Wanted: Ehud Barak (pentru crime de război şi crime împotriva umanităţii)

În iunie 2007, suspectul a impus un asediu împotriva celor 1,5 milioane de rezidenţi din Gaza. Asediul, care continuă şi în 2009, este o pedeapsă colectivă, conform Legii Internaţionale. Blocada de-a lungul unui an şi jumătate a cauzat scăderea severă a resurselor de mâncare şi de combustibil, aprovizionarea intermitentă cu apă potabilă şi cu electricitate, defecţiuni în staţiile de tratare a apei, penurie de medicamente şi echipamente medicale de bază, afectând vieţile a 1,5 milioane de oameni – o violare a Celei de-a Patra Convenţii de la Geneva şi a Statutului de la Roma.

În 27 decembrie 2008, suspectul a ordonat bombardarea aeriană a centrelor populaţiei din Gaza. Atacurile au implicate sute de misiuni ale avioanelor de luptă, care au aruncat sute de tone de bombe în aşezările Gazei. Cel puţin 1300 de oameni – bărbaţi, femei şi copii au fost ucişi şi 5300 au fost răniţi. Şcoli, spitale şi amenajări ONU au fost distruse, echipe medicale au fost împuşcate şi li s-a interzis evacuarea răniţilor.

În 10 decembrie 2008, o plângere formală a fost înaintată de către avocaţii libanezi Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga, Olanda, împotriva lui Ehud Barak şi a patru alţi israelieni : Ehud Olmert, Matan Vilnai, Avi Dichter şi Gabi Aşkenazi, acuzaţi că au comis crime de război şi crime împotriva umanităţii în urma ordinelor date de a menţine blocada împotriva Gazei.

Descrierea suspectului : alb, aproximativ 65 de ani, înălţime sub medie, păr cărunt, ochi căprui, poartă ochelari.

Oricine are informaţii despre suspect atunci când se află în exteriorul graniţelor Israelului, este rugat să le comunice imediat la:

The Prosecutor
POBox 19519
2500 Hague
Netherlands
Fax +31 70 515 8 555
otp.informationdesk@icc-cpi.int

Nota:

[1] Toate apelurile vor fi tratate în condiţii de deplină confidenţialitate.

Vezi sursa.

Obama şi chestiunea israeliano-palestiniană (de Noam Chomsky)

Toată lumea este de acord în privinţa faptului că Barack Obama este un om cu inteligenţă ascuţită, şi un jurist experimentat deosebit de precis atunci când trebuie să-şi aleagă cuvintele. Trebuie deci ca Obama să fie luat în serios – atât în ceea ce spune cât şi în ceea ce nu spune.

Cu o semnificaţie deosebită, prima sa declaraţie substanţială în materie de afaceri externe, în 22 ianuarie, la Departamentul de Stat, atunci când l-a desemnat pe George Mitchell ca trimis special în Orientul Apropiat.

Toată lumea s-a aşteptat ca Mitchell să-şi focalizeze atenţia asupra problemei israeliano-palestiniene, în zilele de după recenta invazie americano-israeliană în Gaza. În timpul acestui asalt ucigaş, Obama a rămas tăcut, neemiţând decât nişte platitudini, pe motivul, zicea el, că n-ar fi decât un singur preşedinte în Statele Unite – în vreme ce acest lucru nu-l incitase niciodată să tacă în multe alte chestiuni. Campania sa, în schmb, insistase puternic pe aceeaşi declaraţie a aceluiaşi Obama : « Dacă nişte rachete ar cădea acolo unde dorm cele două fetiţe ale mele, aş face tot ceea ce este în puterea mea pentru a opri acest lucru ! ». Făcea aluzie la copiii israelieni (este nevoie să precizăm ?), şi nu la sutele de copii palestinieni care erau masacraţi chiar atunci cu arme de fabricaţie americană, despre care, evident, nu putea vorbi, pentru că – de câte ori va trebui s-o repetăm ? – nu era decât un singur preşedinte care să poată s-o facă (dar care n-avea niciun chef).

Totuşi, în 22 ianuarie, singurul şi unicul preşedinte al Statelor Unite a devenit un oarecare Barack Obama. În consecinţă, acesta putea de acum să vorbească liber de acest gen de problemă – evitând cu grijă, bineînţeles, agresiunea împotriva Gazei, care tocmai luase sfârşit, printr-o întâmplare extraordinară (!) tocmai cu o zi înainte de încoronarea lui !

Discursul lui Obama a pus accentul pe angajamentul său în vederea unei soluţionări paşnice. N-a făcut precizări, cu excepţia unei propuneri anume : « Iniţiativa de pace arabă », a spus Obama, « comportă elemente constructive care ar putea contribui la progresul acestor eforturi. A venit timpul, pentru ţările arabe, să acţioneze conform promisiunii acestei iniţiative, susţinând guvernul palestinian condus de preşedintele Abbas şi de primul-ministru Fayyad, mergând în întâmpinarea normalizării relaţiilor lor cu Israelul şi luptând împotriva extremismului care ne ameninţă pe toţi. »

Obama, vedem acum, nu falsifică de-a dreptul propunerea Ligii Arabe, ci o transformă într-o farsă, cu grijă, cizelând-o şi făcând-o cât se poate de instructivă.

Propunerea de pace a Ligii Arabe cheamă efectiv la o normalizare a relaţiilor cu Israelul – în contextul – repet : în contextul – unei soluţionări a conflictului care să conducă la două state [Israel şi Palestina], în termenii consensului internaţional reunit de mult timp, pe care Statele Unite şi Israelul îl blochează de mai mult de treizeci de ani, într-o izolare internaţională totală, lucru pe care continuă să-l facă şi azi. Nucleul propunerii Ligii Arabe, aşa cum Obama şi consilierii săi în materie de Orientul Apropiat o ştiu perfect, este apelul la o reglementare politică pacifistă în aceşti termeni, binecunoscuţi astăzi, asupra cărora opinia generală este că sunt singura bază posibilă pentru reglementarea pacifistă de care Obama spune că este legat.

Omisiunea acestui fapt crucial nu poate fi pur accidentală. Ea semnalează într-o manieră foarte clară că Obama nu doreşte câtuşi de puţin să se îndepărteze de atitudinea de respingere americană. Apelul pe care-l lansează ţărilor arabe, îndemnându-le să transforme în fapte un corolar al propunerii lor, în vreme ce Statele Unite continuă să ignore existenţa însăşi a conţinutului său fundamental, care bineînţeles pre-condiţionează corolarul, depăşeşte limitele cinismului.

Actele cele mai semnificative de natură să dinamiteze orice reglementare pacifistă sunt acţiunile cotidiene susţinute de către Statele Unite în teritoriile ocupate, toate recunoscute ca acte de tip criminal : confiscarea de pământuri arabile şi de resurse şi construcţia a ceea ce arhitectul-şef al planului, Ariel Şaron, numea « bantustane » pentru palestinieni – ceea ce era de altfel o comparaţie injustă, căci bantustanele sud-africane erau cu mult mai viabile decât fragmentele de Palestina concedate palestinienilor în concepţia şaroniană asupra realităţii, instaurată în acest moment pe teren.

Dar Statele Unite şi Israelul merg până la a refuza o reglementare politică strict în cuvinte, recent, în decembrie 2008, Statele Unite şi Israelul (ah, eram să uit... precum şi câteva insule minuscule din Pacific) votând împotriva unei rezoluţii ONU care susţinea « dreptul poporului palestinian la autodeterminare » (votată cu 173 pentru, 5 împotrivă, şi vetoul Statelor-Unite-Israel, sub pretexte evazive).

Obama n-a pronunţat niciun singur cuvânt despre construirea de colonii şi de infrastructuri (rezervate coloniştilor) în Cisiordania, nici despre măsurile complexe care vizează la controlarea existenţei palestinienilor şi concepute de aşa manieră încât să dinamiteze perspectivele oricărei soluţii pacifiste pentru două state. Tăcerea sa este o respingere sinistră a avânturilor sale lirice despre modul în care « va menţine un angajament activ în direcţia atingerii a două state coexistând unul lângă celălalt, în pace şi securitate ».

N-a menţionat nici utilizarea de arme americane în Gaza, fapt care violează nu numai dreptul internaţional, dar şi legea americană. Nici expedierea de noi arme făcută de Washington pentru Israel, în toiul agresiunii americano-israeliene, lucru pe care nu-l ignorau cu certitudine consilierii săi în probleme legate de Orientul Apropiat.

Într-o anume privinţă, totuşi, Obama s-a arătat ferm: contrabanda de arme cu destinaţia Gaza trebuie să fie oprită... Şi-a însuşit părerea comună a Condoleezei Rice şi a ministrului israelian al afacerilor externe, Ţipi Livni, conform căreia frontiera între Fâşia Gaza şi Egipt trebuie să fie închisă ermetic – remarcabil exerciţiu de aroganţă imperială, aşa cum atrage atenţia Financial Times : « Felicitându-se reciproc, la Washington, cei doi responsabili păreau să uite faptul că făceau o înţelegere pe tema comerţului ilegal de la frontiera altcuiva, în situaţia aceea, Egiptul. » A doua zi, un responsabil egiptean califica memorandumul drept « ficţional ». Dar obiecţia egipteană a fost respinsă cu un dos de palmă...

Să revenim la aluzia făcută de Obama la propunerea « constructivă » a Ligii Arabe. Aşa cum am indicat, Obama persistă în a refuza susţinerea partidului învingător în alegerile din ianuarie 2006 – singurele alegeri libere din întreaga lume arabă – faţă de care Statele Unite şi Israelul au reacţionat, imediat şi în mod deschis, pedepsindu-i sever pe palestinieni pentru că se opuseseră voinţei stăpânilor. Dar există o lejeră zgâlţâitură, adică faptul că mandatul lui Abbas a luat sfârşit în 9 ianuarie, şi că Fayyad a fost numit fără să fi fost confirmat de către Parlamentul palestinian (ai căror membri sunt în principal răpiţi de către Israel, şi băgaţi în închisorile israeliene).

Cotidianul israelian Ha’aretz îl califică pe Fayyad drept « o pasăre curioasă în lumea politică palestiniană. Pe de o parte, este omul politic palestinian cel mai stimat în Israel şi-n Occident. Pe de altă parte, totuşi, n-are nici cea mai mică putere electorală, nici în Fâşia Gaza, nici în Cisiordania. » Raportul relevă de altminteri « relaţia intimă a lui Fayyad cu puterea politică israeliană », şi îndeosebi prietenia lui cu Dov Weisglass, un consilier extremist al lui Şaron. Deşi lipsit de orice susţinere populară, Fayyad este considerat competent şi integru, lucru care nu este obişnuit în sectoarele politice sponsorizate de Statele Unite.

Insistenţa lui Obama de a nu paria decât pe Abbas şi Fayyad nu face decât să confirme dispreţul constant al Occidentului pentru democraţie, imediat ce aceasta îi scapă de sub control.

