Conflictul dintre Israel și Gaza, o „Zi a cârtiței” ce se repetă iar și iar

 

Faptul că lucrurile au escaladat în Gaza și Israel nu e o surpriză. Din 2006, de când Hamas a câștigat alegerile în Fâșie, Israelul îi bombardează pe palestinienii din micuțul teritoriu odată la câțiva ani. Ultima ofensivă israeliană mai serioasă a avut loc în 2014, deci termenul se cam împlinise în ceea ce îi privește pe israelieni: era timpul să-i mai apese puțin pe palestinienii din Gaza cu talpa bocancului pe grumaz, să le reamintească cine e stăpânul. Israelul e mulțumit cu actualul statu quo. Cisiordania e sub ocupație militară, iar cu fiecare an, se construiesc tot mai multe colonii, așa numitele settlements, colonii care mai mănâncă puțin din teritoriul palestinian, în Gaza Israelul controlează spațiul aerian și maritim, are putere de decizie asupra persoanelor și mărfurilor care intră și ies de acolo, deci statul sionist nu are niciun interes ca lucrurile să se schimbe. E ca în filmul Ziua Cârtiței, în care protagonistul se trezește în fiecare dimineață și constată că se repetă iar și iar ziua precedentă. Actorul cel mai puternic în situația de față este Israelul, dacă ar vrea, ar putea schimba ceva. Dar Israelul, sub nicio formă, nu își dorește crearea unui stat palestinian lângă el, de aceea prelungește starea actuală cât de mult posibil, mimând democrația, pentru lumea care se face că se uită în partea cealaltă, când toți știm, că de fapt, avem de-a face cu ultimul proiect colonialist al lumii moderne. Însă mai e un aspect de luat în calcul. Câtă vreme palestinienii nu abandonează lupta, câtă vreme mai au resurse, energie, voință de a opune rezistență, de a nu capitula, conflictul se va menține. Iar poporul palestinian s-a făcut remarcat prin rezistența și dârzenia sa. Câtă vreme inimile lor vor bate, până la ultima, palestinienii nu se vor declara învinși.

Dar care a fost scânteia care a reaprins conflictul de data asta? Ca de obicei, Israelul a făcut un gest provocator. Expulzarea cetățenilor palestinieni din cartierul Sheikh Jarrah din Ierusalimul de Est, dărâmarea caselor acestora pentru a face loc unui cartier exclusiv evreiesc, precum și atacurile unor extremiști israelieni de dreapta asupra palestinienilor ce se rugau în moscheea Al Aqsa, al treilea cel mai sfânt loc al islamului, i-au făcut pe palestinieni să răbufnească. Au izbucnit o serie de proteste, iar în cele din urmă, Hamas au trimis câteva rachete din Gaza spre Israel, din solidaritate cu protestatarii. Israelul a făcut ce face de obicei. Pentru fiecare rachetă trimisă de Hamas, a răspuns cu cincizeci. Iar presa s-a grăbit să arunce vina în cârca palestinienilor, portretizând Israelul ca pe o victimă, uitând să menționeze că palestinienii nu au armată proprie, în timp ce statul sionist deține a patra armată din lume, fiind dotat inclusiv cu arsenal nuclear. Nu e clar până unde se va merge de data aceasta, în cele trei mari confruntări dintre Israel și micuța Fâșie, în 2008-2009, 2012 și 2014, lucrurile s-au intensificat până s-au transformat în războaie în toată regula, care au făcut mii de victime, majoritatea palestinieni. În ceea ce privește Israelul, chestiunea e cât se poate de clară. Nu există opoziție semnificativă la actuala situație. Toți actorii importanți ai scenei politice sunt de partea continuării anexării de pământ palestinian, într-o mai mică sau mai mare măsură. Iar dacă vi s-a părut că Benjamin Netanyahu joacă dur, stați să vedeți ce ne așteaptă din partea rivalilor săi, care i-au declarat politicile insuficient de aspre. Însă amplificarea acestui conflict servește intereselor prim-ministrului israelian, care este implicat într-un proces de corupție. Netanyahu poate miza pe cartea salvatorului: doar el poate scăpa Israelul din această încurcătură, așa cum a făcut-o de atâtea ori. Cât despre Gaza, Hamas pare să câștige simpatia tot mai multor oameni. Mahmoud Abbas și Autoritatea Palestiniană tac cuminți. Le convine că rivalii lor politici, Hamas, sunt ținuți departe, sub blocadă, fără posibilitatea de a-și extinde influența în Cisiordania. Presei îi place să îi numească pe cei din Hamas teroriști, pentru că atât o duce capul. Dacă Israelul spune că sunt teroriști, presa nu mai stă să verifice sau să gândească cu creierul propriu. De fapt, și dacă ar face-o ar fi degeaba, mulți dintre cei care dețin trusturile de presă sunt evrei, deci ei controlează ce se printează sau apare la televizor. Oricum, e o ipocrizie din partea lumii vestice să se arate indignată că palestinienii sunt apărați de Hamas. Nu vă place Hamas? Foarte bine, faceți VOI ceva pentru palestinieni. Implicați-vă mai mult decât la nivel declarativ. Dacă lumii i-ar păsa de palestinieni, nu ar mai fi nevoie de Hamas și rachetele lor să îi apere. Dar lumea vestică e lașă. Sau vândută intereselor mai mari. Și, în orice caz, e fățarnică. Palestinienii sunt singuri, se apără și ei cum pot. Să nu-mi spuneți că voi nu ați face la fel.

