Naziștii vechi și noi

  

Există un film de Woody Allen, ”Manhattan” se numește, e din 1979. Și dăm peste un dialog în filmul ăsta, în care personajul lui Woody Allen (care și regizează și joacă în film), Isaac, îi spune unui alt personaj că a citit cum că în New Jersey se adună niște naziști pentru un protest. Și că ar trebui să se strângă mai mulți, cu cărămizi și bâte de baseball, ca să le explice naziștilor care-i treaba. La care, personajul celălalt spune „A apărut în Times un articol devastator pe tema asta, o satiră dură.” Iar personajul lui Woody Allen îi dă replica, „Sigur, e bine și cu satira, dar când vorbim de naziști, cărămizile și bâtele de baseball sunt mai elocvente.” E un dialog care în general a stârnit râsul. Nimeni nu l-a criticat pe Woody Allen pentru replicile astea, nimeni nu l-a făcut anti-german, nimeni nu i-a reproșat că incită la violență. Eh, revenim în 2021. Scenariul e următorul: niște tipi, întâmplător israelieni, se îndeletnicesc cu următoarele: susțin genocidul și politicile de expulzare a altor tipi, să le zicem palestinieni, de pe teritoriul unde aceștia trăiesc de secole. Susțin rasismul instituționalizat, discriminarea, sunt de acord ca 2 milioane de oameni să fie închiși într-un țarc uriaș din care nu iese și unde nu intră nimeni, unde au apă potabilă și energie electrică cu țârâita, fără prea multă mâncare și medicamente, fără posibilitatea de a munci, de a merge la școală în condiții decente, fără posibilitatea de a se trata pentru boli grave, cum e cancerul. Este deplasat să îi comparăm pe tipii ăștia care susțin politicile de tip apartheid și anihilare a unei populații, cu naziștii? Din punctul de vedere al mai multor jurnaliști israelieni, cum sunt Gideon Levy și Amira Hass, cine susține genocidul, fie el și lent, întins pe parcursul a mai bine de 70 de ani și epurarea etnică este nazist, fascist. Iar respectatul intelectual israelian Yeshayahu Leibowitz, evreu religios pe deasupra, într-un interviu din 1990, avertiza că Israelul a devenit „un stat iudeo-nazist.”

 

Deci niște astfel de tipi se adună la New York să își manifeste în stradă susținerea față de asemenea de practici. Alți tipi, care se opun fascismului și genocidului, se întâlnesc cu un astfel de tip și îl zguduie puțin mai tare. Iar presa urlă: antisemitism! De ce este ok ca în anii 40 un nazist sau un susținător al naziștilor, ce participă la un marș de susținere a lui Hitler, să fie întâmpinat cu cărămizi și bâte de baseball, iar în 2021, un tip ce are aceleași apucături ca naziștii sau îi susține pe cei cu aceleași apucături ca naziștii trebuie întâmpinat cu panseluțe și garoafe sau cel mult ignorat? E simplu, pentru că individul din 2021 este evreu sionist, iar aceștia sunt mai presus de orice: de lege, de morală. Un nazist nu are drepturi și e foarte bine că își ia un șut în fund sau o bâtă de baseball peste picioare, dar un evreu care susține practici naziste nu poate fi atins nici cu o pană. Nu susțin violența, dar îmi este imposibil să trec cu vederea ipocrizia și standardul dublu. Iar în același timp, în Israel, evreii pot scanda „moarte arabilor” fără să pățească nimic, fără ca presa internațională să se revolte, fără ca opinia publică să ia foc. De ce? Pentru că sunt evrei, iar a fi evreu a ajuns a fi echivalent cu intangibil. De aceea și duce Israelul politica pe care o duce, pentru că i se permite. Ești evreu? Beneficiezi de licența de a ucide, a fura teritorii, a da oamenii afară din case, a teroriza, a discrimina, a face unor oameni nevinovați ceea ce Germania nazistă le-a făcut lor. De ce? Doar pentru că a existat Holocaustul iar de atunci, evreul a devenit victima supremă. Nimeni nu suferă ca evreul, nimeni nu este dicriminat ca evreul, el deține monopol asupra suferinței. Iar dacă faci cunoscute aceste lucruri ești etichetat ca antisemit. Eu voi fi etichetată ca antisemită pentru articolul ăsta. Este un instrument menit să reducă oamenii la tăcere, o minciună folosită pentru a întoarce realitatea cu susul în jos, pentru a transforma susținătorii statului Israel în victime și pentru a culpabiliza adevăratele victime, dând vina pe ele pentru propria suferință. Iar dacă permitem ca această minciună să treacă necontestată, ajutăm Israelul să scape cu mâinile curate. Nu veți găsi lucrurile acestea în presa mainstream, pentru că ea este preocupată să nu rănească sensibilitățile evreiești. Cu atât sunt mai de respectat evreii, israelieni sau nu, care denunță crimele Israelului și spun faptelor pe nume.

Ascultă, Israele...

  

Statele Unite și celelalte țări se comportă ca și când Israelul merită tratamentul special care i se acordă, doar pentru că acesta a suferit în trecut. Dar sunt atâtea populații care au avut de îndurat genocide și nenorociri. Și cu toate acestea, nu beneficiază de regimul unic ce se aplică Israelului. Iar aici ne lovim de încă un mit speculat din plin de statul sionist -- acela că nu există catastrofă mai mare decât Holocaustul. Dar cum rămâne cu genocidul americanilor nativi? Cu genocidul armean? Cum rămâne cu cel din Cambodgia sau cu cel din Rwanda? Dar cu era stalinistă? Hitler este considerat cel mai mare criminal din istorie, dar de Mao Zedong și cele 65 de milioane de chinezi care au murit ca urmare a politicilor sale s-a auzit? Dar de regele Leopold al Doilea al Belgiei și genocidul din Congo ne mai aducem aminte? 

 

Profitând de faptul că el dictează tonul discursului internațional privind istoria fondatorilor săi, Israelul se comportă precum un copil răsfățat. Dacă bate din picior și plânge, întreaga planetă se oprește din mers și caută să-l îmbuneze. „Vai, dar ce s-a întâmplat??” Ce să se întâmple? Ce se întâmplă de obicei. Israelul calcă palestinienii în picioare, le dărâmă casele, îi alungă de pe pământurile lor, îi bate și-i arestează fără motiv sau pe motive închipuite, îi omoară sau îi schilodește, după care tot el urlă că a făcut buba. Și o lume întreagă lasă totul, să alerge cu sufletul la gură și să pupe genunchiul sionist, ca să treacă. 

 

Aproape amuzant este felul în care Israelul se miră că nu este iubit de locuitorii săi palestinieni sau de cei din teritoriile palestiniene ocupate. Israelul ar vrea, dacă se poate, să facă ce-l taie capul, să îi umilească și să îi asuprească pe palestinieni, dar aceștia să se poarte frumos cu el, să nu-l urască, eventual să îi cânte și ode. Iar când acest lucru nu se întâmplă, dă vina pe faptul că palestinienii ar fi îndoctrinați de mici și învățați să-l deteste. Dragă Israele, cum să-ți explic, palestinienii nu au nevoie să îi învețe cineva să te urască, pentru ei e suficient să scoată capul pe fereastră sau să dea piept cu realitatea ocupației, pentru a te urî. Nu, nu îi învață nimeni să nutrească sentimente ostile față de tine, tu îi înveți, prin comportamentul tău. Atunci când ocupi și colonizezi pământul pe care oamenii trăiesc de secole, ar cam fi cazul să te aștepți ca aceștia să nu te aibă la suflet. Atunci când îi discriminezi prin legi și politici de stat, îi forțezi să te urască. Atunci când dai buzna în casele lor în miez de noapte, când le răscolești locuințele ca unor infractori, când iei pe sus tinerii sau chiar copiii și îi arunci în temniță fără a formula o acuzație oficială și fără a le asigura un proces just, îi înveți să te urască. Nu, nu e nevoie să-i învețe părinții lor, o faci tu, atunci când le demolezi casele, când le smulgi măslinii din rădăcini, când le omori animalele, cînd îi ataci în timp ce se roagă la moschee. Copiii palestinieni nu au nevoie să li se toarne propagandă pe gât pentru a manifesta aversiune față de tine, Israele, ei se nasc pe teritoriu ocupat, se nasc printre bombe care ucid sau buldozere care distrug. Ei ies afară din casă și se lovesc de realitatea punctelor militare de control. Ei vor să meargă la Ierusalim să se roage dar află că nu au voie, pentru că nu au buletinul potrivit. Pentru ca ei să-și poată vizita rudele din Gaza, au nevoie de permis de la tine, Israele. 

