Planul lui Trump sau cum să aberezi pe 180 de pagini

CONTEXT POLITIC

Palestinienii au fost acuzați de-a lungul timpului că au respins toate propunerile și ofertele de pace care li s-au făcut. Prin contrast, Israelul mereu a pozat și a fost portretizat în mass-media ca fiind cel mereu dispus să cadă la pace, compătimit pentru că nu ar fi avut un partener de pace cu care să negocieze. Acest tipar dăinuie încă din 1947, de la crearea primului Plan de Partiție de către Organizația Națiunilor Unite. Adevărul este că aceste așa-zise oferte de pace mereu au fost concepute astfel încât să îi dezavantajeze pe palestinieni. În 1947, evreii care emigraseră în Palestina din Europa și țările arabe vecine, alcătuiau o treime din populația vechii Palestine și dețineau 7% din teritoriu, însă Națiunile Unite le-au oferit acestora peste 55% din pământ pentru a-și întemeia acolo statul lor evreiesc. Bineînțeles că palestinienii, care erau mult mai numeroși și dețineau majoritatea pământului, nu au fost de acord. Sioniștii însă au intrat peste ei cu proaspăt formata lor armată și au cucerit încă o parte din teritoriul desemnat de U.N. pentru statul arab. O mare parte a palestinienilor a fugit din țară în perioada aceea, refugiindu-se în statele alăturate, majoritatea rămânând refugiați până în ziua de azi (Israelul s-a opus mereu reîntoarcerii lor).

Acum, în 2020, sub mantia ocrotitoare a salvatorului Trump, Israelul se regăsește în aceeași poziție. Iarăși se victimizează, iarăși susține că el vrea pacea în timp ce palestinienii se opun din nou, uitând un lucru elementar, fără dreptate nu poate exista pace. Israelul afirmă că el este cel care va trebui să cedeze teritoriu pentru a face loc noului stat palestinian, când mereu, încă de la începutul conflictului, palestinienilor în permanență li s-a cerut să renunțe la pământul lor strămoșesc, pentru a le face loc noilor veniți. Conflictul dintre cele două entități este într-adevăr un subiect foarte fierbinte și o cauză pentru care întregul Orient Mijlociu este instabil. Câtă vreme nu va exista pace în Țara Sfântă, tensiuni vor exista în permanență în această regiune atât de fragilă și atât de încercată.

SOLUȚIA CELOR DOUĂ STATE

Toate soluțiile la conflictul israeliano-palestinian au fost concepute pe baza existenței a două state, unul israelian și un celălalt, palestinian. Trecând prin Camp David și Oslo, problema cu această soluție a două state este că e una nerealistă. Israelul susține că el și-a dorit mereu pacea, însă acțiunile sale au contrazis mereu această afirmație. Dacă Israelul și-ar fi dorit existența unui stat palestinian lângă el, nu ar mai fi construit în Cisiordania (West Bank) toate acele colonii exclusiv evreiești care întrerup continuitatea teritorială a unui ipotetic stat palestinian. Israelul nu și-a dorit existența unui stat palestinian alăturat nici acum 70 de ani, nici acum 20 de ani și nici acum. E simplu să dai din gură și să rostești niște cuvinte, nu te costă nimic. Dacă acțiunile tale nu doar că nu îți susțin vorbele, dar le mai și contrazic, atunci degeaba te bați cu pumnii în piept că ești un vizionar și-un inovator.

Planul lui Trump nu vine cu nimic nou, aceleași clișee expirate livrate pe post de viziune. Un singur lucru aduce în plus -- claritatea. De data aceasta ni se spune verde în față, „o soluție realistică, ce le va oferi palestinienilor întreaga putere de a se guverna pe ei înșiși, dar nu puterea de a amenința Israelul.” În caz că nu ați înțeles, simpla existență a unui stat palestinian independent este privită de Israel ca o amenințare la adresa sa, de aceea se și opune creării acestuia, de aceea vine cu niște condiții despre care știe dinainte că sunt imposibil de acceptat de către palestinieni. Citim mai departe în documentul emis de administrația Trump și ne lămurim și mai mult, ipoteticul stat palestinian va fi alcătuit din niște enclave dispersate de-a lungul Cisiordaniei, unite prin tuneluri și poduri, între ele vor rămâne presărate coloniile israeliene, iar Israelul va fi responsabil de securitatea privind întreaga zonă. Deci adio demilitarizării Cisiordaniei, punctele militare de control vor fi păstrate, armata israeliană va fi în continuare prezentă peste tot, asigurând securitatea terestră și aeriană.

Din nou, aflăm despre cum palestinienii sunt responsabili pentru soarta lor. Privirea se îndreaptă asupra Fâșiei Gaza, despre care ni se spune că este condusă de organizația teroristă Hamas, care este de vină pentru blocada ce sufocă teritoriul de peste 10 ani. Mai întâi trebuie lămurit faptul că Hamas nu este organizație teroristă. Hamas este organizație teroristă doar pentru că Statele Unite și Israelul spun așa și doar se știe că Statele Unite decid cine de pe planeta aceasta este terorist și cine nu. Hamas este „organizație teroristă” pentru că din când în când, atunci când ștreangul se strânge prea mult în jurul gâtului Fâșiei, mai dau cu câte o rachetă artizanală înspre Israel. Nu, Hamas este în primul rând o mișcare de rezistență. A Patra Convenție de la Geneva susține că orice populație aflată sub ocupație militară are dreptul la rezistență atât non-violentă, cât și armată. Deci palestinienii au dreptul nu doar moral, ci și legal să opună rezistență ocupației, sub toate formele. Hamas a folosit în trecut atacurile sinucigașe cu bombă, de tip „martiriu”, însă astfel de atacuri nu au mai avut loc de când s-a impus blocada. În 2006, Hamas a câștigat alegerile în Fâșie, în mod democratic, deci voința poporului a făcut ca Hamas să guverneze acolo și de atunci nu a mai întreprins nicio operațiune militară împotriva Israelului dincolo de Fâșia Gaza. Tot ce a făcut a fost să răspundă ofensivelor israeliene îndreptate asupra civililor din Fâșie. De asemenea, conducerea mișcării a oferit de mai multe ori Israelului un armistițiu pe termen lung, pe care acesta l-a refuzat.

REZOLUȚIILE U.N.

Documentul administrației Trump recunoaște eforturile depuse de Ansamblul General și Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite în vederea obținerii păcii, însă susține că acest plan nu este bazat pe numeroasele rezoluții emise de aceste organe. Dimpotrivă, spunem noi, acest plan de pace calcă în picioare rezoluțiile U.N. și face abstracție de legea internațională. Începând cu rezoluția 181 și trecând prin 242, 446, 452, 465, 471, 476 până la 2334, Israelul le-a încălcat pe toate. Regulile legii umanitare internaționale relevante pentru teritoriile aflate sub ocupație, așa cum au fost formulate de articolele 42-56 ale Reglementărilor de la Haga și articolele 27-34 ale celei de-a Patra Convenții de la Geneva, stipulează că ocupantul nu obține suveranitate asupra teritoriului pe care îl ocupă, nu are voie să strămute populații cu forța sau de bună voie în și din teritoriile ocupate, nu poate să își transfere propria-i populație în teritoriile pe care le ocupă, pedepsele colective sunt interzise, confiscarea proprietății private este interzisă, proprietatea culturală trebuie respectată, oamenii acuzați de diverse încălcări ale legii vor fi judecați conform prevederilor legii internaționale (vor fi informați de motivul arestării lor, vor fi acuzați de o încălcare specifică a legii și li se va oferi un proces just cât mai repede cu putință). Israelul a încălcat, în mod repetat, toate aceste reglementări, deci nu e o surpriză că vine acum domnul Trump și spune că planul său de pace nu se bazează pe rezoluțiile U.N.