Despre Hamas și nu numai

  

Este nedrept să judecăm organizația Hamas de astăzi după direcția sa de început. Însăși denumirea sa înseamnă „mișcare islamică de rezistență”. Iar rezistența, inclusiv cea armată, este un drept garantat de legea internațională, pentru toate populațiile aflate sub ocupație. Hamas este o organizație paramilitară, sunită, naționalistă. Dar de ce israelienii au dreptul să fie naționaliști, iar palestinienii nu? De ce sunt de condamnat cei din mișcarea Hamas pentru că visează la un stat palestinian pe întreg teritoriul Palestinei istorice? Păi Israelul visează la același lucru și nu-l mai condamnă nimeni. Că la începuturile sale Hamas a fost implicată în acte ce ar putea fi considerate teroriste? Nimic din ce n-a făcut Israelul însuși. Nu e un secret faptul că Lehi și Irgun au fost două organizații teroriste israeliene care au activat pe teritoriul Palestinei istorice, atunci când aceasta se afla sub mandat britanic și care au săvârșit o serie de acte teroriste atât împotriva arabilor cât și a britanicilor. Marea Britanie trebuia să evacueze Palestina până la 1 august 1948, dar israelienii nu mai aveau răbdare și s-au dedat la acte teroriste pentru a grăbi plecarea britanicilor, israelienii urmând a-și declara independența, în mod unilateral, pe 15 mai 1948. Atacul cu bombă de la hotelul King David, pus la cale de sioniștii de la Irgun este ultra-cunoscut. Cu toate acestea, teroriștii sioniști sunt considerați eroi în Israel și au străzi ce le poartă numele. Deci, cu alte cuvinte, terorismul e acceptabil, e kosher, atunci când e înfăptuit de ai noștri, când alții fac exact ce facem noi, e reprobabil. Căci cei la care se află puterea decid care sunt teroriștii buni și care sunt teroriștii răi. Teroriștii buni nu sunt doar ai noștri, mai sunt și cei de pe urma cărora avem de câștigat. Cum ar veni saudiții. Deși sunt cei mai mari exportatori de terorism oriental, atât Israelul cât și Statele Unite au relații diplomatice și comerciale cu Arabia Saudită, pentru că așa le dictează interesele și banii. Câtă vreme se pot face bani împreună cu saudiții și câtă vreme aceștia nu se amestecă în conflictul israelo-palestinian, sunt băieți buni. 