 

Însă tu trebuie că știi ce înseamnă propaganda, doar ai un minister care se ocupă cu asta. Doar pe propagandă și mit ai fost întemeiat. Îndoctrinarea sionistă a tinerilor evrei începe devreme. De mici sunt învățați că arabii sunt dușmanii și că trebuie uciși. Istoria care li se predă nu are legătură cu realitatea, ci cu miturile sioniste. Acești tineri au creat o societate extremistă, care se folosește de orice mijloace pentru îndeplinirea scopurilor sale. Iar odată ce o astfel de societate a prins rădăcini, este foarte greu de restructurat. 

 

Iar dacă israelienii au învățat ceva este să se folosească de antisemitismul real sau închipuit, în favoarea lor. Antisemitismul a stat la baza fondării statului Israel. Evreilor li s-a spus că au nevoie de un stat al lor, unde să fie departe de discriminările și persecuția cu care se confruntau în Europa la sfârșit de secol 19, început de secol 20. Însă acest stat a fost clădit pe sânge, cu prețul suferinței palestiniene. Evreii care au emigrat în Palestina istorică nu s-au mulțumit să trăiască laolaltă cu cei care deja locuiau acolo, arabii palestinieni, ei și-au pus în cap să-i expulzeze pentru a crea un stat exclusiv evreiesc. Și s-au folosit de forță și violență în acest scop. Iar acum trag din nou foloase de pe urma antisemitismului. Oricine se opune sionismului și crimelor acestuia este catalogat ca antisemit. La presiunea lobby-urilor sioniste, definiția antisemitismului a evoluat de la a defini ura față evrei la opoziția față de sionism, față de ultimul proiect colonialist al modernității. Te opui lui Netanyahu, te opui politicilor israeliene -- ești antisemit. O vorbă nu mai poți să sufli despre rasismul instituționalizat și discriminarea cu care sunt tratați palestinienii, că ți se lipește eticheta -- antisemit. Această etichetă acționează ca un pumn în gură, scopul său este de a reduce la tăcere orice critică adusă regimului de la Tel Aviv. Iar dacă antipatia față de evrei, în general, este în creștere, acest fapt este cauzat exclusiv de acțiunile Israelului și de pretenția acestuia că reprezintă evreii de pretutindeni, chiar și pe cei care nu doresc să fie reprezentați de acesta. De fapt, departe de a fi un refugiu pentru evrei, cum spunea propaganda sionistă că va fi statul Israel, acesta este cel mai periculos loc pentru evrei. Și totul este rezultatul politicilor criminale ale Israelului, al tratamentului brutal aplicat palestinienilor. Deoarece Israelul insistă că este statul evreilor, nu doar al cetățenilor israelieni, este lesne de înțeles că oamenii asociază din ce în ce mai mult evreii cu avioanele israeliene de luptă, cu soldații dotați cu cele mai noi arme și cu settlerii extremiști care urlă „moarte arabilor.” Iar politicienii speculează acest lucru, deoarece astfel pot pretinde că evreii se pot simți în siguranță numai în Israel. Iar faptul că a devenit imposibil să critici Israelul fără să suferi consecințe nu face decât să sporească antipatia oamenilor față de evrei. Este perfect normal să critici orice altă țară, mai puțin Israelul. Nimeni nu te va acuza că ești anti-francez dacă critici politicile lui Macron, nimeni nu te va acuza că ești anti-român dacă critici politicile lui Iohannis, nimeni nu te va acuza că ești anti-rus dacă critici politicile lui Putin, eh, îndrăznește să spui ceva negativ despre Netanyahu și politicile israeliene și vei vedea pe propria-ți piele ce se va întâmpla. Este incorect să amesteci evreii, istoria lor și Israelul și să faci o varză. Avem de-a face cu concepte diferite și trebuie să facem distincția între ele. Trebuie să facem distincția între iudaism și sionism, între Israelul modern, statul Israel și vechiul Israel, poporul lui Israel, între evrei și israelieni. Iar Israelul trebuie tratat ca orice altă țară, fără referiri la Holocaust sau alte masacre suferite de evrei.

Demistificând sionismul

de Yakov M. Rabkin

Cuvântul „sionism” înseamnă diferite lucruri pentru diferiți oameni. Unii îl folosesc ca pe un simbol de onoare, apărând necondiționat statul Israel. Totuși, mulți sioniști se simt ofensați când statului Israel i se spune statul sionist. Ei insistă că este un „stat evreiesc”, un „stat al poporului evreu.” Destui oameni ce se identifică drept sioniști sunt tulburați de ceea ce este și face Israelul, dar au rețineri în a exprima acest lucru în public. Alții, inclusiv destui israelieni, consideră că sionismul este principalul obstacol în calea păcii în Israel/Palestina, o cale spre un suicid colectiv. Și, în cele din urmă, în anumite cercuri cuvântul este folosit ca o insultă.

Acest articol își propune să demistifice sionismul analizând originile ideii sioniste și ale relației sale cu religia. Continuă apoi cu o privire rapidă asupra evoluției sionismului, de la un amestec de ideologii aparent incompatibile până la o poziție politică mai degrabă monolitică, așa cum este în ziua de astăzi. Articolul se încheie oferind răspunsuri la două întrebări ce preocupă mulți oameni: ce anume explică sprijinul solid pe care guvernele unor țări ca Statele Unite, Canada și alte state vestice îl oferă statului Israel și de ce respingerea sionismului și critica adusă statului Israel sunt adesea privite ca acte antisemitice.

Origini

Sionismul este un produs al istoriei europene și una dintre ultimele mișcări din istoria contemporană pornită să transforme omul și societatea. Atât sioniștii cât și opozanții lor sunt de acord că sionismul și statul Israel constituie o revoluție în istoria evreiască, o revoluție ce a început cu emanciparea și secularizarea evreilor europeni în secolele al 19-lea și 20.

Secularizarea, care a afectat mulți evrei europeni, a fost un factor necesar, deși nu suficient, ce a dus la apariția sionismului. Un alt factor important a fost rezistența față de pătrunderea evreilor în societatea europeană, care a fuzionat cu ideologia seculară a antisemitismului rasial sau științific. Spre deosebire de anti-iudaismul creștin, ce țintea spre salvarea prin convertire, antisemitismul modern îi consideră pe evrei a fi o rasă sau un popor intrinsec străin, chiar ostil Europei, populației și civilizației sale.

Secularizarea a revoluționat din interior și identitatea evreiască: evreii tradiționali pot fi distinși după ceea ce fac sau ar trebui să facă; noii evrei după ceea ce sunt. Deși practică aceeași religie, ar fi destul de îndrăzneț a presupune că evreii din Polonia, Yemen și Maroc aparțin aceluiași grup etnic, darămite urmașii israeliților biblici. Unii, precum profesorul Shlomo Sand de la Universitatea Tel Aviv, susțin că poporul evreu, ca și concept etnic, a fost pur și simplu „inventat” pentru nevoile sionismului la sfârșit de secol 19: până la urmă, e nevoie de o națiune pentru a fi naționalist.

În cuvintele răposatului profesor Yeshayahu Leibowitz de la Universitatea Ebraică din Ierusalim: „Istoricul popor evreu nu a fost definit ca o rasă, nici ca un popor al acestei sau celeilalte țări, nici ca al acestui sau celuilalt sistem politic, nici ca popor ce vorbește aceeași limbă, ci ca popor al iudaismului Torei și poruncilor sale, ca popor al unui mod de viață specific, atât pe plan spiritual cât și practic, un mod de viață ce exprimă acceptarea legământului Torei și poruncilor sale. Această conștiință și-a exercitat efectul dinspre lăuntrul poporului. I-a format esența națională; s-a menținut de-a lungul generațiilor și a fost capabilă să își păstreze identitatea indiferent de timpuri sau circumstanțe.”

Sionismul a respins definiția tradițională în favoarea uneia naționale, moderne. Astfel se face că sioniștii au acceptat viziunea antisemitică ce îi considera pe evrei o rasă sau un popor distinct și, mai mult, și-au asumat o mare parte din vina antisemitică direcționată către evrei, acuzați că sunt niște paraziți neproductivi, degenerați. Sioniștii și-au propus deci să reformeze și să izbăvească evreii de condiția lor tristă. În cuvintele profesorului Elie Barnavi, fost ambasador israelian la Paris, „Sionismul a fost invenția evreilor intelectuali și asimilați...care au întors spatele rabinilor și au aspirat la modernitate, căutând cu disperare un remediu la anxietatea lor existențială.” Totuși, majoritatea evreilor au respins sionismul de la bun început. Ei au văzut că sioniștii practic făceau jocul celor mai mari dușmani ai lor, antisemiții: cei din urmă doreau să scape de evrei, iar cei dintâi doreau să-i adune în Israel. Fondatorul sionismului, Theodor Herzl, i-a considerat pe antisemiți „prietenii și aliații” mișcării sale.

