AMINTIRILE CHILIENE, SITUAȚIA PALESTINIENILOR ȘI SUSPICIUNILE PRIVIND COMPLICITATEA CONSILIULUI UN

                    Premierul israelian Benjamin Netanyahu

de Ramona Wadi

Se pare că prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu este hotărât să adopte o conduită care ar putea rivaliza chiar cu brutalitatea dictaturii lui Augusto Pinochet în Chile. Infama impunitate construită de Pinochet și rezumată explicit de vorbele acestuia: „Uneori democrația trebuie scăldată în sânge” – o aluzie la torturarea, uciderea și dispariția a mii de chilieni – a fost adoptată cu entuziasm de către Netanyahu. În cazul acestuia, premisa democrației servește drept paravan pentru colonialismul violent acceptat de comunitatea internațională.

În luna mai, ONG-ul palestinian Addameer a găzduit o delegație din America de Sud, cu scopul de a fortifica solidaritatea dintre Palestina și regiunea care a suferit cu vârf și îndesat din cauza colonialismului. Printre cei invitați s-a aflat și activista Alicia Lira, care este președintele Asociației Prizonierilor Executați Politic (AFEP) din Chile. Aceasta a declarat pentru Radio Y Diario Universidad de Chile : „Am trăit timp de 17 ani sub dictatură militară, dar mi se pare că palestinienii sunt chiar mai disperați decât am fost noi în perioada aceea.” De asemenea, a denunțat Consiliul UN și organizațiile internaționale pentru promovarea neglijării palestinienilor și nu a apărării drepturilor umane ale acestora.

Deși, din păcate, prezența Aliciei Lira în Palestina nu a beneficiat de prea multă acoperire media, aceasta s-a adresat unor aspecte ignorate în mod intenționat de către organizațiile internaționale. Prin urmare, a expus multe din contradicțiile care au validat impunitatea și complicitatea Consiliului UN, care altfel ar fi rămas nebăgate în seamă.

Respectul nemeritat și autoritatea cu care s-au decorat Consiliul UN și organizațiile afiliate au creat un cerc vicios al rapoartelor, condamnărilor și totuși, al și mai multor violări ale drepturilor omului. În loc să conteste Consiliul UN ca pe o instituție ce facilitează și promovează violența, ONG-urile și grupările pentru drepturile omului au sporit în mod constant impunitatea criminalilor, apelând la aceeași instituție. Astfel se naște un cerc vicios al subjugării care nu afectează doar palestinienii, ci și autonomia acestor organizații care ar trebui să fie preocupate în primul rând de mărturiile palestinienilor, nu de împăciuirea instituțiilor internaționale.

Cu toate acestea, palestinienilor li se servesc în permanență aceleași aiureli, suferința și cauza lor fiind prezentate în fața unor instituții internaționale care nu intenționează să pună capăt colonialismului în Palestina, dată fiind complicitatea lor instituțională la stabilirea de la bun început a unei entități ilegale și care violează legile internaționale. Declarațiile Aliciei Lira nu lasă loc de îndoieli cu privire la această complicitate și responsabilitate pentru prezența si violența colonialistă a Israelului în Palestina. În plus, Lira a explicat în mod clar felul în care palestinienii au fost forțați să fie actorii unui spectacol continuu care își bate joc de existența lor. În loc să se găsească modalități de sprijinire la nivel internațional a luptei anti-colonialiste a Palestinei, acordarea de autoritate Consiliului UN este cea mai umilitoare acțiune întreprinsă de grupările pentru drepturile omului care se bazează pe Consiliul UN să deschidă ochii lumii cu privire la atrocitățile comise de Israel în Palestina, cu toate că știu că oficialii UN cunosc foarte bine ce se întâmplă.

