Israelul sărbătorește ilegal, Ziua Ierusalimului, deși acesta se află sub ocupație

După războiul arabo-israelian din 1948, orașul Ierusalim a fost împărțit în două: partea estică, mai veche, trecea sub control iordanian, iar partea vestică sub control israelian. Lucrurile au rămas neschimbate până în 1967, când, în timpul Războiului de Șase Zile, Israelul avea să ocupe și să preia controlul întregului Ierusalim, ignorând legea internațională, rezoluția ONU din 1947 de partiție a Palestinei care prevedea un statut special pentru orașul Ierusalim, demilitarizat și neutru, aflat sub guvernare internațională afiliată Națiunilor Unite și opinia comunității internaționale care nu a aprobat nici până în ziua de azi reunificarea Ierusalimului sub control total israelian, nici nu recunosc (cu excepția Statelor Unite sub comanda lui Trump) Ierusalimul drept capitală a statului evreiesc.

A Patra Convenție de la Geneva enunță foarte clar legea ocupației: nicio entitate nu are permisiunea de a cauza transferul sau schimbarea suveranității unui teritoriu prin intermediul forței. Controlul impus de o forță militară nu poate duce la un transfer valid al suveranității. Noțiunea de suveranitate nu poate fi obținută prin cucerire militară, iar acest principiu se aplică chiar și atunci când se pledează că respectiva cucerire s-a făcut în scopul de auto-apărare (art. 51 al Cartei Națiunilor Unite). Această afirmație categorică limitează dreptul la auto-apărare și anume atunci când forța folosită este disproporționată față de presupusul pericol. Astfel că dreptul la auto-apărare nu include dreptul de acaparare a teritoriului celeilalte părți. Războaiele Israelului nu au fost niciodată de auto-apărare (oricât ar încerca propaganda sionistă să ne convingă de acest lucru, ele au fost mereu războaie de cucerire și colonizare), dar țineam să subliniez faptul că nicăieri în legea internațională nu se găsește justificare pentru acțiunile belicoase ale Israelului, din orice unghi am privi. 

Articolul 43 al Reglementărilor de la Haga stabilește clar rolul puterii de ocupație asupra teritoriului pe care îl ocupă. Subliniindu-se caracterul TEMPORAR al ocupației (iar Israelul prin acțiunile sale nu a făcut decât să permanentizeze ocupația), se stipulează că puterea de ocupație este obligată să asigure siguranța și ordinea publică, respectând, în același timp, legile țării pe care o ocupă. Astfel că, articolul 43 nu conferă suveranitate puterii de ocupație, ci limitează autoritatea acesteia. 

În continuare, trebuie menționat că: A Patra Convenție de la Geneva, prin articolul 49, reglementează următoarele:

1. Interzicerea transferului forțat al populației locale din teritoriul aflat sub ocupație.

2. Interzicerea transferului populației ocupatoare pe teritoriul ocupat (acest principiu este codificat inclusiv în Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale și reprezintă o crimă de război)

3. Proprietatea privată din teritoriul ocupat trebuie respectată și nu poate fi confiscată

Israelul a încălcat toate aceste legi și prevederi, făcând ocupația Ierusalimului de Est (și a Cisiordaniei, unde se aplică aceleași principii) ilegală. A expulzat palestinieni din Ierusalimul de Est, și-a mutat propria populație acolo, a confiscat/dărâmat proprietăți palestiniene, a construit locuințe și colonii pentru evrei. Palestinienii care au rămas în Ierusalimul de Est nu au aceleași drepturi ca evreii, ei fiind priviți ca niște „rezidenți”, nu cetățeni cu drepturi depline. Chiar și așa, Israelul s-a angajat într-o politică de anulare în masă a permiselor de rezidență, scopul său fiind de fapt purificarea etnică a Ierusalimului de Est, la fel cum procedează și în celelalte teritorii. Rezidenților palestinieni din Ierusalimul de Est li s-a oferit posibilitatea de a aplica pentru cetățenie israeliană, dar acest lucru presupune un jurământ de loialitate față de statul Israel din partea lor. Lucru care iarăși încalcă legea internațională (art.45 al Reglementărilor de la Haga) care stipulează că „este interzis ca puterea de ocupație să constrângă locuitorii teritoriului ocupat să jure loialitate față de puterea ostilă.” Israelul nu se comportă ca o putere de ocupație subordonată legilor internaționale, ci ca un dictator militar care a invadat un teritoriu și face acolo tot ce-i trece prin cap. 

În consecință, atât Consiliul de Securitate cât și Adunarea Generală a Națiunilor Unite au condamnat de-a lungul anilor, prin diverse rezoluții, anexarea unilaterală a Ierusalimului de Est și validitatea pașilor normativi pe care Israelul i-a făcut pentru a-și stabili suveranitatea asupra Ierusalimului de Est. Rezoluția 252 (din 1968) spune că „Toate măsurile administrative și legislative întreprinse de Israel, puterea de ocupație, care tind să schimbe statutul legal al Ierusalimului sunt invalide și nu pot schimba acel statut.” 

În 1980, Israelul dă o lege numită Legea de Bază: Ierusalimul, capitala Israelului. Această lege stipulează că „Ierusalimul, unit și complet, este capitala Israelului.” În plus, o hotărâre judecătorească din 1993 a Curții Supreme de Justiție a Israelului prevede că legea cu pricina este o manifestare explicită a suveranității Israelului asupra Ierusalimului de Est și că teritoriul „Ierusalimului unit” face parte din teritoriul statului Israel. Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a replicat prin rezoluția 478, în care critică Legea de Bază a Israelului și afirmă că orice măsuri ce caută să altereze statutul Ierusalimului sunt „nule și neavenite.” În plus, majoritatea țărilor vestice refuză să recunoască legalitatea anexării de către Israel a Ierusalimului de Est. 

Această poziție este consolidată de hotărârea din 2004 a Curții Internaționale de Justiție care se pronunță asupra ilegalității construcției Zidului de Separație ce traversează Teritoriul Palestinian Ocupat (inclusiv Ierusalimul de Est) și condamnă o parte din acțiunile Israelului menite a împământeni suveranitatea sa asupra Ierusalimului de Est. 

Aceasta este situația Ierusalimului de Est în prezent, dar în ciuda acestui fapt, în fiecare an pe data de 28 a lunii Iyar în calendarul evreiesc (anul acesta din seara sâmbetei de 28 mai până duminică 29 mai) Israelul organizează o paradă fastuoasă prin care sărbătorește, ilegal, suveranitatea asupra întregului oraș. Israelienii mărșăluiesc cu steaguri prin întreg orașul vechi, parcurgând chiar cartierul musulman al orașului, cu intenția clară de a provoca palestinienii, mai ales că paradei se alătură, de fiecare dată, settleri extremiști sau organizații de extremă-dreapta, cum e gruparea Lehava, care scandează „moarte arabilor” și cer demolarea moscheei Al-Aqsa pentru reconstruirea Templului evreiesc în locul acesteia. De obicei lucrurile se intensifică, ajungându-se la ciocniri violente între israelieni și palestinieni, nu o dată implicându-se și mișcarea militantă Hamas, din Gaza, cu rachete trimise înspre Israel. Dar Israelul știe că așa se întâmplă în fiecare an, cu toate acestea nu face nimic măcar pentru a devia traseul participanților așa încât să nu treacă fix sub nasul palestinienilor. Însă Israelului îi place să sfideze – pe palestinieni și legea internațională – așa că o face intenționat, pentru a-i ațâța pe palestinieni și a stârni conflict. Statul sionist are nevoie de conflict pentru a-și justifica politicile opresive și însăși existența – mereu același rol de victimă înconjurată de o mare de arabi ostili care îi vor dispariția de pe acest pământ. 

Statele Unite susțin Israelul, la nivel politic, economic, financiar, cultural. Organizații sioniste de tipul AIPAC sunt prea puternice și influențează politica externă americană în favoarea Israelului (a se vedea cartea ”The Israel Lobby and US Foreign Policy” de profesorii John Mersheimer și Stephen Walt). Totul stă în mâinile țărilor membre ale Uniunii Europene. Această instituție a luat naștere ca o inițiativă menită să promoveze pacea și stabilitatea și să creeze o lume bazată pe respectarea drepturilor omului, a legii internaționale și a principiilor democratice (tot ceea ce Israelul a călcat în picioare). De-a lungul anilor, UE a emis declarații dure la adresa violărilor legii internaționale de către Israel, cu toate acestea a continuat să coopereze cu statul infractor, oferindu-i inclusiv posibilitatea de a accesa fonduri europene. Inițiativele de boicot cum este mișcarea BDS nu doar că nu sunt susținute de statele UE (deși principiile sale afirmă libertatea de exprimare) dar unele țări, ca Franța și Germania, consideră că mișcarea este antisemită.

Dacă țările europene s-ar fi mobilizat așa cum au dovedit că o pot face, în cazul Rusiei, dacă este voință, poate că alta ar fi fost situația palestinienilor în prezent. Păcat că pentru mulți, ipocrizia ține loc de coloană vertebrală. Legea se dovedește a fi flexibilă. Unii sunt sancționați când o încalcă, altora li se trece cu vederea. Până când noi, ca europeni și locuitori ai acestei lumi, nu ne putem niște întrebări foarte clare cu privire la valorile care ne ghidează viața, până când nu vom ajunge la concluzia că nu se poate coexista cu nedreptatea, crima, epurarea etnică și apartheidul, indiferent unde se petrec acestea, nu văd vreo șansă de schimbare. Iată niște idei asupra cărora putem medita la comemorarea ilegală a unui eveniment care a marcat și marchează tragic milioane de palestinieni (din teritoriile ocupate și din întreaga lume unde au fost siliți să se refugieze).

SUA șterge mișcarea extremistă evreiască Kahane de pe lista organizațiilor teroriste

Rabinul Meir Kahane

Departamentul de Stat al SUA a notificat Congresul că va scoate de pe lista neagră a organizațiilor teroriste străine cinci grupări, printre care și mișcarea teroristă evreiască Kahane (Kach), întemeiată de rabinul Meir Kahane.