Obama a furnizat obişnuitele motive « justificative » pentru ignorarea guvernului condus de Hamas. « Pentru a fi un autentic partener pentru pace », a declarat astfel Obama, « cvartetul [Statele-Unite, Uniunea Europeană, Rusia şi ONU] a adus foarte clar la cunoştinţa mişcării Hamas că aceasta trebuie să răspundă la nişte condiţii foarte precise : să recunoască dreptul Israelului la existenţă ; să renunţe la violenţă ; să respecte acordurile deja concluzionate. » A trecut sub tăcere, ca de obicei, faptul jenant că Statele Unite şi Israelul resping cu tărie toate aceste trei condiţii.

Numai aceste două ţări, singurele din lume, împiedică punerea în practică a unei soluţii de tip două state, dintre care un stat palestinian. Bineînţeles, nu renunţă la violenţă. Şi resping propunerea centrală a Cvartetului, adică « foaia de drum ». Israelul a acceptat-o desigur, de formă, dar a însoţit-o de paisprezece rezerve care, de fapt, o golesc de conţinut (aici, Israelul era susţinut, tactic, de către Statele Unite). Este marele merit al lucrării lui lui Jimmy Carter, Palestina : pace, nu apartheid !, de a fi adus aceste fapte la cunoştinţa opiniei publice pentru prima dată – şi opiniei publice politic corectă, consensuală, « mainstream », pentru singura şi unica dată...

Printr-un raţionament elementar, reiese că nici Statele Unite, nici Israelul nu sunt « parteneri de pace sinceri ». Dar acest lucru, Obama nu-l va spune niciodată. Această frază nici măcar nu trebuie să existe, în engleză !

Este poate injust să-l criticăm pe Obama pentru această chintesenţă a cinismului, căci e aproape universală, spre deosebire de eviscerarea meticuloasă a compozantei centrale din propunerea Ligii arabe, care este într-adevăr un aport inovator care-i poartă semnătura şi pe care nimeni nu i l-ar putea contesta...

Cvasi-universale, şi ele, referinţele la adresa Hamas : organizaţie teroristă, care-şi propune să distrugă Israelul (afară doar dacă nu-şi doreşte să-i distrugă pe toţi evreii ?). Sunt omise faptele jenante (fără îndoială) că Statele-Unite-Israelul nu numai că-şi propun să distrugă orice formă viabilă de stat palestinian, dar nu încetează să promoveze politici care merg în acest sens. Sau şi acela că, spre deosebire de cele două state rejecţioniste, Hamas a făcut apel la o soluţie vizând două state, în termenii consensului internaţional : în mod public, în mod explicit şi în manieră repetată.

Obama şi-a prefaţat observaţiile astfel : « Permiteţi-mi să fiu clar: America este garantul securităţii Israelului. Şi vom susţine întotdeauna dreptul pe care îl are Israelul de a se apăra împotriva oricăreia dintre ameninţările sale ilegitime. »

În privinţa dreptului pe care îl au palestinienii de a se apăra împotriva unor ameninţări cu mult mai extreme, precum cele care se produc zilnic, cu susţinerea Statelor Unite, în teritoriile ocupate : nimic ! Nada ! Dar şi în această privinţă, cu norma aceasta ne-am obişnuit...

Normal, şi aici, s-a enunţat principiul conform căruia Israelul are dreptul să se apere. E corect. Dar e vid: să se apere, la modul absolut, toată lumea are acest drept ! Însă în contectul său, clişeul este mai rău decât vid, este o înşelăciune cinică suplimentară.

Problema nu este să ştim dacă Israelul are dreptul să se apere, ca orice ţară, ci dacă are dreptul să o facă prin forţă. Nimeni, nici măcar Obama, nu crede că o ţară se poate bucura de un drept de valoare generală care să fie apărat cu forţa. Mai întâi, este necesar să se demonstreze că nu există nicio alternativă pacifistă, care să fie experimentată. În cazul care ne preocupă, există alternative, cu siguranţă.

O alternativă precisă ar consta, pentru Israel, în respectarea încetării focului, ca de exemplu, încetarea focului propusă de şeful politic al Hamas, Khaled Meşaal, cu câteva zile înainte ca Israelul să-şi lanseze agresiunea, în 27 decembrie. Meşaal a făcut apel la restaurarea acordului din 2005. Acest acord preconiza o încheiere a violenţelor şi o deschidere permanentă a frontierelor, însoţite de o garanţie, din partea Israelului, că bunurile şi persoanele vor putea circula în mod liber între cele două părţi ale Palestinei ocupate, adică între Cisiordania şi Fâşia Gaza. Acest acord fusese respins la câteva luni de la formularea lui, de către Statele Unite şi Israelul, după ce alegerile libere din ianuarie 2006 « se sfârşiseră prost ». Alte asemenea cazuri, la fel de semnificative, abundă.

Dar o alternativă mai largă şi mai semnificativă ar consta, pentru Statele Unite şi pentru Israel, în abandonarea izolaţionismului lor extrem, şi în alăturarea tuturor celorlalţi – printre care ţările arabe şi Hamas – în direcţia susţinerii unei soluţii de tipul două state, conform consensului internaţional. Este convenabil să notăm că în cursul ultimelor treizeci de ani, nu a existat decât o unică situaţie a abandonării izolaţionismului americano-israelian : negocierile de la Taba, în ianuarie 2001, care au părut să fie foarte apropiate de o rezolvare paşnică a conflictului, dar pe care Israelul le-a sabotat prematur. N-ar fi nepotrivit, pentru Obama, să accepte să se alăture restului lumii, fie şi în cadrul politicii americane, dar pentru asta ar trebui ca acest lucru să-l intereseze cu adevărat.

Pe scurt : reiterarea puţin forţată, făcută de Obama, a dreptului Israelului la autoapărare nu este nimic altceva decât al enşpelea exerciţiu de înşelătorie cinică – chiar dacă, trebuie s-o recunoascăm, nu este ceva care să-i fie propriu, fiind vorba despre o înşelătorie virtual universală.

Dacă, în acest din urmă caz, înşelătoria este deosebit de izbitoare, se datorează faptului că ocazia ei a fost numirea lui Mitchell pe postul de trimis special. Principala izbândă a lui Mitchell a fost rolul său eminent în reglementarea paşnică din Irlanda de Nord. El şi-a făcut un scop din sfârşitul terorismului IRA şi al violenţei britanice. Asta a însemnat, implicit, că, dacă Marea Britanie avea cu adevărat dreptul să se apere împotriva terorismului, ea nu avea niciun drept s-o facă cu forţa, căci exista o alternativă paşnică : recunoaşterea revendicărilor legitime ale comunităţii irlandeze catolice, care erau la originea terorismului iniţiat de IRA.

Din clipa în care Marea Britanie a adoptat această atitudine rezonabilă, terorismul a încetat. Implicaţiile pentru misiunea lui Mitchell, în materie de conflict israeliano-palestinian, sunt atât de evidente încât nu este nicio nevoie să le amintim. Şi omisiunea lor, în circumstanţele date, este un indiciu frapant al înscrierii administraţiei Obama în rejecţionismul tradiţional al Statelor Unite şi în opoziţia lor faţă de pace, cu excepţia situaţiei în care aceasta se încadrează în propriile sale condiţii extremiste.

De altminteri, Obama a omagiat Iordania pentru « rolul său constructiv în antrenarea forţelor de securitate palestiniene şi pentru întreţinerea de relaţii bune cu Israelul » – ceea ce contrastează în mod frapant cu refuzul americano-israelian de a trata cu guvernul palestinian ales democratic, pedepsindu-i concomitent cu sălbăticie pe palestinieni pentru că şi-au ales guvernul pentru motive care, aşa cum am notat, nu rezistă la un simplu examen de câteva secunde.

Este adevărat că Iordania s-a alăturat Statelor Unite în efortul pentru înarmarea şi antrenarea forţelor palestiniene de securitate, astfel încât acestea să fie în măsură să interzică orice manifestaţie de susţinere pentru nefericitele victime ale agresiunii americano-israeliene împotriva Gazei, arestându-i de asemenea pe partizanii Hamas şi pe eminentul jurnalist Khaled Amayreh, aranjând concomitent propriile manifestaţii de susţinere pentru Abbas şi Fayyad, în care « cei mai mulţi dintre participanmţi erau funcţionari şi elevi care primiseră de la Autoritatea Palestiniană ordinul expres să participe », conform cotidianului Jerusalem Post. Asta, da, de acord, acesta este genul de democraţie care e după gustul nostru...

Obama a mai făcut încă un comentariu încărcat de semnificaţii : « În cadrul unei încetări a focului pe termen lung, punctele de trecere prin frontiera Gazei vor trebui să fie deschise pentru a permite trecerea ajutoarelor şi a mărfurilor, cu un regim de supraveghere adecvat... » Bineînţeles, s-a păzit să menţioneze că Statele Unite şi Israelul respinseseră un acord cvasi similar după alegerile din ianuarie 2006, şi că Israelul nu respectase niciodată în trecut acorduri de acelaşi tip la frontierele sale.

Vom nota şi absenţa totală de reacţie la anunţul făcut de Israel în privinţa respingerii acordului de încetare a focului, fapt ce făcea dintr-odată inutilă orice perspectivă « de lungă durată » a numitului acord. Aşa cum a fost imediat raportat de către presă, « ministrul israelian Benyamin Ben-Eliezer, care asistă la deliberările Consiliului de miniştri în materie de securitate, a declarat la Radioul Armatei, miercuri, că Israelul nu este dispus să deschidă punctele de trecere spre Gaza fără ca în prealabil să se concluzioneze o înţelegere în vederea eliberării lui Gilad Şalit, soldatul israelian prizonier al grupului islamist din 2006 » (Financial Times, 23 ianuarie).

« La începutul săptămânii, ministrul israelian al afacerilor externe, Ţipi Livni, a declarat că progresele în materie de eliberare a caporalului Şalit ar fi un preambul la deschiderea posturilor de frontieră rămase închise, în cea mai mare parte a timpului, după ce Hamas a obţinut controlul Fâşiei Gaza de la Autoritatea Palestiniană, în 2007 » (Christian Science Monitor, 23 ianuarie) ; « un responsabil israelian a declarat că anumite condiţii foarte dure ar fi impuse oricărei ridicări a blocadei, lucru condiţionat de eliberarea lui Gilad Şalit » (Financial Times, 23 ianuarie). Printre multe alte surse.

Captivitatea lui Şalit este o chestiune pregnantă în Occident : este a enşpea « dovadă » a caracterului criminal al mişcării Hamas. Orice s-ar crede, este incontestabil că răpirea unui militar aparţinând unei armate de agresiune este o crimă cu mult mai mică decât capturarea de civili, aşa cum făcuse armata israeliană cu o zi înainte, care făcuse capturase doi fraţi, dispăruţi ulterior într-o închisoare israeliană.

Contrariu cazului mult mai puţin grav al lui Şalit, această crimă a trecut practic sub tăcere, şi a sfârşit prin a fi uitată, alături de practica regulată, din partea Israelului, timp de decenii, a răpirii de civili în Liban şi pe mare, urmată de dispariţia lor în diverse închisori israeliene, în care sunt adesea menţinuţi prizonieri timp de ani de zile, ca ostateci. Dar capturarea lui Şalit, asta e altceva : ea interzice încheierea unei încetări a focului !

