Naftali Bennett sau cum să alternezi cu succes crima și Șabatul

 

Naftali Bennett, noul premier al Israelului, cică e evreu religios. Astfel se identifică și astfel se recomandă. Pentru el și alții ca el, se pare că a fi sionist este compatibil cu a fi religios. Pentru alți evrei este o contradicție în termeni. Deci, Bennett, același Bennett care se lăuda că a omorât mulți arabi, nevăzând o problemă în asta, crede în Dumnezeu și susține că duce o viață conform Torei și legilor date de Dumnezeu. Același Bennett care sprijină ocupația militară a Cisiordaniei și Ierusalimului de Est, crede în Dumnezeu. Același Bennett care aprobă uciderea civililor și copiilor în Gaza, crede în Dumnezeu și are senzația că duce o viață ce respectă legile divine. Același Bennett care face o politică ce îi discriminează pe palestinieni, o politică uzurpatoare, o politică criminală, crede în Dumnezeu și nu vede nicio problemă în acțiunile sale, nu vede nicio discrepanță în ceea ce face el și legile Torei. La fel de grav este că nici rabinii nu văd nicio nepotrivire flagrantă între cine este Bennett și ce ar trebui să fie un evreu religios. Cum se împacă religia cu furtul, cu minciuna, cu înșelătoria, cu crima? Naftali Bennett nici măcar nu se căiește pentru gravele încălcări ale poruncilor divine, el se și mândrește cu faptele sale și consideră că ceea ce face servește unui scop înalt, sacru chiar, adunarea tuturor copiilor lui Israel pe pământul promis odată de Dumnezeu poporului lui Israel. Însă, ca toți sioniștii, uită un aspect: Dumnezeu a promis acest pământ poporului lui Israel numai după venirea lui Mesia. Și în orice caz, adunarea evreilor pe acest pământ nu trebuie să fie forțată de om, cu arme și prin mijloace violente. Nu cu suferința a milioane de oameni. Nu cu prețul vieții miilor de copii. Dar acestea sunt detalii în care nu se încurcă sioniștii. Pentru ei, emigrarea evreilor pe pământul Palestinei grăbește venirea lui Mesia. Măcar de-ar veni să-i taie prin sabie pe toți hoții și pe toți criminalii. Dar semne nu sunt. 

 

Din punctul ăsta de vedere, îl preferam pe Netanyahu. Măcar acesta nu-l implica pe Dumnezeu în povestea cu palestinienii. Prefer oricând un ateu sincer, unui fals credincios. Unui credincios care se folosește de puterea pe care o deține pentru a asupri un popor. Un credincios care găsește scuze hoției și crimei. Mi-l și imaginez pe Bennett. Dimineața se trezește și de cum deschide ochii îi mulțumește lui Dumnezeu că i-a mai dat o zi sub sfântul soare. După care se spală pe mîini și pe față și mai rostește o rugăciune prin care slăvește numele lui Dumnezeu și binecuvântează actul de a îndepărta impuritățile acumulate pe timpul nopții. Înainte de a lua micul dejun mai spune o rugăciune și sfințește numele Domnului și bucatele puse pe masă. După care merge la serviciu unde mai dă niște legi prin care niște oameni își vor pierde casele și pământurile ca să facă loc unor settleri evrei să se instaleze acolo. Mda, e perfect logic. Puțină epurare etnică între mic-dejun și prânz nu strică. Nițel apartheid înainte de sendvișul cu somon pică taman la fix. După care își pune pe cap și pe braț filacterele, se învelește în șalul de rugăciune și pomenește din nou numele lui HaShem. Când armata israeliană bombardează copiii din Gaza, e primul care se roagă pentru sănătatea soldaților. Când vine sărbătoarea de Pesah, se roagă pentru eliberarea din Egipt. De Hannukah -- pentru minunea care a durat șapte zile. Mai un Șabat, de vineri până sâmbătă seara, mai un proiectil ce îngroapă căile de acces la spital în Gaza. Asta înseamnă să fii premier religios în Israel. 

 

Și când văd toată presa israelian leșinată de admirație pe motiv că Israelul are un prim-ministru „credincios”, îmi vine să vomit. Mi se pare absolut dezgustător că Times of Israel dedică un articol întreg faptului că Bennett poartă kippah pe creștetul capului și felului în care acesta și-o lipește ca să nu alunece. Felul în care se bate piua pe astfel de detalii, tocmai pentru a se sublinia, în caz că ne-a scăpat până acum, faptul că Bennett se prezintă ca fiind evreu religios, este, ca să citez titlul unei cărți scrise de profesorul Norman Finkelstein, „beyond chutzpah”, dincolo de orice limită a tupeului. 