TERITORIU, AUTODETERMINARE ȘI SUVERANITATE

Tranziția către stat este complexă și încărcată pe pericole, susține documentul lui Donald Trump. Regiunea nu mai poate absorbi încă un stat eșuat, încă un stat care nu este dedicat respectării drepturilor omului și legii internaționale. Vrea cumva să spună că regiunea nu își mai permite un alt stat în afară de Israel care să facă aceste lucruri? Căci Israelul este departe de a fi un stat democratic (cum ar putea fi democratic un stat care dorește să accepte între granițele sale doar cetățeni de o anumită religie?) și, după cum am arătat și aici în nenumărate ocazii, a încălcat legea internațională după cum i-au dictat interesele.

Ni se spune, din nou, ce sacrificiu trebuie să facă Israelul, cum trebuie să renunțe el la teritoriu, pentru ca palestinienii să poată avea și ei un stat al lor. Cu alte cuvinte, Israelul negociază un teritoriu care din start nu i-a aparținut. Cei care mereu au fost nevoiți să facă sacrificii și compromisuri au fost palestinienii. Începând din 1947 și trecând prin războiul din 1967, palestinienii au pierdut tot mai mult pământ și speranțele de a avea un stat al lor s-au micșorat din ce în ce mai mult, mai ales odată cu realitatea impusă de construcția tot mai multor colonii israeliene pe teritoriul lor. Iar acum vine Donald Trump și ne spune că palestinienii vor avea un stat viabil, că își vor recăpăta demnitatea și vor putea da curs aspirațiilor lor naționale legitime, în condițiile în care Israelul NU se va retrage din teritoriile cucerite în război, motivând că o asemenea retragere este o raritate istorică. Înseamnă că și respectarea legii internaționale este o raritate istorică, domnule Trump, din moment ce articolul 42 al Reglementărilor de la Haga stipulează cât se poate de clar că un teritoriu este considerat sub ocupație atunci când efectiv se află sub autoritatea unei armate ostile, iar rezoluția 242 a Consiliului de Securitate al U.N. începe prin a sublinia inadmisibilitatea achiziționării de teritoriu prin război, ceea ce înseamnă că Israelul nu poate susține că teritoriile obținute prin război în 1967 sunt ale sale.

Iar așa-zisul stat palestinian pe care și-l imaginează Trump ar fi alcătuit din mici bantustane pe modelul african din perioada apartheidului, unite de niște tuneluri, înconjurate de colonii israeliene, fără un dram de suveranitate autentică. Existența unui ipotetic stat palestinian este condiționată de o serie de cerințe, dezarmarea mișcării Hamas, recunoașterea Israelului ca stat evreiesc (deci numai pentru cetățenii de religie iudaică), stabilirea unui guvern și a unui sistem juridic de tip vestic. O nuanță foarte importantă este aceasta care se referă la caracterul exclusiv evreiesc al Israelului. Israelul, ca stat independent și suveran, a fost recunoscut de către Organizația pentru Eliberarea Palestinei în 1993, odată cu semnarea acordurilor de la Oslo. A recunoaște că Israelul este un stat numai pentru evrei este cu totul altceva. Este ca și cum ai spune că Statele Unite sunt o țară numai pentru oameni albi sau că România este un stat numai pentru creștini. Deci Israelul își dorește ca rasismul să fie recunoscut ca politică de stat. Cum rămâne cu cetățenii de religie islamică sau creștină ai Israelului? Vor fi expulzați? Omorâți? Ceea ce propune Trump este o a doua Nakba. Încă o catastrofă de proporții pentru poporul palestinian. Trump știe că palestinienii nu vor accepta așa ceva niciodată.

Încă o condiție pentru stabilirea statului palestinian este anularea tuturor programelor (inclusiv școlare) și manualelor care incită la violență și promovează ura față de vecinii lor. Poate ar vrea Israelul să vorbească și despre cum programele sale școlare și manualele fac propagandă și intoxică creierele israelienilor de mici copii cu o istorie falsă, despre cum îi portretizează pe palestinieni ca pe niște teroriști înnăscuți și despre cum seamănă ura față de aceștia în inimile tinerilor, începând cu cea mai fragedă vârstă. În manualele israeliene, palestinienii sunt marginalizați și demonizați, se oferă justificări pentru masacre și epurarea etnică, se prezintă cultura evreiască/israeliană ca fiind superioară celei arabo-palestiniene. Dar Trump le ține acum lecții palestinienilor despre cum ar trebui să arate programa lor școlară.

REFUGIAȚII

Problema refugiaților palestinieni a apărut odată cu războiul arabo-israelian din 1948, când armatele sioniste care au creat Israelul pe 77% din pământul Palestinei au expulzat forțat 800.000 de palestinieni sau 57% din totalul populației palestiniene de atunci. Problema refugiaților s-a înrăutățit după ce Israelul a ocupat și restul Palestinei în războiul din 1967, când aproximativ 300.000 de palestinieni au fost expulzați cu forța. Problema refugiaților palestinieni este cea mai proeminentă criză a refugiaților dacă e să raportăm numărul de refugiați la numărul total al populației. În plus, este cea mai îndelungată criză a refugiaților din istoria modernă și care, deși au trecut mai mult de 70 de ani, încă nu a fost rezolvată.

Mai mult de jumătate din poporul palestinian trăiește în afara Palestinei istorice. Mai mult de 88% dintre palestinienii din diaspora trăiesc în țări arabe, gazde naturale pentru poporul arab palestinian. Cei mai mulți refugiați palestinieni se află în țările aflate la granița cu Palestina, 80% dintre refugiații palestinieni ce trăiesc în țările arabe locuiesc în Iordania, Siria și Liban. Mulți palestinieni trăiesc și în țările Golfului Persic, în special în Regatul Arabiei Saudite.

Pe 11 decembrie 1948, Consiliul General al U.N. a decretat rezoluția 194, care afirma dreptul de reîntoarcere al refugiaților palestinieni în casele și pe pământurile natale. Alegerea a fost lăsată în mâinile refugiaților și nu ale altora, rezoluția dându-le dreptul să aleagă ce consideră că e mai sigur, să se reîntoarcă sau nu. De asemenea, s-a creat o comisie U.N. care să faciliteze reîntoarcerea refugiaților și reabilitarea lor economică și socială și să le asigure reparațiile necesare.

Această rezoluție a fost reiterată de-a lungul anilor, deoarece Israelul a continuat să se opună implementării. Israelul a refuzat să își asume responsabilitatea pentru Nakba palestiniană, astfel orice discuție despre refugiați devenind tabu. Cu toate acestea, U.N., mai precis Consiliul de Securitate nu a luat nicio măsură pentru a presa sau obliga Israelul să implementeze rezoluția. U.N. a admis Israelul ca stat membru cu condiția ca acesta să permită reîntoarcerea refugiaților palestinieni, lucru cu care Israelul nu a fost niciodată de acord.

Planul lui Trump specifică foarte clar că nu va exista nicio reîntoarcere a refugiaților palestinieni în Israel. Israelul știe că dacă acceptă reîntoarcerea fie și a unei părți a refugiaților, evreii se vor trezi o minoritate în propria lor țară, iar acesta este un lucru de neconceput pentru el. Documentul lui Trump spune că vor fi primiți 5.000 de refugiați pe an, vreme de 10 ani. Deci 50.000 în total. Dar, potrivit planului american, refugiații palestinieni au 3 opțiuni. Ori devin cetățeni ai țărilor în care se află în prezent, ori își fac o viață într-o a treia țară, ori se mută în noul stat palestinian. Nu vor avea dreptul să se reîntoarcă în Israel.