Dar cine a fost acest personaj?

Rabinul Meir Kahane a crescut în Brooklyn, într-o atmosferă familială dominată de ura anti-arabă și anti-musulmană cultivată de tatăl său care primea în casă sioniști fanatici, ca Ze’ev Jabotinsky, fondatorul organizației teroriste Irgun și mentorul teroristului de pe vremea Mandatului Britanic, Menachem Begin. Jabotinsky făcea parte din ramura revizionistă a sionismului, aripa mai militantă a mișcării, ce insistase că sioniștii laburiști erau prea pasivi în încercarea lor de a întemeia un stat evreiesc pe întreg teritoriul Palestinei istorice. 

În 1968, Kahane, comparat de unii cu un lider Ku Klux Klan, înființează JDL (Jewish Defence League), pe care însuși FBI-ul avea să o declare organizație teroristă, după o serie de atentate în Statele Unite și în străinătate și implicarea în hărțuirea diplomaților străini, musulmanilor și chiar evreilor care nu gustau ideologia sa extremistă. În plus, pentru că la vremea aceea scria pentru publicația ortodoxă The Jewish Weekly, a inundat spațiul public cu povești despre negrii și portoricanii care terorizau evreii în Manhattan și care aveau să provoace un nou Holocaust. 

Prin anii ’70, acesta și-a îndreptat atenția asupra evreilor din Uniunea Sovietică, misiunea sa fiind de a influența structurile sovietice din SUA pentru a determina națiunea comunistă să le permită evreilor să emigreze în Israel (lucru interzis la vremea aceea). Astfel că, prin anii ’70 și ’80, membrii JDL au organizat o serie de acte de terorism, inclusiv plantând o bombă la Carnegie Hall, unde cânta o orchestră sovietică. Însă membrii comunității evreiești din Moscova s-au declarat revoltați de eforturile organizației JDL, care ataca pe oricine se opunea naționalismului evreiesc radical. 

În 1971 Meir Kahane a fost dat în judecată de statul american pentru violarea legii privind controlul armelor din 1968, a pledat vinovat, a fost eliberat condiționat, iar la 2 luni distanță el și familia sa emigrau în Israel. Aici pune bazele unui partid politic JDL-Israel, pe care îl redenumește rapid Kach. În primă fază, ura lui se îndreaptă împotriva comunității israeliene de culoare, dar se reorientează cu repeziciune asupra arabilor palestinieni. Platforma sa politică prevede zero cetățenie israeliană pentru non-evrei și expulzarea arabilor din țară și din toate teritoriile controlate de Israel. De asemenea, își dorea să interzică intermariajul și relațiile sexuale dintre evrei și non-evrei. O reclamă a partidului Kach din 1981 avertiza că evreicele sunt seduse de arabi și propunea închisoarea cu până la 50 de ani pentru orice arab ce întreținea relații sexuale cu o evreică. În plus, cerea și suveranitate evreiască asupra Muntelui Templului (esplanada unde se află moscheea Al-Aqsa).

În 1982, în urma tratatului de pace dintre Israel și Egipt, Israelul cade de acord să redea Peninsula Sinai Egiptului în schimbul păcii. Un grup de adepți ai lui Kahane refuză să evacueze o colonie din Sinai, susținând că mai degrabă își iau viața decât să plece. La intervenția prim-ministrului Menahem Begin, Kahane se implică și negociază cu aceștia, ceea ce a dus la o creștere a popularității sale în Israel. Drept urmare, în 1984 ajunge în Knesset, în parlament. 

Pentru Kahane, statul Israel a fost creat de Dumnezeu pentru a-i pedepsi pe non-evrei pentru tratamentul rău aplicat poporului ales. Așa că, atunci când evreii îi rănesc pe non-evrei, îi fac un serviciu lui Dumnezeu, ca parte din pedeapsa Sa pentru cei care L-au batjocorit și disprețuit pe Dumnezeul Israelului. Deoarece se aflau acum într-o stare de război ordonat de Sus, evreii devotați erau obligați să lupte de partea lui Dumnezeu împotriva gentililor, iar cei care nu se ridicau la înălțimea misiunii deveneau niște ținte legitime în acest război cosmic. Acestea sunt idei desprinse din cartea sa, ”The Jewish Idea”. 

Retorica rasistă din Knesset cuplată cu acțiunile violente întreprinse pe străzi împotriva palestinienilor au dus la eliminarea partidului Kach din parlament în 1988, pe motiv că politicile sale de extremă-dreapta erau anticonstituționale. În 1990, la 2 ani după ce îi este interzisă prezența în parlament, este asasinat în New York, de un cetățean egiptean deghizat în evreu ortodox. 

Israelul s-a constituit ca un proiect rasist încă de la conceperea sa. Proiectul sionist presupunea încă de la origini excluderea populației arabe. Dar aceste politici au devenit tot mai radicale, ura față de arabi și palestinieni ținând loc de patriotism, contopindu-se cu identitatea israeliană. Iar ideile extremiste ale unuia ca Meir Kahane au prins rădăcini în Israel și moștenirea sa politică este încă vie. La 4 ani după moartea sa, unul din adepții săi, care a făcut parte din JDL în Brooklyn, Baruch Goldstein, intră cu o mitralieră în moscheea Ibrahimi din Hebron, ucigând 29 de palestinieni care se rugau și rănind încă 125 până când supraviețuitorii aveau să îl omoare în bătaie. Chiar și în ziua de astăzi există mulți evrei, în special în rândul settlerilor religioși, care îl venerează pe Baruch Goldstein ca pe un erou. Monumentul dedicat lui a fost dărâmat în 1999, dar epitaful rămâne: „Și-a dat viața pentru poporul lui Israel, pentru Tora și pentru pământul său.” Admiratorii săi din Israel și diaspora încă se perindă la locul îngropăciunii sale, rugându-se și sărutând piatra de mormânt. 

Mulți israelieni și-au botezat copiii Baruch, în onoarea sa și unii, așa cum este parlamentarul Itamar Ben-Gvir, membru al Knesset-ului din partea partidului de extremă-dreapta Otzma Yehudit (în traducere Puterea Evreiască) au portretul asasinului agățat pe pereții caselor. E drept, Itamar Ben-Gvir a acceptat în 2020 să dea jos poza din sufragerie, doar pentru că actualul prim-ministru, Naftali Bennett a declarat că nu poate corupe dreapta israeliană prin asocierea cu cineva care expune pe peretele casei sale fotografia unui astfel de personaj. Dar este evident că gestul lui Itamar Ben-Gvir este făcut numai din oportunism politic, nu derivă dintr-o renegare bruscă a celui a cărui memorie o cinstea, în acest fel, vreme de atâția ani. El rămâne în adâncul sufletului kahanist, cum o dovedesc și acțiunile sale. Recent, prim-ministrul Naftali Bennett i-a interzis accesul la Muntele Templului, pentru că își făcuse un obicei din a-și face apariția acolo, în rândul settlerilor agitatori care agresau palestinienii musulmani ce mergeau să se roage în moscheea Al-Aqsa, pentru a ține discursuri incendiare. De asemenea, el a activat mulți ani ca avocat, specializându-se în a-i apăra și achita pe evreii acuzați de atacuri împotriva palestinienilor. În cel mai cunoscut caz al său i-a apărat pe doi settleri care au incendiat casa familiei Dawabsheh din satul Duma, omorând astfel părinții și un bebeluș de 18 luni. 

Iar tragicul adevăr este că mulți israelieni gândesc la fel ca răposatul Kahane, chiar dacă nu o spun cu voce tare. Ideile sale extremiste au pătruns mainstream-ul evreiesc. De Ziua Ierusalimului sau cu ocazia altor sărbători evreiești, israelienii organizează parade și mărșăluiesc scandând „moarte arabilor.” Sioniștii religioși fac adesea incursiuni la Muntele Templului, agresând musulmanii care se roagă, tot mai multe voci cerând reconstruirea celui de-al treilea Templu în locul moscheei Al-Aqsa. Xenofobia lui Kahane și logica superiorității evreiești popularizate de el se manifestă de ani de zile în moduri tot mai sângeroase și mai brutale. 

Iar printre rabini există destui care propovăduiesc același tip de retorică rasistă, inflamatorie, care nu are nimic în comun cu iubirea de aproape. Rabinul Ovadia Yosef, fostul rabin șef sefard al Israelului spunea că scopul gentililor (non-evreilor) este să-i slujească pe evrei, de aceea le dă Dumnezeu viață lungă, așa cum îi dă și măgarului ca să te poți folosi de el. Despre arabi declarase că nu poți face pace cu șerpii, iar de musulmani zicea că sunt proști și la fel de urâți ca religia lor. Cu toate acestea, a fost venerat de evreii religioși, iar când a murit, a avut loc cea mai mare ceremonie funerară din Israel, cu aproximativ 800.000 de participanți. 

Dar e un lucru adevărat pe care l-a spus Meir Kahane. În cartea sa din 1968 ”Uncomfortable Questions for Comfortable Jews” fanaticul rabin spune că Israelul în forma sa actuală este schizofrenic. Că este imposibil să fie și un stat democratic și unul evreiesc în același timp. Iar aici avea dreptate. Ce democrație este aceea care exclude pe oricine este de altă etnie și religie decât cea evreiască? Care discriminează prin legi, sistem juridic și forța pumnului populația nativă a pământului, cea care a rămas pe loc după o serie de expulzări și campanii de epurare etnică? Israelul a ales de mult: el s-a vrut de la început un stat doar pentru evrei, doar că acum nu se mai ferește să o declare. În 2018 Knesset-ul a aprobat o lege care înscrie în Constituție caracterul exclusiv evreiesc al statului Israel, întărind privilegiile de care se bucură cetățenii israelieni, legitimând excluderea cetățenilor palestineni din viața politică, culturală, socială, împământenind discriminarea, rasismul și inegalitatea sistemică.

