Israelul sărbătorește ilegal, Ziua Ierusalimului, deși acesta se află sub ocupație

După războiul arabo-israelian din 1948, orașul Ierusalim a fost împărțit în două: partea estică, mai veche, trecea sub control iordanian, iar partea vestică sub control israelian. Lucrurile au rămas neschimbate până în 1967, când, în timpul Războiului de Șase Zile, Israelul avea să ocupe și să preia controlul întregului Ierusalim, ignorând legea internațională, rezoluția ONU din 1947 de partiție a Palestinei care prevedea un statut special pentru orașul Ierusalim, demilitarizat și neutru, aflat sub guvernare internațională afiliată Națiunilor Unite și opinia comunității internaționale care nu a aprobat nici până în ziua de azi reunificarea Ierusalimului sub control total israelian, nici nu recunosc (cu excepția Statelor Unite sub comanda lui Trump) Ierusalimul drept capitală a statului evreiesc.

A Patra Convenție de la Geneva enunță foarte clar legea ocupației: nicio entitate nu are permisiunea de a cauza transferul sau schimbarea suveranității unui teritoriu prin intermediul forței. Controlul impus de o forță militară nu poate duce la un transfer valid al suveranității. Noțiunea de suveranitate nu poate fi obținută prin cucerire militară, iar acest principiu se aplică chiar și atunci când se pledează că respectiva cucerire s-a făcut în scopul de auto-apărare (art. 51 al Cartei Națiunilor Unite). Această afirmație categorică limitează dreptul la auto-apărare și anume atunci când forța folosită este disproporționată față de presupusul pericol. Astfel că dreptul la auto-apărare nu include dreptul de acaparare a teritoriului celeilalte părți. Războaiele Israelului nu au fost niciodată de auto-apărare (oricât ar încerca propaganda sionistă să ne convingă de acest lucru, ele au fost mereu războaie de cucerire și colonizare), dar țineam să subliniez faptul că nicăieri în legea internațională nu se găsește justificare pentru acțiunile belicoase ale Israelului, din orice unghi am privi. 

Articolul 43 al Reglementărilor de la Haga stabilește clar rolul puterii de ocupație asupra teritoriului pe care îl ocupă. Subliniindu-se caracterul TEMPORAR al ocupației (iar Israelul prin acțiunile sale nu a făcut decât să permanentizeze ocupația), se stipulează că puterea de ocupație este obligată să asigure siguranța și ordinea publică, respectând, în același timp, legile țării pe care o ocupă. Astfel că, articolul 43 nu conferă suveranitate puterii de ocupație, ci limitează autoritatea acesteia. 

În continuare, trebuie menționat că: A Patra Convenție de la Geneva, prin articolul 49, reglementează următoarele:

1. Interzicerea transferului forțat al populației locale din teritoriul aflat sub ocupație.

2. Interzicerea transferului populației ocupatoare pe teritoriul ocupat (acest principiu este codificat inclusiv în Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale și reprezintă o crimă de război)

3. Proprietatea privată din teritoriul ocupat trebuie respectată și nu poate fi confiscată

Israelul a încălcat toate aceste legi și prevederi, făcând ocupația Ierusalimului de Est (și a Cisiordaniei, unde se aplică aceleași principii) ilegală. A expulzat palestinieni din Ierusalimul de Est, și-a mutat propria populație acolo, a confiscat/dărâmat proprietăți palestiniene, a construit locuințe și colonii pentru evrei. Palestinienii care au rămas în Ierusalimul de Est nu au aceleași drepturi ca evreii, ei fiind priviți ca niște „rezidenți”, nu cetățeni cu drepturi depline. Chiar și așa, Israelul s-a angajat într-o politică de anulare în masă a permiselor de rezidență, scopul său fiind de fapt purificarea etnică a Ierusalimului de Est, la fel cum procedează și în celelalte teritorii. Rezidenților palestinieni din Ierusalimul de Est li s-a oferit posibilitatea de a aplica pentru cetățenie israeliană, dar acest lucru presupune un jurământ de loialitate față de statul Israel din partea lor. Lucru care iarăși încalcă legea internațională (art.45 al Reglementărilor de la Haga) care stipulează că „este interzis ca puterea de ocupație să constrângă locuitorii teritoriului ocupat să jure loialitate față de puterea ostilă.” Israelul nu se comportă ca o putere de ocupație subordonată legilor internaționale, ci ca un dictator militar care a invadat un teritoriu și face acolo tot ce-i trece prin cap. 

În consecință, atât Consiliul de Securitate cât și Adunarea Generală a Națiunilor Unite au condamnat de-a lungul anilor, prin diverse rezoluții, anexarea unilaterală a Ierusalimului de Est și validitatea pașilor normativi pe care Israelul i-a făcut pentru a-și stabili suveranitatea asupra Ierusalimului de Est. Rezoluția 252 (din 1968) spune că „Toate măsurile administrative și legislative întreprinse de Israel, puterea de ocupație, care tind să schimbe statutul legal al Ierusalimului sunt invalide și nu pot schimba acel statut.” 

În 1980, Israelul dă o lege numită Legea de Bază: Ierusalimul, capitala Israelului. Această lege stipulează că „Ierusalimul, unit și complet, este capitala Israelului.” În plus, o hotărâre judecătorească din 1993 a Curții Supreme de Justiție a Israelului prevede că legea cu pricina este o manifestare explicită a suveranității Israelului asupra Ierusalimului de Est și că teritoriul „Ierusalimului unit” face parte din teritoriul statului Israel. Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a replicat prin rezoluția 478, în care critică Legea de Bază a Israelului și afirmă că orice măsuri ce caută să altereze statutul Ierusalimului sunt „nule și neavenite.” În plus, majoritatea țărilor vestice refuză să recunoască legalitatea anexării de către Israel a Ierusalimului de Est. 

Această poziție este consolidată de hotărârea din 2004 a Curții Internaționale de Justiție care se pronunță asupra ilegalității construcției Zidului de Separație ce traversează Teritoriul Palestinian Ocupat (inclusiv Ierusalimul de Est) și condamnă o parte din acțiunile Israelului menite a împământeni suveranitatea sa asupra Ierusalimului de Est. 

Aceasta este situația Ierusalimului de Est în prezent, dar în ciuda acestui fapt, în fiecare an pe data de 28 a lunii Iyar în calendarul evreiesc (anul acesta din seara sâmbetei de 28 mai până duminică 29 mai) Israelul organizează o paradă fastuoasă prin care sărbătorește, ilegal, suveranitatea asupra întregului oraș. Israelienii mărșăluiesc cu steaguri prin întreg orașul vechi, parcurgând chiar cartierul musulman al orașului, cu intenția clară de a provoca palestinienii, mai ales că paradei se alătură, de fiecare dată, settleri extremiști sau organizații de extremă-dreapta, cum e gruparea Lehava, care scandează „moarte arabilor” și cer demolarea moscheei Al-Aqsa pentru reconstruirea Templului evreiesc în locul acesteia. De obicei lucrurile se intensifică, ajungându-se la ciocniri violente între israelieni și palestinieni, nu o dată implicându-se și mișcarea militantă Hamas, din Gaza, cu rachete trimise înspre Israel. Dar Israelul știe că așa se întâmplă în fiecare an, cu toate acestea nu face nimic măcar pentru a devia traseul participanților așa încât să nu treacă fix sub nasul palestinienilor. Însă Israelului îi place să sfideze – pe palestinieni și legea internațională – așa că o face intenționat, pentru a-i ațâța pe palestinieni și a stârni conflict. Statul sionist are nevoie de conflict pentru a-și justifica politicile opresive și însăși existența – mereu același rol de victimă înconjurată de o mare de arabi ostili care îi vor dispariția de pe acest pământ. 