În schimb, se încearcă să ni se distragă atenția de la problema refugiaților palestinieni, prin aducerea în discuție a refugiaților evrei creați de conflictul arabo-israelian. Ni se sugerează că ar fi de datoria țărilor arabe să îi primească pe refugiații palestinieni, când de fapt este datoria Israelului să accepte reîntoarcerea tuturor refugiaților palestinieni care doresc să se reîntoarcă. Chestiunea refugiaților nu a fost și nu este cel mai mare obstacol în calea păcii, ea poate fi rezolvată mult mai ușor decât alte chestiuni, cum ar fi cea a coloniilor, asta pentru că mulți dintre refugiații palestinieni și-au creat o viață în alte țări, pe care nu sunt dispuși să o părăsească. Deci nu s-ar pune problema unei reîntoarceri în masă. Este vorba de afirmarea unui principiu. Israelul trebuie să își asume responsabilitatea morală și legală pentru crimele din trecut. De ce refugiaţii evrei care au plecat în urmă cu două mii de ani pot să se întoarcă şi palestinienii care au fost alungaţi în 1948 nu pot s-o facă? Însă israelienii încearcă să monopolizeze rolul de victimă istorică şi nu suportă alţi pretendenţi.

FÂȘIA GAZA

Fâșia Gaza s-a născut din Nakba. Înainte de 1948, „Fâșia” nu exista ca unitate geografică. Înainte de 1948, Gaza era un „district”, o regiune administrativă a Palestinei Mandatorii, așa cum a fost în timpul celor patru secole de guvernare otomană. Spre sfârșitul Mandatului Britanic, zona sub-districtului Gaza din 1948 avea 1196,5 kilometri pătrați ce includeau trei orașe importante: Gaza, al-Majdal (acum Așkelon) și Khan Younis, pe lângă 53 de orașe și sate. De-a lungul istoriei, zona districtului Gaza s-a schimbat în dimensiune, dar timp de secole și-a păstrat mare parte a regiunii ce era inclusă în sub-districtul Gaza în ajunul lui 1948.

În timpul războiului, Israelul a ocupat zone dincolo de cele alocate statului majoritar evreiesc de către Planul de Partiție din 1947 al Națiunilor Unite. Forțele israeliene au cucerit 78% din Palestina Mandatorie, procent ce includea 70% din sub-districtul Gaza. Ceilalți 365 de kilometri pătrați rămași din districtul Gaza au revenit administrației egiptene, prima care a folosit termenul de „Fâșie”.

Israelul și Statele Unite fac eforturi să lege rezistența palestiniană de terorismul global, de aceea marșează atât de puternic pe ideea că Hamas este o organizație teroristă și de aceea susțin că dezarmarea acesteia este o condiție pentru ca planul de pace să fie pus în aplicare. Dacă nu se poate ca toți palestinienii să fie portretizați ca teroriști (deși s-a tot încercat asta), măcar pe cei de la Hamas să reușească să-i picteze în aceste culori. Hamas este considerată a fi parte a Frăției Musulmane, însă este nedrept să îi evaluăm poziția asupra statului de drept și a democrației bazându-ne pe literatura de început a mișcării-mamă. Hamas afirmă că a îmbrățișat convingeri noi cu privire la acest aspect și a ajuns să accepte întru totul democrația și conceptul de stat de drept. Participând la alegeri, Hamas a dovedit că este doritoare să funcționeze într-un stat modern și un sistem democratic. A solicitat formarea guvernelor de coaliție care să includă partide seculare și de stânga. Guvernul său, precum și lista pentru parlament, a inclus femei și primul său guvern a inclus miniștri musulmani și creștini deopotrivă.

Trump și Israelul vor să ne facă să credem că Gaza este victima mișcării Hamas, când de fapt micuța fâșie de pământ este victima blocadei instaurate de Israel asupra ei de mai bine de 10 ani. Israelul, nu Hamas controlează granițele, deci decide cine și ce intră și iese din Fâșie, Israelul este cel care ține populația fără apă și curent electric, fără medicamente și hrană. Gaza este în plină criză umanitară, iar ce se întâmplă acolo poartă un singur nume, genocid.

GRANIȚE

Propunerea de a retrasa granițele Israelului nu face decât să le dea israelienilor și mai mult pământ palestinian din Cisiordania, în schimbul a două zone din deșertul Neghev (adică acolo unde nu crește nimic). După cum ne arată harta propusă, planul oferă Israelului o mare parte a Cisiordaniei, unde acum se află un număr de colonii evreiești. Aceste colonii sunt în momentul de față ilegale potrivit legii internaționale și nu sunt considerate parte din Israelul propriu-zis. Numeroase rezoluții U.N. au afirmat că întemeierea și existența coloniilor israeliene în Cisiordania și Ierusalimul de Est sunt o violare a legii internaționale, inclusiv a rezoluțiilor 446, 452, 471, 476, 2334. Rezoluția 446 a Consiliului de Securitate se referă la Convenția de la Geneva ca la instrumentul legislativ aplicabil și îi cere Israelului să nu mai transfere populația proprie în Teritoriile Ocupate sau să schimbe structura demografică a acestora. Rezoluția 2334 din 2016 reafirmă ilegalitatea coloniilor și le numește „o flagrantă violare a legii internaționale și un obstacol major în calea realizării soluției celor două state și a unei păci juste și de lungă durată.”

Populația palestiniană localizată în enclave va rămâne în interiorul teritoriului israelian, dar va face parte din statul palestinian, ne spune planul lui Trump. Enclavele și rutele de acces vor fi responsabilitatea Israelului privind securitatea. Cu alte cuvinte, dacă palestinienii vor un stat al lor, le aruncăm niște firimituri și n-au decât să le zică stat. Noi rămânem cu bucata mare.

Valea Iordanului, care se întinde de-a lungul coastei estice a Cisiordaniei, va trece și ea sub control israelian. Această vale este o zonă intens populată de palestinieni și luată de Israel sub ocupație în timpul războiului din 1967, marcând granița cu Iordania. Conține importante centre palestiniene, cum ar fi Ierihonul, dar și colonii israeliene. Planul lui Trump motivează trecerea acestei suprafețe sub control israelian în baza unor chestiuni ce țin de securitate, prezența armatei în Valea Iordanului fiind esențială pentru a proteja Israelul de pericolul unor potențiale invazii. Din nou, facem apel la aceleași rezoluții menționate și în cazul Cisiordaniei, care afirmă vehement că este interzisă achiziționarea de teritoriu prin război și mutarea populațiilor în și din astfel de teritorii. Consiliul de Securitate al U.N. dictează: „politica și practicile Israelului de a întemeia colonii în teritoriile palestiniene și arabe cucerite începând cu 1967 nu au validitate în ochii legii și constituie un obstacol serios în obținerea unei păci juste, multilaterale și de durată în Orientul Mijlociu.” Rezoluția 446 reafirmă „încă o dată că cea de-a Patra Convenție de la Geneva cu privire la protecția persoanelor civile în timp de război din 12 august 1949 este aplicabilă teritoriilor arabe ocupate de Israel începând cu 1967, inclusiv Ierusalimul.” În ochii comunității internaționale, prezența Israelului în Teritoriile Ocupate face subiectul legii internaționale care se ocupă cu ocupația militară, în speță cu a Patra Convenție de la Geneva. Aceasta interzice alterarea materialului legislativ, transferarea sau deportarea populației locuitoare și reocuparea teritoriului cu propria populație civilă.

IERUSALIM

Trump recunoaște importanța Ierusalimului pentru toate cele trei mari religii, creștinism, iudaism și islam, cu toate acestea, promite Ierusalimul nedivizat drept capitală a statului Israel. Un viitor stat palestinian va primi niște cartiere mărginașe (Kufr Aqab, tabăra de refugiați Shuafat și Abu Dis, unite sub numele Al Quds, „Cel Sfânt”, denumire ce i se aplică Ierusalimului propriu-zis, nu cartierelor mărginașe ale sale) drept capitală. Decizia este uriașă. Este și motivul principal pentru care întreaga lume arabă respinge planul președintelui american. Ierusalimul este important nu doar pentru palestinieni, ci pentru întreaga lume musulmană. De-a lungul vremii, negociatorii palestinieni au tot cerut o capitală a statului Palestina în Ierusalimul de Est. Acum vine Trump și spune că viitorul stat palestinian va avea capitala la Abu Dis, o extensie urbană separată de Ierusalimul de Est de un zid de graniță. Nu posedă vreo semnificație religioasă sau profunzime culturală, precum Ierusalimul.

