Apartheid în vremea lui Trump

Planul „apartheidului”, conceput de Donald Trump, este un proiect ce caută să consolideze ocupația israeliană a pământului palestinian.

Pe 28 ianuarie 2020, Statele Unite ale Americii au enunțat planul lor permanent pentru Palestina, un plan al „apartheidului” ce îi are ca autori pe Jared Kushner, Jason Greenblatt și David Friedman -- toți trei fiind suporteri înflăcărați ai proiectului colonialist israelian. De-a lungul ultimilor doi ani care au precedat anunțarea acestui plan, administrația Trump a recunoscut anexarea ilegală de către Israel a Ierusalimului ocupat și a Înălțimilor Golan ocupate, a mutat Ambasada americană la Ierusalim, a închis atât Consulatul american la Ierusalim (stabilit în 1844), cât și Misiunea PLO (Organizația pentru Eliberarea Palestinei) de la Washington, a oprit finanțarea Agenției UNRWA, agenție a Națiunilor Unite pentru refugiații palestinieni, a suspendat ajutorul material al Statelor Unite către palestinieni și a modificat politica americană privind coloniile israeliene, privindu-le ca fiind legitime din punct de vedere al legii internaționale. Într-un cuvânt, Israelul, cu sprijinul administrației prezidențiale americane, și-a implementat, constant, planul său de anexare, chiar înainte ca acesta să fie făcut public. Într-adevăr, prim-ministrul israelian, Benjamin Netanyahu, este co-autorul acestui plan, el postând un video pe Twitter, pe data de 31 ianuarie 2020, afirmând că pe parcursul a trei ani de zile a lucrat cu echipa lui Trump la acest plan, despre care spune că oferă Israelului „lucrurile la care am visat de decenii și care acum devin realitate.”

Punând în joc trecutul, prezentul și viitorul a 13 milioane de palestinieni, planul are ca scop desființarea cauzei poporului palestinian. Următoarea secțiune de întrebări și răspunsuri oferă un rezumat al „Înșelătoriei secolului.” Răspunde implicațiilor imorale, ilegale și periculoase ale planului lui Trump asupra drepturilor naționale și omenești ale poporului palestinian, implicații care amenință însăși dreptul lor la existență într-un stat al lor alături de Israel, în pace și siguranță, în interiorul granițelor de dinainte de 1967.

1. Planul prezentat de președintele american Trump sprijină un stat independent și suveran al Palestinei, cu Ierusalimul de Est drept capitală sau susține ideea unui Mai Mare Israel, între râul Iordan și marea Mediterană?

Planul respinge, cu nerușinare, dreptul Palestinei de a exista ca stat independent și suveran. Sponsorizând legalizarea coloniilor israeliene și dictând că niciuna din ele nu va fi desființată, planul pur și simplu reprezintă anexarea teritoriului, făcând imposibilă existența unei Palestine libere. Potrivit acestui plan, Israelul ar urma să-și păstreze controlul și prezența militară asupra unor vaste regiuni din Palestina ocupată, inclusiv Ierusalimul de Est și Valea Iordaniei. Planul sugerează un stat palestinian fictiv, înlocuind continuitatea teritorială cu „continuitatea transportului”, subminând astfel însăși viabilitatea statală palestiniană. Acest stat fictiv ar fi divizat într-o serie de enclave, împrăștiate precum un arhipelag, unite între ele de tuneluri și poduri, permițându-i Israelului să-și păstreze controlul militar asupra granițelor palestiniene terestre, aeriene și maritime și asupra resurselor naturale. Astfel că, planul anulează orice posibilitate ca statul Palestina să exercite vreo suveranitate propriu-zisă sau să vegheze la siguranța statului. Pe de altă parte, planul oferă întreg sprijinul pentru un Mai Mare Israel între râul Iordan și Mediterana. 

Servind numai și numai interesele statului Israel, planul constituie o continuare a Declarației Balfour din 1917 și a legii statului național evreiesc din 2018. Scopul său este oficializarea proiectului colonialist Mai Marele Israel pe pământul istoric al Palestinei, proiect ce neagă drepturile naționale ale poporului palestinian și îi permite acestuia doar să trăiască în niște bantustane unde se poate guverna singur, beneficiind de doar câteva drepturi civile și religioase. Îl scutește pe Israel de a mai plăti costul ocupației și de a-și asuma responsabilitățile ca putere de ocupație. 

2. Vorbim de un plan de „pace” sau de un plan al „apartheidului”?

Legalizând anexarea teritoriului palestinian ocupat și limitând existența unui potențial stat palestinian la niște enclave nealăturate, planul consolidează un sistem ce există deja, un sistem în care există două seturi de reguli pentru două populații ce trăiesc pe teritoriu palestinian ocupat: unul pentru coloniștii israelieni și un altul pentru palestinienii ocupați. În timp ce coloniștii israelieni răspund în fața legii civile israeliene, palestinienii sunt guvernați de legea militară israeliană. Nu doar că planul propune un stat palestinian fără suveranitate, ci imaginează o realitate a unui singur stat, cu două sisteme, în care palestinienilor continuă să le fie negate drepturile politice, economice, culturale și sociale de care se bucură evreii israelieni. Într-adevăr, cu numărul palestinienilor din statul Palestina plus cetățenii palestinieni ai Israelului depășind ca cifră evreii israelieni pe teritoriul dintre râul Iordan și Mediterana, Israelul este la un pas de a deveni un stat al apartheidului în toată regula. Cu alte cuvinte, acest plan al lui Trump le cere palestinienilor să se supună întru totul unui stat israelian al apartheidului.

3. Ține cont planul de soluția celor două state conform granițelor de dinainte de 1967?

De la începutul acestui plan, autorii săi introduc conflictul ca fiind unul între „statul Israel și palestinieni”, efectiv distrugând soluția celor două state și ștergând granița de la 1967, cunoscută și sub numele de Linia Verde. Granițele statului Palestina, așa cum sunt ele recunoscute de 139 de țări, în concordanță cu rezoluția U.N. 67/19 din 2012, sunt cele de dinainte de 1967, incluzând Cisiordania (West Bank), Ierusalimul de Est drept capitală și Fâșia Gaza. Pe de altă parte, Israelul încă nu și-a definit granițele. Nu doar că harta aprobată de președintele Trump elimină granița de la 1967, dar și recunoaște de facto realitatea ilegală impusă de Israel și al său „un stat cu două sisteme.” Fără doar și poate, planul susține întemeierea unui Mai Mare Israel, care erodează conceptul soluției a două state așa cum este recunoscut acesta pe plan internațional și îl înlocuiește cu apartheid.