Statele Unite susțin Israelul, la nivel politic, economic, financiar, cultural. Organizații sioniste de tipul AIPAC sunt prea puternice și influențează politica externă americană în favoarea Israelului (a se vedea cartea ”The Israel Lobby and US Foreign Policy” de profesorii John Mersheimer și Stephen Walt). Totul stă în mâinile țărilor membre ale Uniunii Europene. Această instituție a luat naștere ca o inițiativă menită să promoveze pacea și stabilitatea și să creeze o lume bazată pe respectarea drepturilor omului, a legii internaționale și a principiilor democratice (tot ceea ce Israelul a călcat în picioare). De-a lungul anilor, UE a emis declarații dure la adresa violărilor legii internaționale de către Israel, cu toate acestea a continuat să coopereze cu statul infractor, oferindu-i inclusiv posibilitatea de a accesa fonduri europene. Inițiativele de boicot cum este mișcarea BDS nu doar că nu sunt susținute de statele UE (deși principiile sale afirmă libertatea de exprimare) dar unele țări, ca Franța și Germania, consideră că mișcarea este antisemită.

Dacă țările europene s-ar fi mobilizat așa cum au dovedit că o pot face, în cazul Rusiei, dacă este voință, poate că alta ar fi fost situația palestinienilor în prezent. Păcat că pentru mulți, ipocrizia ține loc de coloană vertebrală. Legea se dovedește a fi flexibilă. Unii sunt sancționați când o încalcă, altora li se trece cu vederea. Până când noi, ca europeni și locuitori ai acestei lumi, nu ne putem niște întrebări foarte clare cu privire la valorile care ne ghidează viața, până când nu vom ajunge la concluzia că nu se poate coexista cu nedreptatea, crima, epurarea etnică și apartheidul, indiferent unde se petrec acestea, nu văd vreo șansă de schimbare. Iată niște idei asupra cărora putem medita la comemorarea ilegală a unui eveniment care a marcat și marchează tragic milioane de palestinieni (din teritoriile ocupate și din întreaga lume unde au fost siliți să se refugieze).

Nakba la 74 de ani -- un proces în continuă desfășurare

În fiecare an începând cu 1948, pe data de 15 mai, palestinienii de peste tot din lume se adună pentru a comemora aniversarea dezastrului ce poartă numele Nakba – catastrofa ce a însemnat expulzarea forțată a aproximativ 800.000 de palestinieni din casele lor și transformarea acestora în refugiați, distrugerea sutelor de sate și orașe și transformarea lor în ceea ce a devenit statul Israel. Odată cu Nakba, acest Holocaust pe care n-avem voie să-l numim, pentru că doar suferința evreiască pare să conteze, numele Palestina a fost șters de pe hartă. Nu și din inima și memoria palestinienilor.

 

Catastrofa din 1948 poate că este evenimentul istoric ce stă la baza traumei suferite de poporul palestinian reprezentat de indivizi, familii și societate. Dar avem de-a face cu mai mult de un singur eveniment, ci mai degrabă cu o serie de tragedii care au dus la deposedarea palestinienilor și la refugierea lor dintr-o regiune în alta și dintr-o țară într-alta. Exodul acesta atât de numeros s-a produs în patru etape. 

Prima din ele a reprezentat-o formularea rezoluției UN de partiție a Palestinei, care dispunea împărțirea teritoriului între un stat evreiesc și unul arab. Se estimează că populația statului evreiesc, conform partajării, ar fi fost undeva la un milion, dintre care 42% ar fi fost arabi. Lucru ce nu le-a convenit sioniștilor, care au trecut peste rezoluția UN și au purces la strămutarea acelor arabi. A fost lansată o serie de operațiuni militare împotriva satelor și orașelor arabe de către milițiile sioniste Haganah și Irgun. Astfel începea purificarea etnică. 

A doua etapă a strămutării forțate a palestinienilor începea în martie 1948, când conducerea sionistă a stabilit un plan de epurare etnică cunoscut sub numele de „Planul Dalet.” Astfel s-a făcut tranziția de la atacuri sporadice asupra populației palestiniene la operațiuni ample, bine organizate, ce aveau ca scop capturarea de cât mai mult teritoriu, înainte să expire Mandatul Britanic în Palestina (instaurat după cucerirea Palestinei de la otomani în 1917). Aici merită menționat masacrul de la Deir Yassin, care rămâne în istoria Palestinei ca unul dintre cele mai sângeroase. Satele palestiniene au continuat să fie ținta atacurilor, dar sioniștii aveau să-și îndrepte atenția și către centrele urbane: Haifa, Tiberias, Safad, Ierusalim, Baysan, Acre. 

A treia etapă a campaniei de epurare etnică a Palestinei a debutat pe 15 mai 1948, după ce liderii sioniști au proclamat, în mod unilateral, stabilirea statului Israel. Armatele arabe au intrat în Palestina și a izbucnit primul război arabo-israelian. Forțele israeliene au bombardat și ocupat orașele Lydda și Ramla. A urmat Nazarethul. 

A patra fază s-a desfășurat între octombrie 1948 și începutul lui 1949. Israelienii au ocupat orașul Bir al-Sabi și al-Dawayima, precum și orașele sudice Isdud și al-Majdal, expulzând locuitorii lor în Fâșia Gaza. Apoi au intrat în deșertul Negev, forțând plecarea triburilor de beduini care locuiau acolo. 

Până la sfârșitul războiului, peste 400 de sate și orașe au fost distruse și depopulate, iar zeci de mii de oameni au fost uciși. Statul Israel deținea acum controlul asupra a 78% din teritoriul Palestinei istorice. Restul de 22% s-a împărțit între ceea ce este acum Cisiordania și Fâșia Gaza. Luptele au durat până în ianuarie 1949, când s-a semnat un armistițiu între Israel pe de o parte și Egipt, Liban, Iordania și Siria pe de altă parte. Linia de armistițiu din 1949 este cunoscută sub numele de Linia Verde și în general este recunoscută ca granița dintre Israel și Cisiordania. La ea se face referire și când se vorbește de granițele de dinainte de 1967, înainte ca Israelul să ocupe și restul Palestinei în timpul războiului din 1967.

Comemorarea Nakbei este anatemă pentru Israel. Mișcarea sionistă a negat Nakba încă de la petrecerea evenimentului, în 1948, pentru sioniști reprezentând războiul lor de independență, chiar dacă acea independență era cucerită cu prețul suferinței populației indigene a acelor locuri. Sioniștii interzic orice discuție sau menționare a tragediei palestiniene. În fiecare an, pe data de 5 a lunii Iyar, conform calendarului evreiesc, Israelul își sărbătorește cu mândrie și aroganță independența, făcându-se că uită de sângele vărsat și de viețile distruse. În 2011, Knesset-ul, parlamentul israelian, a dat o lege care interzice comemorarea Nakbei de către organizații publice cu fonduri de la stat și impune sancțiuni economice autorităților locale și instituțiilor care organizează sau participă la comemorări ale evenimentului. Această lege (una dintr-o serie întreagă de legi ce violează drepturile arabilor palestinieni din Israel) are ca scop controlarea narativei istorice. Este interzisă predarea unei istorii a Palestinei care se îndepărtează de narativa sionistă oficială, în speranța că așa se va șterge amintirea Nakbei din conștiința generațiilor tinere de palestinieni. 

