blindate, mitraliere, arme laser sau pe alt tip de radiații, spații amenajate pentru antrenament militar, arme de distrugere în masă). În schimb, Israelul are una dintre cele mai puternice armate din lume. El are voie să posede orice tip de armament. În plus, își va rezerva dreptul de a distruge orice spațiu din statul palestinian folosit la producerea de armament interzis. Se pare că palestinienii sunt condamnați să se apere ca până acum, cu praștii și pietre, în cazul unor ofensive israeliene. Și mai are tupeul domnul Trump să vorbească despre cum le va reda el demnitatea palestinienilor. Păi ce este acest plan dacă nu o umilire, o batjocură, o lipsă de respect la adresa poporului palestinian. Un stat demilitarizat, dar patrulat de armata unui alt stat este o colonie. Dacă Israelul are dreptul să-și apere granițele, atunci și statul Palestina trebuie să aibă același drept.

CONCLUZIE

„Acordul secolului”, cum este numit documentul prezentat de Donald Trump, a generat diverse reacții din partea comunității internaționale. Palestinienii și aliații lor l-au respins imediat, în timp ce premierul israelian Benjamin Netanyahu a salutat inițiativa președintelui american. Turcia nu aderă la planul american pe care-l califică un „plan de anexare care urmărește să ucidă soluția celor două state și să fure teritoriile palestiniene”. Iordania a declarat că susține eforturile „vizând obținerea unei păci juste și globale”, a cărei singură cale este stabilirea unui stat palestinian independent în cadrul frontierelor stabilite în 1967 , având Ierusalim de Est drept capitală. Arabia Saudită apreciază efortul lui Donald Trump, dar solicită negocieri directe între palestinieni și Israel. Franța și-a exprimat convingerea că soluția „celor două state”, în conformitate cu legislația internațională și cu parametrii agreați la nivel internațional, este necesară pentru stabilirea unei păci juste și de durată în Orientul Mijlociu. Berlinul a amintit că doar o soluție „acceptabilă pentru ambele părți” poate conduce la pace. Londra privește planul lui Trump drept o „propunere serioasă”, dar insistă că „doar liderii Israelului și ai teritoriilor palestiniene vor putea spune dacă aceste propuneri pot satisface nevoile lor și aspirațiile oamenilor pe care îi reprezintă.” Rusia susține și ea nevoia unor negocieri directe între israelieni și palestinieni, pentru a ajunge la un „compromis reciproc acceptabil”. Ministrul român de Externe, Bogdan Aurescu, a declarat că România va analiza planul și că va continua să susțină soluția celor două state.

Este greu de spus ce e mai jignitor -- nenumăratele încălcări ale legii internaționale pe care le conține planul lui Trump sau faptul că președintele american insistă că mascarada aceasta este un plan de „pace.” Luând în considerare realitatea curentă a brutalei ocupații israeliene, orice soluție reală trebuie să înceapă cu încetarea acestei ocupații. Și totuși, planul lui Trump face exact opusul. În locul independenței pe pământul lor, Trump le oferă palestinienilor un șir de închisori păzite de forțele armate israeliene și înconjurate de colonii evreiești. În loc să le permită palestinienilor accesul la propriile lor resurse, planul lui Trump le permite coloniștilor israelieni să fure și mai mult din ceea ce aparține de drept palestinienilor. În locul libertății pentru o Cisiordanie întemnițată și o Fâșie Gaza captivă, planul lui Trump aruncă cheia de la închisoare. În loc să pună capăt ocupației israeliene, planul lui Trump caută să o permanentizeze. O replică serioasă la acest plan nu poate fi dată, singurul lucru ce poate fi făcut este ca acest plan să fie expus drept ceea ce este, o crimă. O crimă, nu numai împotriva palestinienilor, ci și împotriva comunității internaționale și împotriva celor care au respect față de litera legii.