4. Ține planul cont de legea internațională și rezoluțiile Națiunilor Unite?

Planul violează cu nerușinare legea și consensul internațional, precum și toate rezoluțiile Națiunilor Unite privind Palestina. Includem aici rezoluțiile ce susțin soluția celor două state, cele care denunță coloniile israeliene ca ilegale, rezoluțiile ce recunosc Ierusalimul de Est drept capitală a statului Palestina și care condamnă modificările aduse de Israel Ierusalimului ca nule și neavenite, precum și rezoluțiile ce recunosc dreptul refugiaților palestinieni la reîntoarcere și compensație materială. Planul lui Trump normalizează colonizarea Palestinei, violând legea internațională și rezoluțiile U.N. care susțin că anexarea teritoriului palestinian ocupat este ilegală și o crimă împotriva umanității, conform Statutului de la Roma (al Curții Penale Internaționale). Apartheidul este și el recunoscut drept o crimă împotriva umanității, sub același Statut de la Roma.

Atât Statele Unite, cât și Israelul, sfidează și amenință, astfel, legea și ordinea internațională, înlocuindu-le cu o nouă ordine mondială rasistă, hegemonică și exploatatoare. După cum a afirmat Michael Lynk, raportorul special la U.N., despre situația drepturilor omului în teritoriile palestiniene ocupate începând cu 1967: „Acest plan va da peste cap ordinea stabilită de legea internațională și va împământeni pentru totdeauna tragica subjugare a palestinienilor care există deja în realitatea de zi cu zi.” El a adăugat că: „Abandonarea acestor principii ale legii amenință să ducă la o situație în care este favorizat realpolitikul și nu drepturile, puterea, în defavoarea dreptății și managementul conflictului în loc de soluționarea conflictului.

5. Care parte implicată respinge punctele de referință pentru obținerea păcii susținute pe plan internațional?

Bazată pe legea internațională și rezoluțiile U.N. relevante, Inițiativa Palestiniană de Pace din 1988 a marcat un compromis istoric dureros, acceptându-se dreptul Israelului de a exista asupra a 78% din pământul Palestinei istorice, cu statul Palestina rămânând pe restul de 22%, rest format din Cisiordania, inclusiv Ierusalimul de Est, plus Fâșia Gaza. Spre deosebire de Israel, care continuă să creeze o realitate ilegală la fața locului și să încalce atât legea internațională, cât și acordurile semnate, Organizația pentru Eliberarea Palestinei (PLO) continuă să își onoreze toate obligațiile internaționale, inclusiv acordurile semnate cu Israel, și să profite de fiecare ocazie pentru a obține pacea și dreptul poporului palestinian la autodeterminare. În ultimii 32 de ani, PLO s-a implicat cât se poate de sincer în procesul de pace ce a început odată cu Conferința de Pace de la Madrid din 1991 și a fost concluzionat prin ultima rundă de negocieri conduse de fostul Secretar de Stat al S.U.A, John Kerry, în 2014, negocieri ce au eșuat din cauza constantelor încălcări ale legii de către Israel și violări ale drepturilor palestinienilor. 

Pe de altă parte, de la semnarea Acordurilor de la Oslo, în 1993, Israelul s-a implicat puternic într-un proces de colonizare prin continuarea construirii de colonii ilegale pe teritoriu palestinian, continuând să încalce drepturile palestinienilor, cu prețul procesului de pace. Israelul a distrus sistematic însăși fundamentele procesului de pace, continuând să pună stăpânire pe pământ palestinian și să își transfere propria populație în teritoriile palestiniene ocupate, într-o clară violare a legii internaționale.

Potrivit ONG-ului israelian Peace Now, începând cu 1994, existau peste 280.000 de coloniști evrei israelieni în Palestina ocupată. Acum, datele recente arată că numărul acestora a crescut la peste 640.000 de coloniști, trăind în peste 200 de colonii, inclusiv 42 dintre ele în și împrejurul Ierusalimului. De fapt, numai în timpul ultimului deceniu, se estimează că numărul coloniștilor israelieni a crescut cu 48%. Doar în 2019, s-a înregistrat o creștere de 3,4%, ceea ce reprezintă mai mult decât dublul ratei de creștere a populației în Israelul propriu-zis, rată care a atins 1,9% la începutul lui 2020.

6. Cum judecă planul temele esențiale rezervate negocierilor pentru un statut permanent

Printr-o serie de decizii unilaterale și de la recunoașterea Ierusalimului drept capitală a Israelului în 2017, administrația Trump a subminat metodic negocierile pentru statutul permanent, în principal privind următoarele chestiuni de bază: granițe, Ierusalim, chestiunea refugiaților palestinieni. O lectură atentă a planului lui Trump dezvăluie cum toate detaliile acestuia întruchipează viziunea rasistă a celor mai extremiști settleri israelieni, cei care au ajuns treptat la putere, de la moartea prim-ministrului israelian Yitzhak Rabin în 1995 și care conduc acum Israelul de peste un deceniu.

Pe scurt, planul neagă dreptul palestinienilor la un stat suveran, recunoaște Ierusalimul drept capitală a Israelului, încalcă statutul istoric al complexului ce cuprinde moscheea Al-Aqsa, impunând orare și împărțeli ale spațiului pentru diverse religii, legalizează anexarea tuturor coloniilor israeliene și respinge categoric drepturile refugiaților palestinieni. Permițându-i Israelului să se extindă și să își perpetueze proiectul colonialist, planul respinge dreptul palestinienilor la autodeterminare și propune o alternativă la termenii internaționali de referință pentru negocierile dintre Israel și Palestina, violând legea internațională, rezoluțiile U.N., consensul internațional și acordurile semnate anterior. A da curs acestui plan, înseamnă o legitimizare a achiziționării israeliene de teritoriu prin forță și o perpetuare a superiorității sale și a dominării asupra pământului și vieților palestinienilor. Cu alte cuvinte, legitimizează foța, nu dreptul. 