În anii recenți, autoritățile israeliene au insistat cu stridență ca poporul palestinian și liderii săi să recunoască Israelul drept „statul-națiune al poporului evreu.” Negând astfel rădăcinile istorice ale poporului palestinian pe pământul său, ștergând cu buretele tragediile suferite de acesta odată cu apariția sionismului și eliminând drepturile sale naționale, începând cu dreptul refugiaților de reîntoarcere pe pământurile lor. Iar politica de deposedare continuă, Israelul acaparând și mai multe proprietăți palestiniene, construind și mai multe colonii ilegale, nefăcând altceva decât să prelungească procesul început cu Nabka, până când își va realiza visul – Marele Israel, care să includă vechile regiuni biblice Iudeea și Samaria, adică Cisiordania de astăzi.

Uciderea jurnalistei Shireen Abu Akleh -- lupta dintre propagandă și nevoia de dreptate

PhotoVideoAudioArticle

Mi-e silă de ceea ce citesc în presa israeliană, presa evreiască din Statele Unite, New York Times și alte publicații aservite intereselor israeliene. În Israel de fapt nu există presă, nu există acel organ care să se supună principiilor jurnalismului de a asigura corectitudine și imparțialitate în prezentarea știrilor, de a căuta și transmite adevărul, cu orice preț, în Israel există doar propagandă. Propagandă ce are ca singură misiune demonizarea palestinienilor, prezentarea acestora ca pe niște sălbatici lipsiți de inimă și moralitate, niște entități inumane. Iar New York Times și frații săi urmeză aceeași linie când vine vorba — rar — de subiecte ce au ca personaj principal un palestinian.

De aceea tot ce veți găsi în presa israeliană (excepțiile fiind, ca de obicei Haaretz și Mondoweiss) legat de uciderea jurnalistei de la Al Jazeera este că nu există dovezi că a fost împușcată de un soldat israelian și că e foarte posibil ca un palestinian să fie cel culpabil (cu toate că ceilalți jurnaliști prezenți la locul faptei — se realiza un reportaj despre raidurile armatei israeliene într-o tabără de refugiați din orașul palestinian Jenin — au declarat că nu se aflau militanți palestinieni înarmați). În plus, israelienii încearcă să dea vina pe autoritățile palestiniene care refuză să predea glonțul cu care a fost împușcată în cap jurnalista, motivându-și astfel suspiciunile privind vinovatul.

Motivul pentru care autoritățile palestiniene refuză să predea glonțul israelienilor pentru o investigație proprie este pentru că deja știu care va fi concluzia anchetei: niciodată Israelul nu este de vină. Ba persoana în culpă nu a putut fi identificată, ba nu există dovezi suficiente, ba armata a acționat conform regulilor, ba, cel mult, a fost un accident, deși, dacă stăm să ne gândim mai bine, e vina palestinienilor, dom'le.

Înalta Curte de Justiție a Israelului aproape de fiecare dată refuză procesele care contestă aceste concluzii-șablon, argumentând că nu există dovezi care să susțină că ar exista un conflict de interese în ancheta israeliană. Doar se știe că IDF-ul este cea mai morală armată din lume, nu? Curtea Supremă nu face decât să permită comiterea crimelor de război și uciderilor extrajudiciare, nelăsând palestinienilor altă alternativă decât apelarea la Curtea Penală Internațională de la Haga. Investigarea acestor crime este imperativă (că de altfel presa e foarte grăbită să îi judece pe ruși pentru crime de război în Ucraina), impunitatea cu care acționează armata israeliană trebuie sancționată, acest tratament preferențial trebuie să înceteze, investigatorii israelieni trebuie anchetați și cercetați cu amănuntul și judecătorii care refuză astfel de procese sau își pun parafa autorizând crimele de război trebuie judecați la rândul lor. Așa cum s-a întâmplat în Africa de Sud când a fost investigat sistemul de justiție din era apartheid-ului.

Fără implicare din exterior nu există vreo sansă ca palestinienilor să li se facă vreodată dreptate. Israelul nu a condus vreodată o investigație independentă, profesionistă și eficientă. Și vremea trece, rândul morților se îngroașă, iar Israelul scapă din nou basma-curată. Iar acest lucru este intolerabil în secolul 21.

A confunda Ucraina cu Palestina este o capcană

M-am săturat să tot aud comparată situația din Palestina cu cea din Ucraina. Cauza palestiniană e o luptă pentru demnitate și libertate, instigarea războiului din Ucraina este o campanie sinistră care are în spate interesele americanilor, demonizarea rușilor și încurajarea unei politici economice tot mai dominate de neo-naziști ale căror politici represive se sincronizează cu tendințele antidemocratice ale guvernelor conduse de NATO.

Atâta sentimentalism ca în cazul Ucrainei, eu nu am mai întâlnit. Dar nu vă lăsați amăgiți, lacrimile americanilor, ale israelienilor și în general ale tuturor politicienilor implicați în acest scenariu, sunt lacrimi de crocodil. Care însă păcălesc omul naiv care se uită la televiziunile românești și citește presa mainstream și crede că gata, și-a pus culorile Ucrainei la profil și s-a situat de partea binelui. Nu există bine și rău aici, există interese care se pot schimba în funcție de cum avansează lucrurile. 

Înțeleg tentația de a compara cele două situații – Palestina istorică a fost ocupată de sioniști, părți ale Ucrainei sunt ocupate de ruși. Dar Ucraina nu este Palestina, Ucraina nu este victima neputincioasă a agresiunii unei superi-puteri. Să nu uităm că de 8 ani de zile Ucraina a provocat Rusia cu atacuri sângeroase și campanii de epurare etnică a rușilor din regiunea Donbas și a refuzat în rânduri repetate să ia parte la inițiativele diplomatice ruse. 

Și mai e un aspect important, ce sprijin are rezistența palestiniană în Teritoriile Ocupate de la Statele Unite și aliații lor? Zero. Cu totul altfel stau lucrurile în cazul Ucrainei, care primește sute de milioane de dolari și armament sofisticat. Când ar putea să viseze palestinienii la asemenea suport din partea Vestului, atunci când Israelul bombardează Gaza sau când e angajat în excursii prin Cisiordania, mereu soldate cu morți? 

Am mai scris despre faptul că Zelensky vede în Israel un model pentru țara lui și că a retras Ucraina dintr-un comitet UN care avea ca scop susținerea palestininilor în lupta lor pentru suveranitate și auto-determinare. 

Oricât l-am urî pe Putin, nimeni din Rusia nu susține că ucrainenii nu există (așa cum susține Israelul că palestinienii nu există, că sunt „doar” niște arabi care ar trebui să își găsească locul prin Iordania sau alte țări arabe), iar în plus, tot spre deosebire de Israel care nici până în ziua de azi nu și-a declarat granițele, Rusia are frontierele foarte bine trasate. Palestinienii nu doar luptă pentru libertate, ci pentru dreptul de a putea declara că EXISTĂ, pentru a putea afirma că Israelul este un proiect colonialist care practică apartheidul. Nimic din aceste lucruri nu sunt valabile în cazul Ucrainei. Cauza ucraineană este construită pe violență și minciuni. 