 

Netanyahu e mort și îngropat -- vorba vine. Și merită să fie judecat pentru ce este -- un criminal de război. Dar un criminal de război religios, ca Naftali Bennett, parcă ar cam trebui de două ori să fie judecat. O dată pentru crimele pe care le-a înlesnit și încă o dată, pentru că pângărește Torah, de fiecare dată când pomenește numele lui Dumnezeu.

Netanyahu OUT, Bennett IN. Viitorul palestinienilor încotro?

  

Coaliția Naftali Bennett-Yair Lapid pune capăt celor 12 ani de mandat în funcția de prim-ministru pentru Benjamin Netanyahu. Guvernul va fi alcătuit din 8 formațiuni politice și va fi unul de rotație. Naftali Bennett, liderul partidului de extremă dreapta Yamina, urmează să stea în funcție primii doi ani, urmând ca Yair Lapid, liderul partidului centrist Yesh Atid urmând să preia mandatul pe 27 august 2023. Benjamin Netanyahu s-a repezit să-l acuze pe Bennett că e prea moale și se dă cu stânga, exprimându-și grija pentru păstrarea caracterului evreiesc al statului Israel în astfel de condiții. Dar suporterii lui Bibi pot să stea liniștiți, Yair Lapid i-a asigurat că această coaliție nu va face Israelul mai puțin evreiesc sau sionist și că adevărații lor dușmani sunt Hamas, Hezbollah și Iran, nu cei care gândesc diferit față de partidul Yesh Atid. Cât despre Naftali Bennett, un om care s-a lăudat cu câți arabi a omorât el, nu cred că se pune problema că ar fi prea „moale.” Palestinienii vor avea în continuare de suferit, ca pe vremea lui Netanyahu, poate chiar mai rău.

 

Dar cine este Naftali Bennett? Un naționalist hardcore, care urmează linia sionismului religios, fost lider al unei grupări a settlerilor extremiști, care nu crede într-un acord pașnic cu palestinienii. Un politician care militează pentru anexarea Cisiordaniei și construcția de colonii și care se opune categoric formării unui stat palestinian în West Bank. A fost ministru al apărării, educației și al economiei în guvernul Netanyahu și întâiul premier israelian care se declară religios. Sioniștii religioși cred că statul Israel va grăbi sosirea lui Mesia, fără să aibă vreun suport în textele biblice pentru asemenea aserțiuni, dimpotrivă, evreii credincioși anti-sioniști susțin că sionismul religios modern forțează mâna lui Dumnezeu. Interesant cum acești sioniști ce susțin că ei cred în Dumnezeu nu își pun problema că încalcă legea divină cu fiecare nouă colonie ridicată pe pământul unde trăiesc alți oameni, cu fiecare casă demolată, cu fiecare familie lăsată pe drumuri, cu fiecare om batjocorit, umilit, nelăsat să trăiască și să muncească în liniște, cu fiecare bolnav de cancer sau alte boli grave căruia îi interzic accesul la spitalele din Ierusalim, cu fiecare copil ucis în Gaza. 

 

Dacă Netanyahu își mai modera afirmațiile făcute în public, mai ales cele din presa internațională, Bennett este direct și combativ și nu încearcă să-și îndulcească tonul. Astfel că este cunoscut pentru declarații anti-palestiniene extrem de dure. Într-o dispută televizată, l-a admonestat pe un membru arab israelian al parlamentului care susținea că evreii nu au niciun drept să colonizeze Cisiordania, spunându-i „Când voi încă atârnați prin copaci, noi aveam aici un stat evreiesc.” Din punctul său de vedere, crearea unui stat palestinian ar fi o sinucidere pentru Israel, conflictul nu trebuie soluționat, ci trebuie suportat, „ca o bucată de șrapnel în posterior”, teroriștii ar trebui uciși, nu eliberați (desigur, prin „terorist” el se referă la orice palestinian care se revoltă împotriva ocupației) și când a fost chestionat cu privire la actele de război ce vizau copiii din Gaza, a răspuns senin că aceia nu sunt copii, ci teroriști. 

 

Un lucru e clar: principalul obiectiv al lui Naftali Bennett este controlul israelian pe întreg pământul Palestinei istorice, de la râul Iordan la marea Mediterană. O administrație Bennett va putea fi orice, numai democratică nu. În orice caz, palestinienii nu au motive de bucurie. Cu un asemenea premier israelian, speranțele pentru pace și un stat independent nu pot fi decât foarte mici. Câtă vreme proiectul coloniilor continuă să lase palestinienii fără pământuri, câtă vreme se menține blocada impusă Fâșiei Gaza, câtă vreme mecanismele instituționalizate care perpetuează supremația evreiască și marginalizează palestinienii sunt consolidate de un guvern după altul, nu există vreo șansă pentru pace.