7. Poate fi partea economică a planului un substituent sau o alternativă la o pace justă, multilaterală și de durată?

Statul Palestina are dreptul să își exercite suveranitatea cu planuri monetare și financiare independente, are dreptul să își controleze politicile de import și export, are dreptul la control asupra granițelor și resurselor sale naturale, inclusiv asupra apei, mineralelor, gazelor naturale și rezervelor de petrol. Numai printr-o pace justă și de durată poate Palestina să asigure independența, prosperitatea și sustenabilitatea economiei sale, începând cu sfârșirea ocupației israeliene și realizarea statului palestinian și a drepturilor inalienabile ale poporului palestinian. Potrivit numeroaselor studii economice, Palestina are un mare potențial economic și obstacolul numărul unu care stă în calea atingerii acestui potențial este ocupația israeliană. De exemplu, un raport din 2013 al Băncii Mondiale estimează că dacă restricțiile israeliene asupra Zonei C din Cisiordania ar fi anulate, „multe sectoare ale economiei palestiniene ar putea înflori”, lucru ce ar putea genera 2,2 miliarde de dolari pe an. Potrivit raportului: „Grosul ar veni din agricultură și exploatarea mineralelor de la Marea Moartă.” Marea Moartă, o zonă strategică pentru Palestina, este promisă Israelului, conform planului lui Trump.

Per total, partea economică a planului este o încercare eșuată de a camufla prelungirea ocupației militare israeliene și furtul resurselor și pământului palestinian.

8. Care este poziția statului Palestina?

Statul Palestina consideră planul american al apartheidului o agresiune deșănțată față de drepturile inalienabile ale poporului palestinian, drepturi susținute de Națiunile Unite, drepturi ce includ autodeterminarea, independența națională și suveranitatea, plus dreptul refugiaților la reîntoarcere. Planul lui Trump subminează legea internațională și rolul Națiunilor Unite și, deci, constituie o amenințare directă la adresa poporului palestinian și cauzei sale juste, bazate pe un sistem de reguli internaționale. Acest sistem de reguli consideră că toate coloniile israeliene sunt ilegale, inclusiv cele din Ierusalimul de Est -- capitala Palestinei, așa cum este ea recunoscută internațional -- alcătuit din Orașul Vechi și zona ce îl înconjoară pe o rază de 6 km.

Statul Palestina a sprijinit toate rezoluțiile U.N. relevante și legea internațională, ca bază pentru orice soluție ce are în vedere pacea. De asemenea, consideră că Inițiativa Arabă pentru Pace (API) este formula fondatoare ce poate realiza integrarea diplomatică și economică a Israelului în regiune, în schimbul încetării ocupației tuturor teritoriilor arabe, inclusiv fermele Shebaa libaneze, Golanul sirian și statul palestinian ocupat, precum și ajungerii la un acord just privind chestiunea refugiaților palestinieni.

9. Care este poziția comunității internaționale și a lumii arabe?

În timp ce un număr de țări au privit ca „binevenit” anunțul american, niciuna nu a susținut planul lui Trump. Dar majoritatea răspunsurilor au fost pozitive, în sensul că au insistat pe importanța soluției celor două state, a legii internaționale și a rezoluțiilor U.N. relevante la problema conflictului israeliano-palestinian, ca modalitate de realizare a păcii. Aici includem Uniunea Europeană, care printr-o declarație a Înaltului său Reprezentant/Vicepreședintele Josep Borrell, a subliniat poziția U.E. de a „nu recunoaște suveranitatea Israelului asupra teritoriilor cucerite după 1967” și a considerat că „pașii întreprinși către anexare nu vor fi trecuți cu vederea.” De asemenea, Liga Arabă a decis să „respingă ‘Afacerea Secolului’ americano-israeliană, care nu ține cont de drepturile și aspirațiile poporului palestinian și încalcă toate punctele de referință ale procesului de pace, bazate pe legea internațională și rezoluțiile internaționale pertinente.” În plus, Organizația pentru Cooperare Islamică (OIC) a reafirmat „respingerea oricărui plan, acord sau inițiativă, emis de orice parte, care ignoră drepturile legitime și inalienabile ale poporului palestinian, așa cum sunt gravate în rezoluțiile internaționale sau care nu sunt în conformitate cu termenii internațional recunoscuți cu referire la procesul de pace din Orientul Mijlociu, în special cu legea internațională, rezoluțiile U.N. și Inițiativa Arabă de Pace.”

10. Care este calea spre pace?

Viziunea noastră pentru realizarea păcii este esențialmente bazată pe sfârșitul ocupației israeliene a Palestinei. Un stat palestinian independent și viabil se poate întemeia numai pe completa suveranitate asupra teritoriului și resurselor noastre; pe controlul asupra granițelor, spațiului aerian și maritim; și, cel mai important, pe autodeterminare: posibilitatea de a hotărî, în libertate, forma vieților noastre politice, civile, economice, culturale și sociale. De aceea, pasul spre înainte trebuie să fie în conformitate cu legea internațională și cu sistemul de justiție pe care ordinea juridică internațională este creată să îl conserve. Orice plan care sfidează legea internațională și rezoluțiile Națiunilor Unite, dar care, în schimb, legitimizează furtul de pământ și anexarea, nu este un plan de pace. De aceea, recenta Inițiativă Palestiniană pentru Pace, din 2018, așa cum a fost ea propusă de președintele Mahmoud Abbas, în fața Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite, poate atinge un astfel de obiectiv.

Inițiativa Palestiniană de Pace cere implementarea principiului soluției celor două state, conform granițelor de la 1967. În timp ce propune convocarea unei conferințe internaționale pentru pace care să fie în temeiul legii internaționale, planul subliniază ca acțiuni unilaterale ce pot submina statutul final al negocierilor să nu fie întreprinse. Viziunea generală a acestui plan este clară: se bazează pe respectul față de legea internațională și rezoluțiile U.N. relevante, inclusiv pe respectarea rezoluției 194 privind dreptul la reîntoarcere al refugiaților palestinieni. Planul numește „Ierusalimul de Est capitala statului Palestina și un oraș deschis pentru credincioșii tuturor celor trei mari religii monoteiste.” De asemenea, solicită asigurarea securității atât pentru Palestina, cât și pentru Israel, „fără subminarea independenței și suveranității niciuneia dintre ele.” Și, în cele din urmă, viziunea noastră asupra păcii necesită dreptate și capacitatea de a ne exercita drepturile în libertate, pe pământul nostru. Ne păstrăm speranța că, beneficiind de sprijinul națiunilor iubitoare de pace, care caută să prezerve ordinea internațională amenințată, vom reuși să ducem la capăt drumul acesta către o pace justă și de durată.