Istoria Palestinei are și alte asemănări cu cea a statului Chile, cum ar fi lupta populației indigene Mapuche sau a miilor de chilieni care s-au opus dictaturii lui Pinochet. De la independența statului Chile și colonizarea ulterioară a teritoriului acestuia, nativii Mapuche au avut de înfruntat marginalizarea și asimilarea forțată, precum și exterminarea. În 1979, Pinochet decreta că „Pământurile separate nu vor mai fi considerate pământuri indigene și oamenii ce trăiesc pe acele pământuri nu vor mai fi considerați băștinași.” De la masacrele colonialiste la violența neoliberală, populația Mapuche s-a confruntat cu o cruzime nemaipomenită, până în ziua de astăzi, mai ales prin aplicarea legilor anti-teroriste introduse de Pinochet, acum manipulate pentru anihilarea rezistenței nativilor Mapuche față de și mai multă violență colonialistă și uzurpare a teritoriului lor. Într-adevăr, acești nativi au fost deposedați de identitatea lor de către guvernele chiliene succesive, memoria colectivă a acestora fiind diluată de varianta oficială, chiar dacă populația indigenă nu a abandonat propria definiție a națiunii.

Chilienii care s-au opus dictaturii lui Pinochet au fost torturați, omorâți sau pur și simplu au dispărut, mai ales cei implicați în Mișcarea Revoluționară de Stânga (MIR) și în Partidul Comunist. Fără a ne scoate din minte ororile trăite de chilieni, reprimarea memoriei colective de către stat conține un element străin palestinienilor ce trăiesc sub ocupația israeliană: Pinochet a cerut în mod explicit uitarea populației indigene pentru a proteja impunitatea guvernului său. În mod indirect, el a recunoscut violarea drepturilor omului. Însă palestinienii văd cum pământul și prezența lor este obliterată de către Zioniști, a căror variantă este susținută la nivel internațional de către UN.

Afirmațiile Aliciei Lira ar trebui să provoace o discuție intensă. Sub nicio formă atrocitățile săvârșite de Pinochet și de serviciile sale de informații DINA iar mai apoi CNI nu trebuie uitate. Citind mărturiile și vorbind cu supraviețuitorii torturii este imposibil să nu conștientizezi și să nu te lași emoționat de brutalitatea sadică, sistematică impusă chilienilor de către dictatură. Mai mult, declarațiile Aliciei Lira după vizitarea Palestinei evocă un șir de similitudini și diferențe între drama chiliană și cea palestiniană.

Mărturiile prizonierilor palestinieni vorbesc și ele despre abuzul autorităților israeliene. Dispariții au avut loc și aici iar ministrul israelian al Educației Naftali Bennett a cerut ca acestea să continue. Totuși, chilienii și-au impus autonomia asupra memoriei lor colective, însă palestinienii trăiesc sub un regim colonialist adâncit de complicitatea Autorității Palestiniene și a comunității internaționale. Așadar, deși contextul politic este diferit, fără îndoială, există strategii care pot fi adoptate de palestinieni.

Debarasarea de normele internaționale și de procedurile convenționale când vine vorba de protejarea memoriei palestiniene este imperativă. De fiecare dată când experiența palestiniană este adusă în fața Consiliului UN, oamenii sunt înjosiți și umiliți din cauză că prioritatea acestei instituții este susținerea colonialismului israelian. Acest lucru diminuează posibilitatea ca palestinienii să devină autorii conștiinței și memoriei lor colective, lăsându-i, cel mult, simpli spectatori.

Mai mult, întărirea suportului internațional ar servi mult mai bine memoriei palestiniene decât ploconirea în fața Consiliului UN și acceptarea noțiunii grotești de „justiție parțială”, așa cum a fost formulată anul trecut de către ministrul de Externe al PA, Riad Al-Maliki. Lupta palestiniană continuă într-o vreme în care influența aripii drepte în America de Sud amenință țări precum Venezuela, Argentina și Brazilia. Vizita Aliciei Lira în Palestina ocupată nu ar trebui redusă la dimensiunea unei experiențe personale; ar trebui să furnizeze cheia unei lupte colective în care principalii actori sunt cei mulți care au suferit din cauza violărilor israeliene ale drepturilor omului. O astfel de acțiune ar crește vizibilitatea palestiniană și ar reduce repercusiunile generate de organizațiile cerșetoare de atenție din partea UN. E timpul ca Palestina să-și condiționeze istoricul din interior, indiferent de ceea ce dictează UN cu scopul de a-și proteja obiectivele ascunse.