Discursul lui Obama, la departamentul de stat, consacrat Orientului Apropiat, a urmat cu « situaţia în curs de degradare în Afghanistan şi în Pakistan... [două ţări care sunt] frontul central al luptei noastre constante împotriva terorismului şi a extremismului ». Câteva ore mai târziu, avioane de război americane atacau un cătun populat în principal cu ciobani. Printre cei douăzeci şi doi de ucişi figurează femei şi copii, a indicat Hamididan Abdul Rahmazai, şeful consiliului provincial ». (Los Angeles Times, 24 ianuarie)

Primul mesaj pe care l-a adresat Karzai, preşedintele afghan, lui Obama, după alegerea acestuia din urmă, în noiembrie, a fost o implorare în vederea opririi bombardamentelor împotriva civililor afghani, o implorare pe care a reiterat-o câteva ore înainte ca Obama să presteze jurământul. Acest lucru a fost considerat ca un apel semnificativ al lui Karzai pentru plecarea [din Afghanistan] a forţelor americane şi a altor forţe armate străine. Bogaţii şi puternici au « responsabilităţile » lor. Printre acestea, a scris New York Times, este aceea de « asigurare a securităţii » în sudul Afghanistanului, o ţară în care « insurgenţii sunt formaţi pe loc şi auto-întreţinuţi ». Cunoaştem melodia. Seamănă cuvânt cu cuvânt cu ceea ce se putea citi în Pravda anilor ’80, de exemplu...

Vezi sursa în limba engleză.

O imagine mai grăitoare ca o mie de cuvinte

Aceasta este o imagine cu elevii din Gaza, întorşi la şcoală după masacre. Pe cartonaşe sunt scrise numele elevilor care n-au mai ajuns acolo, şi ale căror scaune au rămas goale. Au fost ucişi de soldaţii israelieni...

(AP / Foto Anja Niedringhaus)

Ce datorează umanitatea palestinienilor (Gilles Devers)

Mult timp am crezut că Israelul nu este decât un Stat ca oricare altul. Văd astăzi, cu o sfâşiere dureroasă, că pentru liderii Israelului, crima de război este o opţiune politică.

Istoria are rolul ei. După Holocaust, cum ar fi putut comunitatea internaţională să nu facă tot ce trebuia pentru a oferi poporului care scăpase de nazism şansa perenităţii? Decizie incontestabilă, dar injustiţie fundamentală pentru palestinieni. “Care palestinieni?” Mai ales celor cărora li s-a spus: “Tu nu mai eşti acasă la tine. Tu nu mai eşti acasă la tine pentru că ONU a decis că pământul strămoşilor tăi nu-ţi mai aparţine.” Şi ONU a decis astfel pentru că comunitatea internaţională, în timpul conferinţei de la Evian din 1939, închisese uşa în nas comunităţii evreieşti, aruncând-o în infernul nazist. Occidentul voia să-şi compenseze eroarea. O greşeală plătită pe spinarea palestinienilor, cărora nu li se poate face nici cel mai mic reproş. Ba da, unul singur: că se aflau acolo unde nu trebuia.

Ecuaţie imposibilă? Nu se mai pune problema în 2009. Au trecut şaizeci şi trei de ani. În 2009, nimic nu justifică faptul că Israelul, putere economică şi militară, utilizează forţa armată pentru a-şi construi viitorul. Israelul poate continua cu războaiele sale. Israelul poate continua să interzică partidelor arabe să se prezinte la alegeri. Israelul poate face tot ceea ce vrea cu puterea sa, dar Israelul va cădea în faţa legii, care este mai puternică decât el. Căci, în faţa tuturor înţelegerilor şi a tuturor coteriilor lumii, cel care are dreptate este cel mai puternic. Să nu ne lăsăm înşelaţi. Au mai fost războaie, vor mai fi şi altele, cu ororile lor. Dar agresiunea Israelului asupra Gazei din decembrie 2008 marchează un punct de cotitură în Istorie.

Ce este Gaza? Gaza este o parte a unui teritoriu căruia comunitatea internaţională, din laşitate, nu a ştiut niciodată să-i impună calitatea de Stat. O populaţie izolată pe un teritoriu de 10 km pe 30, slăbită de o blocadă, fără posibilitate să iasă de acolo. De acum înainte, când Israelul vrea să câştige un război, atacă nişte civili... Sfârşitul unui sistem. Nu uitaţi niciodată prima zi: 200 de morţi? Morţi de ce? Pentru că se plimbau pe stradă, pentru că mergeau la cumpărături, pentru că erau copii care se întorceau de la şcoală.

Şi care este guvernul care a pornit războiul în 27 decembrie 2008? Un prim ministru demisionar din septembrie 2008 pentru corupţie şi doi principali miniştri – de externe şi al ăpărării – aflaţi într-o asemenea opoziţie politică încât n-au reuşit să constituie o coaliţie. O putere fără cap s-a angajat în război. Dimineaţa, se decide bombardarea civililor, seara, au întâlnire. Niciodata nu s-a mai văzut aşa ceva! Bilanţurile sunt la îndemâna tuturor. Ban Ki Moon a denunţat disproporţia atacului şi cere astăzi ca o anchetă aprofundată să aibă loc pentru ca Israelul să dea socoteală. Toate marile organizaţii interguvernamentale şi ONG-urile denunţă aceste crime de război.

Mult timp, atunci când auzeam cuvântul “Israel”, vedeam pe fundal taberele de concentrare şi de exterminare. Crima comisă în leagănul culturii. Astăzi, văd în continuare lagăre, dar Israelul nu mai este acolo.

Viitorul aparţine oamenilor care ştiu să construiască pacea. Or, astăzi pacea se numeşte respectul dreptului. Ce fondează astăzi drepturile omului? Analiza din 1945 ca răspuns la crimele naziste, care este în inima actualităţii. Bazele dreptului omenesc îşi au rădăcinile în criminalitatea nazistă. Totul pleacă de acolo. Declaraţia Drepturilor Omului din 1948 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, trecând prin multiplele sisteme naţionale, dreptul civilizaţiei a statuat că niciun om nu poate fi atins pentru simplul motiv că se află în locul nepotrivit.

Israelul poate tremura. Poate să tremure pentru că, departe de bombe, şi-a pregătit justiţia care-l va judeca. Israelul îşi mai poate umfla muşchii cu elicopterele şi tancurile sale. Dar într-o zi, peste 5 ani, peste 10 ani sau peste 30, i se vor aduce omagii poporului palestinian pentru că a ştiut, din adâncurile a ceea ce face umanitatea, să scoată ideea însăşi de drepturi ale omului. Pentru că exist, fără ca cineva să fie în măsură să formuleze cea mai mică apreciere asupra calităţii vieţii mele, am dreptul la tot ceea ce alcătuieşte dimensiunea umană şi care se numeşte libertate. Pentru că m-am născut aici, între Rafah şi aza, sau m-am născut altundeva şi ţeava tancurilor mi-a desemnat rezidenţa aici, când pământul nu mai este al meu şi apa îmi este furată, rămân. Priveşte-mă în ochi, Israele, o fiinţă omenească este cel care te priveşte. Ascultă ce-ţi spun, Israle, căci fără limbaj pierim. Ieşi din închisoarea violenţei tale, şi vino să guşti din forţa libertăţii. De şaizece de ani, cauţi, cu forţa, să mă închizi într-o puşcărie. Zidurile îmi distrug viaţa, dar tu eşti prizonierul. Prizonierul certitudinilor care îţi interzic să vezi lumea. Adevărata libertate se inventează în Gaza, atunci când tu ai distrus totul. Mama aceasta cu lacrimi secătuite, care şi-a pierdut familia şi casa, aşezată pe ruine şi implorându-l pe Dumnezeu, spune totul despre forţa umană, în vreme ce tancurile tale mizerabile semnează sfârşitul unei epopei nebune.

Înţelepciunea arabă ne spune că nu există nefericire absolută. În Gaza, fiinţe omeneşti au fost omorâte pentru că erau palestinieni. Acuzaţi şi condamnaţi ca palestinieni. Cine-şi poate imagina astăzi că se pot obţine beneficii de pe urma crimei? Cine-şi poate imagina că Israelul îi va conduce în paradis pe copiii ucişi în Gaza? Justiţia oamenilor va restabili ordinea, şi-i va readuce pe palestinieni înapoi în Istorie.

Mesaj distribuit de grupul google Tlaxcala.

În Gaza, locuitorii povestesc despre înverşunarea armatei israeliene împotriva civililor (de Michel Bôle-Richard)

La sud de Zeitun, zona orientală a oraşului Gaza, cartierul locuit de clanul Samuni nu mai este decât un cimitir în ruine. Numai câteva case mai sunt încă în picioare. Douăzeci şi una de locuinţe şi o moscheie au fost reduse la starea de carcase de beton şi de fier. Ţahal a trecut pe acolo.

Mussa Samuni, în vârstă de 19 ani, povesteşte: “În timpul ofensivei terestre din 4 ianuarie, elicopterele au depus paraşutişti pe acoperişuri. Apoi, au scos toată lumea afară şi ne-au adunat într-o clădire. Eram aproape 120 de persoane. Am rămas acolo toată noaptea. Se auzeau explozii, focuri de arme. Era panică totală. Copiii plângeau. Era frig. Am deschis uşa ca să căutăm ceva lemne. Tatăl meu era în stradă, mort. Soldaţii ne-au ordonat să ne întoarcem. Apoi a avut loc un bombardament, şi apoi un al doilea, după care obuzele au căzut pe acoperiş. Au murit douăzeci şi două de persoane. Mi-am pierdut tatăl, mama, fratele, un unchi şi mai mulţi veri. Erau răniţi peste tot care-şi pierdeau sângele.” Mussa n-a fost atins. A încercat să iasă dar a fost arestat de către soldaţi care l-au legat la mâini şi i-au acoperit ochii. A devenit prizonier împreună cu un unchi. Timp de trei zile.

Trei zile de interogatorii. “Soldaţii ne-au acuzat că suntem din Hamas. Ne-au lovit. Le-am spus: Omorâţi-mă dacă sunteţi convinşi că sunt din Hamas. Au pus grenade în buzunarele unchiului meu şi în spatele meu, ameninţându-le că le vor detona. Unchiul meu ar prefera să moară de gloanţe, spunea el. Au vrut să ne ardă şi au dat foc la nişte pături. O să vă explodăm capul, spuneau ei.” În 7 ianuarie dimineaţa, amândoi au fost în cele din urmă eliberaţi. Soldaţii le-au dat ordin să nu spună niciun cuvânt şi le-au dat steaguri albe.

După plecarea Ţahalului din 20 ianuarie, corpurile celor 22 de victime au fost scoase din ruine şi îngropate. Joi 22 ianuarie, un cort mare de doliu a fost ridicat în mijlocul ruinelor pentru condoleanţe. Pe o pânză albă sunt scrise numele celor 22 de morţi plus cele ale altor 7 victime: “Martirii masacrului din Gaza ai familiei Samuni”. Mulţimea se înghesuie în acest decor de apocalipsă pentru a aduce un omagiu celor 29 de dispăruţi.