Încă un „plan de pace”?

Am obosit de cât am auzit că palestinienii au respins mereu pacea, că au refuzat toate ofertele care li s-au făcut. Cum ar veni, Israelul mereu a vrut să trăiască în liniște și armonie alături de palestinieni, dar cei din urmă sunt de vină că acest lucru nu s-a întâmplat. Păi să o luăm de la început. După ce britanicii (care în prealabil le promiseseră și evreilor și arabilor palestinieni, separat, independența în Palestina, pe vremea aceea aflată încă sub Mandat britanic) au ajuns la concluzia că problema e un cartof prea fierbinte, au pasat-o în mâinile americanilor. În 1947, Organizația Națiunilor Unite a venit cu celebrul Plan de Partiție. De ce acesta nu a fost acceptat de palestinieni? Pentru că era nedrept. Evreii veniți în Palestina la vremea aceea constituiau o treime din populația Palestinei, dețineau în jur de 7% din teritoriu, iar U.N. le-a alocat acestora peste 55% din teritoriu pentru întemeierea acolo a statului evreiesc. Voi ați fi acceptat? Palestinienii au spus nu, iar sioniștii au intrat peste ei cu proaspăt formata lor armată și au mai luat încă o parte din teritoriul desemnat pentru așa-zisul stat arab. O mare parte a palestinienilor a fugit din țară în perioada aceea, refugiindu-se în statele alăturate, majoritatea rămânând refugiați până în ziua de azi (Israelul s-a opus mereu reîntoarcerii lor).

Apoi, că vorbim de Camp David sau Oslo, atât israelienii cât și americanii nu au făcut decât să vină cu un proiect de pace trasat complet din perspectivă israeliană. Viziunile și propunerile lor dovedeau zero înțelegere pentru aspirațiile naționale ale palestinienilor și drepturile lor. Strategia israeliană a urmărit mereu fragmentarea palestiniană, fie de natură politică, fie teritorială. După demararea așa-zisului proces de pace de la Oslo, în anii 90, ocupația militară, expansiunea settlements-urilor și sub-dezvoltarea economică nu au făcut decât să se accentueze. Am putea spune chiar că israelienii (și americanii) au venit în mod special cu propuneri despre care știau foarte bine că nu vor fi acceptate de palestinieni, tocmai pentru a poza ulterior în băieții buni, dispuși la concesii, iar palestinienii să pară cei nerezonabili.

Iar acum vine Donald Trump și are senzația că e cel mai șmecher dintre toți. Face abstracție de legea internațională și calcă în picioare rezoluțiile U.N. Declară că Înălțimile Golan siriene aparțin de drept Israelului, mută capitala Israelului de la Tel Aviv la Ierusalim, susține că Ierusalimul nedivizat va sta drept capitală a Israelului dacă e să pună în practică așa-zisul său plan de pace, afirmă în mod oficial că settlements-urile din West Bank sunt legale și vrea ca palestinienii să fie de acord cu el și să cadă la pace. Cu alte cuvinte, singurul stat posibil pentru palestinieni va fi alcătuit din niște bantustane de tip african de pe vremea apartheidului, iar dacă nu acceptă, tot palestinienii sunt de vină că nu se poate negocia cu ei. Iar câtă vreme așa-zisele negocieri au loc numai între Trump și prim-ministrul israelian, oricare ar fi ăla, fără ca palestinienii să fie invitați la masa tratativelor, atunci să nu se aștepte prea curând la pace.

Schumer și Macron echivalează anti-Zionismul cu antisemitismul pentru a ataca mișcarea BDS

de Jonathan Ofir

Marea veste de ultimă oră, despre care au scris Glenn Greenwald și Ryan Grim într-un articol în prima pagină a publicației The Intercept, este draconica legislație anti-BDS ce amenință să facă din mișcarea de boicotare a Israelului o crimă federală, cu o posibilă pedeapsă maximă de 1 milion de dolari și 20 de ani în închisoare.

Dar au loc și alte mașinații, dincolo de cele legislative. Aceste includ marile campanii de demonizare a mișcării BDS, menite să fabrice un consens asupra acestui asalt ce amenință să rupă în bucățele Constituția americană și Primul Amendament al acesteia -- totul în numele excepționalismului israelian.

Lunea trecută, senatorul și liderul minorităților Chuck Schumer, un suporter al legislației anti-BDS, a divagat de la discursul său despre sănătate ținut în fața Senatului pentru a se adresa chestiunii antisemitismului, anti-Zionismului și a BDS-ului.

Schumer, pe care publicația Forward îl descrie ca pe „evreul poziționat cel mai sus în guvern în momentul de față”, mizează în mod repetat pe numele său de familie, care în ebraică înseamnă „gardian” (mai corect din punct de vedere fonetic scris SHOMER), numindu-se un „gardian al Israelului.” Așa cum scria rabinul Avi Weiss în The Hill în 2015:

„Spune iar și iar că va fi mereu un gardian al Israelului”.

Într-adevăr, Schumer s-a autodenumit un „Shomer Yisrael” și a spus că Dumnezeu i-a dat numele acesta.

Atenția acordată de Schumer numelui său și relevanței acestuia în chestiunea Israelului se referă indirect la versetul al patrulea al Psalmului 121: „Iată că nu dormitează, nici nu doarme Cel ce păzeşte pe Israel.”

Deci, ce anume a spus în Senat acest divin „gardian al Israelului” ?

Schumer a prezentat o bombă retorică în trei etape, având ca scop înăbușirea criticii la adresa Israelului. A început prin a face un rezumat istoric al antisemitismului:

„Antisemitismul este un cuvânt care a fost folosit de-a lungul istoriei când poporul evreu a fost judecat și măsurat după un standard diferit de cel utilizat în cazul restului oamenilor. Când tot restul lumii avea voie să cultive pământul iar evreii nu; când tot restul lumii putea trăi în Moscova iar evreii nu; când toți ceilalți puteau să devină profesori sau comercianți iar evreii nu. Cuvântul care descrie toate aceste acțiuni este antisemitismul.”

Stați așa. Oricine este cât de puțin conștient în legătură cu standardul american dublu folosit în favoarea Israelului realizează cât de problematică este această declarație. Oricine ar putea ajunge la concluzia că Schumer, un ardent promotor al protecționismului israelian, fie este el însuși un antisemit, fie că atunci când standardul dublu favorizează Israelul, pur și simplu nu contează. Apoi, dacă înlocuim cuvântul „evrei” cu „palestinieni” avem o descriere înspăimântător de relevantă (chiar dacă nu totalmente precisă) a discriminării comise de evrei împotriva ne-evreilor -- în principal palestinieni, în numele statului evreiesc.