Da, sunt de acord că trebuie să susținem eforturile de a pune capăt acestui conflict, pentru a proteja civilii și victimele nevinovate. Dar să ne lansăm în acest festival lacrimogen și ipocrit, mi se pare hidos.

Trei mari sărbători înecate în violență (sau eseu despre desacralizarea celui mai sfânt loc)

De 30 de ani Ramadanul, Paștele evreiesc (Pesah) și Paștele creștin (catolic) nu s-au mai sărbătorit în același timp, ca weekend-ul ce tocmai a trecut. Cu atât mai mult, mase largi de oameni s-au perindat în Ierusalim, în pelerinaj la locurile sfinte. Ca de obicei, poliția și armata israeliană au fost prezente peste tot, violențele intensificându-se din cauza grupurilor de extremiști evrei care în fiecare an, de Ramadan, iau cu asalt moscheea Al-Aqsa și esplanada pe care se află aceasta, loc sacru și pentru religia mozaică, amplasament în care evreii nu au voie să pășească tocmai din cauza sfințeniei locului (se crede că acolo a fost Templul Evreiesc, același loc unde se va construi ultimul, cel de-al Treilea Templu, odată cu venirea lui Mesia). Dar în Israel, tradiția aceasta mai este păstrată doar de ultra-ortodocși, de haredim, majoritatea celor ce își spun evrei religioși sunt niște sioniști fanatici, pentru care religia evreiască este naționalitate și pentru care simbolurile religioase au devenit simboluri ale unei identități naționale, care interpretează Tora așa încât să se potrivească politicii israeliene expansioniste, de cucerire prin violență, cu toate că Scriptura spune că nu prin sabie, nici prin putere se va reuni poporul lui Israel, ci prin spirit. Vreme de mii de ani evreii s-au rugat pentru venirea lui Mesia, pentru niște vremuri lipsite de războaie, în care fiecare om să-și slăvească Creatorul în pace, până acum 100 de ani când au venit sioniștii și au conchis că Palestina, Țara Sfântă, e a lor și numai a lor, și nativii de altă religie și etnie trebuie expulzați sau uciși. 

Astfel că locurile sfinte s-au transformat în câmp de bătălie. În fiecare an, grupări fanatice de sioniști dau buzna peste palestinienii care se roagă, le distrug obiectele sacre, îi iau la bătaie, iar armata și poliția le sunt mereu de partea lor, a sioniștilor, sporind victimele în rândul palestinienilor. Iar atunci, ca și anul trecut de exemplu, gruparea Hamas ce guvernează Fâșia Gaza se enervează, firește, când vede cum sunt tratați palestinienii, iar pentru că aceștia se află sub ocupație militară (în Cisiordania și Ierusalimul de Est) nu au armată, nu au cu ce se apăra, nu au țară, sunt ai nimănui, doar cei din Hamas pot sări în apărarea lor. Și atunci mai trimit spre Israel câte-o pocnitoare, pe care cei care primesc ajutor anual de 3,8 miliarde de dolari de la Statele Unite o numesc rachetă. Și pentru acea pocnitoare se răzbună trimițând rachete în populația prizonieră în Fâșia Gaza. Peste 150 de palestinieni au fost arestați și 18 au fost uciși, cu prilejul acestor sărbători. Așa consideră Israelul că trebuie să Îl onoreze pe Dumnezeu. Dar Israelul nu mai are nimic sfânt. Cu excepția insulară a unor grupuri precum Neturei Karta sau Satmar, soldatul israelian își pune șalul de rugăciune pe creștet, își leagă filacterele de braț și frunte, își spune rugăciunile, după care se duce și omoară civili și copii. Totul în numele Marelui Israel, care în concepția sionistă modernă l-a înlocuit pe Dumnezeu. Și niciodată sângele vărsat nu este suficient. În fiecare an violențele se întețesc, în fiecare an tupeul israelian (chutzpah) devine mai obraznic și mai distrugător, până când? Lumea nu pare dornică să pună stop politicii israeliene așa cum dorește să o facă în cazul lui Putin. Lumea s-a obișnuit ca în Palestina să se moară, și nu mai e impresionată. Așa e acolo, își zice europeanul, și dă din umeri. E vina palestinienilor că nu capitulează odată, că nu înțeleg că aia e țara evreilor și că să zică merci dacă sunt tolerați acolo. Drepturi? Ce-s alea? Să facă temenele în fața lui Allah că li se permite să respire aerul acela. Ce contează că acolo s-au născut? Ce contează că acolo s-au născut părinții și bunicii și străbunicii și stră-stră-bunicii lor, evreii au trecut prin Holocaust și țara aia li se cuvine. Și în plus, ce ne interesează pe noi, nu îl avem aici pe Putin, acest bau-bau absolut, care și-a pus în cap să refacă Imperiul Rus? Se întreabă unii dacă se vor opri bombardamentele de Paștele ortodox. Nu știu. Mi-aș dori. Dar toți așteaptă asta de la Putin. Pe Zelensky nu-l întreabă nimeni. Pesah, Paște, el are voie să facă orice. Că doar modelul lui este Israelul, după cum s-a exprimat foarte clar. Așa că poate ar trebui să ne intereseze mai mult ceea ce se întâmplă în Palestina, chiar dacă nu ne pasă de soarta palestinienilor. E bine să știm care sunt valorile vecinului nostru și după ce exemplu își modelează politica. Pentru că, așa cum bine scria jurnalistul Andrew Mitrovica, un Israel ne ajunge, domnule președinte Zelensky, un Israel pentru planeta asta e deja prea mult.

Naftali Bennett sau cum să alternezi cu succes crima și Șabatul

 

Naftali Bennett, noul premier al Israelului, cică e evreu religios. Astfel se identifică și astfel se recomandă. Pentru el și alții ca el, se pare că a fi sionist este compatibil cu a fi religios. Pentru alți evrei este o contradicție în termeni. Deci, Bennett, același Bennett care se lăuda că a omorât mulți arabi, nevăzând o problemă în asta, crede în Dumnezeu și susține că duce o viață conform Torei și legilor date de Dumnezeu. Același Bennett care sprijină ocupația militară a Cisiordaniei și Ierusalimului de Est, crede în Dumnezeu. Același Bennett care aprobă uciderea civililor și copiilor în Gaza, crede în Dumnezeu și are senzația că duce o viață ce respectă legile divine. Același Bennett care face o politică ce îi discriminează pe palestinieni, o politică uzurpatoare, o politică criminală, crede în Dumnezeu și nu vede nicio problemă în acțiunile sale, nu vede nicio discrepanță în ceea ce face el și legile Torei. La fel de grav este că nici rabinii nu văd nicio nepotrivire flagrantă între cine este Bennett și ce ar trebui să fie un evreu religios. Cum se împacă religia cu furtul, cu minciuna, cu înșelătoria, cu crima? Naftali Bennett nici măcar nu se căiește pentru gravele încălcări ale poruncilor divine, el se și mândrește cu faptele sale și consideră că ceea ce face servește unui scop înalt, sacru chiar, adunarea tuturor copiilor lui Israel pe pământul promis odată de Dumnezeu poporului lui Israel. Însă, ca toți sioniștii, uită un aspect: Dumnezeu a promis acest pământ poporului lui Israel numai după venirea lui Mesia. Și în orice caz, adunarea evreilor pe acest pământ nu trebuie să fie forțată de om, cu arme și prin mijloace violente. Nu cu suferința a milioane de oameni. Nu cu prețul vieții miilor de copii. Dar acestea sunt detalii în care nu se încurcă sioniștii. Pentru ei, emigrarea evreilor pe pământul Palestinei grăbește venirea lui Mesia. Măcar de-ar veni să-i taie prin sabie pe toți hoții și pe toți criminalii. Dar semne nu sunt. 