Printre multele tendințe ale sionismului, cea care a triumfat a formulat patru obiective: 1) de a transforma identitatea evreiască transnațională și extrateritorială centrată pe Tora într-o identitate națională, ca cele existente în Europa; 2) să dezvolte o nouă limbă națională bazată pe ebraica biblică și rabinică; 3) să transfere evreii din țările lor natale în Palestina; 4) să instaureze control politic și economic asupra pământului, la nevoie prin forță. În timp ce alți naționaliști europeni, ca polonezii sau lituanienii, aveau nevoie numai să smulgă controlul asupra țărilor lor de la puterile imperiale pentru a deveni „stăpâni în casa proprie”, sioniștii se confruntau cu o provocare mult mai mare încercând să realizeze primele trei obiective simultan.

Sionismul a reprezentat o rebeliune împotriva iudaismului tradițional și a cultului său al smereniei și concilierii. A fost o încercare vitează de a transforma umilul evreu pios ce se baza pe providența divină într-un israelit secular și întreprinzător bazat pe propria-i putere. Această transformare a avut un succes impresionant.

Sionismul și religia

Potrivit unei observații sarcastice a unui coleg israelian, „pretenția noastră asupra acestui pământ ar putea fi rezumată în două fraze: Dumnezeu nu există și el ne-a dat pământul ăsta.” Într-adevăr, naționalismul secular și retorica religioasă stau la baza proiectului sionist.

Sionismul a transformat rugăciunile și așteptările mesianice în apeluri pentru acțiune politică și militară. În istoria sa intelectuală a sionismului, profesorul Shlomo Avineri de la Universitatea Ebraică observă că „evreii nu relaționau cu viziunea Reîntoarcerii într-un mod mai activ decât vizualizau majoritatea creștinilor a Doua Venire...Cu toată intensitatea sa emoțională, culturală și religioasă, această legătură cu Palestina nu a schimbat rutina vieții evreiești în diaspora: s-or fi rugat evreii de trei ori pe zi pentru salvarea care va transforma lumea și îi va transporta la Ierusalim, dar nu au emigrat acolo. ” Nu au emigrat deoarece tradiția evreiască descurajează reîntoarcerea colectivă, darămite cea violentă, pe Pământul Sfânt: această reîntoarcere trebuie să fie realizată ca parte dintr-o izbăvire mesianică a întregii lumi.

Nu e de mirare că ideea sionistă a provocat opoziție imediată în rândul evreilor tradiționali. „Sionismul este cel mai teribil dușman al națiunii evreiești...Sionismul ucide națiunea și apoi pune cadavrul pe tron” proclama un proeminent rabin european cu aproape un secol în urmă. Eruditul israelian Yosef Salmon explică această opoziție: „Amenințarea sionistă oferea cel mai grav pericol, deoarece căuta să priveze comunitatea tradițională de însăși dreptul său natal, atât în diaspora cât și pe Pământul lui Israel, obiectul speranțelor mesianice. Sionismul ataca toate aspectele iudaismului tradițional: în propunerea unei identități evreiești moderne, naționale, în subordonarea societății tradiționale noului stil de viață și în atitudinea sa față de conceptele religioase de diaspora (galut) și izbăvire (ge'ulah). Amenințarea sionistă atingea orice comunitate evreiască. Era neînduplecat și multilateral și astfel întâmpinat cu opoziție fermă.

Rabinii erau și ei preocupați, cu mult înainte de declarația de independență a statului Israel, că „sioniștii vor crea în cele din urmă un iudaism al tunurilor și baionetelor care va inversa rolurile lui David și Goliat și va sfârși printr-o pervertire a iudaismului care niciodată nu a glorificat războiul și nu a idolatrizat războinicii.” Exact asta s-a întâmplat, mai ales în cadrul mișcării național-religioase care a fost motorul colonialismului sionist în teritoriile cucerite de trupele israeliene în 1967.

Altoirea simbolurilor evreiești tradiționale pe sionismul esențialmente secular, oricât de nepotrivită ar fi, este foarte potentă. Identificarea cu bazarea Israelului pe forță a crescut chiar și în rândul multor evrei religioși, în ciuda respingerii principiale a sionismului de către rabinii pe care continuă să îi respecte. Mai important, sionismul a înlocuit iudaismul ca nouă religie pentru milioane de oameni seculari și atei. Aceștia resping în mod reflexiv dezaprobarea Israelului și evită lucrurile neplăcute despre el. Crezând că se poartă ca niște buni evrei, ei prețuiesc și aclamă un ideal, Israelul virtual, la fel cum comuniștii vestici susțineau o Uniune Sovietică ideală, ce avea prea puțin de-a face cu cea reală.

În același timp, o largă varietate de evrei continuă să se opună sionismului, acuzându-l de a fi distrus valorile morale evreiești și de a fi pus în pericol evreii din Israel și de pretutindeni. Rămâne de văzut dacă fractura dintre cei ce țin ferm de naționalismul evreiesc și cei ce îl detestă se poate corecta într-o bună zi. Sau dacă, precum creștinismul înaintea lui, sionismul se va coagula într-o nouă identitate complet independentă de iudaism.

Sionismul a divizat profund evreii, dar în același timp a unit milioane de creștini evanghelici din Statele Unite și alte părți. Unii dintre ei susțin că Israelul este „mai important pentru creștini decât pentru evrei.” Pentru proeminentul pastor evanghelic Jerry Falwell fondarea statului Israel în 1948 este „cel mai crucial eveniment din istorie de la urcarea lui Isus la ceruri...Fără un stat Israel pe Pământul Sfânt nu poate avea loc a doua venire a lui Isus Hristos, nici nu poate avea loc Judecata de Apoi și nici Apocalipsa.” Coaliția Creștini Uniți pentru Israel (CUFI) susține că are mai mulți adepți decât totalul evreilor de pe glob (între 13 și 14 milioane). Majoritatea sioniștilor de astăzi sunt creștini, ceea ce nu este deloc surprinzător din moment ce însuși proiectul adunării evreilor pe Pământul Sfânt a luat naștere în cercurile protestante anglo-americane cu mult înainte ca evreii să-l adopte la sfârșit de secol al 19-lea.

Evoluția sionismului

Ideologiile politice din sânul sionismului au obișnuit să varieze de la un naționalism militant exclusiv la socialism umanist și comunism național. În timp ce primul era convins că palestinienii vor accepta colonizarea sionistă odată aflați în fața unei forțe militare copleșitoare, cel din urmă credea că eventualele beneficii ale progresului și modernizării vor duce la o unitate proletară între colonialist și colonizat. Spre deosebire de Vladimir Jabotinsky din aripa dreaptă a sionismului, care a susținut în mod deschis caracterul colonialist și deci agresiv al sionismului, majoritatea socialistă a pionierilor sioniști a refuzat să admită conflictul dintre sioniști și populația indigenă, conflict ce avea ca subiect evident pământul. Jabotinsky, un admirator al lui Mussolini, care a făcut apel la mobilizarea evreilor pentru „război, revoltă și sacrificiu,” ridiculiza iluziile social-sioniștilor și insistența lor în legătură cu „puritatea armelor.”

De fapt, accentul pe folosirea forței era aproape la fel de comun și printre sioniștii socialiști. E adevărat, mii de socialiști și comuniști din mijlocul sioniștilor de rând se opuneau ideii unui stat evreiesc pe care îl considerau reacționar și chiar fascist în anii 1920. În același timp, liderii sioniști laburiști nu aplicau principiile egalitariste imigranților arabi și evrei din țările musulmane. Socialismul nu era pentru ei decât un instrument menit a fi folosit în slujba cauzei naționalismului, nu ca valoare socială sau politică intrinsecă. David Ben-Gurion, viitorul fondator al statului Israel, declara în 1922:

„Nu căutând un mod de a ne aranja viețile conform principiilor armonioase ale unui sistem perfect de producție socio-economică vom decide linia noastră de acțiune. Unica mare grijă ce ar trebui să pună stăpânire pe gândurile și munca noastră este cucerirea pământului și realizarea acestui obiectiv prin imigrație extensivă. Restul sunt simple cuvinte și frazeologie, și -- să nu ne autoiluzionăm -- trebuie să mergem înainte conștientizând situația noastră politică: adică să conștientizăm dinamica puterii, forța poporului nostru în această țară și în afara ei.”

Potrivit lui Ze'ev Sternhell, cel mai însemnat istoric specializat în mișcările de dreapta ale Israelului, socialismul lui Ben-Gurion era inspirat de național-socialismul german al anilor ce au urmat imediat după Primul Război Mondial. În introducerea cărții sale, „Miturile fondatoare ale sionismului”, Sternhell se dă peste cap pentru a veni cu termenul „socialism naționalist” pentru a evita să numească viziunea politică a lui Ben-Gurion național-socialism. În timp ce unii sioniști deplâng dispariția „micuțului frumos Israel” al anilor '50, care a fost atât de admirat de stânga internațională, era de așteptat ca sionismul practic, ce implica dezrădăcinarea populației locale, să evolueze către naționalismul exclusiv de astăzi, departe de idealurile socialiste ce i-au entuziasmat pe pionierii sioniști.