Deci, unde vrea Schumer să ajungă cu asta? Într-adevăr, pentru a se adresa anti-Zionismului:

„La fel este și cu anti-Zionismul; ideea că toate celelalte popoare pot pretinde și își pot apăra dreptul la autodeterminare, numai evreii nu; că toate celelalte națiuni au dreptul de a exista, numai statul evreiesc al Israelului nu”, a declarat el.

Încă o dată, înlocuiți cuvântul „evrei” cu „palestinieni”, „Palestina” în loc de „Israel” și veti avea încă o descriere înfricoșătoare.

Dar e un întreg talmeș-balmeș retoric aici. Da, „popoarele” au un „drept la autodeterminare”, dar aceasta nu este echivalentă cu statalitatea. Deci despre ce vorbește Schumer? Despre „popor”, „națiune” sau „stat”? Schumer le bagă pe toate în aceeași oală. Ceea ce e o problemă, nu doar din cauza chestiunii autodeterminării menționate mai sus. Când Schumer spune „națiuni”, trebuie să ne amintim că Israelul nu recunoaște o naționalitate israeliană. Potrivit definițiilor interne și a celor oficiale, nu există un asemenea lucru, o „națiune israeliană.” Pentru Israel există o „națiune” evreiască, și este un stat evreiesc, nu o „națiune israeliană.”

Deci cum face Schumer ca această noțiune să fie aplicabilă Israelului ca stat?El spune „statul evreiesc al Israelului.” Astfel că „gardianul Israelului” plătește tribut „națiunii stat a poporului evreu”, un concept pe care Israelul dorește cu ardoare să îl împământenească drept una dintre cvasi-constituționalele sale „legi de bază”. Propunerea aceasta nu este decât o altă formă de apartheid camuflat, menit să cimenteze politicile instituționale criminale ale Israelului, la fel cu legea de bază privind Ierusalimul a cimentat anexarea ilegală și unilaterală a Ierusalimului de Est. Deci Schumer folosește suprapunerea noțiunilor de „popor”, „națiune” și „stat” pentru a ajunge la faimoasa pretenție privind negarea „dreptului Israelului de a exista.”

Nu este vorba despre un drept absolut de a exista, pentru că nu există un asemenea drept. (Așa cum scria Ben White). Întrebarea care se pune este: a exista ca ce? Suprapunerea lui Schumer ia „autodeterminarea” evreiască, traducând-o pe post de „națiune” (care este un concept Zionist pe care mulți evrei îl contestă cu vehemență -- a se vedea de exemplu cazul fostului ministru britanic Edwin Montagu). „Națiunea” extrateritorială este apoi comparată cu alte „națiuni” (în general însemnând state) și apoi ajungem la „statul evreiesc al Israelului.”

Ceea ce rezultă de aici este că, practic, Israelul ar trebui să aibă un „drept de a exista” ca stat evreiesc, orice-ar fi. Chiar dacă politicile Israelului sunt discriminatorii, chiar dacă acesta comite crime împotriva umanității (cum ar fi apartheidul) în numele acestui „drept de a exista” -- orice opoziție față de construcția de bază sau față de politica de stat este condamnată ca discriminatorie.

Acest lucru ne duce spre esența problemei, acolo unde este țintit proiectilul retoric al lui Schumer -- la BDS:

„Mișcarea globală BDS este o campanie profund părtinitoare, despre care aș spune, la fel ca domnul Macron, că este «o formă reinventată de antisemitism» deoarece caută să impună boicoturi Israelului și numai Israelului, niciunei alte națiuni”, a spus Schumer.

Este interesant de văzut la ce mai exact se referă Schumer. El se referă la prim-ministrul Franței Emmanuel Macron, care a declarat în timpul unei vizite a prim-ministrului israelian Netanyahu că

„nu vom capitula în fața anti-Zionismului, deoarece este o reinventare a antisemitismului.”

El nu a spus nimic despre BDS în acest context anume, deși cu alte ocazii și-a exprimat opoziția față de BDS numind mișcarea o formă de antisemitism.

Schumer nu se situează departe de Macron, dar el exploatează declarația în mod viclean. Ea servește drept combustibil pentru racheta lui Schumer împotriva BDS. BDS este ținta, nu trebuie să ne lăsăm păcăliți. Toată această retorică de a pune egal între antisemitism și anti-Zionism are ca scop înăbușirea protestelor poluare, pacifiste și democratice împotriva politicilor discriminatorii ale Israelului și a multiplelor sale violări ale legii internaționale.

Profesoara Katherine Franke de la Columbia Law School a publicat un articol minunat în Boston Globe, intitulat „Boicoturile sunt o formă esențială de protest democratic -- nu le interziceți.” În articolul acesta ea se referă în mod special la o ședință stabilita pentru săptămâna aceasta a corpului legislativ al Massachusetts unde se va dezbate o propunere de lege ce are ca scop pedepsirea celor ce susțin boicoturile politice.

„Ce se află cu adevărat în spatele acestei măsuri este o dorință de a pedepsi oameni și grupuri care sprijină un boicot al Israelului sau al companiilor ce profită de pe urmă negării drepturilor umane ale palestinienilor de către Israel.”

În analiza sa, Franke furnizează o evaluare istorică a boicoturilor americane mergând până în anii 1760 (chiar având legătură cu Massachusetts-ul), remarcând ca în istoria mai recentă, Curtea Supremă a considerat interzicerea boicoturilor politice neconstituționale. Cu alte cuvinte, Franke arată cum corpul legislativ al Massachusetts izolează Israelul, pentru a-l proteja de boicoturi, iar făcând asta, își erodează propria tradiție constituțională. Potrivit declarației lui Schumer, acest lucru ar putea fi considerat antisemitic...

Deci Schumer îl imită pe Macron, care și el a echivalat anti-Zionismul cu antisemitismul. Pe cine imită Macron? E greu de spus dacă instrucțiunile au venit direct de la trupele de asalt anti-BDS, ale căror eforturi s-au intensificat în mod special anul trecut, oficialii privind aceste eforturi ca pe un soi de operațiune militară, sau dacă inițiativa îi aparține. Dar Macron nu prea are nevoie să fie amenințat. Franța este un lider global și un model când vine vorba de legislația împotriva BDS și însuși Macron a spus cât se poate de clar că
„Franța a condamnat deja boicotarea Israelului și nu am nicio intenție de a schimba acest lucru.”