Ierusalimul cui?

după prof. R. J. Zwi Werblowsky, ”The Meaning of Jerusalem to Jews, Christians, and Muslims”


O modalitate prin care oamenii au experimentat și cristalizat sentimentul sacralității a fost prin relația lor cu spațiul. Există pământuri sfinte -- pământuri considerate sfinte prin virtutea legăturii ce conectează grupuri de oameni la pământul pe care aceștia trăiesc. Este o legătură de recunoștință și iubire care adesea și de multe ori imperceptibil, se transformă în venerare. Există locuri sfinte care sunt diferite de pământuri sfinte, locuri unde divinul devine manifest, într-un fel sau altul, pentru ochii oamenilor și care sunt adorate și prețuite ca lucruri concrete, tangibile; mărturii ale realității divinului devenit vizibil în experiențele sau tradițiile teofaniilor, revelațiilor, miracolelor sau vieților oamenilor sfinți, definite spațial. Există orașe sfinte, care sunt diferite de locurile sfinte: orașe care și-au dobândit sfințenia ca rezultat al circumstanțelor și evenimentelor, sau există orașe care sunt sfinte deoarece, fie în teorie, fie în practică, au fost construite pentru a reflecta realitatea cosmică -- un soi de reflexie spațială microcosmică a cosmosului și a pământului său sacru așa cum este conceput și exprimat în tradiția mitologică.

Există orașe care sunt sfinte deoarece găzduiesc și posedă un obiect sfânt sau un altar. Mecca, Lhasa, Angkor, Roma și multe altele. Un exemplu modern este Tenri, în Japonia, care este un oraș sfânt nu doar pentru că este construit în jurul „buricului pământului”, sacrul kanrodai, ci și pentru că este construit potrivit unei căi divine.

Ierusalimul este oraș sfânt pentru trei mari religii. Ce a însemnat și ce înseamnă el pentru evrei, creștini și musulmani, care este natura legăturii lor cu acest oraș, care sunt originile caracterului său sacru sunt întrebări mai relevante poate ca oricând.

Pentru musulmani, Ierusalimul este al-Quds („Cel Sfânt”). Realitatea credinciosului musulman nu este neapărat aceeași cu realitatea istoricului. Pentru istoricul necredincios, realitatea este că profetul Mohamed nu a pus piciorul în Ierusalim. Statutul sacru al Ierusalimului în islam derivă parțial din creștinism și iudaism. Multe dintre ideile centrale ale islamului -- monoteismul, ziua judecății, responsabilitatea morală a omului pentru acțiunile sale -- se datorează moștenirii evreiești și creștine. Coranul adoptă și acceptă poveștile patriarhilor așa cum au fost trasate de iudaism și creștinism. Sfințenia Ierusalimului face parte din această moștenire și într-adevăr, direcția originală a rugăciunii (qibla) nu era către Mecca, ci către Ierusalim. Nu este locul și momentul potrivit pentru a discuta schimbarea direcției rugăciunii musulmane, există destulă literatură istorică și teologică pe tema aceasta. Există însă un faimos pasaj în Coran, sura 17:1, care merită atenție: „Mărire Celui ce l-a purtat în noapte pe robul Său de la Moscheea cea Sfântă la Moscheea cea Îndepărtată cu împrejmuirea pe care am binecuvântat-o ca să-i arătăm din semnele Noastre.” Aceste cuvinte au fost interpretate, de la începutul islamului, ca descriind miraculoasa călătorie (isra') a profetului Mohamed de la Mecca la Ierusalim, de unde s-a urcat la ceruri (mi'radj).

De-a lungul timpului, moscheea Al Aqsa a devenit identificată drept „moscheea cea îndepărtată” din sura 17:1. Esența poveștii, cu relevanță pentru subiectul de față, ar putea fi formulată în felul următor: nu există zboruri directe de la Mecca spre ceruri; trebuie să faci o escală la Ierusalim. Prin această interpretare și această fuziune dintre isra' și mi'radj, islamul s-a legat de sfințenia tradițională a Ierusalimului în iudaism și creștinism și a integrat această moștenire în propriul său sistem religios.Capturarea Ierusalimului de către Kalif Omar în 638 a jucat un rol esențial în dezvoltarea acestei credințe și tradiții și a fost întărită odată cu construirea Domnului Stâncii în 691 e.n. și a moscheei Al Aqsa în 705 e.n. Pentru islam deci, orașul Ierusalim este sfânt deoarece conține un altar, un loc sfânt, locul -- potrivit tradiției -- de unde Mohamed s-a înălțat la ceruri.

Dacă în creștinism realitățile istorice (viața și moartea lui Isus) au creat realități religioase (învierea și înălțarea la ceruri) și ambele s-au combinat pentru a crea locuri sfinte, în cazul islamului, lucrurile stau exact invers. Credințele și pietatea au creat realități religioase, care, la rândul lor, au produs realități istorice care pentru credincios sunt la fel de solide ca orice altă realitate. Mai ales în islam, care nu face distincția între sferele religioase și seculare (inclusiv politice), așa cum face creștinismul, realitățile religioase au implicații cu consecințe legitime în sfera politică. Acest lucru rămâne adevărat chiar atunci când dimensiunea religioasă este supusă abuzului și manipulării în scopul intereselor pur politice.