Nakba la 74 de ani -- un proces în continuă desfășurare

În fiecare an începând cu 1948, pe data de 15 mai, palestinienii de peste tot din lume se adună pentru a comemora aniversarea dezastrului ce poartă numele Nakba – catastrofa ce a însemnat expulzarea forțată a aproximativ 800.000 de palestinieni din casele lor și transformarea acestora în refugiați, distrugerea sutelor de sate și orașe și transformarea lor în ceea ce a devenit statul Israel. Odată cu Nakba, acest Holocaust pe care n-avem voie să-l numim, pentru că doar suferința evreiască pare să conteze, numele Palestina a fost șters de pe hartă. Nu și din inima și memoria palestinienilor.

 

Catastrofa din 1948 poate că este evenimentul istoric ce stă la baza traumei suferite de poporul palestinian reprezentat de indivizi, familii și societate. Dar avem de-a face cu mai mult de un singur eveniment, ci mai degrabă cu o serie de tragedii care au dus la deposedarea palestinienilor și la refugierea lor dintr-o regiune în alta și dintr-o țară într-alta. Exodul acesta atât de numeros s-a produs în patru etape. 

Prima din ele a reprezentat-o formularea rezoluției UN de partiție a Palestinei, care dispunea împărțirea teritoriului între un stat evreiesc și unul arab. Se estimează că populația statului evreiesc, conform partajării, ar fi fost undeva la un milion, dintre care 42% ar fi fost arabi. Lucru ce nu le-a convenit sioniștilor, care au trecut peste rezoluția UN și au purces la strămutarea acelor arabi. A fost lansată o serie de operațiuni militare împotriva satelor și orașelor arabe de către milițiile sioniste Haganah și Irgun. Astfel începea purificarea etnică. 

A doua etapă a strămutării forțate a palestinienilor începea în martie 1948, când conducerea sionistă a stabilit un plan de epurare etnică cunoscut sub numele de „Planul Dalet.” Astfel s-a făcut tranziția de la atacuri sporadice asupra populației palestiniene la operațiuni ample, bine organizate, ce aveau ca scop capturarea de cât mai mult teritoriu, înainte să expire Mandatul Britanic în Palestina (instaurat după cucerirea Palestinei de la otomani în 1917). Aici merită menționat masacrul de la Deir Yassin, care rămâne în istoria Palestinei ca unul dintre cele mai sângeroase. Satele palestiniene au continuat să fie ținta atacurilor, dar sioniștii aveau să-și îndrepte atenția și către centrele urbane: Haifa, Tiberias, Safad, Ierusalim, Baysan, Acre. 

A treia etapă a campaniei de epurare etnică a Palestinei a debutat pe 15 mai 1948, după ce liderii sioniști au proclamat, în mod unilateral, stabilirea statului Israel. Armatele arabe au intrat în Palestina și a izbucnit primul război arabo-israelian. Forțele israeliene au bombardat și ocupat orașele Lydda și Ramla. A urmat Nazarethul. 

A patra fază s-a desfășurat între octombrie 1948 și începutul lui 1949. Israelienii au ocupat orașul Bir al-Sabi și al-Dawayima, precum și orașele sudice Isdud și al-Majdal, expulzând locuitorii lor în Fâșia Gaza. Apoi au intrat în deșertul Negev, forțând plecarea triburilor de beduini care locuiau acolo. 

Până la sfârșitul războiului, peste 400 de sate și orașe au fost distruse și depopulate, iar zeci de mii de oameni au fost uciși. Statul Israel deținea acum controlul asupra a 78% din teritoriul Palestinei istorice. Restul de 22% s-a împărțit între ceea ce este acum Cisiordania și Fâșia Gaza. Luptele au durat până în ianuarie 1949, când s-a semnat un armistițiu între Israel pe de o parte și Egipt, Liban, Iordania și Siria pe de altă parte. Linia de armistițiu din 1949 este cunoscută sub numele de Linia Verde și în general este recunoscută ca granița dintre Israel și Cisiordania. La ea se face referire și când se vorbește de granițele de dinainte de 1967, înainte ca Israelul să ocupe și restul Palestinei în timpul războiului din 1967.

Comemorarea Nakbei este anatemă pentru Israel. Mișcarea sionistă a negat Nakba încă de la petrecerea evenimentului, în 1948, pentru sioniști reprezentând războiul lor de independență, chiar dacă acea independență era cucerită cu prețul suferinței populației indigene a acelor locuri. Sioniștii interzic orice discuție sau menționare a tragediei palestiniene. În fiecare an, pe data de 5 a lunii Iyar, conform calendarului evreiesc, Israelul își sărbătorește cu mândrie și aroganță independența, făcându-se că uită de sângele vărsat și de viețile distruse. În 2011, Knesset-ul, parlamentul israelian, a dat o lege care interzice comemorarea Nakbei de către organizații publice cu fonduri de la stat și impune sancțiuni economice autorităților locale și instituțiilor care organizează sau participă la comemorări ale evenimentului. Această lege (una dintr-o serie întreagă de legi ce violează drepturile arabilor palestinieni din Israel) are ca scop controlarea narativei istorice. Este interzisă predarea unei istorii a Palestinei care se îndepărtează de narativa sionistă oficială, în speranța că așa se va șterge amintirea Nakbei din conștiința generațiilor tinere de palestinieni. 

În anii recenți, autoritățile israeliene au insistat cu stridență ca poporul palestinian și liderii săi să recunoască Israelul drept „statul-națiune al poporului evreu.” Negând astfel rădăcinile istorice ale poporului palestinian pe pământul său, ștergând cu buretele tragediile suferite de acesta odată cu apariția sionismului și eliminând drepturile sale naționale, începând cu dreptul refugiaților de reîntoarcere pe pământurile lor. Iar politica de deposedare continuă, Israelul acaparând și mai multe proprietăți palestiniene, construind și mai multe colonii ilegale, nefăcând altceva decât să prelungească procesul început cu Nabka, până când își va realiza visul – Marele Israel, care să includă vechile regiuni biblice Iudeea și Samaria, adică Cisiordania de astăzi.

În luptă cu atemporalul Amalek, Israelul nu are nevoie de pace, ci de război

Teoreticianul militar al secolului al 19-lea, Carl von Clausewitz spunea că „războiul este continuarea politicii, prin alte mijloace.” Dar în lumea contemporană, politica este cea care e o simplă continuare, extensie a războiului. Oamenii cu adevărat puternici și bogați ai acestei planete au tot interesul să mențină conflictul ca pe o stare permanentă a lucrurilor, ca pe un curent global căruia vrem-nu vrem, suntem obligați să i ne supunem. O stare conflictuală continuă creează frică în rândul oamenilor, iar oamenii sunt cei mai supuși atunci când le este frică. Așa se face că ne trezim în permanență într-un război, ba împotriva terorismului, ba pentru democratizare, ba împotriva unui virus, ba împotriva unor populații, ba împotriva încălzirii globale și așa mai departe. Când omul nu se mai teme de un flagel, repede este inventat altul. Ca să nu avem timp să respirăm, să ne dezmeticim, să punem rațiunea la lucru. 

Această filosofie a hrănit și a susținut sionismul vreme de decenii. Dar ce vorbesc? Acest concept nu a apărut în ultima sută de ani, odată cu sionismul modern al lui Herzl & co, el este un mit pe care s-a clădit poporul lui Israel vreme de milenii. Ce a ținut evreii și înaintea lor israeliții laolaltă mai bine ca ura popoarelor față de ei? Mereu, de-a lungul istoriei lor tumultoase, evreii au fost ei, tribul celor aleși, împotriva celuilalt, oricare ar fi fost celălalt. Acest Amalek, acest trib ostil ce transcende timpul, i-a urmărit din vremurile biblice până în prezent. S-ar putea să credeți că astăzi, amalekiții sunt palestinienii. Adevărul dureros este că dușmanul suprem al evreului este tot ce nu este evreu. E un adevăr pe care evreii fac eforturi să-l ascundă, pentru că nu ar da bine cu aliații lor. Cu americanii, cu creștinii sioniști, în special evanghelicii. Veți spune că e o teorie a conspirației, dar pentru a cunoaște acest adevăr trebuie să le cunoști viețile la nivel microscopic, să înțelegi cum se raportează la problemele umanității și la umanitate în general, cum se raportează și ce înțeleg prin porunca biblică de a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți. Ignoranții vor da vina pe religie. Dar nu iudaismul e de vină pentru interpretarea subiectivă pe care majoritatea rabinilor o oferă evreilor de rând. Omul e de vină. Cel ce intermediază cuvântul lui Dumnezeu. Există și evrei pentru care iudaismul nu este o fortăreață bine păzită de unde nu iese și unde nu intră nimeni. Care are cât mai puțin contact cu exteriorul, pentru că tot ceea ce contează cu adevărat se află înăuntru. Pentru care iudaismul și universalitatea nu sunt termeni opuși, ireconciliabili. Dar pentru majoritatea evreilor, acel „aproape” biblic înseamnă aproapele evreu. Există și în rândul creștinilor această tendință, deși nu la asemenea proporții, de a le păsa de soarta aproapelui creștin, întorcând spatele aproapelui musulman, de exemplu (a se vedea doar cum a fost tratată chestiunea refugiaților musulmani versus refugiații ucraineni, deci creștini). 