Poate nu e întâmplător faptul că atât Macron cât și Schumer reprezintă anumite politici liberal-centriste, opuse celor de dreapta. Ei sunt „centriștii” foarte importanți pentru Israel pentru că atâta vreme cât aceștia apără Israelul și luptă împotriva BDS nu mai pare că protecționismul Israelului este un proiect exclusiv al ideologilor și politicienilor de extremă dreapta, așa cum a devenit tot mai pregnant. Deoarece faptul că guvernul de extremă dreapta a Israelului se aliniază cu forțele de extremă dreapta și uneori cu cele vădit antisemitice cam contrazice narativa cum că ar fi un scut național împotriva antisemitismului.

Dacă e să ne uităm la organizații creștin-Zioniste uriașe precum Christians United for Israel(CUFI) fondată și prezidată de pastorul John Hagee, avem de-a face cu o ideologie ferm antisemitică. Așa cum a rezumat Ben Norton,

„motivul pentru care CUFI apără Israelul atât de obsesiv și orbește nu este acela că le pasă de evrei (care, în mintea lor, se vor confrunta cu eterna damnare dacă nu renunță la religia lor și devin creștini) ci mai degrabă deoarece ei chiar cred că lumea se află în pragul anihilării totale și Biblia se presupune că le spune să procedeze astfel.”

Prim-ministrul Benjamin Netanyahu a susținut cu entuziasm acest grup și a luat cuvântul la câteva dintre adunările lor anuale.

Zilele trecute Netanyahu a sosit în Ungaria pentru a se întâlni cu prim-ministrul ungar Viktor Orban, care l-a lăudat de curând pe colaboratorul nazist Miklos Horthy și a lansat o campanie masivă cu nuanțe antisemitice împotriva miliardarului evreu născut în Ungaria, George Soros, servind o agendă anti-imigrație. Mai întâi, ambasadorul israelian în Ungaria, Yossi Amrani, a condamnat campania, spunând că evocă „amintiri triste, dar și sădește ură și teamă.” Dar o zi mai târziu, ministrul de externe din Ierusalim a transmis o „clarificare”, spune-se la cererea lui Netanyahu, care afirma că deși Israelul condamnă antisemitismul și susține comunitățile evreiești care se confruntă cu această ură, critica la adresa lui Soros este legitimă:

„În niciun caz declarația era menită să delegitimizeze critica adusă lui George Soros, care în mod constant subminează guvernele israeliene alese în mod democratic finanțând organizații care defăimează statul evreiesc și caută să îi nege dreptul la autoapărare”, a declarat ministrul de externe.

Deci da, Soros e evreu și mai e și chestia aia antisemitică, dar, mai important, el critică Israelul și astfel se face vinovat de „defăimarea” acestuia. „Negarea dreptului la autoapărare” este un fel de versiune în jargon militar a „contestării dreptului Israelului de a exista.” Deci acesta este păcatul cardinal -- a critica politica Israelului.

Dar acum totul este bine din nou. Orban a promis să dea jos panourile publicitare înainte de sosirea lui Netanyahu și Netanyahu i-a semnalat că în cele din urmă, ceea ce contează este că au aceeași părere despre Soros și tagma lui și acesta este și un mesaj împotriva BDS deopotrivă. Acum Orban afirmă cele necesare, și anume că Ungaria va proteja totuși, evreii maghiari. Orban promite și „zero toleranță față de antisemitism.” Într-una din zilele bune, cum ar veni.

Așa cum scria Chemi Shalev în Haaretz, „în lumea lui Netanyahu, politicile lui George Soros justifică aruncarea acestuia la câinii antisemitici ai Ungariei.”

Se pare că pentru Israel nu e atât de important că vechiul antisemitism există. Nu e vorba despre ceea ce zic oamenii despre evreul cutare sau cutare. Dacă acel evreu reprezintă o viziune critică față de politicile Israelului, dacă li se opune sau Doamne ferește, îndrăznește să pună la îndoială esența lor Zionistă, atunci ăsta e „antisemitismul” grav.

Acei evrei sunt altfel self-haters, evrei care se urăsc, deoarece înfruntă statul evreiesc. Și, așa cum spunea Ben Gurion în 1938,

„Dacă aș ști că este posibil să salvez toți copiii din Germania dacă îi transportăm în Anglia și numai jumătate dacă i-am transporta pe Pământul lui Israel, aș alege varianta din urmă, deoarece am în față nu doar numărul acelor copii ci și soarta istorică a poporului lui Israel.”

Deci dacă am fi în stare să sacrificăm jumătate din copiii Germaniei pentru statul evreiesc, ce mare lucru să sacrificăm ici-colo câte un Soros sau un alt „evreu ce urăște evreii”? Ce mare lucru dacă ne ștergem la fund cu Primul Amendament de dragul Israelului? Doar e pentru un scop nobil. Și mereu va exista un Schumer care să vegheze asupra Israelului. Dar oare va păzi Schumer și Constituția țării sale? Sau poate asta nu face parte din misiunea cu care l-a blagoslovit Dumnezeu?


http://mondoweiss.net/2017/07/schumer-zionism-semitism/

Cel mai justificat protest social din Israel

Protestatari manifestându-și solidaritatea cu prizonierii politici palestinieni din închisorile israeliene dupe ce sute au lansat o grevă a foamei în masă, Betleem, Cisiordania, 2017. Foto: AFP

de Gideon Levy

Cel mai justificat protest social nu deranjează pe nimeni. Însă a fost lansată o campanie mizerabilă de incitare împotriva acestuia, orchestrată de guvern cu cooperarea reflexă a mass-mediei aservite. Cel mai justificat protest social din Israel este prezentat ca fiind un pericol și o amenințare la adresa securității.

Cel mai justificat, curajos și profund protest social din Israel este în momentul de față greva foamei a sutelor de prizonieri palestinieni, grevă ce duminică va intra în a șaptea sa zi. Ar fi trebuit să avem oameni cu conștiință care să se alăture grevei sau măcar să protesteze în semn de solidaritate cu greviștii. Dar nu, noi avem tineri bărbați de la National Union care încing grătare vis-à-vis de ferestrele închisorii Ofer pentru a-i chinui pe înfometați.