AMINTIRILE CHILIENE, SITUAȚIA PALESTINIENILOR ȘI SUSPICIUNILE PRIVIND COMPLICITATEA CONSILIULUI UN

                    Premierul israelian Benjamin Netanyahu

de Ramona Wadi

Se pare că prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu este hotărât să adopte o conduită care ar putea rivaliza chiar cu brutalitatea dictaturii lui Augusto Pinochet în Chile. Infama impunitate construită de Pinochet și rezumată explicit de vorbele acestuia: „Uneori democrația trebuie scăldată în sânge” – o aluzie la torturarea, uciderea și dispariția a mii de chilieni – a fost adoptată cu entuziasm de către Netanyahu. În cazul acestuia, premisa democrației servește drept paravan pentru colonialismul violent acceptat de comunitatea internațională.

În luna mai, ONG-ul palestinian Addameer a găzduit o delegație din America de Sud, cu scopul de a fortifica solidaritatea dintre Palestina și regiunea care a suferit cu vârf și îndesat din cauza colonialismului. Printre cei invitați s-a aflat și activista Alicia Lira, care este președintele Asociației Prizonierilor Executați Politic (AFEP) din Chile. Aceasta a declarat pentru Radio Y Diario Universidad de Chile : „Am trăit timp de 17 ani sub dictatură militară, dar mi se pare că palestinienii sunt chiar mai disperați decât am fost noi în perioada aceea.” De asemenea, a denunțat Consiliul UN și organizațiile internaționale pentru promovarea neglijării palestinienilor și nu a apărării drepturilor umane ale acestora.

Deși, din păcate, prezența Aliciei Lira în Palestina nu a beneficiat de prea multă acoperire media, aceasta s-a adresat unor aspecte ignorate în mod intenționat de către organizațiile internaționale. Prin urmare, a expus multe din contradicțiile care au validat impunitatea și complicitatea Consiliului UN, care altfel ar fi rămas nebăgate în seamă.

Respectul nemeritat și autoritatea cu care s-au decorat Consiliul UN și organizațiile afiliate au creat un cerc vicios al rapoartelor, condamnărilor și totuși, al și mai multor violări ale drepturilor omului. În loc să conteste Consiliul UN ca pe o instituție ce facilitează și promovează violența, ONG-urile și grupările pentru drepturile omului au sporit în mod constant impunitatea criminalilor, apelând la aceeași instituție. Astfel se naște un cerc vicios al subjugării care nu afectează doar palestinienii, ci și autonomia acestor organizații care ar trebui să fie preocupate în primul rând de mărturiile palestinienilor, nu de împăciuirea instituțiilor internaționale.

Cu toate acestea, palestinienilor li se servesc în permanență aceleași aiureli, suferința și cauza lor fiind prezentate în fața unor instituții internaționale care nu intenționează să pună capăt colonialismului în Palestina, dată fiind complicitatea lor instituțională la stabilirea de la bun început a unei entități ilegale și care violează legile internaționale. Declarațiile Aliciei Lira nu lasă loc de îndoieli cu privire la această complicitate și responsabilitate pentru prezența si violența colonialistă a Israelului în Palestina. În plus, Lira a explicat în mod clar felul în care palestinienii au fost forțați să fie actorii unui spectacol continuu care își bate joc de existența lor. În loc să se găsească modalități de sprijinire la nivel internațional a luptei anti-colonialiste a Palestinei, acordarea de autoritate Consiliului UN este cea mai umilitoare acțiune întreprinsă de grupările pentru drepturile omului care se bazează pe Consiliul UN să deschidă ochii lumii cu privire la atrocitățile comise de Israel în Palestina, cu toate că știu că oficialii UN cunosc foarte bine ce se întâmplă.

Istoria Palestinei are și alte asemănări cu cea a statului Chile, cum ar fi lupta populației indigene Mapuche sau a miilor de chilieni care s-au opus dictaturii lui Pinochet. De la independența statului Chile și colonizarea ulterioară a teritoriului acestuia, nativii Mapuche au avut de înfruntat marginalizarea și asimilarea forțată, precum și exterminarea. În 1979, Pinochet decreta că „Pământurile separate nu vor mai fi considerate pământuri indigene și oamenii ce trăiesc pe acele pământuri nu vor mai fi considerați băștinași.” De la masacrele colonialiste la violența neoliberală, populația Mapuche s-a confruntat cu o cruzime nemaipomenită, până în ziua de astăzi, mai ales prin aplicarea legilor anti-teroriste introduse de Pinochet, acum manipulate pentru anihilarea rezistenței nativilor Mapuche față de și mai multă violență colonialistă și uzurpare a teritoriului lor. Într-adevăr, acești nativi au fost deposedați de identitatea lor de către guvernele chiliene succesive, memoria colectivă a acestora fiind diluată de varianta oficială, chiar dacă populația indigenă nu a abandonat propria definiție a națiunii.