 

Din punctul ăsta de vedere, îl preferam pe Netanyahu. Măcar acesta nu-l implica pe Dumnezeu în povestea cu palestinienii. Prefer oricând un ateu sincer, unui fals credincios. Unui credincios care se folosește de puterea pe care o deține pentru a asupri un popor. Un credincios care găsește scuze hoției și crimei. Mi-l și imaginez pe Bennett. Dimineața se trezește și de cum deschide ochii îi mulțumește lui Dumnezeu că i-a mai dat o zi sub sfântul soare. După care se spală pe mîini și pe față și mai rostește o rugăciune prin care slăvește numele lui Dumnezeu și binecuvântează actul de a îndepărta impuritățile acumulate pe timpul nopții. Înainte de a lua micul dejun mai spune o rugăciune și sfințește numele Domnului și bucatele puse pe masă. După care merge la serviciu unde mai dă niște legi prin care niște oameni își vor pierde casele și pământurile ca să facă loc unor settleri evrei să se instaleze acolo. Mda, e perfect logic. Puțină epurare etnică între mic-dejun și prânz nu strică. Nițel apartheid înainte de sendvișul cu somon pică taman la fix. După care își pune pe cap și pe braț filacterele, se învelește în șalul de rugăciune și pomenește din nou numele lui HaShem. Când armata israeliană bombardează copiii din Gaza, e primul care se roagă pentru sănătatea soldaților. Când vine sărbătoarea de Pesah, se roagă pentru eliberarea din Egipt. De Hannukah -- pentru minunea care a durat șapte zile. Mai un Șabat, de vineri până sâmbătă seara, mai un proiectil ce îngroapă căile de acces la spital în Gaza. Asta înseamnă să fii premier religios în Israel. 

 

Și când văd toată presa israelian leșinată de admirație pe motiv că Israelul are un prim-ministru „credincios”, îmi vine să vomit. Mi se pare absolut dezgustător că Times of Israel dedică un articol întreg faptului că Bennett poartă kippah pe creștetul capului și felului în care acesta și-o lipește ca să nu alunece. Felul în care se bate piua pe astfel de detalii, tocmai pentru a se sublinia, în caz că ne-a scăpat până acum, faptul că Bennett se prezintă ca fiind evreu religios, este, ca să citez titlul unei cărți scrise de profesorul Norman Finkelstein, „beyond chutzpah”, dincolo de orice limită a tupeului. 

 

Netanyahu e mort și îngropat -- vorba vine. Și merită să fie judecat pentru ce este -- un criminal de război. Dar un criminal de război religios, ca Naftali Bennett, parcă ar cam trebui de două ori să fie judecat. O dată pentru crimele pe care le-a înlesnit și încă o dată, pentru că pângărește Torah, de fiecare dată când pomenește numele lui Dumnezeu.

Netanyahu OUT, Bennett IN. Viitorul palestinienilor încotro?

  

Coaliția Naftali Bennett-Yair Lapid pune capăt celor 12 ani de mandat în funcția de prim-ministru pentru Benjamin Netanyahu. Guvernul va fi alcătuit din 8 formațiuni politice și va fi unul de rotație. Naftali Bennett, liderul partidului de extremă dreapta Yamina, urmează să stea în funcție primii doi ani, urmând ca Yair Lapid, liderul partidului centrist Yesh Atid urmând să preia mandatul pe 27 august 2023. Benjamin Netanyahu s-a repezit să-l acuze pe Bennett că e prea moale și se dă cu stânga, exprimându-și grija pentru păstrarea caracterului evreiesc al statului Israel în astfel de condiții. Dar suporterii lui Bibi pot să stea liniștiți, Yair Lapid i-a asigurat că această coaliție nu va face Israelul mai puțin evreiesc sau sionist și că adevărații lor dușmani sunt Hamas, Hezbollah și Iran, nu cei care gândesc diferit față de partidul Yesh Atid. Cât despre Naftali Bennett, un om care s-a lăudat cu câți arabi a omorât el, nu cred că se pune problema că ar fi prea „moale.” Palestinienii vor avea în continuare de suferit, ca pe vremea lui Netanyahu, poate chiar mai rău.

 

Dar cine este Naftali Bennett? Un naționalist hardcore, care urmează linia sionismului religios, fost lider al unei grupări a settlerilor extremiști, care nu crede într-un acord pașnic cu palestinienii. Un politician care militează pentru anexarea Cisiordaniei și construcția de colonii și care se opune categoric formării unui stat palestinian în West Bank. A fost ministru al apărării, educației și al economiei în guvernul Netanyahu și întâiul premier israelian care se declară religios. Sioniștii religioși cred că statul Israel va grăbi sosirea lui Mesia, fără să aibă vreun suport în textele biblice pentru asemenea aserțiuni, dimpotrivă, evreii credincioși anti-sioniști susțin că sionismul religios modern forțează mâna lui Dumnezeu. Interesant cum acești sioniști ce susțin că ei cred în Dumnezeu nu își pun problema că încalcă legea divină cu fiecare nouă colonie ridicată pe pământul unde trăiesc alți oameni, cu fiecare casă demolată, cu fiecare familie lăsată pe drumuri, cu fiecare om batjocorit, umilit, nelăsat să trăiască și să muncească în liniște, cu fiecare bolnav de cancer sau alte boli grave căruia îi interzic accesul la spitalele din Ierusalim, cu fiecare copil ucis în Gaza. 

 

Dacă Netanyahu își mai modera afirmațiile făcute în public, mai ales cele din presa internațională, Bennett este direct și combativ și nu încearcă să-și îndulcească tonul. Astfel că este cunoscut pentru declarații anti-palestiniene extrem de dure. Într-o dispută televizată, l-a admonestat pe un membru arab israelian al parlamentului care susținea că evreii nu au niciun drept să colonizeze Cisiordania, spunându-i „Când voi încă atârnați prin copaci, noi aveam aici un stat evreiesc.” Din punctul său de vedere, crearea unui stat palestinian ar fi o sinucidere pentru Israel, conflictul nu trebuie soluționat, ci trebuie suportat, „ca o bucată de șrapnel în posterior”, teroriștii ar trebui uciși, nu eliberați (desigur, prin „terorist” el se referă la orice palestinian care se revoltă împotriva ocupației) și când a fost chestionat cu privire la actele de război ce vizau copiii din Gaza, a răspuns senin că aceia nu sunt copii, ci teroriști. 

 

Un lucru e clar: principalul obiectiv al lui Naftali Bennett este controlul israelian pe întreg pământul Palestinei istorice, de la râul Iordan la marea Mediterană. O administrație Bennett va putea fi orice, numai democratică nu. În orice caz, palestinienii nu au motive de bucurie. Cu un asemenea premier israelian, speranțele pentru pace și un stat independent nu pot fi decât foarte mici. Câtă vreme proiectul coloniilor continuă să lase palestinienii fără pământuri, câtă vreme se menține blocada impusă Fâșiei Gaza, câtă vreme mecanismele instituționalizate care perpetuează supremația evreiască și marginalizează palestinienii sunt consolidate de un guvern după altul, nu există vreo șansă pentru pace.