Acesta este comportamentul abject frizând sadismul al naționaliștilor israelieni de aripă dreapta. Nimeni nu a protestat nici împotriva acestui spectacol grețos.

Cel mai justificat protest social din Israel nu este schițat deloc în această lumină. Dimpotrivă, toți oamenii care participă la această grevă sunt portretizați ca niște criminali abominabili. Oare prizonierii evrei sunt și ei cu toții niște „criminali abominabili?” Discursului public din Israel nu îi place prezumpția de nevinovăție când vine vorba de palestinieni. Așa că prizonierii politici sunt prezentați ca niște ucigași  și nimeni nu vorbește despre țelurile luptei lor care suferă o delegitimizare completă sub polizorul militar ghidat de serviciul de securitate Șin Bet.

Remarcați explicațiile care ne sunt îndesate pe gât: aceasta este o luptă palestiniană internă menită să-l favorizeze pe Marwan Barghouti; este Barghouti împotriva președintelui palestinian Mahmoud Abbas – toată gălăgia propagandistică a sistemului de securitate, având ca scop mascarea obiectivelor grevei. Și nimeni nu se întreabă dacă într-adevăr este posibil ca scopul unei greve a foamei a peste o mie de oameni, cu toată suferința implicată, să fie acela de a avansa cariera unui prizonier care ispășește patru sentințe pe viață? Poate cineva să ia în serios așa ceva? Știe măcar careva ce înseamnă o grevă a foamei? Nu există nicio posibilitate ca acești oameni curajoși, care sunt dispuși să își sacrifice sănătatea și chiar viețile, să o facă doar pentru cauza lor?

Cauzele pentru care luptă acești oameni sunt mai mult decât juste. Nu există nici măcar o singură cerere care să fie extremă. Nu vor decât un tratament ceva mai uman. Vor telefoane publice, așa cum au și cei mai josnici criminali evrei și vor extinderea orelor vizitelor familiale. Vor să fie fotografiați din când în când cu cei dragi lor și să primească îngrijire medicală corespunzătoare. Cei care vor trebui să își petreacă majoritatea vieții în închisoare își doresc posibilitatea de a studia. Și, desigur, se dorește încetarea practicii detenției administrative. Pe scurt, vor un pic mai multă dreptate. Acestea sunt cauze sociale, nu politice.

Citiți istoria grevelor foamei. Aproape toate dintre ele au fost juste și admirabile. Începând cu grevele foamei ale sclavilor negri de pe corăbiile britanice în secolul al 18-lea, trecând prin marea grevă a foamei a prizonierilor IRA în Irlanda și greva studenților chinezi la Tiananmen. Mahatma Ganghi, Andrei Sakharov, Abie Nathan. Modele de urmat. Și acum Marwan Barghouti, despre care ziarul israelian Yedioth Ahronoth spune că incită oamenii. La ce îi incită mai exact? La aducerea de cărți în închisori? Să instaleze un telefon public?

Există criminali printre ei – o minoritate, apropo – și chiar și ei au drepturi. Unii sunt în închisoare din cauza activității politice. Alții nu au fost judecați. Unii au fost închiși recent în baza presupuselor lor intenții. Și toți fac parte din lupta națională pentru libertate. Asta ar trebui să fie de admirat chiar și pentru israelieni. Au primit sentințe teribile, dezechilibrate și, desigur, fără un proces echitabil. Condițiile încarcerării lor țipă cu nerușinare apartheid atunci când sunt comparate cu cele ale deținuților evrei.

Acum ei luptă pentru drepturile lor fundamentale. Lupta lor merită sprijinită. Ar trebui să existe mișcări de protest față de campania de incitare împotriva lor. Scopurile grevei lor sunt mult mai justificate decât incitarea ministrului securității publice Gilad Erdan și mult mai morale decât demagogia lui Yair Lapid, liderul partidului Yesh Atid.

http://www.haaretz.com/opinion/.premium-1.784968

Toți palestinienii pot deveni cetățeni israelieni, dar nu pot vota, spune un politician din partidul lui Netanyahu

          Benjamin Netanyahu (stânga) și Miki Zohar (dreapta)

de Scott Roth și Phil Weiss

Toată lumea se întreabă, dacă nu va exista un stat palestinian, ce plănuiește să facă Israelul cu toți acei palestinieni din Cisiordania și Ierusalimul de Est de sub controlul său. Iată un răspuns vizionar din partea lui Miki Zohar, un membru activ al parlamentului israelian, aparținând partidului lui Benjamin Netanyahu, Likud:

„Soluția celor două state este moartă. A rămas acum soluția unui singur stat cu arabii în el, dar nu ca cetățeni compleți. Pentru că cetățenia completă ar presupune dreptul la vot. Vor beneficia de toate drepturile, ca orice alți cetățeni, dar nu vor putea vota pentru parlament.”

Această declarație a fost făcută duminică, la postul de televiziune israelian i24NEWS, în cadrul emisiunii în limba engleză The Spin Room. Jurnalistul Ami Kaufman l-a întrebat pe Zohar: „Este aceasta o democrație?”

„Da, este o democrație, deoarece vor avea drepturi depline și toate perspectivele pentru a-și face un viitor și a reuși în această țară. Dar nu vor putea vota pentru Knesset. Dar ideea mea este că îi putem lăsa să voteze, dacă vor îndeplini trei condiții pe care le întrunește orice cetățean israelian. Iar unul dintre ele este să se înroleze în armată, să meargă să își servească țara, așa cum este obligată toată lumea în Israel”, a răspuns Miki Zohar.

Jurnalistul Tami Molad: „Vreți ca 2,5 milioane de palestinieni să servească în armata israeliană?”

„Vă garantez, nu o vor face, vor renunța să voteze. Nu vor vota pentru Knesset. Vor prefera să nu voteze decât să slujească țara asta, credeți-mă.”

E uluitor să constați că Miki Zohar, un avocat și evreu religios de 36 de ani, are senzația că a venit cu o idee strălucită, când răspunsul său e la fel de vechi ca Jim Crow, apartheidul și supremația albă. Singurul lucru bun în legătură cu comentariile sale este că exprimă în mod deschis lucrul pentru care Israelul a scăpat basma curată de zeci de ani încoace, guvernarea unui popor care nu are dreptul să voteze pentru guvernul său. Și totuși, liderii noștri numesc Israelul singura democrație din Orientul Mijlociu.