Dar care este statutul actual al Ierusalimului, potrivit legii internaționale? Orașul Ierusalim a făcut mereu parte din teritoriul Palestinei și nu a avut un statut juridic special până la Rezoluția de Partiție. Rezoluția de Partiție 181 din 1947, căci despre ea este vorba, propunea ca Ierusalimul să fie considerat un corp separat sub un regim internațional administrat de Națiunile Unite. În războiul dintre noul format Israel și țările arabe, Legiunea Arabă a Transiordaniei, sub comandă britanică, a avut succes în fața sioniștilor, a anexat West Bank-ul, s-a redenumit ca Iordania și a declarat Ierusalimul de Est cea de-a doua sa capitală. În ciuda ostilităților din 1948-1949, Națiunile Unite au încercat să impună rezoluția 181, înainte de a renunța, în 1951. Însă opțiunea a rămas mereu deschisă. U.N. au aprobat anexarea iordaniană, listând în 1981 Orașul Vechi al Ierusalimului drept sit iordanian protejat. Totuși, ocuparea iordaniană a Ierusalimului de Est în 1948 nu a creat un drept legal asupra lui. Recunoscându-și slăbiciunea în fața armatei israeliene în războiul de 6 zile, după 21 de ani de „in absentia”, Iordania renunță la anexarea sa în favoarea unui stat palestinian în 1988. În prezent nu are nicio pretenție asupra Ierusalimului.

Măsurile Israelului de a integra Ierusalimul de Vest în teritoriul său și măsurile sale de după războiul din 1967 de a-și afirma suveranitatea asupra întregului Ierusalim au fost îndelung condamnate de rezoluțiile U.N. și nu au nicio bază legală. Ocupația israeliană a Ierusalimului de Vest începând cu 1948 nu a fost recunoscută de jure, deși majoritatea statelor recunosc autoritatea de facto a Israelului asupra sa. Israelul exercită o ocupație militară asupra Ierusalimului de Est. Sub legea internațională, ocupația beligerantă nu conferă titlu. Mai mult, rezoluția 242 afirmă că Ierusalimul de Est se numără printre teritoriile din care Israelul trebuie să se retragă. Este un fapt acceptat de comunitatea internațională că Ierusalimul are un statut aparte, separat de Israel și de Teritoriile Ocupate. Natura exactă a acestui statut rămâne a fi stabilită în contextul unei înțelegeri finale între palestinieni și israelieni. Între timp, suveranitatea asupra orașului este în expectativă.

Ignorând toate aceste aspecte legate de legea internațională și consensul global, președintele Trump declară, pe 6 decembrie 2017, în numele Statelor Unite ale Americii, că Ierusalimul este capitala Israelului și începe demersurile pentru mutarea ambasadei americane de la Tel Aviv la Ierusalim. Acum, președintele Trump afirmă din nou că Ierusalimul ar trebui să rămână nedivizat și nedivizat să fie capitala statului Israel. Astfel, arabii care locuiesc în Ierusalimul capitală a Israelului, vor avea trei posibilități. Fie devin cetățeni ai statului Israel, fie devin cetățeni ai statului Palestina, fie își păstrează statutul de rezidenți permanenți ai Israelului (însă ceea ce își dorește Israelul este un Ierusalim fără locuitorii săi arabi, iar pentru asta le va face viața grea, pentru a-i forța să plece). Ierusalimul ar urma să fie recunoscut internațional drept capitală a Israelului, iar Al Quds (sau orice alt nume ar dori palestinienii) ar urma să fie recunoscut internațional drept capitală a statului Palestina. După semnarea acordurilor, ambasada Statelor Unite în Palestina va fi deschisă în Al Quds, într-o locație stabilită de comun acord.

Situația Ierusalimului ne oferă un exemplu clasic de încălcare flagrantă a legii internaționale tolerată de comunitatea internațională din cauza absenței unor mecanisme de implementare sau, mai bine spus, din cauza lipsei de dorință de a furniza astfel de mecanisme. Acest fapt a permis și permite Israelului să ignore complet legea internațională și să creeze la fața locului o realitate pe care mai devreme sau mai târziu comunitatea internațională va fi forțată să o accepte. Iar cu ajutorul lui Donald Trump pașii sunt și mai rapizi în această direcție.

SECURITATE

Visul israeliano-american privind statul palestinian? Acesta este măreața viziune a lui Donald Trump, un stat complet demilitarizat, un stat incapabil să se apere împotriva oricărei agresiuni din exterior. Mai aveți vreo îndoială că acest „plan” a fost conceput tocmai pentru a eșua? De ce a fost conceput astfel? Deoarece israelienilor le convine cum merg lucrurile pe făgașul pe care sunt acum. Israelienilor se convine păstrarea status-quo-ului, câtă vreme Statele Unite au declarat că settlements-urile din Teritoriile Ocupate sunt legale, au mutat ambasada la Ierusalim și planurile de anexare a Cisiordaniei merg ca pe roate.

„Pacea nu poate prinde rădăcini într-un mediu în care violența este tolerată, finanțată și chiar recompensată”, spune Trump. De aceea ni se sugerează că poporul palestinian trebuie educat în acest spirit al păcii. Poate ne explică și cum are de gând să educe poporul israelian în acest spirit al păcii, pentru că până una alta, israelienii sunt poporul ocupator, armata israeliană este prezentă pe teritoriul palestinian unde taie și spânzură, armata israeliană efectuează raiduri nocturne și arestează uneori și copii fără niciun motiv, la ordinul armatei sunt demolate case și distruse proprietăți, coloniștii israelieni sunt cei care terorizează populația nativă, umblând cu mitralierele pe umăr, aruncând cu pietre în păstori și în fermieri, împușcând și călcând animalele cu mașina și multe alte asemenea acte violente.

Israelul pozează din nou în victimă, afirmă că toate războaiele sale au fost de apărare și se plânge că de la întemeierea sa, nu a avut o singură zi de pace cu toți vecinii săi. Da, așa se întâmplă atunci când invadezi o țară, când îi expulzezi populația ca să-i faci loc populației tale, când impui un regim militar de ocupație pe un teritoriu care nu-i al tău, oamenii tind să nu te placă. Noroc cu Statele Unite și Donald Trump care au venit să susțină spatele frățiorului lor mai mic. De altfel, așa motivează documentul lui Trump anexarea văii Iordanului, Israelul are nevoie de această regiune ca să se apere de posibile amenințări din est. De asemenea, Israelul spune că se teme că dacă se retrage din valea Iordanului, așa cum a făcut cu Gaza, riscă să creeze un mediu propice de înflorire a terorismului. În acest sens, viitorul stat palestinian trebuie oricum să se angajeze că va lupta împotriva terorismului (obsesia americană) pe toate fronturile. Că va stabili și aplica legi care să interzică activitățile și organizațiile teroriste, că îi va pedepsi pe cei implicați în astfel de activități, că va opri recompensele și plățile efectuate familiilor celor acuzați de terorism.

Ceea ce par să uite Israelul și Statele Unite este că și statul evreiesc a fost implicat în acțiuni teroriste, dar în fața acestora trebuie să închidem ochii. Încă de dinaintea întemeierii statului Israel, grupările paramilitare sioniste (Irgun, Lehi) au efectuat o serie de atentate îndreptate împotriva britanicilor care guvernau la vremea aceea Palestina, în ideea de a-i face să părăsească mai repede teritoriul, pentru a putea ei să stabilească statul Israel. Oare numele Baruch Goldstein le spune ceva israelienilor? În caz că au uitat, este vorba de un ofițer în rezervă al armatei israeliene care a intrat în moscheea Ibrahimi din Hebron și a ucis 29 de oameni, rănind alți 125 până când a putut fi oprit. În 2015, doi coloniști, doi settleri extremiști au incendiat casa familiei Dawabsheh, lăsând un copil orfan și ucigând astfel inclusiv un bebeluș de 18 luni. Terorismul nu are nici culoare și nici religie. Dacă palestinienii trebuie să se angajeze că vor lupta împotriva terorismului palestinian (deși ceea ce Statele Unite și Israelul numesc terorism palestinian este rezistență la ocupație, drept garantat prin lege), atunci și Israelul trebuie să se angajeze că va lupta împotriva terorismului israelian.