Oricum, după cea de-a doua intifadă, Hamas a început să își modereze pozițiile și să renunțe la radicalism. Mai ales după 2006, când au câștigat alegerile legislative în Gaza, au fost de acord (și sunt de acord și în prezent) cu soluția celor două state (chiar dacă, în secret, poate tot mai speră la o Palestină unită, from the river to the sea, cum zic palestinienii). Există și un document oficial, emis în 2017, care atestă disponibilitatea negocierii cu Israelul. Și chiar liderii organizației confirmă că principiile enunțate în Carta inițială, cea din anii 80, nu mai sunt valabile. Dar gurile rele uită să menționeze aceste lucruei, pentru că Hamas trebuie portretizați ca fiind băieții răi. Israelul este personajul cel bun în povestea mainstream, care este atacat de niște oameni ticăloși, niște bestii fără suflet și fără omenie, care îi vor răul. Lucrurile nu pot fi mai neadevărate. Israelul are de partea lui armamentul de top, infrastructura, organizarea, Hamas au niște rachete artizanale, niște pocnitori un pic mai șmechere. Lupta nu este nici pe departe egală. Dar Goliath-ul își plânge de milă, așa cum face de decenii. Și profită de pe urma faptului că europenii încă se simt vinovați pentru Holocaust și sunt dispuși să le treacă orice cu vederea, chiar și genocidul. Căci genocid se cheamă când peste 3 mii de copii sunt uciși, așa cum s-a întâmplat în cadrul ofensivei israeliene asupra Fâșiei Gaza în 2014. Astăzi, în 2021, 7 israelieni au murit în urma rachetelor trase de Hamas asupra Israelului și presa e în doliu, fără să îi pese prea mult de cei 83 de palestinieni uciși în atacurile israeliene. Nu este nici egalitate a forțelor implicate în conflict, dar nu este egalitate nici când vorbim de importanța vieților omenești pierdute. Trei mii de copii au fost considerați victime colaterale și nu știu cum se face că tot Hamas pică vinovată. Șapte israelieni morți și lumea a sărit că e Israelul sub asediu. Viețile palestiniene pur și simplu nu contează la fel ca cele israeliene. Acesta este adevărul. Și iată-ne ajunși la încă un motiv pentru care Israelul și Statele Unite țin morțiș să îi numească pe Hamas teroriști. Dacă Hamas sunt teroriști, viețile lor și ale copiilor lor nu contează, pentru că, nu-i așa, sunt niște brute care nu valorizează viața. Hamas TREBUIE portretizați ca niște teroriști, pentru ca lumii să nu îi pese de ei, de soarta celor din Gaza, nici măcar de copiii din Gaza, pentru că ni se spune că aceștia sunt îndoctrinați de mici să urască Israelul. Ce ironie! Luați manualele școlare israeliene și veți vedea acolo lecție de îndoctrinare. Copiii israelienilor sunt învățați de mici că toți arabii sunt teroriști și deci nu e mare pagubă dacă mor. Copiii israelienilor sunt învățați că tot pământul acela e al lor și că arabii n-au niciun drept să locuiască acolo, deci nu contează că le sunt dărâmate casele și furate terenurile. Pur și simplu sunt învățați că viața unui arab e mai puțin valoroasă decât a unui câine. Și trist e că cei care ar trebui să cunoască mai bine de atât, adulții, presa, toți le cântă în strună. Palestinienii nu au de înfruntat doar israelienii, ci nații întregi care le sunt împotrivă pentru că au fost spălate pe creier de propaganda sionistă. De aceea e important să glăsuim, noi ăștia care mai avem voce și să nu ne lăsăm intimidați de încercările de a ne reduce la tăcere. Adevărul e incomod, altfel ne-ar lăsa să vorbim. Dacă n-am avea dreptate, ne-ar lăsa să vorbim. Dar ei știu că avem de partea noastră adevărul. Care nu poate fi ciuntit de nicio armă.

