Rabinul Sacks susține crimele religioase într-un videoclip împotriva BDS

de Michael Lesher

Jonathan Sacks, fost rabin-șef al Marii Britanii, a scris niște lucruri simțitoare în trecut, mai ales despre pericolele exclusivismului religios și despre rădăcinile violenței sectare în ceea ce el numește falsitatea „răului altruist.”

Asta face ca decăderea sa în propagandă israeliană vulgară să fie și mai supărătoare. E greu de crezut că rabinul Sacks – membru al Camerei Lorzilor și autor al mult lăudatei cărți „Nu în numele Domnului” (unde pledoaria sa împotriva intoleranței religioase a fost numită „bine formulată, meritând a fi citită” chiar și de ziarul britanic ce tinde spre stânga, The Independent) – nu are acces la datele despre conflictul Israel-Palestina.

                                                          Rabinul Jonathan Sacks

Și totuși, „clipul de animație” despre „ceea ce se află în spatele campaniei de boicotare a Israelului (BDS)”, pe care tocmai l-a realizat, clip menit să explice de ce „umanitariștii...și toți cei care prețuiesc o societate liberă, trebuie să se ridice împotriva ei”, este mai îngrozitor ca o pastișă mincinoasă. Pentru oricine îl ia în serios – și probabil mulți cititori naivi o vor face – servește drept apărare pentru exact acel tip de crime religioase pe care Sacks pretindea ani de zile că îl detestă.

În mai puțin de 10 minute, mica predică video a lui Sacks reușește să susțină apartheidul pe motive religioase și să demonizeze un întreg popor – pentru că se întâmplă să nu fie alcătuit din evrei. Pretinzând că este vocea dulcii rațiuni, animația lui Sacks este de fapt o formă perfidă de incitare la ură.

Să luăm, de exemplu, acțiunea introductivă, care este aserțiunea amenințătoare că orice protest împotriva ocupației israeliene a pământului palestinian sau împotriva discriminării sale sistematice împotriva tuturor non-evreilor ce se află sub controlul său este de fapt, un „preludiu la eliminarea [Israelului].” A pretinde așa ceva are logică numai dacă „Israel” înseamnă „Mai Marele Israel” – adică un regim discriminant care își continuă ocupația asupra Cisiordaniei și a Ierusalimului de Est. Din moment ce rabinul Sacks implicit susține această definiție, „Israelul” este, potrivit propriilor săi termeni, un stat al apartheidului – unul care, în plus, impune o stăpânire discriminantă exact asupra pământului recunoscut de legea internațională ca teritoriu palestinian. Ceea ce, mai pe românește, înseamnă că rabinul Sacks susține eliminarea efectivă a Palestinei. Cam atât despre pretenția lui că și-ar face griji în legătură cu „eliminarea” Israelului.

Și cum e cu indignarea sa în legătură cu adevărul istoric (pe care el îl numește „o minciună răutăcioasă”) că „Israelul este o prezență colonială în Orientul Mijlociu”? El respinge asta spunând că „legătura evreiască cu pământul lui Israel este de două ori mai veche decât istoria creștinismului, de trei ori mai veche decât istoria islamului” și că „evreii sunt singura națiune din istorie care a stabilit vreodată un stat-națiune pe acest pământ.” Din punct de vedere istoric este o aberație: orice regat ar fi existat vreodată sub stăpânirea iudeilor vorbitori de aramaică în urmă cu mai bine de 2000 de ani, cu siguranță nu a fost o „națiune evreiască” în niciun sens modern (conceptul de „națiuni”, ca să nu mai vorbim de cel de „state-națiuni”, este un concept recent). Dar poziția lui rabi Sacks devine absolut strigătoare la cer atunci când se bazează pe religie pentru a stabili validitatea „pretenției” Israelului asupra întregului pământ al Palestinei. Cu siguranță ar nega că orice aderenți mai din urmă la religiile străvechi canaanite ar putea emite o pretenție superioară asupra aceluiași teritoriu – de fapt, ar privi-o ca pe o formă de fanatism. Atunci cum poate să apere Israelul pentru că se folosește de iudaism ca pretext pentru a uzurpa drepturile populației indigene? Nu avem de-a face cu exact acel tip de violență întemeiată pe religie, pe care pretindea că o detestă?