Să ceri unui stat să fie lipsit de o armată este absurd. Însăși noțiunea de stat presupune că acesta are măcar capacitatea de a-și apăra granițele. De aceea Națiunile Unite insistă să sublinieze că un plan de pace pentru Israel-Palestina trebuie să asigure pacea și securitatea pentru ambele state, în interiorul granițelor stabilite. În mod ironic, Israelul este cel care insistă atât de mult asupra dreptului său de a-și apăra granițele. Se pare că palestinienii nu pot beneficia de același drept.

Donald Trump le cere palestinienilor să nu posede o infrastructură militară, armament de toate tipurile (antiaerian, rachete, mine, vehicule blindate, mitraliere, arme laser sau pe alt tip de radiații, spații amenajate pentru antrenament militar, arme de distrugere în masă). În schimb, Israelul are una dintre cele mai puternice armate din lume. El are voie să posede orice tip de armament. În plus, își va rezerva dreptul de a distruge orice spațiu din statul palestinian folosit la producerea de armament interzis. Se pare că palestinienii sunt condamnați să se apere ca până acum, cu praștii și pietre, în cazul unor ofensive israeliene. Și mai are tupeul domnul Trump să vorbească despre cum le va reda el demnitatea palestinienilor. Păi ce este acest plan dacă nu o umilire, o batjocură, o lipsă de respect la adresa poporului palestinian. Un stat demilitarizat, dar patrulat de armata unui alt stat este o colonie. Dacă Israelul are dreptul să-și apere granițele, atunci și statul Palestina trebuie să aibă același drept.

CONCLUZIE

„Acordul secolului”, cum este numit documentul prezentat de Donald Trump, a generat diverse reacții din partea comunității internaționale. Palestinienii și aliații lor l-au respins imediat, în timp ce premierul israelian Benjamin Netanyahu a salutat inițiativa președintelui american. Turcia nu aderă la planul american pe care-l califică un „plan de anexare care urmărește să ucidă soluția celor două state și să fure teritoriile palestiniene”. Iordania a declarat că susține eforturile „vizând obținerea unei păci juste și globale”, a cărei singură cale este stabilirea unui stat palestinian independent în cadrul frontierelor stabilite în 1967 , având Ierusalim de Est drept capitală. Arabia Saudită apreciază efortul lui Donald Trump, dar solicită negocieri directe între palestinieni și Israel. Franța și-a exprimat convingerea că soluția „celor două state”, în conformitate cu legislația internațională și cu parametrii agreați la nivel internațional, este necesară pentru stabilirea unei păci juste și de durată în Orientul Mijlociu. Berlinul a amintit că doar o soluție „acceptabilă pentru ambele părți” poate conduce la pace. Londra privește planul lui Trump drept o „propunere serioasă”, dar insistă că „doar liderii Israelului și ai teritoriilor palestiniene vor putea spune dacă aceste propuneri pot satisface nevoile lor și aspirațiile oamenilor pe care îi reprezintă.” Rusia susține și ea nevoia unor negocieri directe între israelieni și palestinieni, pentru a ajunge la un „compromis reciproc acceptabil”. Ministrul român de Externe, Bogdan Aurescu, a declarat că România va analiza planul și că va continua să susțină soluția celor două state.

Este greu de spus ce e mai jignitor -- nenumăratele încălcări ale legii internaționale pe care le conține planul lui Trump sau faptul că președintele american insistă că mascarada aceasta este un plan de „pace.” Luând în considerare realitatea curentă a brutalei ocupații israeliene, orice soluție reală trebuie să înceapă cu încetarea acestei ocupații. Și totuși, planul lui Trump face exact opusul. În locul independenței pe pământul lor, Trump le oferă palestinienilor un șir de închisori păzite de forțele armate israeliene și înconjurate de colonii evreiești. În loc să le permită palestinienilor accesul la propriile lor resurse, planul lui Trump le permite coloniștilor israelieni să fure și mai mult din ceea ce aparține de drept palestinienilor. În locul libertății pentru o Cisiordanie întemnițată și o Fâșie Gaza captivă, planul lui Trump aruncă cheia de la închisoare. În loc să pună capăt ocupației israeliene, planul lui Trump caută să o permanentizeze. O replică serioasă la acest plan nu poate fi dată, singurul lucru ce poate fi făcut este ca acest plan să fie expus drept ceea ce este, o crimă. O crimă, nu numai împotriva palestinienilor, ci și împotriva comunității internaționale și împotriva celor care au respect față de litera legii.

Viitorul este acum

                               Arthur Balfour și John Kerry

de Jonathan Ofir

În recentul său discurs intitulat „Observații asupra păcii din Orientul Mijlociu”, secretarul de stat american John Kerry a oferit o traiectorie istorică simetrică incluzând „pietrele de hotar” despre care dumnealui crede că „ilustrează cele două părți ale conflictului și formează baza pentru rezoluția sa.”

Traiectoria sa în trei puncte este bazată pe trei date: 1897, 1947 și 1967. A început acum 120 de ani, în 1897, cu Primul Congres Zionist din Basel, la care a participat „un grup de evrei vizionari, care a decis că singurul răspuns eficient la valurile ororilor antisemitice care măturau Europa era crearea unui stat în căminul istoric al poporului evreu, acolo unde legăturile lor cu pământul datează de secole – un stat care să își poată apăra granițele, oamenii, și care să poată trăi în pace cu vecinii săi. Aceasta era viziunea. Acesta a fost începutul modern și rămâne și astăzi visul Israelului”, a afirmat Kerry.

A continuat cu un moment de acum aproape 70 de ani, marcând rezoluția 181 a Consiliului General al Națiunilor Unite, care, a spus Kerry, „a pavat în sfârșit drumul spre transformarea statului Israel într-o realitate. Conceptul era simplu: crearea a două state pentru două popoare – unul evreiesc, unul arab – pentru a împlini aspirațiile naționale atât ale evreilor, cât și ale palestinienilor.”

S-a sfârșit cu 1967, care, așa cum afirmă Kerry, marchează „50 de ani de la sfârșitul Războiului de Șase Zile, când Israelul a luptat din nou pentru supraviețuirea sa. Iar palestinienii vor marca opusul: 50 de ani de ocupație militară. Ambele părți au acceptat rezoluția 242 a Consiliului de Securitate al U.N., care cerea retragerea Israelului de pe teritoriul pe care l-a ocupat în 1967 în schimbul păcii și a granițelor sigure, ca fundament pentru sfârșirea conflictului.”

Aș dori să ofer o traiectorie chiar mai simetrică, una care nu anulează evenimentele menționate de Kerry (însă cu o descriere oarecum diferită a naturii lor), care a început exact cu un secol în urmă, odată cu Declarația Balfour pe care, interesant, Kerry o omite complet din analiza sa istorică; apoi continuă cu ocupația din 1967 pe care o menționează Kerry; și sfârșește cu ziua de astăzi – 2017, pe care aș dori să o marchez ca moment particular în această traiectorie istorică.

Kerry se raportează la prezent ca la ceva ce încă este, într-un anumit fel, pe linia orizontului. Dar, așa cum se întâmplă adesea să fim surprinși cât de repede apune soarele în apa mării exact în ultimul punct al amurgului, viitorul ne ia adesea prin surprindere ca fiind deja aici, în timp ce vorbim despre el ca fiind aproape. Am avut o conversație cu jurnalistul israelian Gideon Levy despre discursul acesta, acum câteva zile, în care a spus:

„În discursul său, John Kerry a descris o realitate a ceea ce s-ar întâmpla într-un scenariu al ‘unui singur stat’, cu palestinienii trăind în enclave, lipsiți de drepturi – dar el de fapt descria realitatea de astăzi! De ce spui când va deveni ‘un singur stat’? Asta se întâmplă astăzi! De ce în viitor? ‘Viitorul’ lui Kerry este astăzi!”