Israelul sub asediu? Nu, doar încă o gargară ieftină din partea presei.

 

Distribuit pentru: Public

Am văzut cu ochii mei, acum trei ani, cum buldozerele israeliene săpau în cartierul palestinian Sheikh Jarrah din Ierusalimul de Est. Abia începuseră lucrările, dar se știa de pe atunci ce urmărește Israelul: să își extindă prezența în partea estică a Ierusalimului, teritoriu pe care îl ocupă ilegal din 1967. Sheikh Jarrah urma a fi demolat, palestinienii evacuați și construit acolo un cartier exclusiv evreiesc. Asta se întâmplă acum, zilele acestea. Locuitorii palestinieni sunt alungați din casele lor ce urmează să fie dărâmate. Planul mai mare al Israelului este de a rări cât poate de mult palestinienii din Ierusalimul de Est, până la dispariția acestora, pentru a putea pretinde că Ierusalimul este exclusiv evreiesc, deci stabilirea orașului, cu cele două părți ale sale, Vestul și Estul, drept capitală unică, nedivizată, a Israelului este perfect logică și legitimă. Statul sionist își dorește cu orice preț să evite declararea Ierusalimului de Est drept capitală a unui potențial stat palestinian. Și face ce știe pentru a obține acest lucru: epurează etnic.

De aceea avem astăzi rachete Hamas ce zboară spre Israel. Hamas nu acționează din senin, ci doar când Israelul îi provoacă. Iar odată cu protestele masive împotriva demolării cartierului Sheikh Jarrah, au avut loc violențe și la moscheea Al Aqsa, soldații israelieni hărțuind și lovind palestinienii veniți să se roage.

Mi-e silă de ceea ce citesc în presă. Toți se găsesc să le plângă de milă israelienilor care, vai, sunt sub atac. Cu puține excepții, presa românească preia gata mestecat piureul pro-israelian al presei mainstream. Cam ce ați vrea de la palestinieni? Să nu riposteze în niciun fel? A Patra Convenție de la Geneva le garantează, așa cum garantează oricărei populații aflate sub ocupație, dreptul la auto-apărare, inclusiv la cea armată. A, nu vă place Hamas? Nasol. Hamas, de bine de rău, sunt singurii care au făcut ceva concret pentru palestinieni în ultimii ani. Sunt singurii care le-au luat apărarea și care au ripostat atunci când Israelul a lovit, prin diverse mijloace, în palestinieni. Cu o Autoritate Palestiniană coruptă și un Mahmoud Abbas care își vede de buzunarul propriu mai degrabă decât de interesul palestinienilor, cineva trebuia să le ia apărarea acestora. Golul acesta politic a fost ocupat de Hamas, formațiune politică ce a fost aleasă democratic, prin vot, de către populația din Gaza. Știu, știu, presa spune că Hamas sunt teroriști. Păi vai, dacă presa spune, înseamnă că așa trebuie să fie. Doar noi luăm CNN-ul mai în serios decât luăm Biblia. Nu, Hamas nu sunt teroriști. Hamas este o organizație politică militarizată, ce își are originea în Frăția Musulmană egipteană, dar care a evoluat mult, ca doctrină și comportament, față de zilele ei de început. Dacă inițial mai venea public cu câte-o declarație mai controversată, dacă în trecut mai organiza câte un atac împotriva civililor israelieni, în ultima multă vreme s-a cizelat și toate declarațiile politice pe care le face sunt mai mult decât decente. Dar ca să știi asta, trebuie să urmărești fenomenul îndeaproape, nu din an în Paști, luându-te după presa aservită intereselor ce nu-și doresc sub nicio formă independența palestiniană. Dar, atâta vreme cât Israelul și Statele Unite decid care sunt teroriștii planetei si care sunt teroriștii ăia buni și ăia răi, să nu vă așteptați la altceva din partea presei. Păi Israelul, logic, desemnează că oricine îi e dușman este terorist. Hezbollah (de la care au mâncat bătaie) sunt teroriști, Hamas sunt teroriști. Iar SUA îi cântă în strună Israelului de la nașterea acestuia. Nu e Israelul copilul răsfățat al Americii? Eforturile Israelului și ale SUA de a conecta rezistența palestiniană la terorismul global nu sunt noi. Făcând asta, cele două încearcă să speculeze și să profite de aversiunea lumii față de mișcări ce au luat drumul extremismului și-al terorismului, deși susțin că reprezintă islamul. Islamul adevărat nu are legătură cu terorismul. Așa cum nici creștinismul adevărat sau iudaismul adevărat nu au legătură cu persecutarea aproapelui tău (fix ceea ce fac Israelul și Statele Unite).