Ipocrizia rabinului Sacks devine și mai clară atunci când se lamentează că activiștii pentru drepturile palestinienilor nu „protestează împotriva barbariei marca ISIS” sau „nu fac campanii împotriva abuzurilor față de drepturile omului comise de Hamas în Gaza.” Firește, nu citează nicio dovadă că organizatorii campaniei BDS ar susține ISIS sau ar fi în favoarea abuzurilor față de drepturile omului oriunde pe planetă – nu există o asemenea dovadă – dar ceea ce este cu adevărat șocant este cum omite el să facă vreo referire la mult mai relevanta „barbarie” și la „abuzurile față de drepturile omului...în Gaza” marca Israel. A uitat oare deja, acest campion al drepturilor omului, operațiunea Protective Edge, cu abia doi ani în urmă, în timpul căreia bombardamentele israeliene aleatorii au ucis peste 500 de copii și au distrus în jur de 18.000 de blocuri de locuințe în Gaza, lăsând peste 100.000 de oameni fără acoperiș deasupra capului? Dacă da, memoria lui este criminal de scurtă; dacă nu, atunci el este cel care ar trebui acuzat de aplicarea selectivă a principiilor umanitare.

Conștiința sa e atât de selectivă, încât rabinul Sacks pretinde că „Israelul este...singurul stat al cărui însuși drept de a exista a fost contestat în permanență.” Serios? Nu poți decât să te întrebi unde naiba a trăit omul asta. Un consens internațional copleșitor – susținut în mod repetat de fiecare țară arabă și de fiecare țară predominant musulmană din lume – acceptă în mod clar dreptul Israelului de a exista în pace și siguranță în interiorul granițelor sale recunoscute internațional. Încă o dată, Israelul este cel care – respingând consensul – neagă dreptul de a exista al unui stat, al Palestinei. Și susținând Israelul în această chestiune, rabinul Sacks neagă și acest drept.

De fapt, neagă mai mult decât atât. Refuzând și să asculte vocile palestiniene și să recunoască drepturile palestiniene, rabinul Sacks efectiv neagă umanitatea palestiniană. Iar acesta este exact acel gen de discurs incitator la ură – în numele Domnului – față de care rabinul Sacks s-a declarat în mod repetat dușman.

Este suficient de rău ca întreaga sa prezentare nu citează nici măcar un palestinian sau măcar o sursă pro-palestiniană. E suficient de rău că refuză cu încăpățânare să recunoască violența israeliană sistematică – sprijinită de publicul israelian – care continuă să stabilească termenii fiecărei confruntări dintre palestinieni și IDF. Ascunzând realitatea ocupației israeliene – care este, până la urmă, subiectul campaniei BDS – rabinul Sacks își lasă cititorii să presupună că nu există ocupație, că nu există victime și că nu există palestinieni.

Dar ei există, rabinule Sacks. Palestinienii există; și ignorând existența lor, te faci complice la persecutarea lor.

Ca și tine, poporul Palestinei tânjește după viață, libertate și dreptate. Dar spre deosebire de tine, el nu are o puternică platformă media de la care să răspundă demonizării lor, al cărei autor ești. Și asta este măsura eșecului tău moral. Când o majoritate a subiecților evrei chestionați într-un recent sondaj de opinie susține executarea pe loc a oricărui palestinian care a atacat un israelian, palestinienii au nevoie ca tu – un rabin respectat – să denunți sprijinul evreiesc față de brutalitatea de stat drept grozăvia care este. Și totuși tu ai tăcut din gură. Când Israelul a bombardat copii, a atacat spitale și personal medical, a violat sistematic drepturile omului și a impus dominarea unui grup religios asupra tuturor celorlalți, palestinienii au avut nevoie ca tu să-ți urmezi principiile și să vorbești împotriva relelor pe care pretinzi că le detești.

În schimb, tu ai închis ochii în fața brutalității israeliene și niciodată nu ai recunoscut – ce să mai vorbim de susținut – rezistența palestiniană neînarmată, care crește de ani de zile în toată Cisiordania. Ai pretins că te opui violenței religioase, dar de fapt i-ai oferit undă verde de fiecare dată când s-a bucurat de  susținerea statului evreiesc. I-ai tratat pe opresorii palestinienilor de parcă ei ar fi fost victimele nevinovate. Și acum le negi adevăratelor victime chiar și dreptul la niște tactici de protest non-violent folosite odată împotriva apartheidului din Africa de Sud.

Ipocrizia e un cuvânt prea blând pentru tine. Ceea ce ai făcut este literalmente o trădare a fiecărui principiu pe care ai pretins că îl aperi. Rabinule Sacks, te implor: retrage acea piesă groaznică de propagandă israeliană împotriva BDS și încearcă să devii, încă o dată, clericul despre care ne-ai spus întotdeauna că intenționezi să fii.

http://mondoweiss.net/2017/03/endorses-religious-against/

Israelul și putredul suflet al Vestului

de John Wight

Sufletul putred al sistemului politic vestic nu este niciodată mai expus decât atunci când vine vorba de problema Palestinei. Aici ne lovim de ipocrizia, standardele duble și lașitatea politică în forma lor cea mai extremă.