Creștinismul posedă, după cum spuneam, realitățile istorice: nașterea, viața, crucificarea, moartea lui Isus. Pentru creștini Ierusalimul este sfânt datorită lucrurilor care s-au întâmplat acolo. Însă creștinismul a dezvoltat și o imagine abstractă a Ierusalimului, o imagine cerească a acestuia. Creștinii s-au concentrat asupra unei forme platonice a Ierusalimului ceresc care a servit pentru a transforma Ierusalimul terestru într-un memento despre Ierusalimul din ceruri. Adevărata casă a creștinului este Ierusalimul ceresc. Asta nu înseamnă că un bun creștin trebuie să ignore sau să disprețuiască Ierusalimul terestru, dar pentru el, adevăratul Ierusalim terestru, care este unit cu cel din ceruri, este oriunde este trăită o viață creștină exemplară. Noul Testament dezvăluie o puternică tendință spre „de-teritorializare” a conceptelor de sfințenie și, în consecință, o dizolvare a noțiunilor localizate spațial. Nu Templul este centrul, ci Hristos; nu Orașul Sfânt sau Pământul Sfânt sunt cele ce constituie o „zonă” de sacralitate, ci noua comunitate, trupul lui Hristos. Sfântul Augustin a promovat această de-teritorializare a Ierusalimului. În Ioan 7:37, Isus spune „Dacă cineva însetează, să vină la Mine și să bea”, iar Sf. Augustin scrie că aceste vorbe nu se referă la o călătorie într-un loc fizic, ci la o călătorie a spiritului, a inimii.

Imnologia creștină este aproape în mod exclusiv celestă. Însă mereu a existat în creștinism un conflict asupra tendinței de-teritorializării. După Augustin, unii creștini, protestanții mai ales, s-au concentrat din nou asupra Israelului ca pământul sfânt unde s-au petrecut toate evenimentele majore ale creștinismului și unde trebuie să se întâmple lucrurile viitoare înainte de a doua venire a lui Isus. De exemplu, pastorul evanghelic John Hagee și adepții săi au o viziune teritorială literală a Ierusalimului, la fel ca evanghelicii americani în general. Asta îi face să fie suporteri înfocați ai sionismului, deși pentru ei toți evreii care nu se vor converti la creștinism vor arde în iad. Iar cum aproape jumătate dintre evreii israelieni nu sunt religioși, nu cred în Dumnezeu, viziunea cu arsul în iad nu pare să-i deranjeze câtă vreme beneficiază de suportul politic al sioniștilor creștini.

În tradiția evreiască, Ierusalimul nu face parte din perioada de la Avraam până la ieșirea din Egipt; David este primul care a transformat Ierusalimul într-un centru religios și într-un simbol al unificării naționale a poporului lui Israel. Cuvântul Ierusalim sau Yerushalayim în ebraică, nu este menționat în cele cinci cărți ale lui Moise și apare pentru prima dată în cartea lui Ioșua. Sunt menționate cele două jumătăți ale numelui, dar nu unificate. Yerushalayim, spune tradiția evreiască -- mai precis Muntele Templului -- a fost locul unde Avraam aproape că și-a sacrificat fiul, pe Isaac. După ce a apărut un înger care i-a spus să nu își sacrifice unicul fiu, textul Genezei spune: „Avraam a pus locului aceluia numele: «Domnul va purta de grijă.» De aceea se zice şi azi: «La muntele unde Domnul va purta de grijă.»” În ebraică verbul care a fost tradus prin „a avea grijă” este „lir'ot”, adică „a vedea”  („va vedea” =  „yireh”)

Cum se numea orașul înainte ca Avraam să îl redenumească Yireh? Trebuie să mergem puțin în urmă. După ce l-a salvat pe Lot din captivitate, Avraam a fost întâmpinat cu pâine și vin de către „Melchisedec, regele Șalemului.” O tradiție străveche spune că Melchisedec era de fapt unul și același cu Șem, fiul lui Noe, și că Șalem era acel loc pe care Avraam avea să-l redenumească Yireh. Deci Șalem este a doua jumătate a numelui: Yireh + Șalem = Yerushalayim. Midrașul ne dezvăluie procesul prin care Yireh și Șalem s-au unit într-un nume. „Spune Cel Sfânt, binecuvântat fie Numele Său, «Dacă voi numi locul Yireh, așa cum a făcut Avraam, bunul Șem se va plânge. Dacă am să mă refer la el ca la Șalem, bunul Avraam se va plânge. Mai bine îi spun Yerushalayim, iar numele va cuprinde felul în care era numir de amândoi: Yireh Șalem».”