Sprijinul vestic

Un comentator politic israelian a remarcat odată că dacă Jean-Marie Le Pen și-ar fi transferat partidul în Israel, s-ar fi trezit că ocupă poziția de centru-stânga în spectrul politic al țării. De ce se bucură Israelul de un sprijin atât de mare din partea guvernelor vestice? Unul dintre motive este migrarea puternic spre dreapta a condițiilor politice, sociale și economice în Israel. Distanța dintre bogați și săraci s-a acutizat, competiția a înlocuit solidaritatea socială și privatizarea i-a acaparat chiar și pe chibuțnici. Aceste lucruri au coincis cu măsurile de dizolvare a sistemului de ajutor social în națiunile vestice după destrămarea Uniunii Sovietice. Naționalismul etnic fățiș a revenit în scenă, mai întâi în republicile baltice și mai apoi în restul Europei. Discursul liberal egalitarist a cedat locul retoricii bazate pe excluderea „celuilalt.”

În perioada post-colonială, când nu mai era admisibil să susții superioritatea unei culturi asupra alteia, a unei religii asupra alteia, să nu mai vorbim de a unei rase asupra alteia, au apărut valori liberale. Războiul Rece a făcut rasismul nelegitim în timp ce se ducea o luptă intensivă între super-puteri pentru simpatii în Lumea a Treia. Exista rușine și regret exprimat față de fostele practici rasiste din Europa și din coloniile de pe mapamond. Sfârșitul Războiului Rece a inversat acest proces. Puteam auzi justificări pentru regimul colonialist francez, monumente ale trupelor SS înălțate în Ucraina, iar romii, africanii și asiaticii erau atacați violent în Europa. Masacre în masă au însoțit prăbușirea Iugoslaviei, în timp ce Cehoslovacia se dizolva pașnic de-a lungul liniilor etnice. Referințe la factori comportamentali „intrinsec” naționali și religioși și-au recăpătat legitimitatea în timp ce națiunile vestice se angajau în războaie împotriva Afganistanului și Irakului.

Și ajungem din nou la Israel, devenind un trendsetter în timp ce afișa un naționalism etnic, nu civic. Așa cum sioniștii nu recunoșteau că la baza fondării statului lor stătea nedreptatea săvârșită față de populația indigenă, nu aveau nici să atribuie ostilitatea dezrădăcinaților palestinieni durerii cauzate de deportările și deposedările lor. „Arabii” erau portretizați ca niște fanatici religioși plini de ură irațională sau chiar ca niște naziști moderni. Unii aveau să-i compare cu animalele și insectele, vocabularul zoologic fiind adesea întâlnit la mulți coloniști. Reacția vestică la evenimentele de pe 11 septembrie a fost să adopte narativa israeliană despre iraționala ură arabă față de progres și libertate, ostilitatea lor nativă față de valorile „iudeo-creștine.” Mai mult, Israelul a ajuns să joace un rol important ca sursă privilegiată de expertiză și echipament în „războiul împotriva terorii” dus de națiunile vestice, în timp ce erau aclamate de dreapta evanghelică ce privește acest război ca pe un vestitor al celei de-a Doua Veniri a lui Hristos.

Cu toate acestea, sprijinul vestic este fragil, deoarece suferă de deficit democratic. Opinia publică în țările ale căror guverne sprijină cu entuziasm Israelul îl consideră un pericol major în calea păcii mondiale. În timp ce în cercurile de afaceri se exprimă admirația pentru Israel, uniuni și alte asociații îl condamnă ca practicant al apartheidului și organizează campanii pentru boicotarea și sancționarea acestuia. Israelul și-a consolidat poziția de model pentru aripa de dreapta.

Este antisemitic să respingi sionismul și să critici Israelul?

Încă din 1948, când sioniștii și-au declarat independența în mod unilateral, împotriva voinței majorității populației Palestinei -- creștini, musulmani și deloc puțini evrei -- liderii israelieni au început să își facă griji cu privire la asigurarea unei majorități etnice evreiești. Au folosit o varietatea de metode pentru a încuraja emigrarea cetățenilor evrei din țările lor de origine. Din moment ce majoritatea celor ce s-au mutat în Israel au făcut-o mai degrabă din cauza amenințării antisemitismului -- real sau fals, decât din motive ideologice, antisemitismul a servit mereu interesele Israelului.

Astăzi, antisemitismul este în principal efectul secundar al conflictului din Orientul Mijlociu. Lumea asociază din ce în ce mai mult evreii cu avioanele israeliene de bombardament, cu soldații înarmați până în dinți și cu settlerii sioniști ce împânzesc ecranele TV. Totuși, autoritățile israeliene nu sunt preocupate de faptul că politicile lor față de palestinieni nasc antisemitism peste tot în lume. Dimpotrivă, ascensiunea antisemitismului le susține lor ipoteza că un evreu se poate simți în siguranță numai în Israel, deci există motive pentru a spori emigrarea.

În același timp, „vasalii Israelului” (un termen născocit de fostul ambasador israelian în Franța, Elie Barnavi, pentru așa-ziși lideri evrei) nu doar că își proclamă loialitatea față de Israel, dar și afișează cu aroganță drapelul israelian la intrarea în instituțiile evreiești, inclusiv la spitale și aziluri de bătrâni. O astfel de egalizare între Israel și cetățenii evrei ai altor țări provoacă antisemitism și naște ostilitate. Sloganul sionist standard -- al unui stat îndepărtat și combativ pe care majoritatea evreilor nici nu îl controlează, nici nu îl ocupă -- că Israel este „statul poporului evreu” îi implică pe evreii din lume în ceea ce este și face Israelul. A numi Israelul statul evreiesc instigă la antisemitism și cultivă violența anti-evreiască.

Folosirea acuzațiilor de antisemitism pentru a reduce la tăcere chiar și pe cea mai moderată critică adusă Israelului, nu face decât să amplifice sentimentul anti-evreiesc. Din contră, evreii care vorbesc împotriva acțiunilor israeliene -- cum este organizația Jewish Voice for Peace, de exemplu -- slăbesc credințele fundamental antisemitice. Acești evrei întruchipează reala diversitate a vieții evreiești -- „doi evrei, trei opinii” -- care demontează tropii antisemitici ai unei conspirații evreiești pe scară mondială. Dar nu numai evreii trebuie să aibă „voie” să discute despre sionism și Israel.

A băga Israelul, evreii și istoria lor în aceeași oală servește la a ameți și sufoca discuția rațională. De aceea este atât de important să facem diferența între următoarele concepte: între sionism și iudaism; între Israel ca stat, ca țară, ca teritoriu și Pământul Sfânt; între evrei (israelieni și de alte naționalități) și israelieni (evrei și ne-evrei); sioniști (evrei și creștini) și anti-sioniști (evrei și creștini). Israelul ar trebui tratat ca orice țară independentă: conform meritelor și defectelor, fără referiri la Holocaust sau la pogromurile din Odessa. Pentru a evita tonurile antisemitice din discuțiile despre Israel, este important să ne amintim că sionismul a fost o revoltă îndrăzneață față de continuitatea evreiască și este important să separăm evreii și iudaismul de statul Israel și de acțiunile sale.

Unul dintre experții israelieni în sionism, Boaz Evron, aduce un strop de raționalitate în această problemă atât de încărcată din punct de vedere emoțional:

„Statul Israel și toate statele lumii apar și dispar. Statul Israel, va dispărea într-o sută, în două sute, în trei sute, în cinci sute de ani. Dar cred că poporul evreu va continua să existe atâta timp cât există religia evreiască, poate pentru încă niște mii de ani. Existența acestui stat nu are importanță pentru existența poporului evreu...Evreii din întreaga lume pot trăi chiar foarte bine fără el.”

Autorul este profesor de istorie la Universitatea Montreal.

http://www.informationclearinghouse.info/article23617.htm

Scrisoare deschisă domnului președinte al Republicii franceze

              Schlomo Sand                     

de Shlomo Sand, tradusă din ebraică de Michel Bilis

Începând să citesc discursul dumneavoastră cu ocazia comemorării raziei de la Velodromul de iarnă (în franceză La Rafle du Vélodrome d'Hiver sau La Rafle du Vel d'Hiv, cea mai mare razie și operație de arestare în masă de evrei realizată în Franța în timpul celui de al Doilea Război Mondial) am simțit recunoștință. Într-adevăr, în opoziție cu o lungă tradiție a liderilor politici de dreapta cât și de stânga, care, atât în trecut cât și în prezent, s-au spălat pe mâini când a venit vorba de participarea și responsabilitatea Franței cu privire la deportarea persoanelor de origine evreiască în lagărele morții, poziția dumneavoastră a fost una clară, lipsită de ambiguitate: da, Franța este responsabilă pentru deportări, da, a existat un puternic antisemitism în Franța, înainte și după cel de-al Doilea Război Mondial. Da, trebuie continuată combaterea tuturor formelor de rasism. Am privit această luare de poziție ca fiind în concordanță cu declarația dumneavoastră plină de curaj făcută în Algeria, potrivit căreia colonialismul reprezintă o crimă împotriva umanității.