Într-una din rarele case rămase în picioare, zidurile sunt acoperite cu inscripţii trasate cu creta: “Locul arabului este sub pământ”, “Dacă eşti un adevărat Givati (soldat de elită), trebuie să-i omori pe arabi”, “Ierusalimul de Est aparţine Israelului”. Stelele lui David sunt aşezate ca nişte semnături sub strigătele de război. Acolo îşi instalaseră soldaţii tabăra şi posturile de tir, după cum mărturisesc cutiile cu cartuşe şi sacii de nisip de pe terasă.


“Era ca un joc pentru soldaţi”

Tot acolo s-a derulat o altă dramă. Fahed povesteşte: “Tatăl meu Atiyeh a lucrat în Israel. Vorbeşte ivrit şi ştie ce trebuie făcut. A lăsat uşa deschisă. Ei au început să tragă de peste tot. Atunci când au intrat, soldaţii ne-au cerut să ridicăm mâinile şi să ieşim. Erau opt sau zece. Au tras. Tatăl meu a fost omorât instantaneu. Avea treizeci de gloanţe în corp! A fost omorât sub ochii mei. Toată lumea a început să ţipe şi să plângă. Au tras din nou. Mai mulţi alţi membri ai familiei mele au fost răniţi, mai ales copii, printre care fratele meu Ahmed, în vârstă de 4 ani. A primit două gloanţe în piept. Apoi au dat foc la o cameră. Nu mai vedeam nimic, ne sufocam. La capătul a zece minute, am fost autorizaţi să ieşim şi să ne îndreptăm spre strada principală. Îl ţineam pe fratele meu în braţe. Israelienii ne-au scuipat. Ambulanţele nu puteau să se apropie. Am găsit refugiu într-o casă. Fratele meu Ahmed a murit.”

Conform mai multor martori, cinci alţi membri ai familiei Samuni au fost omorâţi de gloanţe, printre care un tânăr de 17 ani, care rămăsese ascuns într-o casă. Unii răniţi şi-au pierdut tot sângele. Un bunic de 75 de ani a murit zdrobit de un zid demolat de un buldozer. Zahwa, văduva lui Atiyeh, povesteşte detaliat, cu lacrimi în ochi, drama pe care a trăit-o. “Era ca un joc pentru soldaţi, aceştia râdeau”, afirmă ea. Zenaib, în vârstă de 12 ani, care şi-a pierdut tatăl, mama, fraţii şi verii. Şiffa, de 19 ani, şi-a îngropat şi ea tatăl, mama, mătuşa şi unchiu. Almassa, de 13 ani, îşi aminteşte cum un soldat a tras în Messauda, care avea copilaşul ei de 6 luni în braţe, şi care a murit. Toţi şi-au pierdut mai multe rude.

“De ce, de ce?” repetă Nabayia. “Nu exista rezistenţă, nu erau luptători, nu aveau arme. Care e crima noastră? Ce greşeală am comis? Să răspundă lumea întreagă la întrebarea aceasta. Nu mai poate fi pace cu Israelul. Pe fiul meu, când îl voi naşte, am să-l cresc să fie mudjahid, să-i răzbune pe toţi copiii ăştia, pe toţi morţii.”

Întrebat, purtătorul de cuvânt al armatei, Avital Leibovici, a asigurat joi că “o anchetă este în curs. Dar vreau să ştiţi că brigada Givati n-a fost antrenată pentru a omorâ femei şi copii şi că tiruri de aruncătoare de mine au fost semnalate cu provenienţa din Zeitun.” Biroul Naţiunilor Unite pentru Afaceri Umanitare recenzase, în 8 iuanuarie, Zeitun printre “cele mai grave incidente” ale ofensivei israeliene.

Membrii familiei Samuni sunt agricultori. Câmpurile din jur au fost răvăşite de tancuri. Cel puţin 300 de persoane sunt azi fără adăpost. “Cum vreţi să-i iubim pe israelieni”, strigă Muna. “Ei omoară de plăcere şi nimeni nu spune nimic. Sângele nostru nu valorează nimic. Este cel mai mare masacru comis în Fâşia Gaza. Cât timp vom mai fi terorizaţi şi masacraţi?”

Vezi sursa în limba franceză.

Mesajul primului ministru Ismail Haniyeh

Scriu acest articol pentru publicul din Vest, din întregul spectru politic şi social, în timp ce maşina război israeliană continuă să masacreze poporul meu în Fâşia Gaza.

Până astăzi, aproape 1000 de persoane au fost omorâte, dintre care aproape jumătate sunt femei şi copii. Săptămâna trecută, bombardarea şcolii patronate de UNRWA (Agenţia pentru Ajutor şi Muncă a Naţiunilor Unite) din tabăra de refugiaţi de la Jabalya a fost una dintre cele mai odioase crime imaginabile, în vreme ce sute de civili îşi abandonaseră căminele şi căutau să se refugieze la adăpostul agenţiei internaţionale înainte de a fi bombardaţi fără milă şi atacaţi de către Israel. Patruzeci şi şase de femei şi copii au fost masacraţi în acest atentat odios, şi numeroase alte persoane au fost rănite.

Toată lumea ştie că retragerea Israelului din Fâşia Gaza nu a pus capăt ocupării sale, nici prin consecinţă obligaţiilor internaţionale ca putere de ocupaţie. Israelul a continuat să domine frontierele noastre terestre, maritime şi aeriene.

ONU a confirmat că între 2005 şi 2008, armata israeliană a omorât aproape de 1250 de palestinieni în Fâşia Gaza, dintre care 222 de copii.

În majoritatea covârşitoare a acestei perioade, punctele de trecere a frontierei au rămas închise în mod nemilos, nefiind autorizate să treacă decât cantităţi limitate de hrană, de combustibil, de alimente pentru animale şi câteva alte articole de primă necesitate.

În ciuda tuturor eforturilor pentru a disimula această realitate, alegerile din ianuarie 2006 care au văzut victoria mişcării Hamas cu o majoritate substanţială sunt la origina războiului criminal al Israelului împotriva Gazei. Ceea ce s-a produs ulterior, se datorează faptului că alături de Israel, Statele Unite şi Uniunea Europeană şi-au unit forţele într-o tentativă de a anula voinţa democratică a poporului palestinian.

Aceste ţări au încercat mai întâi să contracareze rezultatul punând piedici formării unui guvern de unitate naţională, apoi creând în adevărat infern pentru poporul palestinian prin intermediul strangulării economice.

Eşecul lamentabil al tuturor acestor maşinaţii a condus în cele din urmă la acest război odios. Obiectivul Israelului este să reducă la tăcere toate vocile care exprimă voinţa palestinienilor, pentru a-şi impune mai apoi propriile condiţii pentru o reglementare finală care să ne priveze de pământul nostru, de dreptul nostru asupra Ierusalimului ca şi capitală a viitorului stat palestinian şi pentru a-i priva de refugiaţii în drept de întoarcerea la căminurile lor.

În cele din urmă, starea de asediu impusă Fâşiei Gaza, care violează în mod evident a patra Convenţie de la Geneva, a interzis cele mai multe dintre produsele medicale de bază pentru spitalele noastre. A împiedicat livrarea de carburant şi de electricitate populaţiei noastre. Şi în plus pe lângă toată această barbarie, Israelul i-a refuzat hrana şi libertatea de mişcare, chiar şi pentru a primi îngrijiri medicale.

Acestea au condus la moartea evitabilă a sute de pacienţi şi la o creştere fără întrerupere a malnutriţiei la copii.

Palestinienii sunt consternaţi să vadă că ţările membre ale Uniunii Europene nu consideră acest asediu obscen ca o formă de agresiune. În ciuda dovezilor zdrobitoare, acestea afirmă că Hamas este la originea acestei catastrofe împotriva poporului palestinian, căci această mişcare nu ar fi reînnoit armistiţiul.

Totuşi, întrebăm noi, Israelul şi-a onorat cumva termenii de încetare a focului negociaţi prin intermediul Egiptului în iunie? N-a facut-o. Acordul prevedea o ridicare a asediului şi sfârşitul atacurilor în Cisiordania şi în Fâşia Gaza. În vreme ce noi ne-am respectat angajamentele în totalitate, israelienii au persistat în uciderea de palestinieni în Fâşia Gaza precum şi în Cisiordania, în cursul a ceea ce a devenit cunoscut sub numele de anul de pace de după Annapolis.

Niciuna dintre atrocităţile comise împotriva şcolilor, universităţilor, moscheilor, ministerelor şi infrastructurilor noastre civile nu ne vor descuraja voinţa de a ne dobândi drepturile naţionale. Fără nicio îndoială, Israelul ar putea demola orice construcţie în Fâşia Gaza, dar nu ne va putea distruge niciodată determinarea şi tenacitatea de a trăi în demnitate pe pământul nostru.

Desigur, dacă a aduna civili într-o clădire pentru a-i bombarda mai apoi sau a utiliza bombe cu fosfor şi rachete nu sunt crime de război, atunci ce sunt? Câte alte convenţii şi tratate internaţionale trebuie să violeze zioniştii israelieni pentru a fi traşi la răspundere? Nu există capitală în lumea de azi în care oamenii liberi şi oneşti să nu fie indignaţi de această opresiune brutală.

Nici Palestina, nici lumea nu vor mai fi la fel după aceste crime.

Nu mai există decât un singur drum de urmat. Condiţiile noastre pentru o nouă încetare a focului sunt clare şi simple. Israelul trebuie să pună capăt războiului său criminal şi masacrării poporului nostru, trebuie să renunţe complet şi fără condiţii la blocada ilegală îndreptată împotriva Fâşiei Gaza, să deschidă toate punctele noastre de trecere a frontierei şi să se retragă complet din Fâşia Gaza.

După aceasta, vom lua în consideraţie opţiunile viitoare.

Pentru a termina, palestinienii sunt un popor care luptă pentru a se elibera de ocupaţie şi pentru crearea unui stat independent cu capitala la Ierusalim, şi pentru reîntoarcerea refugiaţilor în satele din care au fost expulzaţi.

Oricare ar fi preţul, masacrele perpetrate de către Israel nu ne vor încovoia voinţa, nici dorinţa de libertate şi de independenţă.

Notă: Ismail Haniyeh este primul ministru al guvernului din Gaza. Acest mesaj a fost publicat în ediţia ziarului The Independent din 15 ianuarie 2009.

Cronica unei sinucideri anunţate: cazul Israelului (de Immanuel Wallerstein)

Statul Israel şi-a proclamat independenţa pe 15 mai 1948, la miezul nopţii. Naţiunile Unite votaseră stabilirea a două state în ceea ce fusese Palestina sub mandat britanic. Oraşul Ierusalim trebuia să fie o zonă internaţională sub jurisdicţia Naţiunilor Unite. Rezoluţia ONU a avut un larg suport, şi în special acela al Statelor Unite şi al Uniunii Sovietice. Statele arabe au votat cu toate împotriva ei.