E suficient de rău că palestinienii au fost siliți să îndure negarea lungă de decenii a drepturilor lor umane, naturale și naționale, dar nedreptatea suferită de ei este adâncită de zece ori mai mult prin complicitatea Vestului la contestarea statului lor legitim de popor oprimat luptându-se împotriva unui opresor crud și răzbunător. Dezbrăcată de toate zorzoanele și de confuzia căreia i s-a permis să distorsioneze contururile luptei acestui popor, iată rădăcina problemei și a suferinței biblice ce a izvorât și continuă să izvorască din ea.

Acest conflict nu este și nu a fost vreodată despre dreptul Israelului de a exista sau despre securitatea sa. Nu este și nu a fost despre Hamas sau Carta sa. Nu este nici măcar despre soluția a două state sau a unui singur stat – cel puțin nu mai este. Este despre unde ne poziționăm, de partea poporului oprimat sau de partea opresorului.

În această privință trebuie să îi mulțumim lui Malcom X pentru că a curățat rahatul din ochii noștri: „Dacă nu sunteți suficient de atenți, ziarele vor avea grijă să vă facă să îi urâți pe cei oprimați și să-i iubiți pe autorii oprimării.”

Nu fiți naivi, mass-media mainstream știe exact ce se întâmplă în Palestina și este foarte conștientă de rădăcina problemei. Și totuși, continuă să îi ofere Israelului sprijinul devotat și neșovăitor. Mai mult, îngenunchează la picioarele acestui stat al apartheidului.

Actele disperate de violență care erup uneori în Ierusalim și de-a lungul Cisiordaniei ocupate – în general sub forma înjunghierilor haotice și a actelor de violență față de orice israelian oriunde – nu denotă răutate din partea celor responsabili; asemenea acte deznădăjduite relevă dimensiunea disperării pe care au îndurat-o și continuă să o îndure palestinienii ca rezultat direct al oprimării lor. Este un răspuns extrem dar de înțeles la negarea brutală a demnității lor, a drepturilor lor, a umanității lor din partea unor oameni care nu i-au privit niciodată ca pe altceva în afara unei muște în laptele purului lor stat etno și religio-centric, care trebuie strivită și strivită mereu.

Cruzimea excesivă, sistemică și sistematică îndurată de un întreg popor urmează logica sfruntată a campaniei de purificare etnică ce a dat naștere Israelului în 1948. Descrie o boală morală care, la drept vorbind, s-a acutizat tot mai mult în deceniile care au urmat.

O a treia Intifadă este dovada incontestabilă a eșecului abject al comunității internaționale de a impune un acord just pentru un popor a cărui abandonare este o crimă, condamnat la o soartă asemănătoare cu cea a aborigenilor australieni sau a nativilor americani, de la care se așteaptă, în cel mai bun caz, să își trăiască viața într-o rezervație.

Refuzul încăpățânat al palestinienilor de a accepta o asemenea soartă, chiar în fața presiunii brutale și insistente de a-i face să cedeze, descrie un nivel herculean al tenacității susținute. Iar dacă rezistența lor a fost urâtă, este nimic prin comparație cu oprimarea care i-a dat naștere.

Închisoarea încarcerează și gardienii, la fel cum îi încarcerează pe prizonieri, iar lanțurile care încătușează palestinienii încătușează și israelienii. Nu există nici măcar un minut în orice zi, în care cuvântul Palestina sau palestinian să nu le pătrundă conștiența – deși, din nefericire, nu și conștiința, în cazul majorității – reamintindu-le de un popor care rămâne neîngenuncheat, în ciuda pauperizării sale, la doar câteva mile distanță de belșugul pe care israelienii nu îl prețuiesc cum se cuvine, pe îl iau drept un bun care li se cuvine indiscutabil. Ura față de celălalt este slujnica urii de sine, cu Israelul ca exemplu al felului în care proiectarea urii la nivel național corodează însăși fundația națiunii.

Terorism și terorist sunt termenii cei mai influențați de opiniile personale, existenți în limbajul nostru de astăzi. Îi folosim pentru a identifica violența celor pe care îi ocărâm și a căror cauză ni se pare nedemnă de prețuirea noastră și nedreaptă. Ca atare, nu există terorist palestinian sau terorism palestinian. Ce există, și există din abundență, este disperare și deznădejde palestiniană. Atacurile direcționate către civilii israelieni sunt un lucru crâncen; totuși, pentru un popor căruia i s-a negat în mod constant propria-i umanitate, aceste atacuri au devenit unicul lucru care i-a mai rămas pentru a atrage atenția comunității internaționale a cărei tăcere este o armă mortală în mâinile opresorului lui.