Dar ce face Israelul palestinienilor nu este terorism de stat? Opresiunea cu care se confruntă palestinienii de decenii nu este terorism de stat? Epurarea etnică începută din 1947-48, apartheidul, pedepsele colective, raidurile în miez de noapte în casele palestiniene, arestarea fără acuzații și aruncarea în temniță fără proces nu se cheamă terorism de stat? Cum se numește folosirea extinsă și sistematică a violenței în scopuri politice? La întrebările acestea nu răspunde nimeni. Mai la îndemână e să nu gândești cu propriul cap și să iei de bun tot ce îți livrează presa părtinitoare. La îndemână e să nu citești cărți, ci să te mulțumești cu 2-3 articole pe an, și gata, ți se pare că te pricepi la politică externă și la conflictul israelo-palestinian. De fapt, dacă jurnaliștii nu fac asta, ce pretenții să am de la cei care îi citesc? N-am nicio pretenție, urlu și eu a pagubă, sub clar de lună. Numai că pe ăștia îi vezi cei mai învârtoșați în a-și expune părerile. Iar multora dintre cei care chiar înțeleg realitatea acelor locuri le este frică să vorbească în public. Pentru că e la fel ca în cazul covidului. Poți să îți riști chiar jobul dacă nu te afli de partea care trebuie. Numai că eu sunt un om care mă descurc, treaba mea cum, și n-am nevoie nici de joburile voastre de rahat, nici de banii voștri. Așa că, ar fi o crimă să nu vorbesc. Huliți-mă, tocați-mă mărunt. Eu tot aici voi fi. Tot aici voi fi, în ciuda faptului că platforme precum Facebook mă cenzurează, așa cum au făcut-o în cazul acestui articol. Nu am nimic de pierdut, iar ce am, nu puteți voi să-mi luați, oricât v-ați întinde tentaculele încercând să mă prindeți. Adevărul e greu de înghițit? Vă sugerez să țineți la îndemână un pahar cu apă. Să alunece mai ușor.

Palestinienii vor avea nevoie de mai mult decât de unitate ca să se salveze

de Jonathan Cook

Fără ostentație, rivalii istorici Fatah și Hamas au anunțat săptămâna trecută că intenționează să lase la o parte anii de lupte pentru putere pentru a demara procesul de formare a unui guvern unit.

Oficialii palestinieni spun că dezastruoasa arenă internațională le-a făcut pe ambele facțiuni să înțeleagă nevoia urgentă de a pune capăt divizării dintre Cisiordania și Gaza. Declarația a fost făcută în timp ce conferința de pace de la Paris sfârșea printr-un eșec și Donald Trump se pregătea să își facă intrarea la Casa Albă. Unitatea – dacă se va realiza în sfârșit – nu va reflecta o viziune sau o strategie comună, ci recunoașterea, fără tragere de inimă, a condițiilor cumplite pe care le are în față lupta palestiniană în următorii patru ani.

Semnalele de alarmă pentru Hamas s-au intensificat în această lună, pe măsură ce iarna s-a lăsat peste Gaza, cu protestele în masă cauzate de criza electricității. Donațiile făcute de Turcia și Qatar, combinate cu reprimarea protestelor de către serviciile locale de securitate, au câștigat puțină liniște. Dar enclava clocotește și se află în nevoie disperată de despresurare după asediul israelian ce o strangulează de un deceniu.