Poate citind aceste rânduri vă va fi mai clar de ce pacea este imposibilă în Palestina. Pentru că Israelul nu are nevoie de pace, el are nevoie de război, de un dușman împotriva căruia să se coalizeze, un dușman care să-l țină unit. Au existat și pe vremuri, există și acum, dar mult mai puțini, grupări, familii, dinastii de evrei pentru care numitorul comun era Tora, cuvântul lui Dumnezeu, nu un dușman care să te coaguleze ca neam, care să îți definească identitatea. Dar acum, numai în Israel, jumătate dintre evrei nu mai cred în Dumnezeu iar în diaspora situația e și mai dramatică. Iudaismul pentru mulți a încetat să fie o religie, ci o naționalitate. Iar dacă îi iei evreului iudaismul, ce rămâne din el? De aceea israelienii au nevoie de conflictul cu palestinienii, pentru că le oferă un scop, ca națiune. Conflictul cu palestinienii unește și evreul secular care consumă porc și sionistul fanatic care mănâncă kosher, nu conduce mașina de Șabat și care agresează musulmanii care se roagă în moscheea Al-Aqsa. Pentru israelieni nici nu îi costă războiul așa cum îi costă pe palestinieni. Sigur, mai mor câțiva soldați înjunghiați pe la punctele militare de control, Hamas mai trage câte-o rachetă-două spre Israel, dar vremea Intifadelor pare să cam fi apus și până palestinienii nu se vor uni sub un lider puternic și carismatic care să îi conducă într-o luptă reală, această stare de conflict mocnit care din când în când izbucnește mai violent, îi convine Israelului. Are și sprijinul american care îi furnizează 3,8 miliarde de dolari anual sub formă de echipament militar, pe care tot pe amărâții din Gaza îl testează, nu suferă prea tare. Plus că a le oferi palestinienilor drepturi egale într-un singur stat bi-național s-ar dovedi prea complicat, iar Israelul nu își dorește asta. Israelul îi dorește pe palestinieni sub bocancul lui, nu striviți de tot cât să nu mai respire, ci așa, agățați de o existență mizerabilă care e mai bună decât anihilarea. 

Asta este părerea mea după ani de zile în care am studiat conflictul, mentalitățile, religia, literatura sacră, istoria și tot ce mi-a picat sub mână. Plus contactul direct cu lumea de acolo și cu stilul de viață evreiesc din Israel și diaspora. De aceea pace în Orientul Mijlociu nu o să vedem prea curând. Cel puțin până când evreii nu își conștientizează problemele identitare, poziționarea lor în lume și raportul lor față de restul semenilor. Până atunci vor continua să trăiască în ghettoul pe care singuri și l-au construit, fortăreața Israel, pentru că nu au fost în stare să își depășească condiția de ghettoizați. Poate nu se va întâmpla niciodată, poate e singurul fel în care această nație poate exista.

Trei mari sărbători înecate în violență (sau eseu despre desacralizarea celui mai sfânt loc)

De 30 de ani Ramadanul, Paștele evreiesc (Pesah) și Paștele creștin (catolic) nu s-au mai sărbătorit în același timp, ca weekend-ul ce tocmai a trecut. Cu atât mai mult, mase largi de oameni s-au perindat în Ierusalim, în pelerinaj la locurile sfinte. Ca de obicei, poliția și armata israeliană au fost prezente peste tot, violențele intensificându-se din cauza grupurilor de extremiști evrei care în fiecare an, de Ramadan, iau cu asalt moscheea Al-Aqsa și esplanada pe care se află aceasta, loc sacru și pentru religia mozaică, amplasament în care evreii nu au voie să pășească tocmai din cauza sfințeniei locului (se crede că acolo a fost Templul Evreiesc, același loc unde se va construi ultimul, cel de-al Treilea Templu, odată cu venirea lui Mesia). Dar în Israel, tradiția aceasta mai este păstrată doar de ultra-ortodocși, de haredim, majoritatea celor ce își spun evrei religioși sunt niște sioniști fanatici, pentru care religia evreiască este naționalitate și pentru care simbolurile religioase au devenit simboluri ale unei identități naționale, care interpretează Tora așa încât să se potrivească politicii israeliene expansioniste, de cucerire prin violență, cu toate că Scriptura spune că nu prin sabie, nici prin putere se va reuni poporul lui Israel, ci prin spirit. Vreme de mii de ani evreii s-au rugat pentru venirea lui Mesia, pentru niște vremuri lipsite de războaie, în care fiecare om să-și slăvească Creatorul în pace, până acum 100 de ani când au venit sioniștii și au conchis că Palestina, Țara Sfântă, e a lor și numai a lor, și nativii de altă religie și etnie trebuie expulzați sau uciși. 

Astfel că locurile sfinte s-au transformat în câmp de bătălie. În fiecare an, grupări fanatice de sioniști dau buzna peste palestinienii care se roagă, le distrug obiectele sacre, îi iau la bătaie, iar armata și poliția le sunt mereu de partea lor, a sioniștilor, sporind victimele în rândul palestinienilor. Iar atunci, ca și anul trecut de exemplu, gruparea Hamas ce guvernează Fâșia Gaza se enervează, firește, când vede cum sunt tratați palestinienii, iar pentru că aceștia se află sub ocupație militară (în Cisiordania și Ierusalimul de Est) nu au armată, nu au cu ce se apăra, nu au țară, sunt ai nimănui, doar cei din Hamas pot sări în apărarea lor. Și atunci mai trimit spre Israel câte-o pocnitoare, pe care cei care primesc ajutor anual de 3,8 miliarde de dolari de la Statele Unite o numesc rachetă. Și pentru acea pocnitoare se răzbună trimițând rachete în populația prizonieră în Fâșia Gaza. Peste 150 de palestinieni au fost arestați și 18 au fost uciși, cu prilejul acestor sărbători. Așa consideră Israelul că trebuie să Îl onoreze pe Dumnezeu. Dar Israelul nu mai are nimic sfânt. Cu excepția insulară a unor grupuri precum Neturei Karta sau Satmar, soldatul israelian își pune șalul de rugăciune pe creștet, își leagă filacterele de braț și frunte, își spune rugăciunile, după care se duce și omoară civili și copii. Totul în numele Marelui Israel, care în concepția sionistă modernă l-a înlocuit pe Dumnezeu. Și niciodată sângele vărsat nu este suficient. În fiecare an violențele se întețesc, în fiecare an tupeul israelian (chutzpah) devine mai obraznic și mai distrugător, până când? Lumea nu pare dornică să pună stop politicii israeliene așa cum dorește să o facă în cazul lui Putin. Lumea s-a obișnuit ca în Palestina să se moară, și nu mai e impresionată. Așa e acolo, își zice europeanul, și dă din umeri. E vina palestinienilor că nu capitulează odată, că nu înțeleg că aia e țara evreilor și că să zică merci dacă sunt tolerați acolo. Drepturi? Ce-s alea? Să facă temenele în fața lui Allah că li se permite să respire aerul acela. Ce contează că acolo s-au născut? Ce contează că acolo s-au născut părinții și bunicii și străbunicii și stră-stră-bunicii lor, evreii au trecut prin Holocaust și țara aia li se cuvine. Și în plus, ce ne interesează pe noi, nu îl avem aici pe Putin, acest bau-bau absolut, care și-a pus în cap să refacă Imperiul Rus? Se întreabă unii dacă se vor opri bombardamentele de Paștele ortodox. Nu știu. Mi-aș dori. Dar toți așteaptă asta de la Putin. Pe Zelensky nu-l întreabă nimeni. Pesah, Paște, el are voie să facă orice. Că doar modelul lui este Israelul, după cum s-a exprimat foarte clar. Așa că poate ar trebui să ne intereseze mai mult ceea ce se întâmplă în Palestina, chiar dacă nu ne pasă de soarta palestinienilor. E bine să știm care sunt valorile vecinului nostru și după ce exemplu își modelează politica. Pentru că, așa cum bine scria jurnalistul Andrew Mitrovica, un Israel ne ajunge, domnule președinte Zelensky, un Israel pentru planeta asta e deja prea mult.

Naftali Bennett sau cum să alternezi cu succes crima și Șabatul

 

Naftali Bennett, noul premier al Israelului, cică e evreu religios. Astfel se identifică și astfel se recomandă. Pentru el și alții ca el, se pare că a fi sionist este compatibil cu a fi religios. Pentru alți evrei este o contradicție în termeni. Deci, Bennett, același Bennett care se lăuda că a omorât mulți arabi, nevăzând o problemă în asta, crede în Dumnezeu și susține că duce o viață conform Torei și legilor date de Dumnezeu. Același Bennett care sprijină ocupația militară a Cisiordaniei și Ierusalimului de Est, crede în Dumnezeu. Același Bennett care aprobă uciderea civililor și copiilor în Gaza, crede în Dumnezeu și are senzația că duce o viață ce respectă legile divine. Același Bennett care face o politică ce îi discriminează pe palestinieni, o politică uzurpatoare, o politică criminală, crede în Dumnezeu și nu vede nicio problemă în acțiunile sale, nu vede nicio discrepanță în ceea ce face el și legile Torei. La fel de grav este că nici rabinii nu văd nicio nepotrivire flagrantă între cine este Bennett și ce ar trebui să fie un evreu religios. Cum se împacă religia cu furtul, cu minciuna, cu înșelătoria, cu crima? Naftali Bennett nici măcar nu se căiește pentru gravele încălcări ale poruncilor divine, el se și mândrește cu faptele sale și consideră că ceea ce face servește unui scop înalt, sacru chiar, adunarea tuturor copiilor lui Israel pe pământul promis odată de Dumnezeu poporului lui Israel. Însă, ca toți sioniștii, uită un aspect: Dumnezeu a promis acest pământ poporului lui Israel numai după venirea lui Mesia. Și în orice caz, adunarea evreilor pe acest pământ nu trebuie să fie forțată de om, cu arme și prin mijloace violente. Nu cu suferința a milioane de oameni. Nu cu prețul vieții miilor de copii. Dar acestea sunt detalii în care nu se încurcă sioniștii. Pentru ei, emigrarea evreilor pe pământul Palestinei grăbește venirea lui Mesia. Măcar de-ar veni să-i taie prin sabie pe toți hoții și pe toți criminalii. Dar semne nu sunt. 