Pentru a fi cât se poate de sincer, am fost mai degrabă agasat de faptul că l-ați invitat pe Benjamin Netanyahu, care face parte, incontestabil,  din categoria opresorilor și astfel nu poate să se afișeze ca reprezentând victimele de ieri. Cu certitudine, cunosc de multă vreme imposibilitatea separării memoriei de politică. Poate știți dumneavoastră o strategie sofisticată, încă nedescoperită, care să contribuie la realizarea unui compromis echitabil în Orientul Mijlociu?

Am încetat să vă înțeleg când, pe parcursul discursului dumneavoastră, ați declarat că: „Anti-Zionismul...este forma reinventată a antisemitismului.” Ce scop a avut această declarație, de a-i face pe plac invitatului dumneavoastră, sau e vorba pur și simplu de incultură politică? E posibil ca fostul student al cursurilor de filosofie, asistentul lui Paul Ricoeur să fi citit atât de puține cărți de istorie încât să ignore că nenumărați evrei sau descendenți de filiație evreiască s-au opus dintotdeauna Zionismului fără să fie deloc antisemiți? Mă refer aici la aproape toți marii rabini ai trecutului dar și la un segment al iudaismului ortodox contemporan. În aceeași măsură am în minte personalități precum Marek Edelman, unul dintre liderii supraviețuitori ai resurecției din ghetoul Varșoviei sau comuniștii de origine evreiască, cei din grupul de rezistență al lui Manouchian, care au pierit. Mă gândesc și la prietenul meu, profesorul Pierre Vidal-Naquet și la alți mari istorici și sociologi precum Eric Hobsbawm și Maxime Rodinson ale căror scrieri și amintiri îmi sunt dragi, sau la Edgar Morin.

În fine, mă întreb sincer dacă dumneavoastră vă așteptați ca palestinienii să nu fie anti-Zioniști!

Presupun că nu îi apreciați în mod deosebit nici pe cei de stânga, nici pe palestinieni; de asemenea, știind că ați lucrat la banca Rothschild, pun la dispoziție aici un citat din Natahn Rothschild, președintele uniunii sinagogilor din Marea Britanie și primul evreu care a fost numit Lord al Regatului Unit, devenind și guvernator al băncii. Într-o scrisoare din 1903 adresată lui Theodor Herzl, talentatul bancher scria: „Vă spun cu toată sinceritatea: tremur la ideea fondării unei colonii evreiești în sensul cel mai propriu al cuvântului. O asemenea colonie ar deveni un ghetou, cu toate prejudiciile uneui ghetou. Un mic, mic stat evreiesc, devotat și neliberal, care respinge creștinul și străinul.” Poate că Rothschild s-a înșelat în profeția sa, un lucru însă e cert: nu era un antisemit!

Au existat și există, cu siguranță, anti-Zioniști care sunt și antisemiți, dar sunt la fel de convins că se găsesc antisemiți și printre sicofanții Zionismului. De asemenea, pot să vă asigur că mulți Zioniști sunt niște rasiști a căror structură mentală nu este diferită de cea a iudeofobilor absoluți: ei caută neobosiți un ADN evreiesc (până și la universitatea la care predau).

Pentru a clarifica ceea ce înseamnă un punct de vedere Zionist, este important, totuși, să începem prin a cădea de acord asupra definiției, sau măcar să asupra unei serii de caracteristici ale conceptului „Zionism”; ceea ce am să fac cât mai pe scurt cu putință.

Mai întâi de toate, Zionismul nu este iudaismul, față de care reprezintă o revoltă radicală. De-a lungul secolelor, evreii religioși au nutrit o fervoare profundă față de pământul sfânt, mai ales față de Ierusalim, dar au rămas credincioși preceptelor talmudice care îi împiedică să emigreze colectiv înainte de venirea lui Mesia. De fapt, pământul nu aparține evreilor, ci lui Dumnezeu. Dumnezeu a dat și Dumnezeu a luat, și când va dori îl va trimite pe Mesia pentru a-l restitui. Când a apărut Zionismul, acesta l-a „detronat” pe cel Atotputernic pentru a-l înlocui cu subiectul uman activ.

Fiecare dintre noi se poate pronunța dacă crearea unui stat exclusiv evreiesc pe o bucată de teritoriu locuită în mare majoritate de arabi este o idee morală. În 1917, Palestina număra 700.000 de musulmani și creștini arabi și aproximativ 60.000 de evrei dintre care jumătate se opuneau Zionismului. Până atunci, masele de evrei care doriseră să fugă de pogromurile Imperiului Rus preferaseră să emigreze pe continentul american, două milioane atingând țărmul și scăpând astfel de persecuția nazistă și de cea a regimului de la Vichy.

În 1948, în Palestina se aflau: 650.000 de evrei și 1,3 milioane de musulmani și creștini arabi dintre care 700.000 au devenit refugiați -- pe aceste baze demografice s-a născut statul Israel. În ciuda acestui lucru și în contextul exterminării evreilor europeni, un număr de Zioniști au ajuns la concluzia că dacă nu se dorește crearea de noi tragedii, e bine să se considere statul Israel un fapt împlinit ireversibil. Un copil născut în urma unui viol are tot dreptul să trăiască, dar ce se întâmplă dacă acel copil calcă pe urmele tatălui?

Și vine și anul 1967: de atunci Israelul stăpânește asupra 5,5 milioane de palestinieni, lipsiți de drepturi civile, politice și sociale. Sunt supuși de Israel unui control militar: o parte dintre ei sunt condamnați să trăiască într-un soi de „rezervație pentru indieni” în Cisiordania, în timp ce alții sunt izolați într-o „rezervație cu sârmă ghimpată” în Gaza (70% dintre aceștia sunt refugiați sau urmași ai refugiaților). Israelul, care nu contenește a-și proclama dorința de pace, considera teritoriile cucerite în 1967 ca făcând parte integrală din „pământul Israelului” și se comportă după cum îl taie capul: până în prezent, sunt instalați 600.000 de coloniști evrei israelieni...și lucrurile nu s-au oprit aici!

Este acesta Zionismul de astăzi? Nu! Răspund prietenii mei din stânga Zionistă care nu încetează să se crispeze și care spun că trebuie pus punct dinamicii colonizării Zioniste, că un mic stat palestinian trebuie să fie întemeiat lângă statul Israel, că obiectivul Zionismului a fost fondarea unui stat al evreilor care să își exercite suveranitatea asupra lor înșiși, nu să cucerească în totalitate „străvechea patrie.” Și lucru cel mai periculos în ochii lor este că anexarea teritoriilor ocupate reprezintă un pericol pentru Israel ca stat evreiesc.

Iată că a venit momentul de a vă explica de ce vă scriu și de ce mă autodefinesc ca non-Zionist sau anti-Zionist, fără ca asta să mă facă un anti-evreu. Partidul dumneavoastră se intitulează „La Republique  en marche”, de aceea presupun că sunteți un republican înfocat. Și trebuie să vă uimesc: este și cazul meu. Așa că, fiind democrat și republican, nu pot, așa cum fac toți Zioniștii fără excepție, de la dreapta la stânga, să susțin un stat evreiesc. Ministerul israelian de interne a recensat populația ca fiind în proporție de 75% evreiască, 21% arabă musulmană și creștină și 4% ca aparținând „altor” categorii. Or, în spiritul legilor sale, Israelul nu aparține ansamblului de israelieni, ci evreilor din toată lumea, chiar și celor care nu au intenția să meargă să locuiască acolo.

Astfel că, de exemplu, Israelul aparține mult mai mult lui Bernard Henry-Lévy și lui Alain Finkielkraut decât studenților mei palestiniano-israelieni care se exprimă în ebraică uneori chiar mai bine decât mine! Israelul speră că va veni o zi în care toți cei din organizația CRIF (Consiliul Reprezentativ al Instituțiilor Evreiești din Franța) și suporterii lor vor emigra aici! Cunosc chiar antisemiți francezi încântați de perspectiva aceasta! Pe de altă parte, îl putem auzi pe prim-ministrul Benjamin Netanyahu, dând glas ideii de a încuraja „transferul” israelienilor arabi, fără ca cineva să le ceară să demisioneze din funcțiile lor.