Mișcarea de boicotare (BDS) este cea mai puternică și eficientă armă din arsenalul solidarității internaționale cu palestinienii. De la începuturile sale mărunte și marginale în 2005, BDS a crescut exponențial până în punctul în care acum trezește frica în sânul Israelului și este singura ancoră de salvare de care se pot agăța oamenii din Gaza și din Cisiordania. Amploarea și eficiența sa continuă sunt, astfel, condiții nenegociabile a luptei împotriva intransigenței Israelului și a ipocriziei Vestului, fără de care statu-quo-ului i s-ar fi pus sfârșit cu mult timp în urmă.

Am depășit etapa în care obiectivitatea este un răspuns acceptabil la apartheid, epurare etnică și la monumentul nedreptății ridicat în numele excepționalismului. Cauza poporului palestinian este cauza umanității din timpurile noastre.

http://www.counterpunch.org/2015/10/23/israel-and-the-rotten-soul-of-the-west/

Palestina va deveni o cauză pierdută dacă nu...

de Alan Hart

Punctul meu de plecare este că palestinienii nu au nimic concret de câștigat dacă își înaintează cazul prin Curtea Internațională de Justiție (ICC). Chiar dacă ar hotărî că Israelul ar trebui să răspundă pentru crimele de război și multe alte violări ale legii internaționale, liderii statului Zionist vor ignora constatările Curții și Statele Unite vor împiedica orice acțiune menită să tragă Israelul la răspundere.

De asemenea, deși legea internațională le oferă dreptul de a recurge la forță pentru a rezista în fața ocupației, palestinienii nu au nimic de câștigat, ba au multe de pierdut de pe urma violenței. Violența palestiniană la o scară semnificativă va oferi liderilor israelieni pretextul pentru a-și grăbi programul de purificare etnică și poate chiar pentru a recurge la o epurare finală.

Deci, ce trebuie să se întâmple pentru ca dinamicile conflictului să se schimbe pentru a le da palestinienilor o speranță reală că statornicia lor aproape supraomenească, refuzul lor de a se preda în termeni Zioniști, le va aduce un grad acceptabil de dreptate?

Presupunerea mea este că numai marile puteri au influența necesară pentru a forța liderii israelieni să pună capăt sfidării legii internaționale și să devină serioși în legătură cu pacea în niște termeni pe care palestinienii i-ar putea accepta.

Problema este că guvernele nu vor folosi această influență dacă și până nu sunt împinse de către opinia publică să facă acest lucru – prin manifestările adevăratei democrații în acțiune.

În America, de exemplu, așa cum am notat și în cartea mea „Zionismul: adevăratul dușman al evreilor”, nimic nu se va schimba până când membrilor Congresului nu le va fi mai teamă de ofensarea votanților decât le este teamă de ofensarea lobby-ului Zionist și aliaților acestuia.

Potrivit unui sondaj al Institutului Brookings, opinia publică americană se schimbă. Când au fost întrebați ce soluție ar prefera la conflictul israeliano-palestinian, 34% dintre americanii chestionați au răspuns că guvernul lor ar trebui să împingă lucrurile spre soluția unui singur stat cu cetățeni egali. Cu 24% mai mult față de anul precedent. De asemenea, dintre cei care au răspuns că susțin soluția celor două state, 66% au spus că ar susține un singur stat dacă două state nu ar fi posibile.

Întrebarea cheie este următoarea.

Ce poate fi făcut pentru a da un impuls mai mare și de neoprit procesului care are loc în America și în Europa pentru a determina guvernele să își folosească autoritatea pentru a pune capăt sfidării israeliene a legilor internaționale și opresiunii palestinienilor?

După părerea mea, lucrul cel mai necesar ar fi dizolvarea Autorității Palestiniene și înmânarea întregii responsabilități și răspunderi pentru ocupație Israelului.

Acest lucru i-ar impune Israelului poveri economice, de securitate și alte greutăți iar liderii săi vor răspunde în singurul mod pe care îl cunosc – cu și mai multă represiune brutală. Da, ar însemna mai multă suferință de toate felurile, dar ar însemna și gaz suplimentar aruncat pe focul mocnit, global, al anti-israelismului.

Cu alte cuvinte, cu cât Israelul își demonstrează mai arogant, mai grețos de sigur pe sine și mai brutal disprețul față de legea internațională și respingerea cererii palestiniene pentru dreptate, cu atât procesul de forțare a guvernelor marilor puteri de a acționa va dobândi un imbold mai mare.

În ceea ce îi privește pe ocupații și oprimații palestinieni, ei ar putea ajuta acest impuls cu demonstrații pașnice de-a lungul Cisiordaniei ocupate și a închisorii în aer liber care este Fâșia Gaza.