În cei şaizeci de ani de existenţă, statul Israel a fost dependent în supravieţuirea şi expansiunea sa de o strategie care combină trei elemente: militarism agresiv, alianţe geopolitice şi propagandă. Militarismul agresiv (ceea ce actualul prim ministru Ehud Olmert numeşte “pumnul de fier”) a fost făcut posibil de către fervoarea naţionalistă a evreilor israeliene, şi în cele din urmă (deşi nu iniţial) de către sprijinul foarte puternic al comunităţilor evreieşti din întreaga lume.

Din punct de vedere geopolitic, Israelul şi-a construit întâi o alianţă cu Uniunea Sovietică (scurtă dar crucială), apoi cu Franţa (care a durat mai mult şi i-a permis Israelului să devină o putere nucleară), iar în cele din urmă (şi cea mai importantă) cu Statele Unite. Aceşti aliaţi, care erau de asemenea protectori, au oferit cel mai important sprijin militar prin aprovizionarea cu arme. Dar au oferit de asemenea sprijin diplomatic/politic, şi în cazul Statelor Unite un considerabil sprijin economic.

Propaganda ţintea spre obţinerea de sprijin de simpatie de la o plajă vastă a opiniei publice mondiale, bazată în primii ani pe portretul unui Israel în calitate de David progresist împotriva unui Goliath retrograd, iar în ultimii patruzeci de ani pe vinovăţia şi pe compasiunea în raport cu masiva exterminare nazistă a evreilor europeni în timpul celui de-al doilea război mondial.

Toate aceste elemente ale strategiei israeliene au funcţionat impecabil din 1948 până în anii ’80. Într-adevăr, erau din ce în ce mai eficace. Dar undeva în anii ’80, utilizarea fiecăreia dintre aceste tactici a început să fie contra-productivă. Israelul a intrat atunci într-o fază de declin rapid al strategiei sale. Ar putea fi prea târziu pentru Israel să urmeze orice altă strategie alternativă, caz în care a comis un suicid geopolitic. Să trasăm în ce fel cele trei elemente ale strategiei sale au interacţionat, întâi în timpul ascensiunii sale, apoi de-a lungul declinului lent al puterii Israelului.

În timpul primilor douăzeci şi cinci de ani ai existenţei sale, Israelul s-a angajat în patru războaie cu statele arabe. Primul a fost războiul din 1948-1949 pentru stabilirea unui stat evreiesc. Declaraţia israeliană de independenţă nu a fost urmată de o declaraţie palestiniană pentru stabilirea unui stat. Mai mult, un număr de guverne arabe au declarat război Israelului. Israelul a fost iniţial în dificultate militară. Totuşi, militarii israelieni erau mult mai bine antrenaţi decât cei ai ţărilor arabe, cu excepţia celor din Transiordania. Şi, detaliu crucial, au obţinut arme din Cehoslovacia, care acţiona ca agent al Uniunii Sovietice.

În timpul armistiţiului din 1949, disciplina forţelor israeliene combinată cu armele cehoslovace i-a ajutat pe israelieni să câştige un teritoriu considerabil care nu fusese inclus în planul de partajare al Naţiunilor Unite, inclusiv Ierusalimul de Vest. Celelalte teritorii fuseseră anexate de către statele arabe înconjurătoare. Un mare număr de arabi palestinieni au fugit sau au fost forţaţi să părăsească teritoriile aflate sub controlul israelienilor şi au devenit refugiaţi în statele arabe învecinate, unde descendenţii lor încă trăiesc în mare număr. Pământul pe care îl posedaseră fusese luat de către evreii israelieni.

La scurtă vreme, Uniunea Sovietică a abandonat Israelul. Probabil că acest lucru s-a întâmplat pentru că liderii ei au devenit repede înfricoşaţi de impactul creării statului [Israel] asupra atitudinii evreilor sovietici, care părea din cale afară de etuziaşti şi deci potenţial subversivi din punctul de vedere al lui Stalin. În schimb, Israelul a abandonat orice simpatie pentru lagărul socialist în timpul Războiului Rece, şi şi-a exprimat cu claritate dorinţa ferventă de a fi considerat un membru deplin al lumii occidentale, din punct de vedere politic şi cultural.

La vremea aceea Franţa se confrunta cu mişcările de eliberare naţională din cele trei colonii nord-africane ale sale, şi a văzut în Israel un aliat util. Acest lucru a fost adevărat mai ales după ce algerienii au început războiul de independenţă în 1954. Franţa a început să ajute Israelul în direcţia înarmării. Îndeosebi, Franţa, care-şi dezvolta propriul program nuclear (împotriva dorinţelor Statelor Unite), a ajutat Israelul să facă acelaşi lucru. În 1956, Israelul s-a alăturat Franţei şi Marii Britanii într-un război împotriva Egiptului. Din nefericire pentru Israel, războiul fusese pornit în ciuda opoziţiei Statelor Unite, iar acestea au forţat toate cele trei puteri să-l încheie.

După ce Algeria a devenit independentă în 1962, Franţa şi-a pierdut interestul în legătură cu Israelul, care acum interfera cu încercările sale de a-şi reînnoi relaţiile cu cele trei state nord-africane independente. În punctul acesta, Statele Unite şi Israelul încep să-şi construiască legături apropiate. În 1967, războiul izbucneşte din nou între Egipt şi Israel, iar alte state arabe se alătura Egiptului. În aşa-numitul Război de Şase Zile, Statele Unite furnizează pentru prima dată arme Israelului.

Victoria israeliană din 1967 a schimbat situaţia fundamentală din multe puncte de vedere. Israelul a câştigat războiul comod, ocupând toate acele părţi ccare făceau obiectul mandatului britanic asupra Palestinei, plus Peninsula Sinai în Egipt şi Înălţimile Golan în Siria. Din punct de vedere juridic, acum era statul Israel plus teritoriile ocupate ale Israelului. Israelul începea politica de stabilire a coloniilor evreieşti în teritoriile ocupate.

Victoria israeliană a transformat atitudinea evreimii mondiale, care-şi depăşea acum ultimele rezerve pe care le mai avea în legătură cu statul Israel. Au început să fie foarte mândri de aceste realizări şi să organizeze campanii politice majore în Statele Unite şi în Europa occidentală pentru formarea sprijinului politic în favoarea Israelului. Imaginea Israelului progresist cu sublinierea virtuţilor kibbuţurilor a fost abandonată în favoarea promovării Holocaustului ca justificare fundamentală pentru sprijinul lumii acordat Israelului.

În 1973, statele arabe s-au gândit să redreseze situaţia militară în aşa-numitul război de Yom Kippur. Şi de această dată, Israelul a câştigat războiul, cu sprijinul armelor americane. Războiul din 1973 marchează sfârşitul rolului central al statelor arabe. Israelul va continua să încerce obţinerea recunoaşterii de la statele arabe, şi va reuşi în cele din urmă atât cu Egiptul cât şi cu Iordania, dar va fi acum prea târziu pentru ca aceasta să mai fie o formulă de securizare a existenţei proprii.

Pentru că în punctul acesta apare o mişcare politică arabă palestiniană serioasă, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP), care devine oponentul cheie al Israelului, cel cu care Israelul va trebui să negocieze. Pentru mult timp, Israelul va refuza să ajungă la o înţelegere cu OEP şi cu liderul său Yasser Arafat, preferând pumnul de fier. Şi la început, a fost din punct de vedere militar un succes.

Limitele politicii pumnului de fier au devenit evidente în timpul primei intifada, o revoltă spontană a arabilor palestinieni din interiorul teritoriilor ocupate, care a început în 1987 şi a durat şase ani. Principalul succes al intifadei a fost dublu. I-a forţat pe israelieni şi pe Statele Unite să trateze cu Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, un proces îndelungat care a condus la aşa-numitele Acorduri de la Oslo din 1993, conducând la crearea Autorităţii Palestiniene în câteva dintre teritoriile ocupate.

Acordurile de la Oslo pe termen lung au fost mai puţin importante decât impactul intifadei în opinia publică internaţională. Pentru prima dată, simbolul lui David-Goliath a început să se inverseze. Pentru prima dată, a început să existe sprijin serios în lumea occidentală pentru aşa-numita soluţie două-state. Pentru prima dată, au apărut critici serioase la adresa pumnului de fier al Israelului şi a practicilor sale faţă de arabii palestinieni. Dacă Israelul ar fi fost serios în privinţa unei soluţii de tip două-state bazată pe aşa-numita Linie Verde – linia de demarcaţie de la sfârşitul războiului din 1948-1949 – probabil că ar fi ajuns la o înţelegere.

Numai că Israelul a fost întotdeauna cu un pas în spate. Atunci când ar fi putut negocia cu Nasser, n-a făcut-o. Atunci când a putut negocia cu Arafat, n-a făcut-o. Atunci când Arafat a murit şi a fost succedat de incapabilul Mahmud Abbas, gruparea mai militantă Hamas a câştigat alegerile parlamentare în 2006. Israelul a refuzat să vorbească cu Hamas.

Acum, Israelul a invadat Gaza, căutând distrugerea mişcării Hamas. Dacă reuşeşte, ce organizaţie va veni după ea? Dacă, aşa cum este şi mai probabil, nu izbuteşte să distrugă Hamas, mai este acum posibilă o soluţie de tip două-state? Atât palestinienii cât şi opinia publică mondială se îndreaptă spre soluţia unui singur stat. Şi acesta este, desigur, sfârşitul proiectului zionist.

Cele trei elemente care compun strategia Israelului sunt în descompunere. Pumnul de fier nu mai dă roade, nu mai mult decât a realizat George Bush în Iraq. Va rămâne la fel de puternică legătura cu Statele Unite? Mă îndoiesc. Iar opinia publică mondială va continua să se mai uite cu simpatie faţă de Israel? Se pare că nu. Poate acum Israelul să facă o schimbare în favoarea unei strategii alternative, negociind cu reprezentanţii militanţi ai arabilor palestinieni, ca parte integrantă a Orientului Mijlociu, şi nu ca avanpost al Europei? Pare târziu pentru asta, poate chiar prea târziu. Aşadar, aceasta este cronica unei sinucideri anunţate.

[Copyrightul aparţine lui Immanuel Wallerstein, distribuit de Agence Global. Pentru drepturi şi autorizaţii, inclusiv privitoare la traduceri şi la postări pe site-uri non-comerciale, şi contact: rights@agenceglobal.com, 1.336.686.9002 sau 1.336.286.6606. Se acordă permisiunea pentru download, trimitere electronică sau prin e-mail către terţi, cu condiţia ca textul să rămână intact iar nota privind copyrightul să fie inclusă. Pentru a contacta autorul, scrieţi la immanuel.wallerstein@yale.edu.

Aceste comentarii, publicate de două ori pe lună, intenţionează să fie reflecţii la scena lumii contemporane, aşa cum sunt ele percepute nu din perspectiva titlurilor de pe prima pagină ci pe termen lung.]