La un nivel mai profund, Yireh Șalem înțelesul de „smerenie totală” (yirah înseamnă smerenie și teamă în ebraică). Sufletește, Ierusalimul nu este numai un petec de pământ sau un punct pe hartă. Este un loc special ce există în fiecare din noi, un loc unde suntem una cu Dumnezeu, profund acordați la prezența Sa. Yireh Șalem (sau Ierusalim) înseamnă deci, „smerenie totală”, o stare de beatitudine absolută în care omul este conectat la Dumnezeu.

Probabil că episodul întâlnirii dintre Avraam și Melchisedec, preotul-rege al Șalemului reflectă o ideologie ulterioară, post-davidică. Cert este că David a făcut din Ierusalim simbolul tranziției de la popor la națiune-stat. În cuvintele profesorului Shemaryahu Talmon, „Ierusalimul a devenit deci, simbolul și cea mai semnificativă expresie de tranziție de la «popor» la formarea unei «națiuni» și a unui «stat». Dar niciodată nu a fost supus și identificat cu noul fenomen social și deci, atunci când statul a încetat să existe, Ierusalimul nu și-a pierdut din importanța și valoarea simbolică pentru poporul evreu. Orașul, care în antichitate a suferit o transformare decisivă a semnificației sale, putea cu ușurință să se adapteze și readapteze la diversele situații istorice. De fapt, a făcut acest lucru vreme de multe sute de ani, fără să își piardă prestigiul și valoarea simbolică acordată de către David.” Într-adevăr, uluitorul și crucialul -- din punct de vedere istoric -- aspect al poveștii este profunzimea și tenacitatea cu care „conștiința Ierusalimului” a prin rădăcini în sentimentul, credința și teologia israelită. Ierusalimul era orașul pe care Dumnezeu l-a ales și acest aspect făcea parte atât din legământul lui Dumnezeu cu poporul Său, cât și din legământul Său cu David și sămânța sa, și era la fel de permanent ca legământul Lui cu Natura. (Ieremia 31:34-39; 33:14-26)

Sensul Ierusalimului așa cum acesta a determinat înțelegerea de sine și conștiința istorică evreiască este zugrăvit în Profeți și în Psalmi. Ierusalimul și Sionul sunt sinonime, iar acestea au ajuns să însemne nu numai orașul, ci și pământul ca întreg și poporul evreu ca întreg. Aceste echivalări simbolice sunt o trăsătură permanentă a experienței evreiești încă din zilele psalmistului. Identificarea Sionului și Ierusalimului cu mama văduvită și îndurerată, care într-o zi se va bucura când copiii săi se vor întoarce la ea este unul din motivele imagisticii tradiționale evreiești. Scopul acestui articol nu permite nici măcar o sumară trecere în revistă a rolului Sionului sau al Ierusalimului în liturghia evreiască zilnică, în binecuvântările de după mese și în poezia și scrierile omiletice ale iudaismului medieval. Însă ce merită subliniat este rolul semantic al unui termen geografic ce numește o entitate istorică, dar într-un asemenea mod încât istoria rămâne ancorată într-un centru concret, geografic, atât în termeni ai originii (legământul pământului promis și orașul ales) și catastrofei și suferinței ulterioare (exilul, împrăștierea) cât și ai eshatologiei (restituirea și întoarcerea viitoare). Tradiția rabinică a preluat și dezvoltat și ea propria-i noțiune de Ierusalim ceresc. Dar prioritățile rabinice sunt inversate, dacă le comparăm cu schema creștină, unde tinde să domine simbolismul Ierusalimului ceresc. Devotamentul liturgic, pietatea populară, simbolismul religios și speranța mesianică -- inclusiv în formele secularizate din secolele al 19-lea și 20 -- sunt direcționate în primul rând spre Ierusalimul pământean ca simbol al regrupării, în această lume, a poporului pe pământul său promis.