Și apoi mai există problema conducerii palestiniene. Cine ar putea-o prelua și ce formă ar trebui să aibă după dizolvarea Autorității Palestiniene?

Inițial ar asigura-o Comitetul Executiv al PLO (Organizația pentru Eliberarea Palestinei), dar este mult mai necesar ca palestinienii să aibă posibilitatea de a se exprima printr-o singură voce credibilă.

Este nevoie ca diaspora palestiniană să devină angajată politic și să se organizeze pentru a readuce la viață Consiliul Național al Palestinei (PNC).

Odată ca niciodată, acest marginalizat parlament în exil, așa cum este acum, reprezenta palestinienii de aproape oriunde în lume și era organul decizional suprem al taberei palestiniene. Nu era lipsit de defecte dar era mai democratic și de aceea regimurile arabe autoritariste se temeau de el. Până și Arafat, în culmea gloriei sale, era răspunzător în fața PNC. (I-a luat, într-adevăr, șase ani lungi să convingă o majoritate a delegaților PNC să îi susțină politica și să accepte un compromis cu Israelul. Asta se întâmpla spre sfârșitul lui 1979. PNC-ul a votat în favoarea politicii lui Arafat – soluția celor două state – 296 au fost pentru și numai 4 contra. De atunci încolo, ușa palestiniană a fost deschisă păcii în termeni pe care orice popor și guvern rațional i-ar fi acceptat cu ușurare).

Pentru ca PNC-ul să fie adus la viață, ar trebui să aibă loc alegeri în comunitățile din întreaga diasporă palestiniană cât și din Cisiordania ocupată și Fâșia Gaza.

Compoziția diasporei palestiniene după țări și numărul rezidenților palestinieni este aproximativ următoarea. Iordania – 2.900.000; Israel – 1.600.000; Siria – 800.000; Chile – 500.000; Liban – 490.000; Arabia Saudita – 280.245; Egipt – 270.245; SUA – 270.000; Honduras -250.000; Venezuela – 245.120; Emiratele Arabe Unite – 170.000; Germania -159.000; Mexic – 158.000; Qatar – 100.000; Kuwait – 70.000; El Salvador – 70.000 Brazilia – 59.000; Irak – 57.000; Yemen – 55.000; Canada – 50.975; Australia – 45.000; Libia – 44.000; Danemarca – 32.152; Marea Britanie – 30.000; Suedia – 25.500; Peru – 20.000; Columbia – 20.000; Spania – 12.000; Pakistan – 10.500; Olanda – 9.000; Grecia – 7.500; Norvegia – 7.000; Franța – 5.000; Guatemala – 3.500; Austria – 3.000; Elveția– 2.000; Turcia – 1.000; și India – 300.

Sarcina principală a unui PNC restructurat și revigorat ar fi aceea de a dezbate și a hotărî politica și tactica palestiniană și apoi de a o reprezenta în fața puterii printr-o singură voce credibilă.

Dacă diaspora palestiniană nu devine angajată politic pentru a readuce PNC-ul la viață, cred că este mai mult decât  posibil ca viitori istorici onești să spună că diaspora a trădat poporul ocupat și oprimat la fel de mult ca regimurile arabe.

Fără o nouă strategie care să schimbe dinamicile conflictului și felul în care este perceput în America și Europa, cred că Palestina va deveni o cauză pierdută.

Vor exista cei care vor spune (cum au făcut-o deja câțiva evrei israelieni) că statul Zionist se află în pragul comiterii suicidului și că dreptatea pentru palestinieni va fi inevitabilă într-o zi.

Poate, dar la fel de probabil, în viziunea mea mai probabil, este ca în anii viitori să fim martorii unui exod al evreilor din Israel, lăsând în urmă un regim neo-fascist fanatic care va fi gata să amenințe întreaga regiune și chiar lumea cu distrugerea nucleară.

Și bazându-mă pe ceea ce mi-a spus prim-ministrul Golda Meier într-un interviu realizat pentru postul BBC, nu ar fi vorba de o amenințare lipsită de conținut. Am rugat-o să clarifice o afirmație făcută. I-am spus: „Doamna prim-ministru, vreau să fiu sigur că am înțeles ce tocmai ați declarat. Ați vrut să spuneți că într-o situație apocaliptică, Israelul ar fi pregătit să doboare regiunea și întreaga lume odată cu el...?”

Fără pauză de gândire mi-a răspuns cu vocea ei răgușită, „Da, exact asta am spus!”