Ascultă, Israele...

  

Statele Unite și celelalte țări se comportă ca și când Israelul merită tratamentul special care i se acordă, doar pentru că acesta a suferit în trecut. Dar sunt atâtea populații care au avut de îndurat genocide și nenorociri. Și cu toate acestea, nu beneficiază de regimul unic ce se aplică Israelului. Iar aici ne lovim de încă un mit speculat din plin de statul sionist -- acela că nu există catastrofă mai mare decât Holocaustul. Dar cum rămâne cu genocidul americanilor nativi? Cu genocidul armean? Cum rămâne cu cel din Cambodgia sau cu cel din Rwanda? Dar cu era stalinistă? Hitler este considerat cel mai mare criminal din istorie, dar de Mao Zedong și cele 65 de milioane de chinezi care au murit ca urmare a politicilor sale s-a auzit? Dar de regele Leopold al Doilea al Belgiei și genocidul din Congo ne mai aducem aminte? 

 

Profitând de faptul că el dictează tonul discursului internațional privind istoria fondatorilor săi, Israelul se comportă precum un copil răsfățat. Dacă bate din picior și plânge, întreaga planetă se oprește din mers și caută să-l îmbuneze. „Vai, dar ce s-a întâmplat??” Ce să se întâmple? Ce se întâmplă de obicei. Israelul calcă palestinienii în picioare, le dărâmă casele, îi alungă de pe pământurile lor, îi bate și-i arestează fără motiv sau pe motive închipuite, îi omoară sau îi schilodește, după care tot el urlă că a făcut buba. Și o lume întreagă lasă totul, să alerge cu sufletul la gură și să pupe genunchiul sionist, ca să treacă. 

 

Aproape amuzant este felul în care Israelul se miră că nu este iubit de locuitorii săi palestinieni sau de cei din teritoriile palestiniene ocupate. Israelul ar vrea, dacă se poate, să facă ce-l taie capul, să îi umilească și să îi asuprească pe palestinieni, dar aceștia să se poarte frumos cu el, să nu-l urască, eventual să îi cânte și ode. Iar când acest lucru nu se întâmplă, dă vina pe faptul că palestinienii ar fi îndoctrinați de mici și învățați să-l deteste. Dragă Israele, cum să-ți explic, palestinienii nu au nevoie să îi învețe cineva să te urască, pentru ei e suficient să scoată capul pe fereastră sau să dea piept cu realitatea ocupației, pentru a te urî. Nu, nu îi învață nimeni să nutrească sentimente ostile față de tine, tu îi înveți, prin comportamentul tău. Atunci când ocupi și colonizezi pământul pe care oamenii trăiesc de secole, ar cam fi cazul să te aștepți ca aceștia să nu te aibă la suflet. Atunci când îi discriminezi prin legi și politici de stat, îi forțezi să te urască. Atunci când dai buzna în casele lor în miez de noapte, când le răscolești locuințele ca unor infractori, când iei pe sus tinerii sau chiar copiii și îi arunci în temniță fără a formula o acuzație oficială și fără a le asigura un proces just, îi înveți să te urască. Nu, nu e nevoie să-i învețe părinții lor, o faci tu, atunci când le demolezi casele, când le smulgi măslinii din rădăcini, când le omori animalele, cînd îi ataci în timp ce se roagă la moschee. Copiii palestinieni nu au nevoie să li se toarne propagandă pe gât pentru a manifesta aversiune față de tine, Israele, ei se nasc pe teritoriu ocupat, se nasc printre bombe care ucid sau buldozere care distrug. Ei ies afară din casă și se lovesc de realitatea punctelor militare de control. Ei vor să meargă la Ierusalim să se roage dar află că nu au voie, pentru că nu au buletinul potrivit. Pentru ca ei să-și poată vizita rudele din Gaza, au nevoie de permis de la tine, Israele. 

 

Însă tu trebuie că știi ce înseamnă propaganda, doar ai un minister care se ocupă cu asta. Doar pe propagandă și mit ai fost întemeiat. Îndoctrinarea sionistă a tinerilor evrei începe devreme. De mici sunt învățați că arabii sunt dușmanii și că trebuie uciși. Istoria care li se predă nu are legătură cu realitatea, ci cu miturile sioniste. Acești tineri au creat o societate extremistă, care se folosește de orice mijloace pentru îndeplinirea scopurilor sale. Iar odată ce o astfel de societate a prins rădăcini, este foarte greu de restructurat. 

 

Iar dacă israelienii au învățat ceva este să se folosească de antisemitismul real sau închipuit, în favoarea lor. Antisemitismul a stat la baza fondării statului Israel. Evreilor li s-a spus că au nevoie de un stat al lor, unde să fie departe de discriminările și persecuția cu care se confruntau în Europa la sfârșit de secol 19, început de secol 20. Însă acest stat a fost clădit pe sânge, cu prețul suferinței palestiniene. Evreii care au emigrat în Palestina istorică nu s-au mulțumit să trăiască laolaltă cu cei care deja locuiau acolo, arabii palestinieni, ei și-au pus în cap să-i expulzeze pentru a crea un stat exclusiv evreiesc. Și s-au folosit de forță și violență în acest scop. Iar acum trag din nou foloase de pe urma antisemitismului. Oricine se opune sionismului și crimelor acestuia este catalogat ca antisemit. La presiunea lobby-urilor sioniste, definiția antisemitismului a evoluat de la a defini ura față evrei la opoziția față de sionism, față de ultimul proiect colonialist al modernității. Te opui lui Netanyahu, te opui politicilor israeliene -- ești antisemit. O vorbă nu mai poți să sufli despre rasismul instituționalizat și discriminarea cu care sunt tratați palestinienii, că ți se lipește eticheta -- antisemit. Această etichetă acționează ca un pumn în gură, scopul său este de a reduce la tăcere orice critică adusă regimului de la Tel Aviv. Iar dacă antipatia față de evrei, în general, este în creștere, acest fapt este cauzat exclusiv de acțiunile Israelului și de pretenția acestuia că reprezintă evreii de pretutindeni, chiar și pe cei care nu doresc să fie reprezentați de acesta. De fapt, departe de a fi un refugiu pentru evrei, cum spunea propaganda sionistă că va fi statul Israel, acesta este cel mai periculos loc pentru evrei. Și totul este rezultatul politicilor criminale ale Israelului, al tratamentului brutal aplicat palestinienilor. Deoarece Israelul insistă că este statul evreilor, nu doar al cetățenilor israelieni, este lesne de înțeles că oamenii asociază din ce în ce mai mult evreii cu avioanele israeliene de luptă, cu soldații dotați cu cele mai noi arme și cu settlerii extremiști care urlă „moarte arabilor.” Iar politicienii speculează acest lucru, deoarece astfel pot pretinde că evreii se pot simți în siguranță numai în Israel. Iar faptul că a devenit imposibil să critici Israelul fără să suferi consecințe nu face decât să sporească antipatia oamenilor față de evrei. Este perfect normal să critici orice altă țară, mai puțin Israelul. Nimeni nu te va acuza că ești anti-francez dacă critici politicile lui Macron, nimeni nu te va acuza că ești anti-român dacă critici politicile lui Iohannis, nimeni nu te va acuza că ești anti-rus dacă critici politicile lui Putin, eh, îndrăznește să spui ceva negativ despre Netanyahu și politicile israeliene și vei vedea pe propria-ți piele ce se va întâmpla. Este incorect să amesteci evreii, istoria lor și Israelul și să faci o varză. Avem de-a face cu concepte diferite și trebuie să facem distincția între ele. Trebuie să facem distincția între iudaism și sionism, între Israelul modern, statul Israel și vechiul Israel, poporul lui Israel, între evrei și israelieni. Iar Israelul trebuie tratat ca orice altă țară, fără referiri la Holocaust sau alte masacre suferite de evrei.