Tradiția rabinică inversează cosmologia apocaliptică obișnuită, potrivit căreia Ierusalimul nu este decât o reflecție a celui ceresc. Midrașul spune: „...veți vedea că există și un Ierusalim deasupra, care corespunde Ierusalimului de dedesubt. Din pură dragoste pentru Ierusalim, Dumnezeu și-a făcut un Ierusalim în ceruri, pentru El.” Cu alte cuvinte, Ierusalimul pământesc nu reflectă un arhetip ceresc, nici nu își derivă semnificația din faptul că oglindește o realitate celestă. Potrivit acestei tradiții, împlinirea spirituală nu poate fi obținută minimalizând sfera istorică cu realitățile sale materiale, sociale și politice. Ierusalimul ideal, restaurat, al viziunii lui Ieremia este un oraș, nu un centru politic, forfotind de oameni și viață. „Căci dacă lucraţi după cuvântul acesta, vor intra pe porţile casei acesteia împăraţi care stau pe scaunul de domnie al lui David, suiţi în care şi călare pe cai, ei, slujitorii lor şi poporul lor.” (Ieremia 22:4)

Pentru a-l cita încă o dată pe profesorul Shemaryahu Talmon, „În orice caz, chiar în punctul de apogeu al dezvoltării sale, ideea Ierusalimului celest așa cum a fost conceput de gânditorii evrei și chiar de către mistici, nu a pierdut niciodată legătura cu realitatea concretă. O fibră categorică a lumescului prezent pare să pătrundă religia evreiască normativă în toate ramificațiile sale.” Cea mai timpurie referire la un Ierusalim ceresc din literatura talmudică, pune următoarele cuvinte în gura lui Dumnezeu: „Nu voi intra în Ierusalimul ceresc până nu voi fi intrat mai întâi în Ierusalimul pământesc.”

Dacă este adevărat că termenii sinonimi Ierusalim și Sion au simbolizat realitatea istorică a unui popor și legătura sa cu un pământ, poate ne putem apropia de a înțelege etapele moderne, secularizate ale istoriei acestui popor. Mișcarea națională evreiască nu și-a luat numele de la o țară sau de la un popor, ci de la un oraș: sionism. Imnul mișcării sioniste, care în 1948 a devenit imnul național al Israelului, vorbește de „ochiul ce privește către Sion” și de speranța milenară de reîntoarcere pe „pământul Sionului și al Ierusalimului.” Imnul, ha-Tiqva („Speranța”), nu este poezie de calitate într-adevăr, dar cu toate ciudățeniile și sentimentalismul său, reușește să capteze conștiința esențială a poporului evreu, și anume că există o legătură indisolubilă cu pământul și că în centrul acestei legături se află Sionul, Orașul lui David. Ierusalimul și Sionul au devenit termeni geografici dincolo de geografie, dar nu fără geografie. Este o existență care pentru evreii religioși are dimensiuni religioase, dar care a putut fi reformulată de evreii seculari pentru sionism.

Ierusalimul, care a tot fost numit (din intenții lăudabile dar cu puțină justificare filologică sau chiar istorică) „orașul păcii”, a văzut poate mai multă vărsare de sânge, mai multe războaie, ură, cuceriri și conflicte distrugătoare ca orice alt oraș. Astăzi, argumentele și simbolurile religioase sunt puse în slujba intereselor și aspirațiilor politice și sunt folosite în ciocnirea dintre naționalismele conflictuale. Nicio experiență religioasă sau istorică, oricât de autentică și genuină, oricât de normativă pentru grupul care o afirmă, nu poate pretinde valoare și validitate normativă pentru posesorii altor experiențe, având propriile și distinctele lor articulări simbolice. Într-un anumit sens, există o diferență crucială între relația evreiască cu Ierusalimul, pe de o parte, și relația creștină și islamică pe de altă parte. Diferența a fost exprimată lucid de profesorul Krister Stendahl, care a scris că „Pentru creștini și musulmani, termenul de loc sfânt este o expresie adecvată a ceea ce contează. Aici sunt locuri sacre, sfințite de cele mai sacre evenimente, aici sunt locurile de pelerinaj, pe acest loc se concentrează cel mai fervent devotament religios. Iudaismul e diferit. Locurile sacre ale iudaismului nu au altare. Religia iudaică nu este legată de locuri, ci de pământ, nu de ceea ce s-a întâmplat în Ierusalim, ci de Ierusalimul însuși.”