 

Din punctul ăsta de vedere, îl preferam pe Netanyahu. Măcar acesta nu-l implica pe Dumnezeu în povestea cu palestinienii. Prefer oricând un ateu sincer, unui fals credincios. Unui credincios care se folosește de puterea pe care o deține pentru a asupri un popor. Un credincios care găsește scuze hoției și crimei. Mi-l și imaginez pe Bennett. Dimineața se trezește și de cum deschide ochii îi mulțumește lui Dumnezeu că i-a mai dat o zi sub sfântul soare. După care se spală pe mîini și pe față și mai rostește o rugăciune prin care slăvește numele lui Dumnezeu și binecuvântează actul de a îndepărta impuritățile acumulate pe timpul nopții. Înainte de a lua micul dejun mai spune o rugăciune și sfințește numele Domnului și bucatele puse pe masă. După care merge la serviciu unde mai dă niște legi prin care niște oameni își vor pierde casele și pământurile ca să facă loc unor settleri evrei să se instaleze acolo. Mda, e perfect logic. Puțină epurare etnică între mic-dejun și prânz nu strică. Nițel apartheid înainte de sendvișul cu somon pică taman la fix. După care își pune pe cap și pe braț filacterele, se învelește în șalul de rugăciune și pomenește din nou numele lui HaShem. Când armata israeliană bombardează copiii din Gaza, e primul care se roagă pentru sănătatea soldaților. Când vine sărbătoarea de Pesah, se roagă pentru eliberarea din Egipt. De Hannukah -- pentru minunea care a durat șapte zile. Mai un Șabat, de vineri până sâmbătă seara, mai un proiectil ce îngroapă căile de acces la spital în Gaza. Asta înseamnă să fii premier religios în Israel. 

 

Și când văd toată presa israelian leșinată de admirație pe motiv că Israelul are un prim-ministru „credincios”, îmi vine să vomit. Mi se pare absolut dezgustător că Times of Israel dedică un articol întreg faptului că Bennett poartă kippah pe creștetul capului și felului în care acesta și-o lipește ca să nu alunece. Felul în care se bate piua pe astfel de detalii, tocmai pentru a se sublinia, în caz că ne-a scăpat până acum, faptul că Bennett se prezintă ca fiind evreu religios, este, ca să citez titlul unei cărți scrise de profesorul Norman Finkelstein, „beyond chutzpah”, dincolo de orice limită a tupeului. 

 

Netanyahu e mort și îngropat -- vorba vine. Și merită să fie judecat pentru ce este -- un criminal de război. Dar un criminal de război religios, ca Naftali Bennett, parcă ar cam trebui de două ori să fie judecat. O dată pentru crimele pe care le-a înlesnit și încă o dată, pentru că pângărește Torah, de fiecare dată când pomenește numele lui Dumnezeu.

Ascultă, Israele...

  

Statele Unite și celelalte țări se comportă ca și când Israelul merită tratamentul special care i se acordă, doar pentru că acesta a suferit în trecut. Dar sunt atâtea populații care au avut de îndurat genocide și nenorociri. Și cu toate acestea, nu beneficiază de regimul unic ce se aplică Israelului. Iar aici ne lovim de încă un mit speculat din plin de statul sionist -- acela că nu există catastrofă mai mare decât Holocaustul. Dar cum rămâne cu genocidul americanilor nativi? Cu genocidul armean? Cum rămâne cu cel din Cambodgia sau cu cel din Rwanda? Dar cu era stalinistă? Hitler este considerat cel mai mare criminal din istorie, dar de Mao Zedong și cele 65 de milioane de chinezi care au murit ca urmare a politicilor sale s-a auzit? Dar de regele Leopold al Doilea al Belgiei și genocidul din Congo ne mai aducem aminte? 

 

Profitând de faptul că el dictează tonul discursului internațional privind istoria fondatorilor săi, Israelul se comportă precum un copil răsfățat. Dacă bate din picior și plânge, întreaga planetă se oprește din mers și caută să-l îmbuneze. „Vai, dar ce s-a întâmplat??” Ce să se întâmple? Ce se întâmplă de obicei. Israelul calcă palestinienii în picioare, le dărâmă casele, îi alungă de pe pământurile lor, îi bate și-i arestează fără motiv sau pe motive închipuite, îi omoară sau îi schilodește, după care tot el urlă că a făcut buba. Și o lume întreagă lasă totul, să alerge cu sufletul la gură și să pupe genunchiul sionist, ca să treacă. 

 

Aproape amuzant este felul în care Israelul se miră că nu este iubit de locuitorii săi palestinieni sau de cei din teritoriile palestiniene ocupate. Israelul ar vrea, dacă se poate, să facă ce-l taie capul, să îi umilească și să îi asuprească pe palestinieni, dar aceștia să se poarte frumos cu el, să nu-l urască, eventual să îi cânte și ode. Iar când acest lucru nu se întâmplă, dă vina pe faptul că palestinienii ar fi îndoctrinați de mici și învățați să-l deteste. Dragă Israele, cum să-ți explic, palestinienii nu au nevoie să îi învețe cineva să te urască, pentru ei e suficient să scoată capul pe fereastră sau să dea piept cu realitatea ocupației, pentru a te urî. Nu, nu îi învață nimeni să nutrească sentimente ostile față de tine, tu îi înveți, prin comportamentul tău. Atunci când ocupi și colonizezi pământul pe care oamenii trăiesc de secole, ar cam fi cazul să te aștepți ca aceștia să nu te aibă la suflet. Atunci când îi discriminezi prin legi și politici de stat, îi forțezi să te urască. Atunci când dai buzna în casele lor în miez de noapte, când le răscolești locuințele ca unor infractori, când iei pe sus tinerii sau chiar copiii și îi arunci în temniță fără a formula o acuzație oficială și fără a le asigura un proces just, îi înveți să te urască. Nu, nu e nevoie să-i învețe părinții lor, o faci tu, atunci când le demolezi casele, când le smulgi măslinii din rădăcini, când le omori animalele, cînd îi ataci în timp ce se roagă la moschee. Copiii palestinieni nu au nevoie să li se toarne propagandă pe gât pentru a manifesta aversiune față de tine, Israele, ei se nasc pe teritoriu ocupat, se nasc printre bombe care ucid sau buldozere care distrug. Ei ies afară din casă și se lovesc de realitatea punctelor militare de control. Ei vor să meargă la Ierusalim să se roage dar află că nu au voie, pentru că nu au buletinul potrivit. Pentru ca ei să-și poată vizita rudele din Gaza, au nevoie de permis de la tine, Israele. 

 

Însă tu trebuie că știi ce înseamnă propaganda, doar ai un minister care se ocupă cu asta. Doar pe propagandă și mit ai fost întemeiat. Îndoctrinarea sionistă a tinerilor evrei începe devreme. De mici sunt învățați că arabii sunt dușmanii și că trebuie uciși. Istoria care li se predă nu are legătură cu realitatea, ci cu miturile sioniste. Acești tineri au creat o societate extremistă, care se folosește de orice mijloace pentru îndeplinirea scopurilor sale. Iar odată ce o astfel de societate a prins rădăcini, este foarte greu de restructurat. 

 

Iar dacă israelienii au învățat ceva este să se folosească de antisemitismul real sau închipuit, în favoarea lor. Antisemitismul a stat la baza fondării statului Israel. Evreilor li s-a spus că au nevoie de un stat al lor, unde să fie departe de discriminările și persecuția cu care se confruntau în Europa la sfârșit de secol 19, început de secol 20. Însă acest stat a fost clădit pe sânge, cu prețul suferinței palestiniene. Evreii care au emigrat în Palestina istorică nu s-au mulțumit să trăiască laolaltă cu cei care deja locuiau acolo, arabii palestinieni, ei și-au pus în cap să-i expulzeze pentru a crea un stat exclusiv evreiesc. Și s-au folosit de forță și violență în acest scop. Iar acum trag din nou foloase de pe urma antisemitismului. Oricine se opune sionismului și crimelor acestuia este catalogat ca antisemit. La presiunea lobby-urilor sioniste, definiția antisemitismului a evoluat de la a defini ura față evrei la opoziția față de sionism, față de ultimul proiect colonialist al modernității. Te opui lui Netanyahu, te opui politicilor israeliene -- ești antisemit. O vorbă nu mai poți să sufli despre rasismul instituționalizat și discriminarea cu care sunt tratați palestinienii, că ți se lipește eticheta -- antisemit. Această etichetă acționează ca un pumn în gură, scopul său este de a reduce la tăcere orice critică adusă regimului de la Tel Aviv. Iar dacă antipatia față de evrei, în general, este în creștere, acest fapt este cauzat exclusiv de acțiunile Israelului și de pretenția acestuia că reprezintă evreii de pretutindeni, chiar și pe cei care nu doresc să fie reprezentați de acesta. De fapt, departe de a fi un refugiu pentru evrei, cum spunea propaganda sionistă că va fi statul Israel, acesta este cel mai periculos loc pentru evrei. Și totul este rezultatul politicilor criminale ale Israelului, al tratamentului brutal aplicat palestinienilor. Deoarece Israelul insistă că este statul evreilor, nu doar al cetățenilor israelieni, este lesne de înțeles că oamenii asociază din ce în ce mai mult evreii cu avioanele israeliene de luptă, cu soldații dotați cu cele mai noi arme și cu settlerii extremiști care urlă „moarte arabilor.” Iar politicienii speculează acest lucru, deoarece astfel pot pretinde că evreii se pot simți în siguranță numai în Israel. Iar faptul că a devenit imposibil să critici Israelul fără să suferi consecințe nu face decât să sporească antipatia oamenilor față de evrei. Este perfect normal să critici orice altă țară, mai puțin Israelul. Nimeni nu te va acuza că ești anti-francez dacă critici politicile lui Macron, nimeni nu te va acuza că ești anti-român dacă critici politicile lui Iohannis, nimeni nu te va acuza că ești anti-rus dacă critici politicile lui Putin, eh, îndrăznește să spui ceva negativ despre Netanyahu și politicile israeliene și vei vedea pe propria-ți piele ce se va întâmpla. Este incorect să amesteci evreii, istoria lor și Israelul și să faci o varză. Avem de-a face cu concepte diferite și trebuie să facem distincția între ele. Trebuie să facem distincția între iudaism și sionism, între Israelul modern, statul Israel și vechiul Israel, poporul lui Israel, între evrei și israelieni. Iar Israelul trebuie tratat ca orice altă țară, fără referiri la Holocaust sau alte masacre suferite de evrei.