Vedeți de ce, domnule președinte, nu pot fi Zionist. Eu sunt un cetățean care dorește ca statul în care locuiește să fie o republică israeliană, nu un stat comunitar evreiesc. Urmașul unor evrei care au suferit din cauza discriminării, nu doresc să trăiesc într-un stat care, prin definiție, mă face un cetățean privilegiat. După părerea dumneavoastră: mă face asta un antisemit?

http://www.algerieinfos-saoudi.com/2017/07/la-lettre-de-shlomo-sand-a-emmanuel-macron.html

Schumer și Macron echivalează anti-Zionismul cu antisemitismul pentru a ataca mișcarea BDS

de Jonathan Ofir

Marea veste de ultimă oră, despre care au scris Glenn Greenwald și Ryan Grim într-un articol în prima pagină a publicației The Intercept, este draconica legislație anti-BDS ce amenință să facă din mișcarea de boicotare a Israelului o crimă federală, cu o posibilă pedeapsă maximă de 1 milion de dolari și 20 de ani în închisoare.

Dar au loc și alte mașinații, dincolo de cele legislative. Aceste includ marile campanii de demonizare a mișcării BDS, menite să fabrice un consens asupra acestui asalt ce amenință să rupă în bucățele Constituția americană și Primul Amendament al acesteia -- totul în numele excepționalismului israelian.

Lunea trecută, senatorul și liderul minorităților Chuck Schumer, un suporter al legislației anti-BDS, a divagat de la discursul său despre sănătate ținut în fața Senatului pentru a se adresa chestiunii antisemitismului, anti-Zionismului și a BDS-ului.

Schumer, pe care publicația Forward îl descrie ca pe „evreul poziționat cel mai sus în guvern în momentul de față”, mizează în mod repetat pe numele său de familie, care în ebraică înseamnă „gardian” (mai corect din punct de vedere fonetic scris SHOMER), numindu-se un „gardian al Israelului.” Așa cum scria rabinul Avi Weiss în The Hill în 2015:

„Spune iar și iar că va fi mereu un gardian al Israelului”.

Într-adevăr, Schumer s-a autodenumit un „Shomer Yisrael” și a spus că Dumnezeu i-a dat numele acesta.

Atenția acordată de Schumer numelui său și relevanței acestuia în chestiunea Israelului se referă indirect la versetul al patrulea al Psalmului 121: „Iată că nu dormitează, nici nu doarme Cel ce păzeşte pe Israel.”

Deci, ce anume a spus în Senat acest divin „gardian al Israelului” ?

Schumer a prezentat o bombă retorică în trei etape, având ca scop înăbușirea criticii la adresa Israelului. A început prin a face un rezumat istoric al antisemitismului:

„Antisemitismul este un cuvânt care a fost folosit de-a lungul istoriei când poporul evreu a fost judecat și măsurat după un standard diferit de cel utilizat în cazul restului oamenilor. Când tot restul lumii avea voie să cultive pământul iar evreii nu; când tot restul lumii putea trăi în Moscova iar evreii nu; când toți ceilalți puteau să devină profesori sau comercianți iar evreii nu. Cuvântul care descrie toate aceste acțiuni este antisemitismul.”

Stați așa. Oricine este cât de puțin conștient în legătură cu standardul american dublu folosit în favoarea Israelului realizează cât de problematică este această declarație. Oricine ar putea ajunge la concluzia că Schumer, un ardent promotor al protecționismului israelian, fie este el însuși un antisemit, fie că atunci când standardul dublu favorizează Israelul, pur și simplu nu contează. Apoi, dacă înlocuim cuvântul „evrei” cu „palestinieni” avem o descriere înspăimântător de relevantă (chiar dacă nu totalmente precisă) a discriminării comise de evrei împotriva ne-evreilor -- în principal palestinieni, în numele statului evreiesc.

Deci, unde vrea Schumer să ajungă cu asta? Într-adevăr, pentru a se adresa anti-Zionismului:

„La fel este și cu anti-Zionismul; ideea că toate celelalte popoare pot pretinde și își pot apăra dreptul la autodeterminare, numai evreii nu; că toate celelalte națiuni au dreptul de a exista, numai statul evreiesc al Israelului nu”, a declarat el.

Încă o dată, înlocuiți cuvântul „evrei” cu „palestinieni”, „Palestina” în loc de „Israel” și veti avea încă o descriere înfricoșătoare.

Dar e un întreg talmeș-balmeș retoric aici. Da, „popoarele” au un „drept la autodeterminare”, dar aceasta nu este echivalentă cu statalitatea. Deci despre ce vorbește Schumer? Despre „popor”, „națiune” sau „stat”? Schumer le bagă pe toate în aceeași oală. Ceea ce e o problemă, nu doar din cauza chestiunii autodeterminării menționate mai sus. Când Schumer spune „națiuni”, trebuie să ne amintim că Israelul nu recunoaște o naționalitate israeliană. Potrivit definițiilor interne și a celor oficiale, nu există un asemenea lucru, o „națiune israeliană.” Pentru Israel există o „națiune” evreiască, și este un stat evreiesc, nu o „națiune israeliană.”

Deci cum face Schumer ca această noțiune să fie aplicabilă Israelului ca stat?El spune „statul evreiesc al Israelului.” Astfel că „gardianul Israelului” plătește tribut „națiunii stat a poporului evreu”, un concept pe care Israelul dorește cu ardoare să îl împământenească drept una dintre cvasi-constituționalele sale „legi de bază”. Propunerea aceasta nu este decât o altă formă de apartheid camuflat, menit să cimenteze politicile instituționale criminale ale Israelului, la fel cu legea de bază privind Ierusalimul a cimentat anexarea ilegală și unilaterală a Ierusalimului de Est. Deci Schumer folosește suprapunerea noțiunilor de „popor”, „națiune” și „stat” pentru a ajunge la faimoasa pretenție privind negarea „dreptului Israelului de a exista.”

Nu este vorba despre un drept absolut de a exista, pentru că nu există un asemenea drept. (Așa cum scria Ben White). Întrebarea care se pune este: a exista ca ce? Suprapunerea lui Schumer ia „autodeterminarea” evreiască, traducând-o pe post de „națiune” (care este un concept Zionist pe care mulți evrei îl contestă cu vehemență -- a se vedea de exemplu cazul fostului ministru britanic Edwin Montagu). „Națiunea” extrateritorială este apoi comparată cu alte „națiuni” (în general însemnând state) și apoi ajungem la „statul evreiesc al Israelului.”

Ceea ce rezultă de aici este că, practic, Israelul ar trebui să aibă un „drept de a exista” ca stat evreiesc, orice-ar fi. Chiar dacă politicile Israelului sunt discriminatorii, chiar dacă acesta comite crime împotriva umanității (cum ar fi apartheidul) în numele acestui „drept de a exista” -- orice opoziție față de construcția de bază sau față de politica de stat este condamnată ca discriminatorie.

Acest lucru ne duce spre esența problemei, acolo unde este țintit proiectilul retoric al lui Schumer -- la BDS:

„Mișcarea globală BDS este o campanie profund părtinitoare, despre care aș spune, la fel ca domnul Macron, că este «o formă reinventată de antisemitism» deoarece caută să impună boicoturi Israelului și numai Israelului, niciunei alte națiuni”, a spus Schumer.

Este interesant de văzut la ce mai exact se referă Schumer. El se referă la prim-ministrul Franței Emmanuel Macron, care a declarat în timpul unei vizite a prim-ministrului israelian Netanyahu că

„nu vom capitula în fața anti-Zionismului, deoarece este o reinventare a antisemitismului.”

El nu a spus nimic despre BDS în acest context anume, deși cu alte ocazii și-a exprimat opoziția față de BDS numind mișcarea o formă de antisemitism.

Schumer nu se situează departe de Macron, dar el exploatează declarația în mod viclean. Ea servește drept combustibil pentru racheta lui Schumer împotriva BDS. BDS este ținta, nu trebuie să ne lăsăm păcăliți. Toată această retorică de a pune egal între antisemitism și anti-Zionism are ca scop înăbușirea protestelor poluare, pacifiste și democratice împotriva politicilor discriminatorii ale Israelului și a multiplelor sale violări ale legii internaționale.

Profesoara Katherine Franke de la Columbia Law School a publicat un articol minunat în Boston Globe, intitulat „Boicoturile sunt o formă esențială de protest democratic -- nu le interziceți.” În articolul acesta ea se referă în mod special la o ședință stabilita pentru săptămâna aceasta a corpului legislativ al Massachusetts unde se va dezbate o propunere de lege ce are ca scop pedepsirea celor ce susțin boicoturile politice.

„Ce se află cu adevărat în spatele acestei măsuri este o dorință de a pedepsi oameni și grupuri care sprijină un boicot al Israelului sau al companiilor ce profită de pe urmă negării drepturilor umane ale palestinienilor de către Israel.”