Comentariile lui Zohar seamănă mult cu viziunea colonistului Yishai Fleisher asupra Israelului, publicată fără replică de New York Times acum două săptămâni, Fleisher descotorosindu-se și el de ideea unui stat palestinian – și tratându-i pe palestinieni ca pe un soi de moloz uman, transportat ici-colo de lopețile israeliene. Acești indivizi într-adevăr ajută la crearea noii imagini globale a Israelului.

http://mondoweiss.net/2017/03/palestinians-citizens-netanyahus/?utm_source=Mondoweiss+List

Israelul și putredul suflet al Vestului

de John Wight

Sufletul putred al sistemului politic vestic nu este niciodată mai expus decât atunci când vine vorba de problema Palestinei. Aici ne lovim de ipocrizia, standardele duble și lașitatea politică în forma lor cea mai extremă.

E suficient de rău că palestinienii au fost siliți să îndure negarea lungă de decenii a drepturilor lor umane, naturale și naționale, dar nedreptatea suferită de ei este adâncită de zece ori mai mult prin complicitatea Vestului la contestarea statului lor legitim de popor oprimat luptându-se împotriva unui opresor crud și răzbunător. Dezbrăcată de toate zorzoanele și de confuzia căreia i s-a permis să distorsioneze contururile luptei acestui popor, iată rădăcina problemei și a suferinței biblice ce a izvorât și continuă să izvorască din ea.

Acest conflict nu este și nu a fost vreodată despre dreptul Israelului de a exista sau despre securitatea sa. Nu este și nu a fost despre Hamas sau Carta sa. Nu este nici măcar despre soluția a două state sau a unui singur stat – cel puțin nu mai este. Este despre unde ne poziționăm, de partea poporului oprimat sau de partea opresorului.

În această privință trebuie să îi mulțumim lui Malcom X pentru că a curățat rahatul din ochii noștri: „Dacă nu sunteți suficient de atenți, ziarele vor avea grijă să vă facă să îi urâți pe cei oprimați și să-i iubiți pe autorii oprimării.”

Nu fiți naivi, mass-media mainstream știe exact ce se întâmplă în Palestina și este foarte conștientă de rădăcina problemei. Și totuși, continuă să îi ofere Israelului sprijinul devotat și neșovăitor. Mai mult, îngenunchează la picioarele acestui stat al apartheidului.

Actele disperate de violență care erup uneori în Ierusalim și de-a lungul Cisiordaniei ocupate – în general sub forma înjunghierilor haotice și a actelor de violență față de orice israelian oriunde – nu denotă răutate din partea celor responsabili; asemenea acte deznădăjduite relevă dimensiunea disperării pe care au îndurat-o și continuă să o îndure palestinienii ca rezultat direct al oprimării lor. Este un răspuns extrem dar de înțeles la negarea brutală a demnității lor, a drepturilor lor, a umanității lor din partea unor oameni care nu i-au privit niciodată ca pe altceva în afara unei muște în laptele purului lor stat etno și religio-centric, care trebuie strivită și strivită mereu.

Cruzimea excesivă, sistemică și sistematică îndurată de un întreg popor urmează logica sfruntată a campaniei de purificare etnică ce a dat naștere Israelului în 1948. Descrie o boală morală care, la drept vorbind, s-a acutizat tot mai mult în deceniile care au urmat.

O a treia Intifadă este dovada incontestabilă a eșecului abject al comunității internaționale de a impune un acord just pentru un popor a cărui abandonare este o crimă, condamnat la o soartă asemănătoare cu cea a aborigenilor australieni sau a nativilor americani, de la care se așteaptă, în cel mai bun caz, să își trăiască viața într-o rezervație.

Refuzul încăpățânat al palestinienilor de a accepta o asemenea soartă, chiar în fața presiunii brutale și insistente de a-i face să cedeze, descrie un nivel herculean al tenacității susținute. Iar dacă rezistența lor a fost urâtă, este nimic prin comparație cu oprimarea care i-a dat naștere.

Închisoarea încarcerează și gardienii, la fel cum îi încarcerează pe prizonieri, iar lanțurile care încătușează palestinienii încătușează și israelienii. Nu există nici măcar un minut în orice zi, în care cuvântul Palestina sau palestinian să nu le pătrundă conștiența – deși, din nefericire, nu și conștiința, în cazul majorității – reamintindu-le de un popor care rămâne neîngenuncheat, în ciuda pauperizării sale, la doar câteva mile distanță de belșugul pe care israelienii nu îl prețuiesc cum se cuvine, pe îl iau drept un bun care li se cuvine indiscutabil. Ura față de celălalt este slujnica urii de sine, cu Israelul ca exemplu al felului în care proiectarea urii la nivel național corodează însăși fundația națiunii.

Terorism și terorist sunt termenii cei mai influențați de opiniile personale, existenți în limbajul nostru de astăzi. Îi folosim pentru a identifica violența celor pe care îi ocărâm și a căror cauză ni se pare nedemnă de prețuirea noastră și nedreaptă. Ca atare, nu există terorist palestinian sau terorism palestinian. Ce există, și există din abundență, este disperare și deznădejde palestiniană. Atacurile direcționate către civilii israelieni sunt un lucru crâncen; totuși, pentru un popor căruia i s-a negat în mod constant propria-i umanitate, aceste atacuri au devenit unicul lucru care i-a mai rămas pentru a atrage atenția comunității internaționale a cărei tăcere este o armă mortală în mâinile opresorului lui.

Mișcarea de boicotare (BDS) este cea mai puternică și eficientă armă din arsenalul solidarității internaționale cu palestinienii. De la începuturile sale mărunte și marginale în 2005, BDS a crescut exponențial până în punctul în care acum trezește frica în sânul Israelului și este singura ancoră de salvare de care se pot agăța oamenii din Gaza și din Cisiordania. Amploarea și eficiența sa continuă sunt, astfel, condiții nenegociabile a luptei împotriva intransigenței Israelului și a ipocriziei Vestului, fără de care statu-quo-ului i s-ar fi pus sfârșit cu mult timp în urmă.

Am depășit etapa în care obiectivitatea este un răspuns acceptabil la apartheid, epurare etnică și la monumentul nedreptății ridicat în numele excepționalismului. Cauza poporului palestinian este cauza umanității din timpurile noastre.

http://www.counterpunch.org/2015/10/23/israel-and-the-rotten-soul-of-the-west/