Israel akbar!

Aceasta a fost sugestia făcută unui membru arab al Knesset-ului de Yoav Kish, politician israelian, membru al partidului Likud. Ca musulmanii să nu mai spună că Dumnezeu e mare, ci că Israelul e mare. Că arabii ar trebui să iubească Israelul ca pe Dumnezeu și să se teamă de el ca de Dumnezeu. Șocant, nu? A-l înlocui pe Dumnezeu cu Israelul pare puțin cam mult chiar și pentru un politician israelian. Asta dacă ești un novice în politica Orientului Mijlociu. Însă vorbele respective se încadrează cât se poate de bine în logica sionistă. Politicianul israelian l-a înlocuit de mult pe Dumnezeu cu Israelul. Sondaje recente arată că jumătate dintre evreii israelieni nu cred în Dumnezeu. Însă toți evreii israelieni (și o mare parte a celor din diaspora) cred în statul lor preaiubit. Numai jumătate din evreii israelieni respectă Șabatul și legile kashrut-ului, dar toți respectă IDF-ul. Sionistul este puternic, se plimbă cu mitraliera pe umăr prin mall, ce îi trebuie lui Dumnezeu? Dumnezeu e invocat numai atunci când vine vorba de justificat colonizarea Palestinei, în rest, cine are timp pentru asemenea prostii? Dă cheeseburgerul ăla încoace, mai bine.

Sionismul s-a născut ca o revoltă față de iudaism. Odată cu emanciparea Europei, unii evrei au hotărât că s-au săturat să fie slabi și neajutorați, s-au săturat să își pună nădejdea într-un Dumnezeu care i-a uitat și care oricum i-a aruncat în exil (uitând că Dumnezeu i-a scos din Egipt și ignorând faptul că exilul are un scop bine întemeiat). Astfel că sionistul a hotărât că Tora e depășită, iudaismul tradițional cu sutele lui de reguli și ritualuri nepotrivit pentru noua lume modernă din care voia să facă parte, și-a pus arma pe umăr și și-a croit noul drum, neinteresându-l că niște oameni nevinovați aveau să sufere din cauza ambițiilor sale naționaliste.

Cu timpul, religia a fost folosită ca un fel de manta pe care statul secular nou format și-a trântit-o pe umeri pentru a dobândi mai multă forță și legitimitate în ochii mai multor evrei. Însemnele religioase și-au făcut loc pe avioanele de luptă și pe documentele oficiale, numai în suflet nu au reușit să își facă loc. De „Să-l iubiți pe străin că și voi ați fost străini în țara Egiptului” cine mai are timp și chef...„Să te temi de Domnul Dumnezeul tău, să-L slujești, să te alipești de El, și pe Numele Lui să juri..” haida de. Cum să se teamă israelianul, când are cea mai puternică armată din regiune?

Astăzi, politicianul israelian se folosește de religie după bunul plac, pentru a servi intereselor sale. Astăzi, politicianul israelian rostește cu nonșalanță vorbe ca „Tora”, „Dumnezeu”, vorbe care nu au pentru el nicio însemnătate. Că zice „Tora” sau că zice „cartof prăjit”, tot aia e. La fel de necutremurat îi rămâne sufletul, la fel de nemișcată inima. De ce am avea pretenția ca politicianul israelian să respecte religia musulmană (sau orice altă religie), când el nu respectă nici măcar religia iudaică? Pentru politicianul israelian, a fi religios e un costum de Purim, la fel ca Batman. Pentru politicianul israelian a fi religios e o mască pe care ți-o pui pe chip sau ți-o dai jos în funcție de cum dictează interesul de moment. Politicianul israelian nu înțelege că religia se trăiește, e o stare a ființei 24/7. E ca o a doua piele care fuzionează cu pielea ta naturală și devine una. Nu o mai dai jos. Așa trăiești și așa mori. A fi religios înseamnă a-L trăi pe Dumnezeu. Înseamnă a fi în permanență conștient că tot ce faci și ești există deoarece există un Dumnezeu care permite asta. Deoarece există un Dumnezeu care, în infinita Sa iubire și milă îți permite să închizi ochii seara și să-i deschizi dimineața, să-ți întinzi membrele, să te ridici și să stai pe două picioare, să te îmbraci, să te speli pe mâini, să îți golești intestinele, să bei, să mănânci, să umbli și așa mai departe. A fi credincios înseamnă a fi în permanență recunoscător pentru toate acestea. Înainte de a-și spăla mâinile pentru prima dată dimineața, un evreu credincios spune o binecuvântare în care îi mulțumește lui Dumnezeu că i-a dat porunca de a-și spăla mâinile. Înainte de a bea o gură de apă, evreul credincios îi mulțumește lui Dumnezeu că i-a dat posibilitatea de a sorbi gura aia de apă. Înainte de a mânca un fruct, evreul credincios spune altă binecuvântare. Înainte de a mușca dintr-o coajă de pâine, evreul credincios spune o alta, mulțumind pentru pâinea aceea. Și ce este o binecuvântare sau o rugăciune? Este a vorbi cu Dumnezeu, este a avea o relație cu Dumnezeu, înseamnă a-L trăi pe Dumnezeu. Înainte de a-și părăsi casa, evreul credincios sărută mezuzah de pe tocul ușii sale, mezuzah care conține vorbe sfinte, cuvintele lui Dumnezeu. Și de ce evreii credincioși își pun mezuzah la ușă? Deoarece trebuie să fie în permanență înconjurați de Tora, de cuvântul lui Dumnezeu. Un om care simte în permanență nevoia de a fi in relație cu Dumnezeu nu poate comite acte ce contrazic grav voința lui Dumnezeu. Un astfel de om nu își poate bate joc de religie. Un astfel de om nu își bate joc de simbolurile religioase. Desigur, cineva ca Avigdor Lieberman, fostul bodyguard/actual ministru al apărării nu are cum să știe lucrurile acestea, drept pentru care a găsit de cuviință să se costumeze în evreu haredi de Purim, punându-și o kippah neagră pe cap și niște peyos (perciuni) falși și îmbrăcând o uniformă IDF, ridiculizând astfel evreii ultra-ortodocși care refuză să servească în armata israeliană. Atunci când respecți o religie, o respecți de la A la Z, cu tot ce implică ea: teologie, ritual, simboluri religioase. Nu ne batem joc de kippah, nu ne batem joc de peyos, nu ne batem joc de ritualuri, nu ne batem joc de evreii religioși, nu ne batem joc de Torah. Însă în statul Israel nu este problemă când cineva își bate joc de aceste lucruri sacre, problema e când cineva critică politica Israelului și IDF-ul.

Liderul de stânga al Uniunii Sioniste, Avi Gabbay spunea cu ceva timp în urmă că evreii israelieni au uitat cum să fie evrei. De fapt liderul laburist îi îndemna pe israelieni să fie și mai sioniști, căci în logica „de partid” (să fim serioși, în Israel e un singur partid, diversitatea politică e o glumă proastă) a fi evreu este egal cu a fi sionist. De fapt israelienii au uitat să fie evrei din momentul în care a fost creat statul Israel. În momentul în care evreii au devenit israelieni, au încetat să mai fie evrei. Odată cu formarea noului stat, Israelul l-a înlocuit pe Dumnezeu și sionismul a înlocuit Tora. Așa că e inutil să ne întrebăm, așa cum am făcut-o eu inițial, revoltată de vorbele grave rostite, fie și la nervi, de Yoav Kish, oare cum ar reacționa israelienii dacă cineva le-ar sugera să schimbe cuvântul „Dumnezeu” din rugăciunea lor de căpătâi, Shema Yisrael...e inutil să ne întrebăm, deoarece israelienii l-au înlocuit pe Dumnezeu de mult. Din rugăciuni, din viață, din suflete.

Ierusalimul cui?

după prof. R. J. Zwi Werblowsky, ”The Meaning of Jerusalem to Jews, Christians, and Muslims”


O modalitate prin care oamenii au experimentat și cristalizat sentimentul sacralității a fost prin relația lor cu spațiul. Există pământuri sfinte -- pământuri considerate sfinte prin virtutea legăturii ce conectează grupuri de oameni la pământul pe care aceștia trăiesc. Este o legătură de recunoștință și iubire care adesea și de multe ori imperceptibil, se transformă în venerare. Există locuri sfinte care sunt diferite de pământuri sfinte, locuri unde divinul devine manifest, într-un fel sau altul, pentru ochii oamenilor și care sunt adorate și prețuite ca lucruri concrete, tangibile; mărturii ale realității divinului devenit vizibil în experiențele sau tradițiile teofaniilor, revelațiilor, miracolelor sau vieților oamenilor sfinți, definite spațial. Există orașe sfinte, care sunt diferite de locurile sfinte: orașe care și-au dobândit sfințenia ca rezultat al circumstanțelor și evenimentelor, sau există orașe care sunt sfinte deoarece, fie în teorie, fie în practică, au fost construite pentru a reflecta realitatea cosmică -- un soi de reflexie spațială microcosmică a cosmosului și a pământului său sacru așa cum este conceput și exprimat în tradiția mitologică.

Există orașe care sunt sfinte deoarece găzduiesc și posedă un obiect sfânt sau un altar. Mecca, Lhasa, Angkor, Roma și multe altele. Un exemplu modern este Tenri, în Japonia, care este un oraș sfânt nu doar pentru că este construit în jurul „buricului pământului”, sacrul kanrodai, ci și pentru că este construit potrivit unei căi divine.

Ierusalimul este oraș sfânt pentru trei mari religii. Ce a însemnat și ce înseamnă el pentru evrei, creștini și musulmani, care este natura legăturii lor cu acest oraș, care sunt originile caracterului său sacru sunt întrebări mai relevante poate ca oricând.