Tradiția creștină a păstrat, într-adevăr, mare parte din amplitudinea și multe rezonanțe biblice ale cuvântului Ierusalim, deși cu mutațiile cauzate de „de-teritorializarea” creștină a conceptului, o mutare a accentului de pe centrul geografic pe centrul personal și -- mai general -- o orientare către categoriile universale ale persoanelor și comunității. Accentul cade pe Ierusalimul ceresc, Ierusalimul terestru fiind mai mult un memento al evenimentelor sacre petrecute aici. Deci, dacă nu cumva biserica va cădea din nou într-o mentalitate de tip cruciat, nu se prea pot naște conflicte politice.

Și cazul islamului este diferit. Faptul că un istoric non-musulman va considera legătura musulmană cu al-Quds ca bazată pe simpla legendă, este irelevant. Al-Quds, dimpreună cu tradițiile isra' și mi'radj, este adânc înrădăcinat în inima credinței și pietății musulmane. Este parte din supremul eveniment al istoriei religioase islamice. Dar acest lucru are și implicații politice: deoarece islamul nu a pretins niciodată să facă același tip distincții între sfera religioasă și cea seculară atât de caracteristice tradiției creștine. De aceea, interesele politice musulmane în Ierusalim nu au avut niciodată izul de ipocrizie pe care îl au adesea pretențiile creștine asupra orașului. Este adevărat că pentru islam Ierusalimul nu este un oraș sfânt în sensul evreiesc al expresiei. Strict vorbind, este vorba de un loc sfânt în Ierusalim. Dar simplu fapt că nobilul haram, „împrejmuirile cu care am fost binecuvântați” se află acolo, creează un motiv aproape natural pentru a face parte din dar al-Islam. Deși poate că argumentul și-a pierdut o parte din dimensiunea genuin religioasă (luând în calcul mărturisita calitate seculară a naționalismului arab modern împărtășit de arabi creștini, musulmani și revoluționari anti-musulmani), farmecul sacralității Ierusalimului este încă suficient de puternic încât să stârnească entuziasm și să inflameze pasiuni.

Pentru poporul evreu, după cum am văzut, Ierusalimul nu este un oraș ce conține locuri sfinte sau comemorează evenimente sacre. Orașul ca atare este sfânt și a servit, vreme de cel puțin două milenii și jumătate, drept simbol al existenței istorice a unui popor vânat, umilit, masacrat, dar care niciodată nu și-a pierdut speranța reîntoarcerii sale. Ierusalimul și Sionul au devenit locul și numele speranței și sensului existenței evreiești și al continuității sale din zilele în care, potrivit textelor biblice, Dumnezeu a vorbit despre un loc pe care l-a ales până în zilele unei întoarceri de care, oricât de improbabilă ar părea, evreul nu s-a îndoit niciodată. Înțelegând funcția simbolică a Ierusalimului în tradiția evreiască, putem vedea că până și folosirea seculară a acestui simbol are un dram de legitimitate. Când evreii seculari spun „Ierusalim”, este, mutatis mutandis, la fel ca în faimosul discurs al lui de Gaulle după ce a eliberat Parisul -- Parisul însemnând Franța și poporul francez, istoria sa, agonia sa și eliberarea sa.

Am ales intenționat acest ultim exemplu, deoarece există ceva tulburător în legătură cu el. Putem folosi acum, în secolul în care ne aflăm, simboluri religioase și/sau secularizate care pot cu ușurință deveni sloganuri politice trăgându-și o dubioasă vitalitate din rădăcinile lor mitologice? Ne putem angaja în politici constructive și responsabile din punct de vedere moral făcându-ne prizonierii simbolismului, oricât de venerabil și sfânt? Astăzi, la nivel politic și internațional, Ierusalimul nu mai e un simbol al sfințeniei și păcii, cât al conflictului și al aspirațiilor rivale. Cei ce iubesc Ierusalimul și îi doresc pacea și mai ales cei ce se numesc copiii lui Avraam și pentru care cuvântul „Ierusalim” încă este încărcat de înțelesuri adânci, cu siguranță nu vor uita că parte din sensul întipărit în inima cuvântului Yerushalayim/al-Quds a fost exprimat cu mai bine de două milenii și jumătate în urmă de profetul Isaia (1:27): „Sionul va fi mântuit prin judecată, şi cei ce se vor întoarce la Dumnezeu în el vor fi mântuiţi prin dreptate.”