Articolul poate fi citit în original aici: https://www.middleeastmonitor.com/20160620-chiles-memories-and-palestinian-narratives-can-challenge-un-complicity/

Soldații israelieni critică tacticile folosite în războiul din Gaza

Soldații care au participat la războiul dus de Israel împotriva Gazei în 2008, au dat la iveală ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în ofensiva de 22 de zile. Israel a respins acuzațiile cum că ar fi vinovată de crime de război.

Acum, gruparea activistă Breaking the Silence a publicat testimoniile soldaților care spun că s-au comis crime de război, ba chiar au fost încurajate.

Dan Nolan de la Al Jazeera relatează din Ierusalim.

În Gaza, locuitorii povestesc despre înverşunarea armatei israeliene împotriva civililor (de Michel Bôle-Richard)

La sud de Zeitun, zona orientală a oraşului Gaza, cartierul locuit de clanul Samuni nu mai este decât un cimitir în ruine. Numai câteva case mai sunt încă în picioare. Douăzeci şi una de locuinţe şi o moscheie au fost reduse la starea de carcase de beton şi de fier. Ţahal a trecut pe acolo.

Mussa Samuni, în vârstă de 19 ani, povesteşte: “În timpul ofensivei terestre din 4 ianuarie, elicopterele au depus paraşutişti pe acoperişuri. Apoi, au scos toată lumea afară şi ne-au adunat într-o clădire. Eram aproape 120 de persoane. Am rămas acolo toată noaptea. Se auzeau explozii, focuri de arme. Era panică totală. Copiii plângeau. Era frig. Am deschis uşa ca să căutăm ceva lemne. Tatăl meu era în stradă, mort. Soldaţii ne-au ordonat să ne întoarcem. Apoi a avut loc un bombardament, şi apoi un al doilea, după care obuzele au căzut pe acoperiş. Au murit douăzeci şi două de persoane. Mi-am pierdut tatăl, mama, fratele, un unchi şi mai mulţi veri. Erau răniţi peste tot care-şi pierdeau sângele.” Mussa n-a fost atins. A încercat să iasă dar a fost arestat de către soldaţi care l-au legat la mâini şi i-au acoperit ochii. A devenit prizonier împreună cu un unchi. Timp de trei zile.

Trei zile de interogatorii. “Soldaţii ne-au acuzat că suntem din Hamas. Ne-au lovit. Le-am spus: Omorâţi-mă dacă sunteţi convinşi că sunt din Hamas. Au pus grenade în buzunarele unchiului meu şi în spatele meu, ameninţându-le că le vor detona. Unchiul meu ar prefera să moară de gloanţe, spunea el. Au vrut să ne ardă şi au dat foc la nişte pături. O să vă explodăm capul, spuneau ei.” În 7 ianuarie dimineaţa, amândoi au fost în cele din urmă eliberaţi. Soldaţii le-au dat ordin să nu spună niciun cuvânt şi le-au dat steaguri albe.

După plecarea Ţahalului din 20 ianuarie, corpurile celor 22 de victime au fost scoase din ruine şi îngropate. Joi 22 ianuarie, un cort mare de doliu a fost ridicat în mijlocul ruinelor pentru condoleanţe. Pe o pânză albă sunt scrise numele celor 22 de morţi plus cele ale altor 7 victime: “Martirii masacrului din Gaza ai familiei Samuni”. Mulţimea se înghesuie în acest decor de apocalipsă pentru a aduce un omagiu celor 29 de dispăruţi.