Rezistența palestiniană: drept legitim și datorie morală

de Samah Jabr

Atrocitățile copleșitoare și nesfârșite ale guvernului israelian lasă majorității palestinienilor puțin timp pentru a reflecta asupra aspectului moral al rezistenței lor. Mare parte din reacțiile noastre la evenimente sunt imediate, instinctive și emoționale. Cei puțini care încă reușesc să mediteze la aspectele morale, politice și strategice ale luptei noastre se pot trezi obstrucționați de contradicții, de lipsa posibilității de alegere și de vătămarea adusă de război rațiunii și conștiinței.

Atunci, cum poate fi evaluată rezistența palestiniană în mod corect, dată fiind întreaga istorie a conflictului israeliano-palestinian? Ocupația israeliană a Palestinei s-a bazat pe o ideologie a secolului al 19-lea care a negat însăși existența poporului palestinian și a urmărit o agendă colonială susținând drepturi divine asupra unui „pământ lipsit de un popor.” Ca răspuns la această agresiune „teo-colonială”, rezistența palestiniană a adoptat strategia „unui război prelungit al poporului” pentru a recâștiga recunoașterea ca o națiune deposedată, și nu ca una „inexistentă.”

Palestinienii nici până în ziua de astăzi nu au un stat sau forțe armate. Ocupatorii noștri ne supun interdicțiilor, expulzărilor, demolărilor de case, torturii legalizate și unor violări ale drepturilor omului ce depășesc orice imaginație. Nu poate fi trasată o comparație admisibilă între magnitudinea tragerii la răspundere la care sunt supuși palestinienii pentru acțiunile câtorva indivizi și responsabilitatea pentru violența intensă și sistematică împotriva întregii populații palestiniene pe care o practică statul Israel cu impunitate. Mass-media americană numește lupta noastră pentru libertate „terorism”, distribuind astfel palestinianul în rolul prototipului internațional al teroristului. Acest lucru a modelat conștiința publică vestică și a dat naștere la o părtinire internațională care descrie violența împotriva civililor palestinieni într-un limbaj neutru, reducând pierderile palestiniene la simple statistici anonime, în timp ce folosește un limbaj și o imagistică emoțională pentru a descrie pierderile israeliene.

Distorsionarea rezistenței palestiniene a umbrit orice dialog rezonabil. Multe dintre eforturile noastre de a sfida regulile arbitrare ale ocupatorului sunt respinse în mod reflex ca „terorism” și mereu se așteaptă de la noi să ne cerem scuze și să condamnăm rezistența palestiniană – în ciuda faptului că nu există un consens privind definiția terorismului și în ciuda faptului că lupta armată pentru dreptul la autodeterminare este permisă de articolul 51 al Cartei Națiunilor Unite privind autoapărarea.

Vestul s-a folosit mereu de procedee de dislocare ce distorsionează intenționat lupta anti-colonialistă a palestinienilor, atât prin interpretările orientaliste ale actelor de rezistență, cât și prin atribuirea, în mod eronat, a statutului de victimă puterii colonialiste în loc să-l acorde mult mai îndreptățiților asupriți.

De ce termenul „terorism” se aplică atât de repede indivizilor sau grupurilor care folosesc bombe artizanale, dar nu și statelor care folosesc arme nucleare sau alt tip de armament interzis pe plan internațional pentru a se asigura de supunerea oprimatului în fața opresorului? Israelul, Statele Unite și Marea Britanie ar trebui să fie în capul listei cu statele exportatoare de terorism pentru folosirea atacurilor armate împotriva non-combatanților în Palestina, Irak, Sudan și alte părți ale lumii. Dar „terorism” este un termen politic folosit de colonizator pentru a-i discredita pe cei care i se opun – așa cum afrikanerii și naziștii îi numeau pe luptătorii pentru eliberare negri și respectiv francezi. Expunerea perpetuă la agresiunea colonialistă este ceea ce a dus la necesitatea unei rezistențe anti-colonialiste armate.

Mai există un trend în rândul celor ce se opun rezistenței palestiniene, de a folosi termenul „jihad” ca sinonim pentru terorism. Făcând asta, ei reduc înțelesul jihadului la simpla moarte. Jihadul este un concept bogat care include lupta spirituală individuală cu păcatul, efortul de a face fapte bune, opoziția activă față de nedreptate și a fi răbdător în vremuri de restriște. Nu este despre violența împotriva creației lui Dumnezeu, nici despre lipsa fricii de moarte în apărarea drepturilor creației lui Dumnezeu. Violența, însă, poate fi o metodă omenească rațională de apărare. Când o femeie reacționează cu violență când este amenințată cu violul, este o formă de jihad.