Bombardamentele au încetat, violența ocupației continuă

Ce importanță are un acord de încetare a bombardamentelor, dacă violența continuă? Reîntoarcerea la un statu quo inacceptabil nu este echivalentul păcii. Pacea în Israel și teritoriile palestiniene ocupate este imposibilă dacă nu se pune stop ocupației. Palestinienii nu vor accepta un proces de pace care să-i excludă, care să le ignore dorințele și aspirațiile. Câtă vreme Israelul va continua să ridice colonii evreiești pe pământ palestinian, evacuând locatarii palestinieni, câtă vreme Israelul va continua să considere întreg Ierusalimul drept capitală a sa, nu va fi pace. Lumea care se face că nu înțelege, repetă ad nauseam mantra „Israelul are dreptul la auto-apărare.” Deci ocupatorul unui teritoriu are dreptul de a se apăra de cei pe care îi ocupă? Interesantă interpretare a legii internaționale care spune că poporul aflat sub ocupație este cel care are dreptul la rezistență, prin orice mijloace dispune, inclusiv rezistența armată este dreptul său. Ocupatorul are dreptul să se apere, dar palestinienii nu au dreptul sau cum? Israelul s-a obișnuit să încalce legea cu impunitate, iar acest lucru trebuie să înceteze. Trebuie să spunem lucrurilor pe nume și trebuie să denunțăm ocupația ca principalul obstacol în calea păcii. Această cea mai recentă escaladare a violențelor nu s-a petrecut într-un vid, ea este strâns legată de ocupația care durează de decenii, cu toată brutalitatea sa. Iar celelalte țări îi permit Israelului să se comporte ca și când ar fi mai presus de lege. Orice altă țară, dacă s-ar fi comportat precum Israelul, ar fi fost grav sancționată. De ce Israelul are un statut special? De ce i se permite să încalce legea internațională și restul lumii închide ochii? Doar pentru că evreii au avut de suferit din cauza Holocaustului? Ce vină au palestinienii în povestea asta, când nu ei sunt responsabili pentru Holocaust? Niciun alt stat nu are atât de multe rezoluții ale ONU formulate împotriva sa, rezoluții care îi cer încetarea ocupației, rezoluții care subliniază inadmisibilitatea actualului statu quo. Israelul va continua să se comporte ca și până acum pentru că știe că nu va păți nimic. ONU va continua să emită rezoluții iar el va continua să le ignore -- acesta este jocul pe care Israelul îl joacă din 1948, de la fondarea sa. Situația din teritoriile palestiniene ocupate nu se va rezolva cu un simplu acord de încetare a focului. Câtă vreme se va pune egal între victimă și opresor nu se va ajunge nicăieri. Politicile expansioniste ale Israelului perpetuează ciclul violenței și mențin viu focul conflictului. Comunitatea internațională trebuie să pună teoria în practică și să acționeze conform principiilor după care spune că se ghidează. Ocupația, deposedarea palestinienilor, umilirea acestora, anexarea și politicile coloniilor sunt practici care trebuie să înceteze pentru ca pacea să aibă o șansă în regiune.

Sheikh Jarrah, un simbol al epurării etnice și al marginalizării

 

Actuala criză din țara sfântă își are rădăcinile în fondarea statului Israel, în 1948, pe mai mult de 70% din Palestina istorică, acesta ignorând hotărârea ONU de a împărți teritoriul în două state egale și în războiul din 1967, când Israelul a ocupat Cisiordania și Ierusalimul de Est. Iar ambițiile statului sionist nu se opresc aici. Acesta își dorește un stat exclusiv evreiesc pe întreg teritoriul Palestinei istorice. Pentru asta, cu fiecare an anexează mai mult din pământul Cisiordaniei, alungându-i pe locuitorii palestinieni, stabilind noi colonii evreiești, evacuează cartiere palestiniene din Ierusalimul de Est, demolându-le casele, gonindu-i pe aceștia. Un astfel de cartier este Sheikh Jarrah. Israelul și-a adus buldozerele acolo de mai bine de trei ani, începând lucrările la ceea ce se dorește a fi un nou cartier exclusiv evreiesc. Acum, încearcă alungarea rezidenților palestinieni, palestinieni care locuiesc acolo de generații, împroșcând cu apă fetidă întreg cartierul, oameni, case, tot ce prinde. Lichidul ce miroase respingător cauzează vomă, dureri stomacale, iritații ale pielii și se păstrează impregnat în haine și piele cu zilele. Așa știu sioniștii să se poarte cu orașul pe care pretind că îl iubesc, îl fac să pută a gunoi. Cei care protestează împotriva demolării caselor sunt bătuți și arestați. Acestea sunt forme de pedepse colective, iar pedeapsa colectivă este interzisă de a Patra Convenție de la Geneva, dar cui să-i pese de asta? Israelul s-a obișnuit să încalce legea internațională cu impunitate. 

Până să înceapă emigrarea în masă a evreilor europeni, la începutul secolului 20, în Ierusalim trăiau laolaltă, în pace, evrei orientali și arabi. De când cu ambițiile sioniste pentru crearea unui stat propriu, au izbucnit și conflictele. Iar Israelului nu îi ajunge partea vestică a orașului, el visează ca întreg Ierusalimul să îi aparțină și să-i fie capitală nedivizată, ignorând aspirațiile palestiniene pentru o capitală în Ierusalimul de Est a unui stat propriu, independent și suveran. Ceea ce a și făcut fostul președinte Donald Trump, când a recunoscut Ierusalimul drept capitală nedivizată a Israelului, decizie care nu este însă susținută de majoritatea comunității internaționale. 

De când cu ocuparea ilegală a Ierusalimului de Est în 1967, Israelul a încercat să păstreze o majoritate de 70% a evreilor, lucru obținut prin construirea de colonii (settlements) ilegale peste cartierele palestiniene, prin demolările locuințelor, prin confiscarea de terenuri și prin revocarea dreptului de rezidență. Momentan, raportul dintre evrei și arabi este undeva la 60:40. Din 1967, 14.500 de palestinieni și-au pierdut dreptul de a locui în Ierusalim. Cei care au cărți de identitate cu Ierusalimul ca oraș de rezidență trebuie să demonstreze în permanență că Ierusalimul continuă să fie „centrul vieții” lor. Știu, sună absurd, dar când vine vorba de palestinieni, Israelul nu dă doi bani pe logică. Deci, rezidenții palestinieni ai Ierusalimului trebuie să prezinte în mod regulat facturi și contracte de închiriere pe numele lor, pentru ca autoritățile să poată vedea că într-adevăr locuiesc și trăiesc acolo, iar pe lângă asta, sunt efectuate controale periodice la domiciliu, unde sunt verificate până și periuțele de dinți, tot așa, pentru a atesta că cei care spun că locuiesc acolo într-adevăr o fac. Fiecare astfel de control este abuziv și umilitor, dar așa îi tratează Israelul pe palestinieni, ca pe cetățeni de rang inferior. Și face tot ce îi stă în puteri, își bate joc de ei tocmai pentru a-i face să plece. 