Într-adevăr, astăzi. Haideți să ne întoarcem acum 100 de ani.

1917

Motivul pentru care plasez anul 1917 ca dată semnificativă în această simetrie istorică nu este pentru că aș ignora realitatea și importanța Primului Congres Zionist din 1897. Ci pentru că la data acelui congres, Zionismul era abia la începuturi și în acel stadiu embrionar nu era complet fixat asupra Palestinei într-un mod practic. De exemplu, în 1903, la cel de-al șaselea congres Zionist, Herzl a propus un plan sponsorizat de britanici pentru o colonizare în Africa de Est, bazându-se pe o scrisoare britanică oficială ce avea ca subiect „o schemă pentru ameliorarea poziției rasei evreiești” [sic]. Din acest motiv, congresul a devenit cunoscut drept „Congresul Uganda” și deși Herzl asigura membrii Zioniști că acest plan nu va fi cu prețul sacrificării scopului creării unui cămin evreiesc în Palestina, a existat o nemulțumire puternică în rândul multor membri ce considerau această idee o deviere de la scopul principal și planul a fost anulat prin vot doi ani mai târziu.

Unul dintre principalii oponenți față de acel plan era cel ce avea să devină primul președinte al Israelului, Chaim Weizmann. Este interesant de remarcat că lordul Balfour a lăudat planul respectiv în introducerea sa la cartea „Istoria Zionismului 1600-1919” a proeminentului lider Zionist Nahum Sokolov,  publicată în 1919. Balfour scria:

„Schema [Africa de Est] era bine intenționată fără îndoială și avea, cred, destule calități. Dar avea însă un singur defect serios. Nu era Zionism. Era o tentativă de a găsi un cămin pentru oamenii religiei evreiești și rasei evreiești într-o regiune foarte îndepărtată de țara în care a fost cultivată rasa și în care a luat naștere religia. Conversațiile pe care le-am purtat cu domnul Weizmann în ianuarie 1906 m-au convins că istoria nu poate fi ignorată și că dacă trebuie găsit un cămin pentru poporul evreu, fără de casă de aproape 1900 de ani, este inutil să fie căutat în altă parte decât în Palestina.”

Momentul în care Zionismul a început să pună stăpânire asupra realpolitikului cu privire la Palestina a fost așadar, acela în care secretarul de externe britanic, același lord Balfour, a trimis o scrisoare Zionistului baron britanic Walter Rothschild, pe 2 noiembrie 1917, comunicându-i că „Guvernul Majestății Sale privește în mod favorabil stabilirea unui cămin pentru poporul evreu în Palestina și va depune toate eforturile pentru a facilita realizarea acestui obiectiv.” Această scrisoare a devenit cunoscută sub numele de Declarația Balfour.

Cu toate că termenul „rasă” a fost înlocuit cu „popor” și cu toate că „declarația” se încheia cu amendamentul că „se înțelege foarte clar că nu va fi făcut nimic ce ar putea prejudicia drepturile civile și religioase ale comunităților non-evreiești existente în Palestina sau drepturile și statutul politic de care se bucură evreii în orice altă țară”, au fost mulți cei care au considerat că noțiunile fundamentale ale Zionismului erau excesiv de problematice. Unii dintre cei mai vocali oponenți ai săi erau chiar evreii. Secretarul de Stat britanic pentru India, Edwin Montagu, un evreu britanic, a făcut o critică usturătoare la adresa intențiilor guvernului de a sprijini „un cămin național evreiesc” în Palestina spunând:

„Afirm că nu există nicio națiune evreiască. Membrii familiei mele, de exemplu, care se află în țara aceasta de generații, nu se aseamănă în viziuni sau dorințe cu orice altă familie evreiască din altă țară dincolo de faptul că împărtășesc, mai mult sau mai puțin, aceeași religie. Nu e cu nimic mai adevărat a spune că un evreu englez și un evreu maur fac parte din aceeași națiune decât a spune că un creștin englez și un creștin francez fac parte din aceeași națiune: poate din aceeași rasă, depistată de-a lungul secolelor – de-a lungul secolelor istoriei unei rase ciudat de adaptabile.”

Deși unii evrei au considerat Zionismul periculos, liderii Zioniști au reușit să-i convingă pe liderii britanici că acei evrei „nu erau din cei care trebuie”. Așa cum își amintește Weizmann în memoriile sale (Trial and Error, 1949), una dintre conversațiile sale cu Balfour a decurs cam așa:

[Balfour a spus] „Sunt mulți evrei care gândesc ca d-voastră?” Am răspuns: „Cred că vorbesc în numele a milioane de evrei pe care nu îi veți putea vedea și care nu pot vorbi pentru ei.”...La asta mi-a spus: „Dacă este așa, într-o zi veți fi o forță.” Cu puțin înainte să mă retrag, Balfour a spus: „E curios. Evreii pe care îi întâlnesc eu sunt diferiți.” I-am răspuns: „Domnule Balfour, nu ați întâlnit evreii care trebuie.”

În 1915, Balfour deja îi spunea lui Weizmann „știți, mă gândeam la conversația aceea a noastră și cred că după ce armele se vor opri din împușcături vă veți putea căpăta Ierusalimul”, oferind un stat care nici măcar nu se afla sub controlul său, unei alte așa-zise „națiuni” care era puțin prezentă acolo.

Într-adevăr, proiectul Zionist a fost încă de la început proiectul colonialist al unui stat-națiune rasist. Deși scrisoarea lui Balfour face referire la un „cămin național” nu e cazul să fim naivi, știm foarte bine ce presupunea asta. De fapt, într-o însemnare în jurnalul său din 1895, Herzl scria: „Trebuie sa încercăm să încurajăm populația săracă să plece în afara granițelor furnizându-i locuri de muncă în țările de tranzit în timp ce vom refuza să o angajăm în țara noastră”, dezvăluind deja adevăratele scopuri ale Zionismului încă de la începuturile sale.  Motivul pentru care asemenea planuri erau (și încă sunt) în general ascunse de ochii publici este subliniat de Herzl însuși, în continuarea însemnării din jurnalul său: „Atât procesul de expropriere cât și cel de înlăturare a populației sărace trebuie făcut discret și cu precauție.” Aceste noțiuni de „discreție” și „precauție” sunt principalele motive pentru care Zionismul a reușit să meargă atât de departe cu eforturile sale diplomatice de a convinge puterile internaționale și imperiale să îi susțină cauza.  

Nu trebuie să ne îndoim nici de calculele lui Balfour. În 1919 îi răspundea lordului Curzon, că „în Palestina nici măcar nu ne propunem să bifăm formalitatea de a consulta dorințele locuitorilor prezenți ai țării...Cele patru mari puteri sunt dedicate Zionismului. Și Zionismul, just sau nu, bun sau rău, este înrădăcinat în tradiții străvechi, în nevoile prezentului, în speranțele viitorului și este de o importanță mult mai profundă ca dorințele a 700.000 de arabi care trăiesc acum pe acel pământ străvechi și prejudiciile suferite de aceștia.” (Geoffrey Lewis, Balfour and Weizmann, 2009).