În analiza sa, Franke furnizează o evaluare istorică a boicoturilor americane mergând până în anii 1760 (chiar având legătură cu Massachusetts-ul), remarcând ca în istoria mai recentă, Curtea Supremă a considerat interzicerea boicoturilor politice neconstituționale. Cu alte cuvinte, Franke arată cum corpul legislativ al Massachusetts izolează Israelul, pentru a-l proteja de boicoturi, iar făcând asta, își erodează propria tradiție constituțională. Potrivit declarației lui Schumer, acest lucru ar putea fi considerat antisemitic...

Deci Schumer îl imită pe Macron, care și el a echivalat anti-Zionismul cu antisemitismul. Pe cine imită Macron? E greu de spus dacă instrucțiunile au venit direct de la trupele de asalt anti-BDS, ale căror eforturi s-au intensificat în mod special anul trecut, oficialii privind aceste eforturi ca pe un soi de operațiune militară, sau dacă inițiativa îi aparține. Dar Macron nu prea are nevoie să fie amenințat. Franța este un lider global și un model când vine vorba de legislația împotriva BDS și însuși Macron a spus cât se poate de clar că
„Franța a condamnat deja boicotarea Israelului și nu am nicio intenție de a schimba acest lucru.”

Poate nu e întâmplător faptul că atât Macron cât și Schumer reprezintă anumite politici liberal-centriste, opuse celor de dreapta. Ei sunt „centriștii” foarte importanți pentru Israel pentru că atâta vreme cât aceștia apără Israelul și luptă împotriva BDS nu mai pare că protecționismul Israelului este un proiect exclusiv al ideologilor și politicienilor de extremă dreapta, așa cum a devenit tot mai pregnant. Deoarece faptul că guvernul de extremă dreapta a Israelului se aliniază cu forțele de extremă dreapta și uneori cu cele vădit antisemitice cam contrazice narativa cum că ar fi un scut național împotriva antisemitismului.

Dacă e să ne uităm la organizații creștin-Zioniste uriașe precum Christians United for Israel(CUFI) fondată și prezidată de pastorul John Hagee, avem de-a face cu o ideologie ferm antisemitică. Așa cum a rezumat Ben Norton,

„motivul pentru care CUFI apără Israelul atât de obsesiv și orbește nu este acela că le pasă de evrei (care, în mintea lor, se vor confrunta cu eterna damnare dacă nu renunță la religia lor și devin creștini) ci mai degrabă deoarece ei chiar cred că lumea se află în pragul anihilării totale și Biblia se presupune că le spune să procedeze astfel.”

Prim-ministrul Benjamin Netanyahu a susținut cu entuziasm acest grup și a luat cuvântul la câteva dintre adunările lor anuale.

Zilele trecute Netanyahu a sosit în Ungaria pentru a se întâlni cu prim-ministrul ungar Viktor Orban, care l-a lăudat de curând pe colaboratorul nazist Miklos Horthy și a lansat o campanie masivă cu nuanțe antisemitice împotriva miliardarului evreu născut în Ungaria, George Soros, servind o agendă anti-imigrație. Mai întâi, ambasadorul israelian în Ungaria, Yossi Amrani, a condamnat campania, spunând că evocă „amintiri triste, dar și sădește ură și teamă.” Dar o zi mai târziu, ministrul de externe din Ierusalim a transmis o „clarificare”, spune-se la cererea lui Netanyahu, care afirma că deși Israelul condamnă antisemitismul și susține comunitățile evreiești care se confruntă cu această ură, critica la adresa lui Soros este legitimă:

„În niciun caz declarația era menită să delegitimizeze critica adusă lui George Soros, care în mod constant subminează guvernele israeliene alese în mod democratic finanțând organizații care defăimează statul evreiesc și caută să îi nege dreptul la autoapărare”, a declarat ministrul de externe.

Deci da, Soros e evreu și mai e și chestia aia antisemitică, dar, mai important, el critică Israelul și astfel se face vinovat de „defăimarea” acestuia. „Negarea dreptului la autoapărare” este un fel de versiune în jargon militar a „contestării dreptului Israelului de a exista.” Deci acesta este păcatul cardinal -- a critica politica Israelului.

Dar acum totul este bine din nou. Orban a promis să dea jos panourile publicitare înainte de sosirea lui Netanyahu și Netanyahu i-a semnalat că în cele din urmă, ceea ce contează este că au aceeași părere despre Soros și tagma lui și acesta este și un mesaj împotriva BDS deopotrivă. Acum Orban afirmă cele necesare, și anume că Ungaria va proteja totuși, evreii maghiari. Orban promite și „zero toleranță față de antisemitism.” Într-una din zilele bune, cum ar veni.

Așa cum scria Chemi Shalev în Haaretz, „în lumea lui Netanyahu, politicile lui George Soros justifică aruncarea acestuia la câinii antisemitici ai Ungariei.”

Se pare că pentru Israel nu e atât de important că vechiul antisemitism există. Nu e vorba despre ceea ce zic oamenii despre evreul cutare sau cutare. Dacă acel evreu reprezintă o viziune critică față de politicile Israelului, dacă li se opune sau Doamne ferește, îndrăznește să pună la îndoială esența lor Zionistă, atunci ăsta e „antisemitismul” grav.

Acei evrei sunt altfel self-haters, evrei care se urăsc, deoarece înfruntă statul evreiesc. Și, așa cum spunea Ben Gurion în 1938,

„Dacă aș ști că este posibil să salvez toți copiii din Germania dacă îi transportăm în Anglia și numai jumătate dacă i-am transporta pe Pământul lui Israel, aș alege varianta din urmă, deoarece am în față nu doar numărul acelor copii ci și soarta istorică a poporului lui Israel.”

Deci dacă am fi în stare să sacrificăm jumătate din copiii Germaniei pentru statul evreiesc, ce mare lucru să sacrificăm ici-colo câte un Soros sau un alt „evreu ce urăște evreii”? Ce mare lucru dacă ne ștergem la fund cu Primul Amendament de dragul Israelului? Doar e pentru un scop nobil. Și mereu va exista un Schumer care să vegheze asupra Israelului. Dar oare va păzi Schumer și Constituția țării sale? Sau poate asta nu face parte din misiunea cu care l-a blagoslovit Dumnezeu?


http://mondoweiss.net/2017/07/schumer-zionism-semitism/

Teze despre Zionism

de Harry Clark

1. În vremurile pre-moderne, evreii trăiau în comunități separate, guvernați de autoritățile lor religioase, cu drepturi și obligații comune, determinate de autoritatea regală sau aristocratică. Iluminismul și emanciparea au pus capăt subjugării evreilor vest-europeni de către autoritățile iudaice și reglementările gentile. Evreilor li s-a acordat, treptat dar inevitabil, cetățenie completă în statele lor de rezidență, egală cu cea a concetățenilor lor.  Perioada modernă a istoriei evreiești a început, simbolic, cu revoluția franceză din 1789, care a dus la emanciparea evreilor francezi, cei care au inițiat consolidarea statutului evreilor în Europa de Vest. Statele Unite au fost create pe o bază modernă, liberală, fără vestigii ale statutului evreiesc pre-modern. Antisemitismul exista, dar liberalismul era tendința dominantă înainte de primul război mondial. În termeni moderni, evreii au devenit o minoritate religioasă sau cetățeni seculari. Evreii au îmbrățișat modernitatea cu sinceritate. Evreii vestici au devenit în curând câțiva dintre principalii apărători ai acesteia; evreii est-europeni au emigrat cu milioanele în Statele Unite din societățile tradiționale, oprimate.

2. Zionismul a fost nu doar un răspuns la antisemitism ci și la modernitatea liberală. Zionismul s-a opus asimilării și integrării evreilor și a susținut că antisemitismul este irevocabil și natural. „Evreii alcătuiesc un element distinct în cadrul națiunilor în care trăiesc și astfel niciodată nu pot fi asimilați sau acceptați cu dragă inimă de nicio națiune.” „Trebuie să încetăm să luptăm cu aceste impulsuri ostile [antisemitismul].” Rezistența este „o pierdere de timp și energie.” „Emanciparea civilă și politică a evreilor nu este suficientă pentru a căpăta respectul popoarelor.” „Soluția corectă și unică este crearea unei naționalități evreiești, a unui popor trăind pe propriul pământ, autoemanciparea evreilor; întoarcerea lor în rândul națiunilor prin dobândirea unui cămin evreiesc.” (Leon Pinsker, Autoemanciparea) Aceasta era viziunea stratului subțire al burgheziei din societatea evreiască ce trăia în „Zona de rezidență” a imperiului rus, nu cea a maselor evreiești care au plecat cu milioanele în Statele Unite, nu în Palestina.