Mai mult, jihadul este o valoare islamică – și nu toți luptătorii palestinieni sunt musulmani. Motivul pentru care palestinieni tineri, sincer altruiști, se aruncă în aer, este un secret pe care îl iau cu ei în mormânt. Poate este fructul straniu al răzbunării care crește în solul fertil al oprimării și al ocupației sau protestul lor profund împotriva cruzimii; sau o încercare disperată de a obține egalitatea cu israelienii în moarte, din moment ce în viață este imposibil. Cei care trăiesc toată viața în condiții inumane sunt, din nefericire, capabili de acte inumane. Ce le-a rămas miilor de rămași pe drumuri din Rafah cu excepția rezistenței lor? Nu este vorba de islam, ci de natura umană, care e aceeași, fie că vorbim de palestinieni religioși, seculari sau agnostici, bărbați și femei. Cu siguranță că femeile noastre care se aruncă în aer nu mor în speranța că le așteaptă 70 de virgine în Paradis.

Un alt factor care influențează rezistența palestiniană este istoria sumbră a negocierilor de pace și lipsa sprijinului internațional. Discuțiile cu Israelul nu ne-au oferit decât promisiuni de autonomie asupra sărăcirii noastre, în timp ce voința celui puternic era impusă și se comiteau ilegalități, ca bază pentru o înțelegere de durată. Absența cea mai stridentă în acest proces de pace a fost un negociator al păcii sincer. Națiunile Unite au fost incapabile să ia măsuri pentru a asigura implementarea drepturilor palestiniene. Lumea nu a oferit nici măcar un singur remediu pentru rănile numeroase suferite de palestinieni. Washingtonul s-a folosit în mod repetat de dreptul său de veto în Consiliul de Securitate pentru a contracara consensul larg ce solicita o prezență internațională în Cisiordania și Gaza care să monitorizeze situația. Negarea neobosită a drepturilor palestiniene fără un răspuns internațional veritabil ne-a lăsat intens de conștienți ca autoapărarea este singura noastră speranță.

Legile internaționale garantează unui popor ce se luptă cu o ocupație ilegală dreptul de a folosi „toate mijloacele necesare pe care le are la dispoziție” pentru a pune capăt ocupației și ocupatul „este îndreptățit să caute și să primească sprijin” (citez aici din mai multe rezoluții U.N.). Rezistența armată a fost folosită în revoluția americană, în rezistența afgană împotriva Rusiei (pe care Statele Unite au susținut-o), rezistența franceză împotriva naziștilor și chiar în lagărele de concentrare naziste sau, de mai mare notorietate, în ghetoul Varșovia.

Rezistența palestiniană s-a născut dintr-o situație opresivă similară. Gradele răspunsului violent variază de la caz la caz – într-adevăr, în multe situații rezistența este în principal non-violentă. În ciuda tuturor greutăților, oamenii continuă, cu vigurozitate, să trăiască, să studieze, să se roage și să muncească pământul în teritoriile ocupate. În câteva cazuri, ei rezistă activ și recurg la violență. Această rezistență violentă poate fi defensivă (și astfel, în mintea mea, acceptabilă din punct de vedere moral) cum ar fi rezistența luptătorilor din tabăra de refugiați Jenin când se apropiau mașinăriile israeliene aducătoare de moarte; sau poate lua forma unor acte ofensive inacceptabile, cum ar fi bombardarea civililor israelieni sărbătorind masa de Paști.

În toate cazurile, însă, indivizii sunt cei care aleg formele de rezistență și alegerile lor nu ar trebui să caracterizeze întreaga națiune. De asemenea, așa cum am văzut, și rezistența pașnică și cea violentă sunt întâmpinate cu aceeași violență deliberată, de o intensitate incomparabil mai mare cu cea palestiniană, aprobată de stat, de guvernul israelian democratic și de forțele sale. Moartea activistei pentru pace din Statele Unite, Rachel Corrie, este o dovadă îndestulătoare în acest sens.

„Unde este un Gandhi palestinian?” se întreabă unii. Ai noștri Gandhi se află în închisori, în exil sau în morminte. Nici nu avem o populație de sute de milioane. Suntem 3,3 milioane de indivizi neînarmați, lipsiți de apărare, care se confruntă cu 6 milioane de israelieni, efectiv aproape toți soldați sau rezerviști. Aceasta nu este o colonizare industrială; israelienii practică epurarea etnică pentru a păstra pământul numai și numai pentru evrei.

Este ironic că puțini dintre cei care îndeamnă palestinienii să îl imite pe Gandhi investighează Zionismul, cauza principală a ocupației israeliene. În 1938, însuși Gandhi a chestionat premisa Zionismului politic. „Simpatia mea nu mă orbește în fața exigențelor justiției”, spunea el. „Strigătul pentru un cămin național pentru evrei nu mă prea atrage. Consimțământul pentru acest cămin este căutat în Biblie și în tenacitatea cu care evreii au tânjit la reîntoarcerea în Palestina. De ce nu ar trebui ca ei, la fel ca toți oamenii de pe acest pământ, să își facă un cămin în țara în care s-au născut și unde își pot câștiga traiul?”