Comisia britanică Palin trimisă pentru a investiga revoltele din Ierusalim din 1920, privea „declarația Balfour”  în felul următor:

„Este un document redactat cu cea mai mare grijă și cu excepția unei fraze oarecum vagi ‘Un cămin național pentru poporul evreiesc’, poate fi considerat suficient de nealarmant, date fiind amplele asigurări cu privire la drepturile civile și religioase ale comunităților non-evreiești existente. Dar ambiguitatea frazei citate a fost de la început un motiv de neliniște. Diferite persoane situate pe poziții înalte au folosit un limbaj din cel mai degajat, calculat așa încât să comunice o impresie foarte diferită de cea a unei interpretări mai moderate care ar putea fi atribuită cuvintelor. Președintele Wilson a înlăturat toate îndoielile asupra intenției acestei fraze, din punctul său de vedere, în martie 1919 când le-a spus liderilor evrei din America, ‘Sunt mai mult decât convins că națiunile aliate, cu deplinul concurs al guvernului și al poporului nostru au căzut de acord că în Palestina ar trebui construite fundamentele unui Commonwealth evreiesc.’ Răposatul președinte [Teddy] Roosevelt a declarat că una dintre condițiile de pace ale Aliaților ar trebui să fie ca ‘Palestina să devină un stat evreiesc’. Domnul Winston Churchill a vorbit despre ‘un stat evreiesc’ și domnul Bonar Law a luat cuvântul în Parlament vorbind despre  ‘înapoierea Palestinei evreilor’. Despre interpretarea adusă Declarației de către toți cu excepția majorității Zioniștilor moderați, va fi nevoie să discutăm în detaliu mai târziu.”

Astfel că, „declarația Balfour” pe care chiar Zioniștii o consideră un eveniment hotărâtor cu privire la manifestarea unui stat evreiesc, este fără îndoială „punctul în care a început întreaga nenorocire” fără să ignorăm faptul că activitatea Zionistă începuse deja și se întemeiau primele colonii.

Acesta este un eveniment hotărâtor pe care Kerry nu îl menționează, sau îl omite în mod intenționat, deși, nu doar că este lucrul cel mai frapant din simetria sa ca centenar, ci este frapant și ca moment al acțiunii imperiale directe de partea a ceea ce avea să fie statul evreiesc.

Sărind peste 1947

Ne este permis să sărim peste episoade ale istoriei atunci când le considerăm mai puțin importante pentru analiza noastră sau când alegem să le omitem în slujba rezumării succinte. În evaluarea mea, aleg deci să sar peste punctul critic pe care Kerry îl prezintă ca piatră de hotar – 1947. Și nu pentru că rezoluția U.N. 181, cunoscută drept „Planul de partiție pentru Palestina”, nu ar fi un subiect demn de o examinare istorică precum aceasta. E simplu, Kerry o privește ca pe o „piatră de hotar” pentru că „a pavat în sfârșit drumul spre transformarea statului Israel într-o realitate. Conceptul era simplu: crearea a două state pentru două popoare – unul evreiesc, unul arab – pentru a împlini aspirațiile naționale atât ale evreilor, cât și ale palestinienilor.” Acesta este un exercițiu de admirație cât se poate de sincer. Mai întâi de toate, rezoluția a avut efect nul asupra scopurilor practice, deoarece Națiunile Unite nu aveau împuternicirea de a crea state, nici nu a fost dusă vreodată în Consiliul de Securitate. Iar mai apoi, acordă „aspirațiilor”, „dorințelor” și „prejudiciilor” palestinienilor evident mult mai puțină importanță decât „nevoilor” și „speranțelor” „mult mai profunde” ale Zionismului, așa cum s-ar fi exprimat Balfour. Planul oferea 53% din Palestina istorică unei populații evreiești care nu constituia nici măcar o treime din întreaga populație (era de aproximativ 10% în momentul declarației Balfour) și care deținea numai în jur de 7% din pământ.

Planul de Partiție din 1947 a fost astfel doar o continuare a tiparului colonialist părtinitor care s-a manifestat în relațiile imperiale internaționale din 1917. Zioniștii sigur că au acceptat partiția și au putut exploata ‘respingerea arabă’ făcând din aceasta încă un atu cu ajutorul căruia prezentau Zionismul ca fiind „diplomatic și binevoitor” spre deosebire de ‘rejecționismul arab’ – o temă centrală a propagandei Zioniste. David Ben-Gurion era foarte conștient de „precauția” necesară pentru a părea „binevoitor” în ochii diplomației internaționale, în același timp exploatând orice oportunitate de a trage spuza pe turta lor. El aplica o anume „discreție”, așa că adesea este necesar să ne uităm în scrierile mai intime pentru a ne face o idee în legătură cu adevăratele sale intenții. O asemenea scriere este o scrisoare din 1937 adresată fiului său Amos (publicată prima oară de Ilan Pappe), unde reflectează asupra unui plan de partiție anterior – planul comisiei Peel:

„Presupunerea mea (și de aceea sunt un apărător înflăcărat al statului chiar dacă acum este legat de o partiție) este că un stat evreiesc numai pe o bucată a pământului nu este sfârșitul, ci începutul. Când intrăm în posesia a 10.000 de dunami, ne simțim îmbărbătați. Nu ne deranjează că prin această achiziție nu intrăm în posesia întregului pământ. Și asta deoarece mărirea suprafeței posedate este o consecință nu doar a sieși, ci pentru că prin ea ne crește puterea și fiecare adaos de putere va duce la intrarea în posesie a întregului pământ. Stabilirea unui stat, fie și numai pe o porțiune de pământ, este fortificarea maximă a forței noastre în momentul acesta și un impuls puternic dat proiectului nostru istoric de a elibera întreaga țară.

Vom primi în statul nostru cât de mulți evrei vom putea. Credem cu tărie că putem găzdui peste 2 milioane de evrei. Vom construi o economie evreiască multifațetată – agricolă, industrială și maritimă. Vom organiza o forță de apărare modernă – o armată superioară care cu siguranță va fi una dintre cele mai puternice armate din lume. În acel moment sunt sigur că vom reuși să ne instalăm și în celelalte părți ale țării, prin acorduri și înțelegeri cu vecinii noștri arabi, sau prin alte mijloace.”

http://mondoweiss.net/2012/03/we-must-expel-arabs-and-take-their-place-institute-for-palestine-studies-publishes-1937-ben-gurion-letter-advocating-the-expulsion-of-palestinians/#sthash.dOLDCVIF.dpuf

1967

„Războiul de Șase Zile, când Israelul a luptat din nou pentru supraviețuirea sa”, spune Kerry.

Încă un mit, răspândit de conducătorii și generalii Israelului:

Fostul prim-ministru Menachem Begin, membru al cabinetului în iunie 1967, a spus: „în iunie 1967, am avut din nou o șansă. Concentrările armatei egiptene în Sinai nu dovedeau că Nasser intenționa să ne atace. Trebuie să fim sinceri cu noi înșine. Noi am decis să-l atacăm.” Generalul Matti Peled, șef al operațiunilor în 1967: „Sunt convins că șeful Statului Major General nu a spus niciodată guvernului [lui Levi Eshkol] că amenințarea militară egipteană față de Israel era reală sau că nu eram capabili să distrugem armata lui Nasser cu care acesta făcuse paradă, cu o nesăbuință fără precedent, în fața copleșitoarelor noastre forțe...În timp ce noi am purces cu mobilizarea completă a forțelor noastre, nicio persoană întreagă la minte nu ar fi putut crede că toată desfășurarea aceea de forțe era necesară pentru ‘apărarea’ noastră în fața amenințării egiptene...A pretinde că forțele egiptene concentrate la granițele noastre erau capabile să amenințe existența Israelului nu doar că insultă inteligența oricărei persoane capabile să analizeze genul acesta de situație, dar este în primul rând o insultă față de Zahal [armata israeliană].”

Sunt numeroase astfel de relatări. Iată o scurtă colecție:

Rabin: „Nu cred că Nasser a vrut război. Cele două divizii pe care le-a trimis în Sinai pe 14 mai nu aveau cum să fie suficiente pentru a dezlănțui o ofensivă împotriva Israelului. El a știut-o și noi am știut-o.”

Mordecai Bentov (membru al guvernului național pe timp de război): „Întreaga poveste a pericolului exterminării a fost inventat până în cel mai mic detaliu și exagerat a posteriori pentru a justifica anexarea de nou teritoriu arab.”