În Cisiordania, Mahmoud Abbas o duce ceva mai bine. Și-a investit credibilitatea în diplomație. Dar semnele arată că o administrație Trump nu va tolera mișcările palestiniene în forumurile internaționale precum Națiunile Unite.

Ambasadorul domnului Trump în Israel, David Friedman, și-a declarat sprijinul pentru coloniile ilegale israeliene. Iar ginerele președintelui, Jared Kushner, un alt donator pentru cauza coloniilor, va fi trimisul președintelui în Orientul Mijlociu. În timpul ceremoniei de inaugurare de vineri, domnul Trump s-a entuziasmat neverosimil în legătură cu domnul Kushner: „Dacă tu nu poți aduce pacea în Orientul Mijlociu, nimeni nu mai poate.” Toate acestea s-au întâmplat în contextul unor zvonuri privind intenția de a muta ambasada americană în Ierusalimul ocupat, amenințând să inflameze opinia arabă și musulmană.

Singura speranță tangibilă pentru palestinieni, o conferință de pace găzduită de Franța, s-a dovedit a fi o dezamăgire. Miniștrii de externe au fost preocupați în principal ca nu cumva să pășească cu stângul față de noua administrație Trump. Marea Britanie a exemplificat această abordare, blocând eforturile Uniunii Europene de a adopta concluziile călduțe ale summitului. Prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu a respins conferința numind-o „ultima suflare a trecutului înainte ca viitorul să se instaleze.”

Israelul nu a pierdut timp pregătindu-se pentru viitor, un viitor în care discuțiile despre pace și soluția celor două state par depășite. Noua ordine este dictată din Amona, o colonie mică pe care tribunalele au decretat-o ca violând până și legile Israelului deoarece este construită pe pământ palestinian privat. Toate coloniile sunt ilegale potrivit legii internaționale.

În fața acestui impediment, guvernul Israelului concepe furios noi reglementări militare care împuternicesc coloniștii să confiște și mai mult pământ cisiordanian de la palestinieni și pun capăt supravegherii juridice.

Separat, ministerele se raliază în spatele legislației pentru a anexa Ma’ale Adumim, o mare colonie din estul Ierusalimului, aflată într-o locație vitală din punct de vedere strategic în Cisiordania. Dacă primește aprobare, acesta ar fi primul teritoriu anexat în mod oficial de Israel de la anexarea Înălțimilor Golan acum 35 de ani.

Granițele municipale ale Ma’ale Adumim includ o zonă cunoscută drept E1, pe care Israelul încearcă să o colonizeze în tăcere de ani de zile. Până acum, Statele Unite și Europa s-au opus cu vehemență oricărei dezvoltări în acea zonă, avertizând că ar fi o lovitură dublă aplicată oricărei perspective a păcii. Ar completa încercuirea cu colonii a Ierusalimului de Est și efectiv ar împărți Cisiordania în două.

Însă, exploatând schimbarea atmosferei de la Washington, Naftali Bennett, ministrul educației și liderul partidului coloniștilor HaBayit HaYehudi („Căminul evreiesc”), a împins anexarea coloniei Ma’ale Adumim în capul agendei israeliene, ca un preludiu la anexarea altor părți din Cisiordania.

Atât de inutilă pare în Israel pledarea pentru un stat palestinian încât până și liberali proeminenți, cum ar fi scriitorul A.B. Yeshoshua, s-au pronunțat pentru o susținere ezitantă a anexării. Domnul Yeshoshua a pledat pentru anexarea așa numitei zone C – în jur de două treimi din Cisiordania – din motive așa-zis „umanitare.” O schimbare a statusului, spune el, le-ar permite celor 150.000 de locuitori palestinieni din acea zonă să aibă mai multe drepturi decât au acum, fără ca acest lucru să amenințe majoritatea evreiască a Israelului.