Statele Unite umilite de către aliatul lor israelian

Aşa cum povesteşte primul ministru israelian, Ehud Olmert [1], întâmplarea nu este flatantă pentru Casa Albă. Ea reaminteşte aproape diktatele coloniale. Un preşedinte care-şi întrerupe discursul pentru a vorbi la telefon cu un prim ministru foarte mâniat. Primul ministru îl somează pe preşedinte să modifice instant o decizie pe care ţara lui se pregăteşte s-o ia. Preşedintele execută, şi apoi îşi reia discursul...

Astfel, aflând că Statele Unite se pregăteau să voteze rezoluţia Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite pe tema încetării focului imediate în Gaza, Olmert l-ar fi chemat pe preşedintele George W. Bush, ar fi aflat că acesta susţinea un discurs, ar fi cerut să fie întrerupt, ar fi obţinut în cele din urmă de la el să se dezică de secretara de stat Condoleezza Rice, astfel încât aceasta să renunţe la votul american favorabil rezoluţiei Naţiunilor Unite, în locul căruia să se abţină. Rice neagă această versiune, umilitoare pentru el. Bush de asemenea. Fără să convingă pe nimeni.

Cum să nu te întrebi, într-adevăr, în legătură cu marea docilitate a superputerii americane faţă de acţiunile şi exigenţele aliatului său israelian. În momentul incidentului relatat de Olmert, Congresul vota de altfel o rezoluţie aproape unanimă de susţinere faţă de armata israeliană [2]. Se poate crede că atunci când este vorba despre politica americană în Orientul Apropiat, marja de manevră a Tel-Avivului nu cunoaşte nicio limită şi este aproape un miracol că Washingtonul nu a votat împotriva rezoluţiei ONU...

Cum se poate explica o asemenea slugărnicie, o asemenea orbire ? Prin interesele strategice americane în regiune, consideră unii. Prin forţa lobby-ului pro-israelian care reuneşte o fracţie pe cât de apreciabilă pe atât de bine organizată din populaţia evreiască americană şi pe mulţi dintre fundamentaliştii protestanţi care văd în superiortiatea Israelului îndeplinirea unei profeţii biblice ? Inutil de ales între aceste două opţiuni, ele nu sunt contradictorii. În Statele Unite, sistemul politic favorizează – dincolo de partide, de preşedinţi – scopurile israeliene, oricare ar fi ele. Olmert nu a comis decât o stângăcie : faptul de a fi proclamat realitatea.

Note :

[1] Olmert Says He Made Rice Change Vote, New York Times, 12 ianuarie 2009.

[2] Rezoluţia Senatului « care recunoaşte dreptul Israelului de a se apăra împotriva atacurilor din Gaza şi care reafirmă sprijinul puternic al Statelor Unite pentru Israel în bătălia sa împotriva Hamasului şi susţine procesul de pace israeliano-palestinian » a fost adoptată în unanimitate. Cea a Camerei Reprezentanţilor « care recunoaşte Israelului dreptul de a se apăra împotriva atacurilor venite din Gaza, reafirmând susţinerea puternică a Statelor Unite pentru Israel şi susţinând procesul de pace israeliano-palestininian » a fost adoptată cu 390 de voturi şi 5 împotrivă, cu 22 de abţineri.

Vezi sursa în limba franceză.

O Palestină liberă nu a fost niciodată mai aproape (Yousef Abuddayeh)

În timp ce profunzimea şi amplitudinea masacrului zionist care are loc acum împotriva poporului palestinian sunt incomensurabile, victoria poporului. Deşi ultimele 18 zile de zaiafet fascisto-zionist al crimei au ucis până acum mai mult de 971 de palestinieni şi au rănit peste 4.400, semnele locale, naţionale, regionale şi internaţionale indică o criză politică la scară monumentală pentru axa tripartită. Compusă din Statele Unite, politica israeliană zionistă şi diferite regimuri arabe, axa tripartită a cuceririlor coloniale şi neo-coloniale se confruntă cu o fundătură mortală la nivel geopolitic, demografic şi economic.

Per total, balanţa politică de acum arată că cele două forţe care sunt diametral opuse una celeilalte (colonişti şi colonizaţi) sunt mult mai decise ca înainte să-şi respecte poziţiile. Pe de altă parte, axa coloniştilor şi a neo-coloniştilor pierde treptat din spaţiul politic de manevră.

Lupta de azi se dă în cele mai intime locuri ale căminului (de fapt, în casele) în care trăieşte poporul arab, fie el în Palestina, Liban, sau Iraq. În acest context, singura opţiune rămasă este cucerirea fizică nu numai a familiilor care locuiesc în acest cămin, ci şi impunerea unei structuri politice care să fie acceptabilă aceloraşi familii angajate în luptă. Libanul şi Iraqul au arătat că acest lucru nu este nicidecum posibil, oricare ar fi nivelul cotropirii militare antrenat. În cazul Palestinei, s-a încercat înainte de numeroase ori, şi a dat greş de fiecare dată fără excepţie. De fapt, aceleaşi regiuni ale Gazei atacate acum de către zionişti sunt cele care au fost literalmente rase de pe faţa pământului cu buldozerele în timpul primilor ani ai deceniului şapte [din secolul XX – n. tr.] pentru a face loc avansului armatei zioniste. Politica zionistă a pământului pârjolit face ravagii în mod eficient şi în privinţa abilităţii zioniste de a-şi impune voinţa, atât direct prin dominaţie militară cât şi indirect prin intermediul marionetelor politice de tipul lui Mahmud Abbas.

Pe lângă toate acestea, brutalitatea repetată din ultimii ani îndreptată împotriva Iraqului, a Libanului şi acum din nou a Palestinei, ţintind toate aspectele societăţii prin bombardare directă şi înfometare forţată pe termen lung, a expus cu claritate rolul jucat de către complicii locali şi regionali. Masele arabe din fiecare stat arab cer acum din ce în ce mai tare schimbări de regim, acuzându-şi în mod direct liderii de trădare, într-o manieră fără precedent. Fără îndoială, acesta este preludiul necesar dinaintea organizării mişcărilor politice care vor aduce schimbările. Situaţia este foarte periculoasă pentru toţi despoţii arabi, întrucât acum şi-au expus în totalitate rolul, inclusiv inabilitatea de a cuceri conştiinţa poporului arab. Pentru acest motiv anume, Statele Unite au optat să nu opună dreptul de veto la rezoluţia 1860 a Consiliului de Securitate al ONU, dându-le regimurilor arabe aliate o acoperire cu care să se întoarcă acasă. Oricine urmăreşte televiziunea oficială egipteană şi presa scrisă poate detecta o defensivă vizibilă şi o retragere deschisă din partea regimului care încearcă să arate că nu a comis o trădare. Chiar aceştia sunt termenii pe care îi utilizează. Este un lucru fără precedent, cu atât mai mult cu cât vasta majoritate a populaţiei egiptene formulează această acuzaţie de trădare cu riscul privării de libertate, semnul elocvent al regimului dictatorial.

Interdicţia formulată împotriva participării partidelor politice arabe palestiniene la alegerile israeliene care vor avea loc în curând este probabil cel mai mare indiciu al crizei în care se află zioniştii şi aliaţii lor. În vreme ce suntem siguri că majoritatea activiştilor politici se vor repezi să arate cu degetul spre caracterul rasist, din punct de vedere organic şi structural, al politicii zioniste, şi cu certitudine au dreptate, noi optăm pentru trecerea în revistă a cauzelor reale şi a implicaţiilor unei asemenea decizii.

Efectiv, liderii politici zionişti cedează nevoii exclusive pentru auto-prezervare ca organizare colonială. Efectiv, zioniştii sunt incapabili să utilizeze fie chiar şi un paravan fragil cu care să-şi protejeze sistemul de tip Apartheid. Cum altfel ar putea un stat să priveze 20% din populaţia sa de reprezentare politică, altminteri superficială, în timp ce simultan îşi pârjoleşte împrejurimile în sensul literal al cuvântului? Sistemul politic zionist arată acum clare semne de implozie. Nu poate reconcilia colonialismul cu reprezentarea democratică, şi în mod cert nu poate reconcilia cetăţenia cu excluderea teocratică. Aşadar, cele două atribute majore ale zionismului (excludere şi colonialism) sunt aceiaşi factori cu care se confruntă acum sistemul politic israelian.

Acesta a fost cazul în Africa de Sud. La câteva decenii după ce fusese fondată ca şi colonie, şi apoi în anii următori în care se impusese sistemul de Apartheid ca politică de stat, a trebuit şi ea să se confrunte cu inevitabilul: colonialismul şi reprezentarea democratică nu pot fi reconciliate. Apoi a implodat la rândul ei într-o perioadă în care mulţi credeau că este cea mai mare putere militară din zonă şi una dintre cele mai mari din lume. În mod firesc, cel mai puternic aliat al Africii de Sud a fost în vremea aceea însăşi regimul zionist, dată fiind echivalenţa ideologiilor, a formei de guvernare şi a naturii militaristice. De fapt, aşa cum regimul zionist atacă în mod continuu Libanul, regimul de Apartheid şi-a atacat în mod continuu statele vecine.

Destul de interesant, cele două decenii care au condus la implozia Apartheidului au dezvăluit o scenă politică similară cu cea pe care o prezintă acum zioniştii:

(1) Condamnare internaţională care a condus în cele din urmă la boicoturi generalizate, sancţiuni şi acuzaţii de crime de război şi crime împotriva umanităţii. Toate acestea sunt pe cale de a se petrece şi de a se generaliza. La rândul nostru, facem apel la un boicot generalizat al tuturor aspectelor aflate în legătură cu regimul zionist, inclusiv economic, cultural, sportiv, politic şi diplomatic. Acest boicot trebuie să se transforme în sancţiuni. Ca un prim pas, sancţiunile populare pot fi implementate prin procesul de retragere a investiţiilor, fiind urmate apoi de sancţiuni oficiale. Poporul arab trebuie să se afle în fruntea acestui efort, punând capăt tuturor paşilor normalizării cu zionismul, la nevoie cu forţa.

(2) Colapsul regimurilor vecine, conducând spre izolare economică, diplomatică şi politică. Toate regimurile dimprejur se confruntă cu provocări majore care necesită schimbare politică structurală.

(3) Constradicţii interne cauzate de dinamica politică, schimbările demografice, şi inabilitatea de a-şi impune pe termen lung structura rasistă a guvernului împotriva unui popor colonizat; de aici interdicţia îndreptată împotriva participării la alegeri a partidelor arabe palestiniene.

(4) Desinteresul politic şi organizaţional în structura socială precum şi la nivelul aliaţilor.

(5) Eşecul opţiunii militare asupra unei populaţii semnificiativ mai puţin echipate. În timp ce armata zionistă trebuie acum să prezinte o victorie militară şi control deplin, palestinienii au nevoie doar să reziste asaltului şi brutalităţii. La finalul asaltului, armata zionistă va trebui să se retragă, lăsând mişcarea de rezistenţă care cuprinde întreg spectrumul politic palestinian (nu doar Hamas) cu mult mai puternică în termeni de influenţă politică. Fâşia Gaza nu va fi guvernabilă de vreo entitate lipsită de suportul poporului palestinian.