Generalul Haim Bar-Lev (predecesorul lui Rabin în funcția de șef de Stat Major): „Nu eram amenințați cu genocidul în ajunul Războiului de Șase Zile și nu ne-am gândit niciodată la o astfel de posibilitate.”

Ezer Weizman, șef al operațiunilor în timpul războiului (apropo, nepotul lui Chaim Weizmann): „Nu a existat niciodată pericolul anihilării. Această ipoteză nu a fost luată niciodată în considerare în nicio întâlnire serioasă.”

Și, în final, să tragem linia cu încă o declarație făcută de Peled: „Teza potrivit căreia pericolul genocidului atârna deasupra capului nostru în iunie 1967 și potrivit căreia Israelul se lupta pentru supraviețuirea fizică nu a fost altceva decât o cacealma născută și amplificată după război.”

http://www.alanhart.net/the-lies-about-the-1967-war-are-still-more-powerful-than-the-truth-2/

Așa că, în concordanță cu vorbele însăși generalilor și liderilor israelieni, descrierea făcută de Kerry poate fi considerată „o insultă la adresa inteligenței.”

Da, Kerry a recunoscut:

„Palestinienii vor marca opusul: 50 de ani de ocupație militară. Ambele părți au acceptat rezoluția 242 a Consiliului de Securitate al U.N., care cerea retragerea Israelului de pe teritoriul pe care l-a ocupat în 1967 în schimbul păcii și a granițelor sigure, ca fundament pentru sfârșirea conflictului.”

Da, de ochii lumii, aș spune.

Suporterii Israelului au reușit să găsească un mod de a crea faimoasa „ambiguitate” din rezoluția U.N. 242 legată de teritoriile ocupate pe care ar trebui să le evacueze Israelul. Așa cum a notat în cartea sa „As I Saw It” (1990) secretarul de stat Dean Rusk, „a fost multă ceartă în legătură cu ceea ce ar fi trebuit să spună rezoluția: din teritorii sau din toate teritoriile (n.t. în engleză from ‘the’ territories sau from ‘all’ territories). În versiunea franceză, care este la fel de autentică, se spune ‘Retrait des forces armées israéliennes des territoires occupés.’ Am vrut să o lăsăm puțin ambiguă și disponibilă pentru negocieri viitoare deoarece am crezut că granița israeliană de-a lungul Cisiordaniei ar putea fi „raționalizată”; anumite anomalii ar fi putut fi ușor îndreptate cu niște schimburi de teritorii, rezultând o graniță mai practică pentru toate părțile implicate. Am vrut de asemenea să lăsăm deschisă chestiunea măsurilor de demilitarizare în Sinai și în Înălțimile Golan pentru că am dorit să abordăm dintr-o altă perspectivă orașul vechi al Ierusalimului. Dar nu aveam de gând să oferim Israelului nicio porțiune semnificativă de teritoriu ca urmare a războiului din 1967. Asupra acestuia aspect, noi și israelienii rămânem puternic divizați chiar și în ziua de azi. Această situație ar putea provoca necazuri mari în viitor. Deși fiecare președinte american de la Harry Truman încoace s-a dedicat securității și independenței Israelului, nu am cunoștință de vreun angajament prin care Statele Unite se obligă să ajute Israelul să păstreze teritorii cucerite în Războiul de Șase Zile.”

Deci, a existat „ambiguitatea” care într-adevăr a dus la „necazuri mari.” Așa cum a declarat șeful negociator al Autorității Palestiniene, Nabil Shaath: „Rezoluția 242 a ajuns să fie folosită de Israel ca metodă de tergiversare.”

Și asta ne aduce în 2017.

2017

Iată-ne aici. La mulți ani. Nimic semnificativ nu s-a schimbat în ultimii 100 de ani, cu excepția faptului că proiectul „căminului național evreiesc” s-a transformat într-unul al „mai marelui Israel”, un termen pe care până și Kerry îl folosește. Dar pare că vrea să pună asta pe seama „agendei coloniștilor.”

„Agenda coloniștilor definește viitorul Israelului. Și scopul lor declarat este clar. Ei cred într-un singur stat: mai marele Israel. De fapt, un ministru proeminent, care conduce un partid pro-colonist, a declarat imediat după alegerile din SUA că – citez – ‘epoca soluției celor două state e moartă’, am încheiat citatul. Și mulți alți miniștri ai coaliției resping în mod public ideea unui stat palestinian.”

Dar sunt aceste lucruri altceva decât elemente subversive ale politicilor israeliene? Am scris recent într-un răspuns la discursul lui Kerry, că numai înainte de ultimele alegeri, exact înainte ca prim-ministrul Benjamin Netanyahu să avertizeze că „vin turmele de arabi să voteze”, prim-ministrul și-a asigurat alegătorii că sub nicio formă nu se va stabili un stat palestinian cât este el de gardă. A fost un lucru inconfundabil. Și că platforma partidului Likud din 1999, niciodată abrogată, „respinge în mod categoric un stat palestinian”, iar partidul Likud a fost votat din nou în scurt timp, în 2001, și apoi iar și iar și iar. Ce nu e clar? Nu asta vrea „democraticul” Israel? Nu asta a votat publicul? Nu reflectă asta „valorile” reale ale Israelului?

Kerry uită că aceste colonii nu sunt simplele produse ale dreptei, ci mai degrabă ale tuturor guvernelor, atât de dreapta cât și de stânga. Uitați-vă că până și liderul politic de stânga (Isaac Herzog) bocește din pricina „răului” făcut coloniilor de recenta rezoluție U.N.

Înapoi la conversația mea cu Gideon Levy. Eu am spus:

„Mi-aduc aminte că ai scris într-un articol că nu doar că ești încredințat că soluția celor două state este moartă, dar ești convins că ea nici măcar nu s-a născut.”

Levy a spus:

„Spun că nu s-a născut deoarece cred că nu a existat nici măcar un singur prim-ministru israelian care a avut cu adevărat intenția de a o implementa. Pentru că dacă ar fi fost vreun PM care chiar ar fi avut intenția să o pună în aplicare, atunci, mai întâi de toate, ar fi oprit construirea coloniilor. Și niciun PM nu a oprit vreodată expansiunea coloniilor.”

Aceasta este și părerea lui Ilan Pappe – că aceste colonii sunt „un test cu hârtie de turnesol” pentru onestitatea Israelului în „procesul de pace.” Și trebuie spus că a fost necinstit pe întreg parcursul.

Dar când vom recunoaște că ceea ce vedem este, într-adevăr, realitatea de astăzi și nu a zilei de mâine, a unui „curând” ipotetic? Cercul s-a închis. Acesta a fost un secol al statului evreiesc, din momentul în care abia fusese aprobat în 1917 (de către o putere ce nu controla Palestina la vremea aceea), până la manifestarea sa ca Mai Marele Israel (Eretz Israel) cu o putere militară impenetrabilă ce continuă să fie alimentată de Statele Unite, care îi oferă mai mult de jumătate din întregul ajutor militar extern în timp ce Kerry se plânge că liderii israelieni nu ascultă.

Nu. Noi suntem cei care nu am ascultat cu atenție, nu am dat importanță cuvintelor lui Herzl din acele însemnări „discrete” și „precaute” notate în jurnalele sale din 1895, când el știa deja ce va presupune acest proiect.

Acesta este anul 2017. Acesta este „Der Judenstaat”-ul lui Herzl, statul evreiesc, închizând complet cercul deasupra întregii Palestine istorice. Este un singur stat, astăzi. Așa cum subliniază Kerry, alegerea în acest caz este numai între apartheid sau democrație, dar el crede că mai avem și ziua de mâine la dispoziție. După cum îmi spunea Levy, se întâmplă astăzi și lupta trebuie să se ducă în legătură cu natura guvernării acestui stat. Până acum s-a ales apartheidul și e fie asta, fie democrația. Dacă alegem democrația, ar trebui să începem să lucrăm la ea, astăzi.

http://mondoweiss.net/2017/01/picked-timeline-jewish/