Israelul susține că situația din Sheikh Jarrah este o dispută imobiliară, însă, de fapt, avem de-a face cu discriminarea endemică. Pe măsură ce guvernele israeliene s-au mutat tot mai spre dreapta pe spectrul politic și au devenit tot mai influențate de grupurile coloniștilor extremiști, inechitățile au ajuns să fie tot mai evidente. Sheikh Jarrah nu este un caz singular, astfel de lucruri se întâmplă peste tot în Ierusalimul de Est, unde epurarea etnică, marginalizarea și dezrădăcinarea sunt la ordinea zilei. Poate așa înțelegeți de ce palestinienii se revoltă, protestează, iar Hamas ripostează cu rachete. Proiectul coloniilor evreiești, care are ca scop consolidarea controlului israelian asupra Ierusalimului este considerat ilegal de legea internațională. Cu toate acestea, de zeci de ani guvernele israeliene și municipalitatea Ierusalimului au urmat politici menite să crească prezența evreiască în oraș și să restricționeze expansiunea comunității palestiniene. 

Sheikh Jarrah este un microcosmos al luptei palestiniene, care demonstrează că Nakba (epurarea etnică a palestinienilor de către Israel) nu s-a sfârșit în 1948, ci continuă până în ziua de astăzi.

Război în țara sfântă? Greșit, avem de-a face cu o ocupație.

Se tot folosește sintagma „conflictul israelo-palestinian”, însă este greșită, termenul e folosit în mod abuziv. Ce conflict, care conflict? Nu avem de-a face cu un „conflict” aici, nici cu o „dispută”, nici măcar cu un război în sensul tradițional al cuvântului. Ceea ce se întâmplă în teritoriile palestiniene și în Israel este violența ocupației. Tot aud replica asta, „e război, războiul e dur, așa e la război, se moare de ambele părți, nimeni nu are dreptate.” Poftim? S-avem pardon. Nu e niciun război, un război presupune confruntarea a două armate. Noi însă, suntem martorii ultimului proiect colonialist al epocii moderne, cu toată brutalitatea care vine la pachet cu acesta. Iar când vorbim de ocupație, înțelegem prin asta un grup de oameni care a fost sau este oprimat de către un alt grup de oameni și, în cele mai multe cazuri, alungat, strămutat din țara lui, fizic, cultural, politic sau toate la un loc. A spune că în țara sfântă e război este o manipulare grosolană, nerușinată. E o tentativă de a spăla puțin crimele Israelului. Că vezi Doamne, așa e războiul, urât. Nu Israelul e urât, nu Israelul e culpabil, războiul e urât și războiul e de vină. Că există două tabere care se ciocnesc și nasol, curge sânge. Nu există două tabere aici. Există un ocupator și un ocupat. O victimă și un asupritor. E la fel de simplu ca doi ori doi. 

De peste 70 de ani Israelul ocupă teritoriul Palestinei istorice și de peste 50 ocupă militar Cisiordania, Ierusalimul de Est și Fâșia Gaza. Acest lucru a dus la o încălcare sistematică a drepturilor omului pentru palestinienii ce trăiesc în aceste teritorii. Politicile dure de confiscare a pământului, de deposedare, cuplate cu discriminarea frenetică au cauzat multă suferință palestinienilor. Armata israeliană tulbură și subminează fiecare aspect al vieții palestiniene. Armata decide dacă și când locuitorii palestinieni pot circula pentru a merge la muncă și la școală, dacă pot călători în străinătate, dacă și în ce condiții își pot vizita rudele, dacă își pot câștiga traiul, dacă pot participa la un protest, dacă își pot munci pământul sau chiar dacă pot avea acces la electricitate și apă potabilă. Ocupația militară înseamnă umilință zilnică, frică, opresiune. Înseamnă să trăiești ca un prizonier într-o închisoare ceva mai mare. Nu mai vorbim de faptul că aproape 80% din populația nativă a Palestinei istorice a fost expulzată cu forța de către milițiile sioniste în 1948 și majoritatea celor alungați au și acum statutul de refugiați, Israelul interzicându-le să se întoarcă în țara lor, deși evreilor din toată lumea, oameni care nu au nicio treabă cu Palestina, li se permite emigrarea în țara sfântă. Cei rămași, se confruntă cu discriminări zilnice și cu regimul militar de care vorbeam mai sus. 

Iar lumea se așteaptă ca palestinienii să capituleze, să renunțe la visurile și aspirațiile lor, să renunțe la demnitate și egalitate de dragul unui „proces de pace” care ține prea puțin cont de voința lor. Palestinienii își doresc pace, dar își doresc să li se facă dreptate. Palestinienii au făcut deja concesii, renunțând la teritoriile pierdute în războiul din 1948 și limitându-se la granițele stabilite înainte de 1967. Dar Israelul nici pe acelea nu le-a respectat (apropo, Israelul nici până în ziua de astăzi nu își are granițele declarate în Constituția sa), el continuând să construiască settlements, colonii exclusiv evreiești pe pământ palestinian, ciopârțind întreaga Cisiordanie și întregul Ierusalim de Est. Israelul a continuat să încalce legea internațională, care interzice strămutarea populației native și înlocuirea acesteia cu propria populație în teritoriile pe care le ocupă. A continuat să ignore și nenumăratele rezoluții ONU care îi cereau să nu mai clădească pe pământ palestinian și să le desființeze pe cele existente. Dacă Israelul și-ar fi dorit cu adevărat pacea, s-ar fi conformat. Dar adevărul este că Israelul nu își dorește o entitate politică vecină cu statul său. Visul lui este un Israel pe întreg teritoriul Palestinei istorice. Și nu se va opri dacă organismele internaționale nu o vor face, dacă nu va fi tras la răspundere, dacă nu îi vor fi impuse sancțiuni. Dar lumea e ocupată să dea vina pe victimă pentru că nu există pace. Lumea e ocupată să îi plângă de milă Israelului de fiecare dată când Hamas mai răspunde cu câte o rachetă la o provocare israeliană. Lumea e ocupată să numească situația aceasta îngrozitoare un „conflict”, de parcă am avea două tabere egale. Pacea este posibilă, dar nu putem aștepta totul de la palestinieni. Israelul nu a demonstrat nicio secundă că e deschis la existența unui stat palestinian vecin, iar fizic, în condițiile în care coloniile israeliene din Cisiordania și Ierusalimul de Est continuă să rămână în picioare, nici nu mai prea poate să încapă un stat palestinian acolo, că a avut grijă Israelul de asta. Cât despre un stat binațional în care și evreii și arabii să aibă drepturi egale, reprezentare politică egală, din care să dispară discriminarea și rasismul, Israelul nici nu vrea să audă. Ar trebui să înceapă cu un prim pas: să ridice blocada din Gaza, să își retragă trupele și să renunțe la ocupația militară din Cisiordania și Ierusalimul de Est. Dar ce face el, Israelul? Dărâmă cartier palestinian după cartier palestinian, pentru a clădi altele noi, exclusiv evreiești. Dacă voi aveți vreo soluție pentru o pace în astfel de condiții, vă ascult.