(6) Inabilitatea regimului de a impune un sistem de guvernare care să fie acceptabil în ochii celui colonizat, o inabilitate care este în mod semnificativ exacerbată cu nivelul de brutalitate impus. De aici, opţiunea Autorităţii Palestiniene obedientă este nulă şi neavenită în acest moment.

(7) Recunoaşterea de către Statele Unite şi de către aliaţii occidentali că rolul jucat de către regimul zionist este o ameninţare a intereselor puterilor occidentale în regiune. Acest lucru încă nu s-a întâmplat în cazul zioniştilor, dar începe.

(8) Pierderea comerţului şi a aprovizionării cu resurse naturale, inclusiv cel cu forţă de muncă.

(9) Un revers în fluxul de oameni, în care mai mulţi colonişti pleacă decât sosesc.

(10) Un colaps generalizat al tuturor încercărilor de a normaliza cucerirea. Aceasta este sarcina majoră pentru întreg spectrumul politic din tot Căminul Arab (Al-Wattan Al-Arabi).

Aceşti factori conduc spre concluzia că zionismul ca sistem politic este incapabil să supravieţuiască pe termen lung, la fel cum a fost cazul Apartheidului. Aceasta pentru că este nevoie de o extraordinară brutalitate timp de o perioadă lungă de timp pentru a impune cu forţa prezenţa unui sistem politic exclusivist care nu poate supravieţui altfel.

Ca atare, în cazul actual al rezistenţei palestiniene împotriva fascismului zionist, singura urmare pentru palestinieni este să se apropie şi mai mult de victorie, iar singura opţiune pentru zionişti este să susţină o înfrângere cumulativă. Va veni un punct în care va fi suficientă schimbare cantitativă în spectrumul geopolitic încât să survină o schimbare calitativă. Aceasta se va întâmpla atunci când încăpăţânarea palestiniană, sprijinită de o mişcare populistă arabă dintr-o mare a solidarităţii internaţionale, va trece de pragul dincolo de care pierderile pentru axa colonialistă sunt mai mare decât câştigurile. Suntem foarte aproape de acel punct.

Aici, este critic să recunoaştem importanţa mişcărilor progresiste şi bazate pe solidaritate. Acestea constituie singurul mediu în care o mişcare de eliberare poate supravieţui. La fel cum rezistenţa în Fâşia Gaza este împărtăşită de întreg spectrumul populaţiei palestiniene (nu este vorba despre Hamas împotriva Israelului, ci despre poporul palestinian în întregime împotriva proiectului colonialist din Gaza şi de peste tot), mişcarea de solidaritate trebuie să ne cuprindă pe toţi. FPA (Alianţa pentru Eliberarea Palestinei – n. tr.) recunoaşte rolul principial jucat de multe organizaţii şi partide politice de peste tot din lume, şi cerem ca acest rol să fie amplificat. Lupta palestiniană rămâne un reper critic pentru toate luptele anti-coloniale de peste tot din lume, inclusiv lupta pentru a pune capăt războiului şi ocupaţiilor.

În Statele Unite, Coaliţia A.N.S.W.E.R. a fost aliatul favorit al poporului palestinian, stând ferm pe fundamentele luptei de eliberare naţională chiar şi sub atacuri zioniste şi liberale masive. În vreme ce recunoaştem că întotdeauna vor fi pagube cauzate de atacurile zioniştilor camuflaţi, câştigurile unei astfel de poziţii depăşesc cu mult pagubele. În acest context, Coaliţia A.N.S.W.E.R. a evoluat şi a fost spaţiul politic şi organizaţional din comunitatea arabă şi palestiniană care s-a organizat la scară mare în Statele Unite. Este de asemenea vehiculul care face legăturile necesare de solidaritate reciprocă cu alte popoare şi comunităţi victime – cu cât va fi mai puternică mişcarea, cu atât mai rapid va veni victoria.

Sursa in limba engleza.

Liderii israelieni numiti "criminali" in Parlamentul britanic

La Londra, pe 11 ianuarie, Ministrul britanic de Externe, David Miliband a trebuit sa faca fata unui baraj de critici venite din partea membrilor Parlamentului britanic si chiar a unor fosti ministri, cu privire la pozitia oficiala exprimata de Regatul Unit in problema Fasiei Gaza, iar liderii de la Tel Aviv au fost catalogati drept "criminali de razboi"

Fostul Ministru britanic al Apararii, Peter Kilfoyle a acuzat direct Statul Israel ca ar comite "terorism de stat" in ultimele sale crime care au costat viata a circa 900 palestinieni si a solicitat Guvernului de la Londra sa "supuna Israelul unui embargou in ceea ce priveste armele".

Veteranul Partidului Laburist, fost Ministru de Externe Gerald Kaufman i-a descris pe Primul Ministru israelian, pe Minstrul de Externe si pe cel al Apararii din Statul Evreu drept "criminali de razboi" si a intrebat asistenta ce reactie internationala ar fi fost daca nu 900 de palestinieni, ci 900 de israelieni ar fi fost ucisi in acelasi mod sangeros.

Fostul Ministru Chris Mullin si David Winnock, ambii de la Partidul Laburist au fost si ei de parere ca Israelul a comis "crime de razboi in Gaza", in timp ce Conservatorul Nicholas Soames este de parere ca regimul de la Tel Aviv a actionat "contrar" legilor razboiului.

Un alt deputat, George Galloway, care fusese dat afara din Partidul Laburist pentru asprele sale critici ale razboiului din Irak, i-a descris de asemenea pe israelieni drept "criminali" si a mers atat de departe incat a cerut chiar "expulzarea Ambasadorului isrealian din Marea Britanie".

Fostul Ministru al Muncii si Pensiilor, Peter Hain, care avusese si insarcinari pe linia Ministerului de Externe, in Departamentul pentru Orientul Mijlociu (deci bun cunoscator al problematicii zonei), a spus ca "Marea Britanie ar avea nevoie de o noua politica cu privire la aceasta regiune" si a sugerat "discutii deschise cu Hamas".

A fost prima reuniune a Parlamentului de la Londra dupa Craciun, asa ca oficialii au folosit aceasta oportunitate si au exprimat pentru prima data opinii in legatura cu atacurile armatei israeliene asupra zonelor civile din Gaza.

Pe de-alta parte, intr-o declaratie oficiala, Miliband sustine ca, atat el, cat si Primul Minsitru Gordon Brown au solicitat "o imediata incetare a focului inca de la inceputul atacurilor israeliene, acum 17 zile", insa a insistat si asupra faptului ca "nu s-a putut ajunge la un consens intre cele doua parti implicate".

Totodata, Primul Ministru Brown a declarat ca "orice acuzatii privitoare la crimele de razboi trebuiesc investigate pe deplin si cat mai repede".

Sunt evreu, şi astăzi mi-e ruşine (de Serge Grossvak)

Sunt evreu şi aud exploziile, bombele, suferiţele care urlă acum. Istoria a ajuns la mine şi-mi rânjeşte în faţă. Istoria pe care părinţii mi-au lăsat-o moştenire pentru a urâ războiul ruşinos. Sunt evreu şi văd sângele, sângele care curge sub bombe ca la Guernica. Sunt evreu şi cunosc revolta disperată împotriva foametei din ghettoul de la Varşovia. Cunosc indiferenţa absolută care a precedat-o, ca şi în Gaza.

Sunt evreu şi sunt din aceeaşi rădăcină, am aceeaşi istorie ca şi oamenii din Israel. Fiii victimelor îmbracă azi armura călăilor. Ce ruşine, ce disperare să-i vezi pe cei care au suferit atât de mult, care au fost atât de terorizaţi, să nu poată da naştere din trecutul lor decât la un dispreţ abominabil pentru sufletul omenesc !

Mă cuprinde o atroce disperare. Este această sălbăticie distilată victoria postumă a lui Hitler ? Renegarea aceasta a umanismului este victoria sa ? Ah, mamă ! Îmi amintesc când, copil fiind, mi-ai arătat paznicul care vă avertizase, era comunist, apoi călugăriţele care v-au scos din Parisul devenit prea periculos. Ah, mamă ! Îmi amintesc poemul lui Aragon, în care luptător armean avea pe buze ultimele cuvinte : « trăiască poporul german », înainte ca naziştii să-l asasineze. Mamă, unde se ascunde azi demnitatea fraţilor noştri din Israel, a familiei noastre orbită de ură şi de cucerire ? Mamă, mi-a fost greu să trăiesc purtând în spate suferinţele vieţilor voastre, dar copiii de azi vor trebui să înfrunte şi mai mult : ruşinea !

Gaza martirizată, Libanul martirizat, Jeninul martirizat şi nimic altceva care să vibreze în sufletul lor decât enervarea şi voinţa de a supune ! Ce le-a mai rămas omenesc în inimi ? Nu este nimic decât Bush în oasele lor ?

Palestinienii îşi pierd carnea, sângele, pământul.

Evreii îşi pierd sufletul, angajaţi orbeşte în sprijinul statului Israel.

Oroarea se adaugă ororii fără ca vreodată să permită apariţia unei scântei de înţelegere. Înţelegerea, buna înţelegere. Pacea ! Această Pace care în orice loc al lumii are acelaşi sens : cea a respectului reciproc. Pacea lui Kant pentru toate popoarele pământului.

Respectul acesta este negat în mod ruşinos înfometând, ocupând, excluzând, dominând. Negarea care legitimează turbarea şi creşte ura. Negarea care face imposibilă tăcerea armelor şi sfârşitul suferinţelor. Negarea care ne aruncă într-un masacru recurent în care viaţa nu mai are valoarea unei vieţi.

Respectul înseamnă peste tot în lume Dreptul. Respectul, este Israelul intrând în Legea lumii, ca toată lumea. Legea lumii delimitează nişte frontiere de 40 de ani. Dincolo de aceste frontiere nu este nimic de dominat, nimic de ocupat. Sunt frontiere de la care începe libertatea altora. Frontiere, pur şi simplu, ca peste tot în lume. Frontiere pentru a sădi respectul, primul pas, primul pas al oamenilor.

Fie ca mâine popoarele să-şi împărtăşească visurile şi ca frontierele să fie o invitaţie amicală la întâlniri.

Serge Grossvak,
Uniunea Evreiască Franceză pentru Pace,
Miercuri, 07 ianuarie 2009

Cei 20 de cetăţeni români evacuaţi joi din Fâşia Gaza s-au întors în ţară

REALITATEA.NET - Cei 20 de cetăţeni români evacuaţi joi din Fâşia Gaza s-au întors în ţară

Israelul nu are intenţia de a admite un stat palestinian (de Jennifer Loewenstein)

Dacă Hamas nu ar fi existat

Să stabilim un lucru. Dacă mutilarea extensivă şi degradarea Fâşiei Gaza va continua; dacă voinţa Israelului e aceeaşi cu cea a Statelor Unite; dacă Uniunea Europeană, Rusia, Naţiunile Unite şi toate agenţiile legale internaţionale şi organizaţiile răspândite pe Glob vor continua, precum nişte manechine sparte, să nu facă nimic în afara repetatelor ”apeluri” de ”încetare a focului” de ”ambele părţi”; dacă laşele, slugarnicele şi inactivele State Arabe vor sta să privească cum fraţii lor sunt măcelăriţi oră de oră în timp ce Superputerea mondială îi fixează cu privirea brutală de la Washington ca să nu spună ceva ce nu i-ar plăcea; atunci lăsaţi-ne măcar pe noi să spunem de ce are loc, cu adevărat, acest iad pe pământ.