Pentru musulmani, Ierusalimul este al-Quds („Cel Sfânt”). Realitatea credinciosului musulman nu este neapărat aceeași cu realitatea istoricului. Pentru istoricul necredincios, realitatea este că profetul Mohamed nu a pus piciorul în Ierusalim. Statutul sacru al Ierusalimului în islam derivă parțial din creștinism și iudaism. Multe dintre ideile centrale ale islamului -- monoteismul, ziua judecății, responsabilitatea morală a omului pentru acțiunile sale -- se datorează moștenirii evreiești și creștine. Coranul adoptă și acceptă poveștile patriarhilor așa cum au fost trasate de iudaism și creștinism. Sfințenia Ierusalimului face parte din această moștenire și într-adevăr, direcția originală a rugăciunii (qibla) nu era către Mecca, ci către Ierusalim. Nu este locul și momentul potrivit pentru a discuta schimbarea direcției rugăciunii musulmane, există destulă literatură istorică și teologică pe tema aceasta. Există însă un faimos pasaj în Coran, sura 17:1, care merită atenție: „Mărire Celui ce l-a purtat în noapte pe robul Său de la Moscheea cea Sfântă la Moscheea cea Îndepărtată cu împrejmuirea pe care am binecuvântat-o ca să-i arătăm din semnele Noastre.” Aceste cuvinte au fost interpretate, de la începutul islamului, ca descriind miraculoasa călătorie (isra') a profetului Mohamed de la Mecca la Ierusalim, de unde s-a urcat la ceruri (mi'radj).

De-a lungul timpului, moscheea Al Aqsa a devenit identificată drept „moscheea cea îndepărtată” din sura 17:1. Esența poveștii, cu relevanță pentru subiectul de față, ar putea fi formulată în felul următor: nu există zboruri directe de la Mecca spre ceruri; trebuie să faci o escală la Ierusalim. Prin această interpretare și această fuziune dintre isra' și mi'radj, islamul s-a legat de sfințenia tradițională a Ierusalimului în iudaism și creștinism și a integrat această moștenire în propriul său sistem religios.Capturarea Ierusalimului de către Kalif Omar în 638 a jucat un rol esențial în dezvoltarea acestei credințe și tradiții și a fost întărită odată cu construirea Domnului Stâncii în 691 e.n. și a moscheei Al Aqsa în 705 e.n. Pentru islam deci, orașul Ierusalim este sfânt deoarece conține un altar, un loc sfânt, locul -- potrivit tradiției -- de unde Mohamed s-a înălțat la ceruri.

Dacă în creștinism realitățile istorice (viața și moartea lui Isus) au creat realități religioase (învierea și înălțarea la ceruri) și ambele s-au combinat pentru a crea locuri sfinte, în cazul islamului, lucrurile stau exact invers. Credințele și pietatea au creat realități religioase, care, la rândul lor, au produs realități istorice care pentru credincios sunt la fel de solide ca orice altă realitate. Mai ales în islam, care nu face distincția între sferele religioase și seculare (inclusiv politice), așa cum face creștinismul, realitățile religioase au implicații cu consecințe legitime în sfera politică. Acest lucru rămâne adevărat chiar atunci când dimensiunea religioasă este supusă abuzului și manipulării în scopul intereselor pur politice.

Creștinismul posedă, după cum spuneam, realitățile istorice: nașterea, viața, crucificarea, moartea lui Isus. Pentru creștini Ierusalimul este sfânt datorită lucrurilor care s-au întâmplat acolo. Însă creștinismul a dezvoltat și o imagine abstractă a Ierusalimului, o imagine cerească a acestuia. Creștinii s-au concentrat asupra unei forme platonice a Ierusalimului ceresc care a servit pentru a transforma Ierusalimul terestru într-un memento despre Ierusalimul din ceruri. Adevărata casă a creștinului este Ierusalimul ceresc. Asta nu înseamnă că un bun creștin trebuie să ignore sau să disprețuiască Ierusalimul terestru, dar pentru el, adevăratul Ierusalim terestru, care este unit cu cel din ceruri, este oriunde este trăită o viață creștină exemplară. Noul Testament dezvăluie o puternică tendință spre „de-teritorializare” a conceptelor de sfințenie și, în consecință, o dizolvare a noțiunilor localizate spațial. Nu Templul este centrul, ci Hristos; nu Orașul Sfânt sau Pământul Sfânt sunt cele ce constituie o „zonă” de sacralitate, ci noua comunitate, trupul lui Hristos. Sfântul Augustin a promovat această de-teritorializare a Ierusalimului. În Ioan 7:37, Isus spune „Dacă cineva însetează, să vină la Mine și să bea”, iar Sf. Augustin scrie că aceste vorbe nu se referă la o călătorie într-un loc fizic, ci la o călătorie a spiritului, a inimii.

Imnologia creștină este aproape în mod exclusiv celestă. Însă mereu a existat în creștinism un conflict asupra tendinței de-teritorializării. După Augustin, unii creștini, protestanții mai ales, s-au concentrat din nou asupra Israelului ca pământul sfânt unde s-au petrecut toate evenimentele majore ale creștinismului și unde trebuie să se întâmple lucrurile viitoare înainte de a doua venire a lui Isus. De exemplu, pastorul evanghelic John Hagee și adepții săi au o viziune teritorială literală a Ierusalimului, la fel ca evanghelicii americani în general. Asta îi face să fie suporteri înfocați ai sionismului, deși pentru ei toți evreii care nu se vor converti la creștinism vor arde în iad. Iar cum aproape jumătate dintre evreii israelieni nu sunt religioși, nu cred în Dumnezeu, viziunea cu arsul în iad nu pare să-i deranjeze câtă vreme beneficiază de suportul politic al sioniștilor creștini.

În tradiția evreiască, Ierusalimul nu face parte din perioada de la Avraam până la ieșirea din Egipt; David este primul care a transformat Ierusalimul într-un centru religios și într-un simbol al unificării naționale a poporului lui Israel. Cuvântul Ierusalim sau Yerushalayim în ebraică, nu este menționat în cele cinci cărți ale lui Moise și apare pentru prima dată în cartea lui Ioșua. Sunt menționate cele două jumătăți ale numelui, dar nu unificate. Yerushalayim, spune tradiția evreiască -- mai precis Muntele Templului -- a fost locul unde Avraam aproape că și-a sacrificat fiul, pe Isaac. După ce a apărut un înger care i-a spus să nu își sacrifice unicul fiu, textul Genezei spune: „Avraam a pus locului aceluia numele: «Domnul va purta de grijă.» De aceea se zice şi azi: «La muntele unde Domnul va purta de grijă.»” În ebraică verbul care a fost tradus prin „a avea grijă” este „lir'ot”, adică „a vedea”  („va vedea” =  „yireh”)

Cum se numea orașul înainte ca Avraam să îl redenumească Yireh? Trebuie să mergem puțin în urmă. După ce l-a salvat pe Lot din captivitate, Avraam a fost întâmpinat cu pâine și vin de către „Melchisedec, regele Șalemului.” O tradiție străveche spune că Melchisedec era de fapt unul și același cu Șem, fiul lui Noe, și că Șalem era acel loc pe care Avraam avea să-l redenumească Yireh. Deci Șalem este a doua jumătate a numelui: Yireh + Șalem = Yerushalayim. Midrașul ne dezvăluie procesul prin care Yireh și Șalem s-au unit într-un nume. „Spune Cel Sfânt, binecuvântat fie Numele Său, «Dacă voi numi locul Yireh, așa cum a făcut Avraam, bunul Șem se va plânge. Dacă am să mă refer la el ca la Șalem, bunul Avraam se va plânge. Mai bine îi spun Yerushalayim, iar numele va cuprinde felul în care era numir de amândoi: Yireh Șalem».”

La un nivel mai profund, Yireh Șalem înțelesul de „smerenie totală” (yirah înseamnă smerenie și teamă în ebraică). Sufletește, Ierusalimul nu este numai un petec de pământ sau un punct pe hartă. Este un loc special ce există în fiecare din noi, un loc unde suntem una cu Dumnezeu, profund acordați la prezența Sa. Yireh Șalem (sau Ierusalim) înseamnă deci, „smerenie totală”, o stare de beatitudine absolută în care omul este conectat la Dumnezeu.

Probabil că episodul întâlnirii dintre Avraam și Melchisedec, preotul-rege al Șalemului reflectă o ideologie ulterioară, post-davidică. Cert este că David a făcut din Ierusalim simbolul tranziției de la popor la națiune-stat. În cuvintele profesorului Shemaryahu Talmon, „Ierusalimul a devenit deci, simbolul și cea mai semnificativă expresie de tranziție de la «popor» la formarea unei «națiuni» și a unui «stat». Dar niciodată nu a fost supus și identificat cu noul fenomen social și deci, atunci când statul a încetat să existe, Ierusalimul nu și-a pierdut din importanța și valoarea simbolică pentru poporul evreu. Orașul, care în antichitate a suferit o transformare decisivă a semnificației sale, putea cu ușurință să se adapteze și readapteze la diversele situații istorice. De fapt, a făcut acest lucru vreme de multe sute de ani, fără să își piardă prestigiul și valoarea simbolică acordată de către David.” Într-adevăr, uluitorul și crucialul -- din punct de vedere istoric -- aspect al poveștii este profunzimea și tenacitatea cu care „conștiința Ierusalimului” a prin rădăcini în sentimentul, credința și teologia israelită. Ierusalimul era orașul pe care Dumnezeu l-a ales și acest aspect făcea parte atât din legământul lui Dumnezeu cu poporul Său, cât și din legământul Său cu David și sămânța sa, și era la fel de permanent ca legământul Lui cu Natura. (Ieremia 31:34-39; 33:14-26)

Sensul Ierusalimului așa cum acesta a determinat înțelegerea de sine și conștiința istorică evreiască este zugrăvit în Profeți și în Psalmi. Ierusalimul și Sionul sunt sinonime, iar acestea au ajuns să însemne nu numai orașul, ci și pământul ca întreg și poporul evreu ca întreg. Aceste echivalări simbolice sunt o trăsătură permanentă a experienței evreiești încă din zilele psalmistului. Identificarea Sionului și Ierusalimului cu mama văduvită și îndurerată, care într-o zi se va bucura când copiii săi se vor întoarce la ea este unul din motivele imagisticii tradiționale evreiești. Scopul acestui articol nu permite nici măcar o sumară trecere în revistă a rolului Sionului sau al Ierusalimului în liturghia evreiască zilnică, în binecuvântările de după mese și în poezia și scrierile omiletice ale iudaismului medieval. Însă ce merită subliniat este rolul semantic al unui termen geografic ce numește o entitate istorică, dar într-un asemenea mod încât istoria rămâne ancorată într-un centru concret, geografic, atât în termeni ai originii (legământul pământului promis și orașul ales) și catastrofei și suferinței ulterioare (exilul, împrăștierea) cât și ai eshatologiei (restituirea și întoarcerea viitoare). Tradiția rabinică a preluat și dezvoltat și ea propria-i noțiune de Ierusalim ceresc. Dar prioritățile rabinice sunt inversate, dacă le comparăm cu schema creștină, unde tinde să domine simbolismul Ierusalimului ceresc. Devotamentul liturgic, pietatea populară, simbolismul religios și speranța mesianică -- inclusiv în formele secularizate din secolele al 19-lea și 20 -- sunt direcționate în primul rând spre Ierusalimul pământean ca simbol al regrupării, în această lume, a poporului pe pământul său promis.