Chilienii care s-au opus dictaturii lui Pinochet au fost torturați, omorâți sau pur și simplu au dispărut, mai ales cei implicați în Mișcarea Revoluționară de Stânga (MIR) și în Partidul Comunist. Fără a ne scoate din minte ororile trăite de chilieni, reprimarea memoriei colective de către stat conține un element străin palestinienilor ce trăiesc sub ocupația israeliană: Pinochet a cerut în mod explicit uitarea populației indigene pentru a proteja impunitatea guvernului său. În mod indirect, el a recunoscut violarea drepturilor omului. Însă palestinienii văd cum pământul și prezența lor este obliterată de către Zioniști, a căror variantă este susținută la nivel internațional de către UN.

Afirmațiile Aliciei Lira ar trebui să provoace o discuție intensă. Sub nicio formă atrocitățile săvârșite de Pinochet și de serviciile sale de informații DINA iar mai apoi CNI nu trebuie uitate. Citind mărturiile și vorbind cu supraviețuitorii torturii este imposibil să nu conștientizezi și să nu te lași emoționat de brutalitatea sadică, sistematică impusă chilienilor de către dictatură. Mai mult, declarațiile Aliciei Lira după vizitarea Palestinei evocă un șir de similitudini și diferențe între drama chiliană și cea palestiniană.

Mărturiile prizonierilor palestinieni vorbesc și ele despre abuzul autorităților israeliene. Dispariții au avut loc și aici iar ministrul israelian al Educației Naftali Bennett a cerut ca acestea să continue. Totuși, chilienii și-au impus autonomia asupra memoriei lor colective, însă palestinienii trăiesc sub un regim colonialist adâncit de complicitatea Autorității Palestiniene și a comunității internaționale. Așadar, deși contextul politic este diferit, fără îndoială, există strategii care pot fi adoptate de palestinieni.

Debarasarea de normele internaționale și de procedurile convenționale când vine vorba de protejarea memoriei palestiniene este imperativă. De fiecare dată când experiența palestiniană este adusă în fața Consiliului UN, oamenii sunt înjosiți și umiliți din cauză că prioritatea acestei instituții este susținerea colonialismului israelian. Acest lucru diminuează posibilitatea ca palestinienii să devină autorii conștiinței și memoriei lor colective, lăsându-i, cel mult, simpli spectatori.

Mai mult, întărirea suportului internațional ar servi mult mai bine memoriei palestiniene decât ploconirea în fața Consiliului UN și acceptarea noțiunii grotești de „justiție parțială”, așa cum a fost formulată anul trecut de către ministrul de Externe al PA, Riad Al-Maliki. Lupta palestiniană continuă într-o vreme în care influența aripii drepte în America de Sud amenință țări precum Venezuela, Argentina și Brazilia. Vizita Aliciei Lira în Palestina ocupată nu ar trebui redusă la dimensiunea unei experiențe personale; ar trebui să furnizeze cheia unei lupte colective în care principalii actori sunt cei mulți care au suferit din cauza violărilor israeliene ale drepturilor omului. O astfel de acțiune ar crește vizibilitatea palestiniană și ar reduce repercusiunile generate de organizațiile cerșetoare de atenție din partea UN. E timpul ca Palestina să-și condiționeze istoricul din interior, indiferent de ceea ce dictează UN cu scopul de a-și proteja obiectivele ascunse.

Articolul poate fi citit în original aici: https://www.middleeastmonitor.com/20160620-chiles-memories-and-palestinian-narratives-can-challenge-un-complicity/

ZELOȚII FLUTURĂ STEAGUL UNEI REVOLUȚII TĂCUTE ÎN ISRAEL

de Jonathan Cook

Într-o mișcare surpriză, prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu l-a destituit săptămâna trecută din funcție pe ministrul apărării, Moshe Yaalon. Retrăgându-se din toate funcțiile politice, domnul Yaalon avertizează: „Elemente extremiste și periculoase au pus stăpânire pe Israel.”

Parțial se referea la succesorul său în funcția de ministru al apărării, Avigdor Lieberman, liderul partidului de extremă-dreapta Yisrael Beiteinu, ale cărui răbufniri deja consacrate includ amenințări cu bombardarea Egiptului și decapitarea cetățenilor palestinieni neloiali.

Dar, în aceeași măsură, ceea ce condamnă domnul Yaalon este acel extremism mai aproape de casă și anume cel din interiorul partidului domnului Netanyahu, partidul Likud. Fostul ministru Yaalon intenționează să facă o pauză de politică, după spusele sale. Ca o ironie corespunzătoare, cel care a fost anunțat a-i prelua funcția de MK (Membru al Knessetului) din partea Likud este Yehuda Glick, colonistul fanatic al cărui scop este distrugerea moscheii Al Aqsa din Ierusalim și înlocuirea acesteia cu un templu evreiesc, lucru care ar dinamita întregul Orient Mijlociu.