Gandhi respingea în mod evident ideea unui stat evreiesc pe pământul promis al Palestinei subliniind că „Palestina din concepția biblică nu este o regiune geografică.”

Rezistența violentă se naște dintr-o ocupație militară inumană, una care pedepsește arbitrar, fără proces, care neagă posibilitatea existenței, a mijloacelor de trăi și care distruge sistematic perspectivele unui viitor. Poporul palestinian nu s-a dus pe pământul unui alt popor ca să-l ucidă și să-l deposedeze de pământ. Ambiția noastră nu este să ne aruncăm în aer ca să îi terifiem pe alții. Noi cerem drepturile pe care le au toți oamenii – o viață decentă pe pământul pe care ne-am născut.

Ceea ce tulbură cel mai tare în legătură cu critica adusă rezistenței noastre este că ei nu îi pasă de suferința noastră, de deposedarea noastră, de violarea drepturilor noastre cele mai elementare. Când suntem uciși, acești critici sunt implacabili și neatinși. Lupta noastră zilnică, pașnică, pentru a trăi o viață cât de cât decentă nu îi impresionează. Când unii dintre noi cedează și recurg la răzbunare, întreaga furie și condamnare este îndreptată împotriva noastră. Securitatea israeliană este considerată mai importantă decât a noastră și decât dreptul nostru la existență; copiii israelieni sunt considerați a fi mai umani decât ai noștri; durerea israeliană este mai inacceptabilă decât a noastră. Când ne răzvrătim împotriva condițiilor inumane care ni se impun, criticii noștri ne resping ca pe niște teroriști, dușmanii vieții umane și ai civilizației.

Dar nu pentru criticii noștri trebuie să ne revizuim rezistența. Ci pentru că ne pasă de moralitatea palestiniană.

Legea internaționala și precedentele istorice ale multor națiuni aprobă dreptul unui popor ce suferă din cauza opresiunii coloniale de a ridica armele și a lupta pentru libertate. De ce ar trebui să fie diferit în cazul palestinienilor? Pentru că luptă împotriva Israelului? Nu acesta este scopul legii internaționale, să fie universală?

Americanii susțin că viața, libertatea și căutarea fericirii sunt cele mai fundamentale drepturi umane ale lor. Este potrivit ca dreptul la viață să fie menționat primul. Până la urmă, fără dreptul de a rămâne în viață, de a te pune la adăpost față de atacuri, de a te apăra în fața atacatorilor, celelalte drepturi devin inutile. Fundamentală pentru acest drept este exercitarea dreptului la autoapărare.

Noi, palestinienii, continuăm să înfruntăm o ocupație brutală cu piepturile expuse și cu mâinile goale. Cred în dialogul israeliano-palestinian, dar negocierile nu ar trebui să fie singura opțiune; ele trebuie să meargă mână în mână cu rezistența față de ocupație. În timp ce israelienii dialoghează cu noi, continuă construcția coloniilor și a unui zid care sugrumă și violează și mai mult drepturile noastre. De ce să abandonăm dreptul nostru de a rezista și a rămâne vii în sfera absurdului ucigaș?

A trăi sub ocupație și injustiție este incompatibil cu sănătatea psihică. Rezistența nu este numai un drept și o datorie morală, ci și un remediu pentru cel oprimat. Chiar dacă nu ca o opțiune strategică, pragmatică, trebuie să rezistam ca o expresie a – și o insistență asupra – demnității noastre umane.

Rezistența violentă trebuie să fie mereu ca apărare și ca ultimul lucru la care se recurge. Este important, însă, să distingem între țintele permisibile (militare) și cele nepermisibile (civile) și să stabilim limite pentru folosirea armelor. Și nici opresorul nu trebuie să fie scutit de aceleași principii.

Istoria rezistenței noastre trebuie explorată și analizată din perspectivele legii, ale moralității, ale experienței și ale politicilor, luând în calcul contextul și sincronizarea cu privire la drepturile omului, legea internațională și normale de comportament împărtășite pe scară largă. Palestinienii trebuie să fie creativi în oferirea alternativelor pacifiste eficiente la rezistență care îi pot invita pe progresiștii lumii să se alăture luptei noastre.

În ultimă instanță, forța luptei palestiniene stă în caracteristicile sale morale, umanitare; este spre binele nostru să găsim mijloace morale, umanitare pentru a proteja această forță.

http://www.wrmea.org/2003-december/the-palestinian-resistance-its-legitimate-right-and-moral-duty.html