Teroarea de stat eliberată din ceruri şi de pe pământ împotriva Fâşiei Gaza chiar în aceste momente nu are nimic de-a face cu Hamas. Nu are nimic de-a face cu ”Terorismul”. Nu are nimic de-a face cu ”securitatea” pe termen lung a statului evreiesc sau cu Hezbollah sau Siria sau Iran, cu excepţia agravării condiţiilor care au dus la criza de azi. Nu are nimic de-a face cu vreun ”război” provocat – un eufemism cinic şi uzat care se referă mai mult sau mai puţin la aservirea oricărei naţiuni care îndrăzneşte să îşi proclame drepturile suverane; care îndrăzneşte să afirme că resursele sale îi aparţin; care nu doreşte ca una dintre bazele militare obscene ale Imperiului să stea pe pământul ei iubit.

Criza nu are nimic de-a face cu libertatea, democraţia, dreptatea sau pacea. Nu are legătură cu Mahmoud Zahhar sau Khalid Mash’al sau Ismail Haniyeh. Nu are legătură cu Hassan Nasrallah sau Mahmoud Ahmadinejad. Aceştia sunt toţi jucători întâmplători care au primit un rol în furtuna curentă doar acum, după ce situaţia a fost lăsată vreme de 61 de ani să se transforme în catastrofa care este astăzi. Factorul islamic a colorat şi va continua să coloreze atmosfera crizei; a înrolat conducătorii curenţi şi a mobilizat sectoare largi ale populaţiei mondiale. Simbolurile principale astăzi sunt cele islamice – moscheile, Coranul, referirile la Profetul Muhammad şi la Jihad. Dar aceste simboluri ar putea dispărea şi totuşi impasul ar continua.

A existat o vreme când Fatah şi PFLP erau în lumina reflectoarelor; când puţini palestinieni voiau să aibă de-a face cu politicile şi politica islamiste. Asemenea politici nu au avut nimic de-a face cu primele rachete trase peste graniţă, sau cu tunelele de contrabandă şi armele de pe piaţa neagră; exact aşa cum Fatah lui Arafat a avut puţine legături cu uciderile cu pietre şi atentatele sinucigaşe. Asocierile sunt coincidenţe; creaţiile unui mediu politic dat. Ele sunt rezultatul a ceva total diferit faţă de ceea ce vă spun politicienii mincinoşi şi analiştii lor. Ele au devenit astăzi parte din peisajul evenimentelor umane din Orientul Mijlociu modern; dar alte coincidenţe la fel de letale sau de recalcitrante, mortale, furioase sau incorigibile ar putea fi la fel de bine în locul lor.

Daţi la o parte clişeele şi limbajul gol care răsună din media aservită şi din corpul său de servitori voluntari demni de milă din lumea occidentală şi ceea ce veţi găsi va fi dorinţa nudă de hegemonie; de putere asupra celor slabi şi dominaţie asupra bogăţiei lumii. Mai rău încă, veţi afla că egoismul, ura şi indiferenţa, rasismul şi bigotismul, egocentrismul şi hedonismul pe care încercăm din răsputeri să le acoperim cu jargonul nostru sofisticat, cu teoriile şi modelele noastre academice rafinate ne ajută, de fapt, să ne ghidăm cele mai de jos şi urâte dorinţe. Insensibilitatea pe care o punem în toate acestea sunt endemice pentru cultura noastră; prosperă aici ca muştele pe un cadavru.

Daţi la o parte simbolurile curente şi limbajul victimelor egoismului nostru şi poftele devastante şi veţi găsi plânsul simplu, arzător şi sincer al celor asupriţi; al ”nefericiţilor lumii” implorându-vă să încetaţi agresiunea voastră rece împotriva copiilor şi caselor lor; a familiilor şi a satelor lor; implorându-vă să îi lăsaţi în pace să îşi mănânce peştele şi pâinea lor, portocalele lor, măslinele lor şi cimbrul lor; întrebându-vă, mai întâi politicos şi apoi cu neîncredere crescândă, de ce nu îi puteţi lăsa să trăiască în linişte pe pământul strămoşilor lor; neexploataţi, eliberaţi de teama de a fi expulzaţi; de siluire şi devastare; eliberaţi de permise şi blocade şi puncte de control şi de trecere; de ziduri monstruoase de beton, turnuri de gardă, bunkere de beton şi sârmă ghimpată; de tancuri şi închisori şi tortură şi moarte. De ce este viaţa imposibilă fără aceste politici şi instrumente ale iadului?

Răspundul este: deoarece Israelul nu are intenţia de a permite existenţa unui stat palestinian viabil, suveran, la graniţele sale. Nu a avut intenţia de a-l permite în 1948 când a acaparat cu 24% mai mult pământ decât îi fusese repartizat legal, chiar dacă nedrept, prin Rezoluţia nr. 181 a ONU. Nu a avut intenţia de a îl permite în timpul masacrelor şi şiretlicurilor din anii 1950. Nu a avut intenţia de a permite existenţa a două state când a cucerit cele 22 de procente rămase din Palestina istorică în 1967 şi a reinterpretat Rezoluţia 248 a Consiliului de Securitate al ONU după bunul său plac, în ciuda consensului internaţional covârşitor care statua că Israelul va primi deplină recunoaştere internaţională, între graniţe sigure şi recunoscute, dacă se retrage din teritoriile pe care le ocupase abia recent.

Nu a avut intenţia de a recunoaşte drepturile naţionale palestiniene la ONU în 1974 când – doar el şi Statele Unite – au votat împotriva soluţiei care prevedea două state. Nu a avut intenţia de a permite un acord de pace comprehensiv atunci când Egiptul s-a arătat pregătit să i-l ofere, dar a acceptat obedient o pace separată care nu se referea la drepturile palestinienilor şi ale populaţiei rămase în regiune. Nu a avut intenţia de a contribui la o rezoluţie justă privind cele două state în 1978 sau 1982 când a invadat, a bombardat, a aruncat în aer şi a călcat cu buldozerele Beirutul, pentru a putea anexa Cisiordania fără proteste. Nu a avut intenţia de a permite un stat palestinian în 1987 când prima Intifada s-a răspândit asupra Palestinei ocupate, în diaspora şi apoi în spiritele celor cu totul deposedaţi, sau atunci când Israelul a ajutat în mod deliberat nou-formata mişcare Hamas astfel încât să poată submina puterea mai multor facţiuni secular-naţionaliste.

Israelul nu a avut intenţia de a permite un stat palestinian la Madrid sau la Oslo unde Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei a fost înlocuită de către şubreda, trădătoarea Autoritate Palestiniană, ai cărei prieteni agăţaseră de bogăţia şi prestigiul pe care ea le dădea, cu preţul vieţii neamului lor. În acelaşi timp în care Israelul răspândea prin satelitele şi microfoanele lumii dorinţa sa de pace şi soluţia celor două state, a dublat numărul de aşezări evreieşti pe pământurile din Cisiordania şi din jurul Ierusalimului de Est, anexându-le pe măsură ce construia şi continuă să construiască o suprastructură de drumuri de ocolire şi autostrăzi deasupra oraşelor şi satelor risipite care au mai rămas în Palestina. A anexat valea Iordanului, graniţa internaţională a Iordanului, expulzând toţi ”localnicii” care locuiau pe acel pământ. Vorbeşte cu ură despre multiplele schilodiri ale Palestinei, al cărei cap va fi în curând despărţit de corpul său în numele dreptăţii, păcii şi securităţii.

Prin demolările de case, prin atacurile asupra societăţii civile care au încercat să arunce istoria şi cultura palestiniene în negura uitării; prin distrugerile de neimaginat ale asediilor taberelor de refugiat şi bombardarea infrastructurii în cea de a doua Intifada, prin asasinate şi execuţii sumare, prin grandioasa farsă a retragerii şi până la anihilarea alegerilor libere, corecte şi democratice din Palestina, Israelul şi-a făcut cunoscută viziunea sa încă şi încă o dată, folosind cel mai puternic limbaj posibil, limbajul puterii militare, al ameninţărilor, intimidărilor, hărţuirilor, defăimării şi degradării.

Israelul, cu sprijinul necondiţionat al Statelor Unite, a lămurit în mod dramatic întreaga lume, încă şi încă şi încă o dată, repetând acţiune după acţiune, că nu va accepta niciun stat palestinian viabil la graniţele sale. Ce mai lipseşte ca să ne facă să auzim? Ce mai lipseşte pentru a pune capăt tăcerii criminale a ”comunităţii internaţionale”? Ce mai lipseşte pentru a vedea, dincolo de minciuni şi îndoctrinare, ce se petrece în faţa noastră zi după zi, sub ochii întregii lumi? Cu cât sunt mai îngrozitoare acţiunile de pe teren, cu atât sunt mai insistente cuvintele de pace. A te uita şi a asculta fără să vezi şi să auzi permite indiferenţei, ignoranţei şi complicităţii să continue şi adânceşte, cu fiecare mormânt în plus, ruşinea noastră colectivă.


Distrugerea Gazei nu are nimic de-a face cu Hamas. Israel nu va accepta nicio autoritate pe care nu o controlează în teritoriile palestiniene. Niciun individ, conducător, facţiune sau mişcare ce nu îndeplineşte cerinţele Israelului sau care caută o suveranitate veritabilă şi egalitatea tuturor naţiunilor din regiune; niciun guvern sau mişcare populară care cere aplicarea dreptului umanitar internaţional şi a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului pentru poporul său nu va fi acceptabil pentru statul evreiesc. Cei care visează la un singur stat ar trebui forţaţi să se întrebe ce va face Israelul unei populaţii de 4 milioane de palestinieni din interiorul graniţelor sale când el comite zilnic, dacă nu în fiecare oră, crime împotriva acestei colectivităţi umane chiar şi când ea trăieşte de-a lungul graniţelor sale? Care va fi motivul ce va determina brusca schimbare a raţiunii de a fi, a scopului pe care şi l-a propus Israelul, dacă teritoriile palestiniene îi vor fi anexate făţiş?

Sângele Mişcării Naţionale Palestiniene curge astăzi pe străzile din Gaza. Fiecare picătură care cade udă solul răzbunării, amărăciunii şi urii, nu numai în Palestina, dar în întregul Orient Mijlociu şi într-o mare parte a lumii. Avem de ales dacă acest lucru trebuie sau nu să continue. Acum este momentul să alegem.


Jennifer Loewenstein este director adjunct al Programului pentru studiul Orientului Mijlociu al Universităţii din Wisconsin-Madison. Poate fi contactată la adresa at amadea311@earthlink.net

Vezi sursa in limba engleza.