Tradiția rabinică inversează cosmologia apocaliptică obișnuită, potrivit căreia Ierusalimul nu este decât o reflecție a celui ceresc. Midrașul spune: „...veți vedea că există și un Ierusalim deasupra, care corespunde Ierusalimului de dedesubt. Din pură dragoste pentru Ierusalim, Dumnezeu și-a făcut un Ierusalim în ceruri, pentru El.” Cu alte cuvinte, Ierusalimul pământesc nu reflectă un arhetip ceresc, nici nu își derivă semnificația din faptul că oglindește o realitate celestă. Potrivit acestei tradiții, împlinirea spirituală nu poate fi obținută minimalizând sfera istorică cu realitățile sale materiale, sociale și politice. Ierusalimul ideal, restaurat, al viziunii lui Ieremia este un oraș, nu un centru politic, forfotind de oameni și viață. „Căci dacă lucraţi după cuvântul acesta, vor intra pe porţile casei acesteia împăraţi care stau pe scaunul de domnie al lui David, suiţi în care şi călare pe cai, ei, slujitorii lor şi poporul lor.” (Ieremia 22:4)

Pentru a-l cita încă o dată pe profesorul Shemaryahu Talmon, „În orice caz, chiar în punctul de apogeu al dezvoltării sale, ideea Ierusalimului celest așa cum a fost conceput de gânditorii evrei și chiar de către mistici, nu a pierdut niciodată legătura cu realitatea concretă. O fibră categorică a lumescului prezent pare să pătrundă religia evreiască normativă în toate ramificațiile sale.” Cea mai timpurie referire la un Ierusalim ceresc din literatura talmudică, pune următoarele cuvinte în gura lui Dumnezeu: „Nu voi intra în Ierusalimul ceresc până nu voi fi intrat mai întâi în Ierusalimul pământesc.”

Dacă este adevărat că termenii sinonimi Ierusalim și Sion au simbolizat realitatea istorică a unui popor și legătura sa cu un pământ, poate ne putem apropia de a înțelege etapele moderne, secularizate ale istoriei acestui popor. Mișcarea națională evreiască nu și-a luat numele de la o țară sau de la un popor, ci de la un oraș: sionism. Imnul mișcării sioniste, care în 1948 a devenit imnul național al Israelului, vorbește de „ochiul ce privește către Sion” și de speranța milenară de reîntoarcere pe „pământul Sionului și al Ierusalimului.” Imnul, ha-Tiqva („Speranța”), nu este poezie de calitate într-adevăr, dar cu toate ciudățeniile și sentimentalismul său, reușește să capteze conștiința esențială a poporului evreu, și anume că există o legătură indisolubilă cu pământul și că în centrul acestei legături se află Sionul, Orașul lui David. Ierusalimul și Sionul au devenit termeni geografici dincolo de geografie, dar nu fără geografie. Este o existență care pentru evreii religioși are dimensiuni religioase, dar care a putut fi reformulată de evreii seculari pentru sionism.

Ierusalimul, care a tot fost numit (din intenții lăudabile dar cu puțină justificare filologică sau chiar istorică) „orașul păcii”, a văzut poate mai multă vărsare de sânge, mai multe războaie, ură, cuceriri și conflicte distrugătoare ca orice alt oraș. Astăzi, argumentele și simbolurile religioase sunt puse în slujba intereselor și aspirațiilor politice și sunt folosite în ciocnirea dintre naționalismele conflictuale. Nicio experiență religioasă sau istorică, oricât de autentică și genuină, oricât de normativă pentru grupul care o afirmă, nu poate pretinde valoare și validitate normativă pentru posesorii altor experiențe, având propriile și distinctele lor articulări simbolice. Într-un anumit sens, există o diferență crucială între relația evreiască cu Ierusalimul, pe de o parte, și relația creștină și islamică pe de altă parte. Diferența a fost exprimată lucid de profesorul Krister Stendahl, care a scris că „Pentru creștini și musulmani, termenul de loc sfânt este o expresie adecvată a ceea ce contează. Aici sunt locuri sacre, sfințite de cele mai sacre evenimente, aici sunt locurile de pelerinaj, pe acest loc se concentrează cel mai fervent devotament religios. Iudaismul e diferit. Locurile sacre ale iudaismului nu au altare. Religia iudaică nu este legată de locuri, ci de pământ, nu de ceea ce s-a întâmplat în Ierusalim, ci de Ierusalimul însuși.”

Tradiția creștină a păstrat, într-adevăr, mare parte din amplitudinea și multe rezonanțe biblice ale cuvântului Ierusalim, deși cu mutațiile cauzate de „de-teritorializarea” creștină a conceptului, o mutare a accentului de pe centrul geografic pe centrul personal și -- mai general -- o orientare către categoriile universale ale persoanelor și comunității. Accentul cade pe Ierusalimul ceresc, Ierusalimul terestru fiind mai mult un memento al evenimentelor sacre petrecute aici. Deci, dacă nu cumva biserica va cădea din nou într-o mentalitate de tip cruciat, nu se prea pot naște conflicte politice.

Și cazul islamului este diferit. Faptul că un istoric non-musulman va considera legătura musulmană cu al-Quds ca bazată pe simpla legendă, este irelevant. Al-Quds, dimpreună cu tradițiile isra' și mi'radj, este adânc înrădăcinat în inima credinței și pietății musulmane. Este parte din supremul eveniment al istoriei religioase islamice. Dar acest lucru are și implicații politice: deoarece islamul nu a pretins niciodată să facă același tip distincții între sfera religioasă și cea seculară atât de caracteristice tradiției creștine. De aceea, interesele politice musulmane în Ierusalim nu au avut niciodată izul de ipocrizie pe care îl au adesea pretențiile creștine asupra orașului. Este adevărat că pentru islam Ierusalimul nu este un oraș sfânt în sensul evreiesc al expresiei. Strict vorbind, este vorba de un loc sfânt în Ierusalim. Dar simplu fapt că nobilul haram, „împrejmuirile cu care am fost binecuvântați” se află acolo, creează un motiv aproape natural pentru a face parte din dar al-Islam. Deși poate că argumentul și-a pierdut o parte din dimensiunea genuin religioasă (luând în calcul mărturisita calitate seculară a naționalismului arab modern împărtășit de arabi creștini, musulmani și revoluționari anti-musulmani), farmecul sacralității Ierusalimului este încă suficient de puternic încât să stârnească entuziasm și să inflameze pasiuni.

Pentru poporul evreu, după cum am văzut, Ierusalimul nu este un oraș ce conține locuri sfinte sau comemorează evenimente sacre. Orașul ca atare este sfânt și a servit, vreme de cel puțin două milenii și jumătate, drept simbol al existenței istorice a unui popor vânat, umilit, masacrat, dar care niciodată nu și-a pierdut speranța reîntoarcerii sale. Ierusalimul și Sionul au devenit locul și numele speranței și sensului existenței evreiești și al continuității sale din zilele în care, potrivit textelor biblice, Dumnezeu a vorbit despre un loc pe care l-a ales până în zilele unei întoarceri de care, oricât de improbabilă ar părea, evreul nu s-a îndoit niciodată. Înțelegând funcția simbolică a Ierusalimului în tradiția evreiască, putem vedea că până și folosirea seculară a acestui simbol are un dram de legitimitate. Când evreii seculari spun „Ierusalim”, este, mutatis mutandis, la fel ca în faimosul discurs al lui de Gaulle după ce a eliberat Parisul -- Parisul însemnând Franța și poporul francez, istoria sa, agonia sa și eliberarea sa.

Am ales intenționat acest ultim exemplu, deoarece există ceva tulburător în legătură cu el. Putem folosi acum, în secolul în care ne aflăm, simboluri religioase și/sau secularizate care pot cu ușurință deveni sloganuri politice trăgându-și o dubioasă vitalitate din rădăcinile lor mitologice? Ne putem angaja în politici constructive și responsabile din punct de vedere moral făcându-ne prizonierii simbolismului, oricât de venerabil și sfânt? Astăzi, la nivel politic și internațional, Ierusalimul nu mai e un simbol al sfințeniei și păcii, cât al conflictului și al aspirațiilor rivale. Cei ce iubesc Ierusalimul și îi doresc pacea și mai ales cei ce se numesc copiii lui Avraam și pentru care cuvântul „Ierusalim” încă este încărcat de înțelesuri adânci, cu siguranță nu vor uita că parte din sensul întipărit în inima cuvântului Yerushalayim/al-Quds a fost exprimat cu mai bine de două milenii și jumătate în urmă de profetul Isaia (1:27): „Sionul va fi mântuit prin judecată, şi cei ce se vor întoarce la Dumnezeu în el vor fi mântuiţi prin dreptate.”