3. Zionismul a adoptat idei și tactici antisemitice și a cooperat cu antisemiții la modul practic. Herzl frecventa saloanele antisemitice din Paris, și a căutat să obțină sprijinul țarist rus pentru Zionism sugerând că în schimb, Zionismul avea să combată ideile socialiste în rândul tineretului evreu rus. După revoluția rusă din octombrie 1917, Zionismul s-a prezentat puterilor vestice ca fiind un anti-bolșevism evreiesc. În războiul civil rus, Zioniștii s-au aliat cu forțele antisemitice ale Albilor care au săvârșit pogromuri când au pierdut în fața bolșevicilor. În 1933, mișcarea Zionistă a spart boicotul evreiesc împotriva Germaniei naziste prin Acordul de Transfer, care vindea mărfuri germane prin Palestina. Zionismul s-a opus ajutorării evreilor pe temei umanitar pentru că îi deturna de la țelurile naționale Zioniste în Palestina. Zionismul a fost un proiect de renaștere națională al elitei, preocupat cu „problemele iudaismului, nu cu cele ale evreimii”, în cuvintele lui Ahad Ha’am.

4. Aserțiunile Zioniste legate de un popor evreu atașat „pământului lui Israel” și de o „identitate evreiască seculară” modernă sunt absolut de nesusținut. Rasismul Zionist datează din vremea pro-Zionismului lui Moses Hess; șovinismul lui Heinrich Graezt a contribuit la antisemitismul german; Zionismul german era naționalismul romantic evreiesc, îmbrățișând blut und boden-ul (sânge și teritoriu) evreiesc. Theodor Herzl era afundat în rasismul colonialismului european. „Experții în rasă” naziști și zioniști s-au consultat reciproc în anii 1930. Elmer Berger, un rabin anti-zionist, a fost co-autorul rezoluției UN din 1977 care decreta că Zionismul este o formă de rasism. „Genetica evreiască” a încercat să construiască un fundament biologic pentru Zionism. Opoziția fundamentală a Zionismului nu este reprezentată de coloniștii evrei vs indigenii arabi din Palestina, ci de evrei vs gentilii de peste tot. Istoricul Noel Ignatiev a numit Zionismul o doctrină rasistă evreiască.

5. Nu există „Zionism progresist.” Liderii „Zionismului cultural” au susținut emigrația și o majoritate evreiască. „Cultura” zionistă este întemeiată pe diferența evreiască ireductibilă, pe separatism, alienare și anti-gentilism, echivalentul antisemitismului rasist. Binaționaliștii își doreau ca emigrația evreiască să ducă la paritate demografică și eventual la majoritate, atunci când evreii erau o minoritate. Chibuțul a fost un instrument al coloniștilor evrei askenazi în Palestina și a fost inspirat de planurile germane din secolul al 19-lea de a contracara o „amenințare demografică” poloneză în Reich-ul estic. Iudeocidul s-a întâmplat din cauza Germaniei naziste, nu pentru că nu exista un stat evreiesc. Etnicitatea sau naționalitatea ebraică israeliană, seculară și deschisă tuturor, este înlocuitorul naționalității evreiești Zioniste.

6. Stânga clasică și tradițiile liberale cu originea în Iluminism și emancipare au respins categoric Zionismul. Iudaismul reformat american afirma la un moment dat: „Nu ne mai considerăm o națiune, ci o comunitate religioasă și astfel nu ne așteptăm nici la o reîntoarcere in Palestina, nici la instaurarea oricăror legi privind statul evreiesc.” Marxismul a sprijinit solidaritatea internațională a clasei muncitoare, a privit naționalismul ca fiind reacționar și Zionismul ca pe o mișcare colonială și o unealtă a imperialismului. Mișcările laburiste idiș din imperiul rus și ramurile lor imigrante s-au opus Zionismului. Răposatul Israel Shahak se referea la „tradiția modernă, seculară evreiască” pe care o regăsise la Spinoza, care a dat startul remarcabilei contribuții evreiești la modernitate. Shahak vedea Zionismul ca pe o reacție împotriva emancipării și o tânjire după ghetou.

7. Zionismul a fost un cult marginal printre evreii vestici până la primul război mondial. Declarația Balfour și cucerirea britanică a Palestinei au trezit interesul, dar acesta s-a stins, fiind reînviat numai de apariția nazismului. Evreii americani au susținut în mod copleșitor stabilirea Israelului în 1948, dar atitudinile liberale au predominat la începutul anilor 60. Succesul liberalismului și asimilarea au dus la „criza continuității”, un efort de a păstra separatismul care a fost supraalimentat în mod fatal de războiul din iunie 1967. Evreimea organizată rămâne fanatic șovinistă, insulară și pro-Israel. „Holocaustul” a devenit o instituție și parte din identitatea evreiască, inclusiv dogma Zionistă clasică despre irevocabilul, ucigașul antisemitism. Comunitățile evreiești organizate și statul evreiesc au constituit poporul evreu Zionist. Poporul/das Folk a înlocuit liberalismul ca principiu social evreiesc; perioada modernă a istoriei evreiești a luat sfârșit.

8. Comunitatea evreiască organizată a devenit nucleul sprijinului american pentru Israel, „Zionocrația”, după secolul al 19-lea. Zionocrația a exercitat o influență cvasi-suverană asupra politicii externe americane începând cu anii 40, când și-a asigurat suportul american pentru partajarea Palestinei și pentru statul evreiesc, împotriva unei opoziții diplomatice și militare copleșitoare. „Valoarea strategică” a Israelului în timpul războiului rece a fost în principal reprezentată de relațiile publice Zioniste. În anii 60, Zionocrația a ascuns programul său de înarmare nucleară, vânzările de arme și sprijinul american pentru Israel în 1967, în ciuda avertizărilor din partea multor oficiali americani. Războiul din octombrie 1973 și creșterea prețului petrolului care a rezultat au fost cele mai mari șocuri pentru economia mondială de după 1945. Administrația Carter a căutat o soluție a două state pentru conflictul arabo-israelian, dar Zionocrația a limitat diplomația lui Carter la o pace separată între Egipt și Israel. Israelul și Zionocrația s-au opus apoi Irakului și au susținut Iranul în timpul războiului său din anii 80.

9. Zionismul a fost principalul motor ideologic al militarismului american începând cu sfârșitul războiului rece. Votul Congresului pentru războiul din Golf din 1991 împotriva Irakului a fost influențat de Zionocrație. Atacurile de pe 9/11, care au dus la invaziile americane în Afganistan și Irak și la distrugerea libertăților civile au fost îndreptate în principal împotriva patronajului american al Israelului. Zionocrația este principala sursă de islamofobie în Statele Unite. Neoconservatorii evrei au fost impulsurile primare în invazia americană a Irakului in 2003.

10. Opinia evreiască liberală și de stânga începând cu 1967 a fost la fel de völkisch ca opinia evreiască mainstream. Israelul nu a fost o problemă pentru membrii evrei ai Noii Stângi Americane la începutul anilor 60, care a căutat să construiască o mișcare universalistă. Noua Stângă s-a spulberat la sfârșitul anilor 60 din cauza diferențelor interne, inclusiv atitudinile față de Israel, după războiul din iunie 1067. Mai ales relațiile dintre negri și evrei au fost afectate de chestiunea Israelului, activiștii de culoare susținând cu fermitate poziția arabă. O „stângă evreiască” s-a născut, intenționând să combine devotamentul evreiesc cu justiția socială, inclusiv cu ceva critică la adresa Israelului. Astăzi, o școală necompactă de politici identitare evreiești  centrată pe Noam Chomsly impune stângii termeni ca „anti-ocupație”, „lege și drepturi”, „soluții”, „Zionism progresist” și „anti-antisemitism.” Această critică limitată camuflează Zionocrația americană și însuși Zionismul, în contrast cu liberalismul clasic al Iluminismului și al emancipării, care respingea categoric Zionismul. Perioada modernă a istoriei evreiești a luat sfârșit și pe stânga.

11. O critică universalistă s-ar opune Zionismului, nu „ocupației”; ar recunoaște Zionismul nu doar ca simplu colonialism de tip settler în Palestina, ci ca rasism evreiesc, opunând evreii gentililor de pretutindeni; ar admite că Zionismul este motorul ideologic al genocidului și al distrugerii din Asia de Vest și sursa separatismului și a șovinismului evreiesc din Statele Unite; ar respinge ideea Zionistă de „popor evreu” în numele căruia acționează statul Israel și evreimea organizată; ar condamna rolul evreimii organizate din Statele Unite și Zionocrația ca pe o forță cvasi-suverană, radicalizatoare în politica americană privind Orientul Mijlociu; și ar apăra o sferă seculară în care să gândim și să acționăm împreună. Eșuarea realizării acestui lucru este catastrofică, fiind comparabilă cu dezastruoasa interpretare greșită a lui Hitler și a nazismului de către partidul comunist german, lucru care a slăbit stânga și a ajutat la ridicarea naziștilor la putere și tot ce a urmat după aceea.

http://www.counterpunch.org/2014/01/17/theses-on-zionism/