Într-una din rarele case rămase în picioare, zidurile sunt acoperite cu inscripţii trasate cu creta: “Locul arabului este sub pământ”, “Dacă eşti un adevărat Givati (soldat de elită), trebuie să-i omori pe arabi”, “Ierusalimul de Est aparţine Israelului”. Stelele lui David sunt aşezate ca nişte semnături sub strigătele de război. Acolo îşi instalaseră soldaţii tabăra şi posturile de tir, după cum mărturisesc cutiile cu cartuşe şi sacii de nisip de pe terasă.


“Era ca un joc pentru soldaţi”

Tot acolo s-a derulat o altă dramă. Fahed povesteşte: “Tatăl meu Atiyeh a lucrat în Israel. Vorbeşte ivrit şi ştie ce trebuie făcut. A lăsat uşa deschisă. Ei au început să tragă de peste tot. Atunci când au intrat, soldaţii ne-au cerut să ridicăm mâinile şi să ieşim. Erau opt sau zece. Au tras. Tatăl meu a fost omorât instantaneu. Avea treizeci de gloanţe în corp! A fost omorât sub ochii mei. Toată lumea a început să ţipe şi să plângă. Au tras din nou. Mai mulţi alţi membri ai familiei mele au fost răniţi, mai ales copii, printre care fratele meu Ahmed, în vârstă de 4 ani. A primit două gloanţe în piept. Apoi au dat foc la o cameră. Nu mai vedeam nimic, ne sufocam. La capătul a zece minute, am fost autorizaţi să ieşim şi să ne îndreptăm spre strada principală. Îl ţineam pe fratele meu în braţe. Israelienii ne-au scuipat. Ambulanţele nu puteau să se apropie. Am găsit refugiu într-o casă. Fratele meu Ahmed a murit.”

Conform mai multor martori, cinci alţi membri ai familiei Samuni au fost omorâţi de gloanţe, printre care un tânăr de 17 ani, care rămăsese ascuns într-o casă. Unii răniţi şi-au pierdut tot sângele. Un bunic de 75 de ani a murit zdrobit de un zid demolat de un buldozer. Zahwa, văduva lui Atiyeh, povesteşte detaliat, cu lacrimi în ochi, drama pe care a trăit-o. “Era ca un joc pentru soldaţi, aceştia râdeau”, afirmă ea. Zenaib, în vârstă de 12 ani, care şi-a pierdut tatăl, mama, fraţii şi verii. Şiffa, de 19 ani, şi-a îngropat şi ea tatăl, mama, mătuşa şi unchiu. Almassa, de 13 ani, îşi aminteşte cum un soldat a tras în Messauda, care avea copilaşul ei de 6 luni în braţe, şi care a murit. Toţi şi-au pierdut mai multe rude.

“De ce, de ce?” repetă Nabayia. “Nu exista rezistenţă, nu erau luptători, nu aveau arme. Care e crima noastră? Ce greşeală am comis? Să răspundă lumea întreagă la întrebarea aceasta. Nu mai poate fi pace cu Israelul. Pe fiul meu, când îl voi naşte, am să-l cresc să fie mudjahid, să-i răzbune pe toţi copiii ăştia, pe toţi morţii.”

Întrebat, purtătorul de cuvânt al armatei, Avital Leibovici, a asigurat joi că “o anchetă este în curs. Dar vreau să ştiţi că brigada Givati n-a fost antrenată pentru a omorâ femei şi copii şi că tiruri de aruncătoare de mine au fost semnalate cu provenienţa din Zeitun.” Biroul Naţiunilor Unite pentru Afaceri Umanitare recenzase, în 8 iuanuarie, Zeitun printre “cele mai grave incidente” ale ofensivei israeliene.

Membrii familiei Samuni sunt agricultori. Câmpurile din jur au fost răvăşite de tancuri. Cel puţin 300 de persoane sunt azi fără adăpost. “Cum vreţi să-i iubim pe israelieni”, strigă Muna. “Ei omoară de plăcere şi nimeni nu spune nimic. Sângele nostru nu valorează nimic. Este cel mai mare masacru comis în Fâşia Gaza. Cât timp vom mai fi terorizaţi şi masacraţi?”

Vezi sursa în limba franceză.