Trendul anexării a fost accentuat de o lege puțin observată care a trecut de parlamentul israelian săptămâna trecută. Pentru prima oară, hotărârile judecătorești emise de tribunalele militare ale Israelului împotriva palestinienilor vor fi admisibile în tribunalele civile israeliene. Aparent măsura este concepută pentru a ajuta coloniștii care doresc să dea în judecată palestinienii pentru daune în tribunalele israeliene, permițându-le să se bazeze pe verdictele tribunalelor militare din Cisiordania.

Lăsând la o parte problemele legate de justiție – tribunalele militare operează bazându-se pe puține dovezi, acceptă informații secrete din partea armatei și au o rată mare de condamnări – noua lege estompează separarea existentă dintre sistemele juridice ale Israelului și cele ale Cisiordaniei. Este o dovadă suplimentară a unui proces lent de încorporare a Cisiordaniei în Israel.

Cele câteva „relicve” care protestează sunt înlăturate. Adjunctei procurorului general al Israelului, Dana Zilber, i s-a luat luna aceasta autoritatea pe care o avea asupra aplicării legii în Cisiordania după ce a încercat să țină în frâu coloniștii. Pregătirea infrastructurii anexării doar se va accelera sub ochii închiși ai administrației Trump. Palestinienii vor avea nevoie de mai mult decât de unitate pentru a rezista noii ordini.

http://www.thenational.ae/opinion/comment/palestinians-will-need-more-than-unity-to-save-them#full

Beznă și haos: viitorul Gazei este întunecat

de Mousa Tawfiq

Fâșia Gaza – la vârsta fragedă de 10 ani, singura viață pe care o cunoaște Mohammed Yasin este una sub asediu și în întuneric. Născut în Gaza în 2006, când Hamas a câștigat alegerile legislative palestiniene, atrăgând sancțiuni și o blocadă aspră din partea Israelului, băiatul s-a obișnuit cu lipsa electricității și cu greutățile economice.

„Nu-mi amintesc o zi în care să nu se întrerupă curentul”, spune Mohammed în timp mama sa aprinde o lumânare pentru el și pentru sora lui.

Mohammed s-a născut după începutul crizei de energie în 2006, când un raid aerian israelian a lovit singura uzină generatoare de electricitate din Gaza. De atunci, uzina a funcționat la capacitate minimă și numai când Fâșia poate cumpăra electricitate de la Egipt și Israel.

„Mă pricep tot mai bine să aprind lumânări și să le lipesc de farfurii cu ajutorul mamei”, spune Mohammed, adăugând că învață foarte bine în ciuda lipsei electricității.

Sora sa, Noor, în vârstă de șase ani, îl întrerupe să îi spună un banc.

„Doi extratereștri au rămas surprinși în timp ce priveau pământul. Știi de ce? Pentru că au văzut luminile din Gaza aprinzându-se și stingându-se în mod repetat,” spune ea, în timp ce râd amândoi.

                                              Mohammed și Noor Yasin

Criza electricității din Gaza a atins apogeul luna trecută, porția de curent electric a gazanilor scăzând de la între 8 și 6 ore (nelegate între ele) cât era în mod obișnuit, la patru, trei sau chiar numai două ore pe zi.

„Viața noastră este în așteptare”

Criza electricității are consecințe dramatice asupra locuitorilor Gazei. Ahmed Abu Salama și-a pierdut libertatea de a se mișca în jurul casei din cauză că nu își mai poate încărca scaunul electric pe rotile.

Abu Salama și prietenii lui au fost loviți de un raid aerian israelian în timp ce se întorceau de la școală în tabăra de refugiați Jabalia în februarie 2008. Abu Salama, care avea 16 ani atunci, a fost singurul supraviețuitor, dar a suferit fracturi craniene severe și o paralizie parțială a mâinii și a piciorului drept. Neputând să primească tratament adecvat în pauperizata Fâșie, sănătatea i s-a deteriorat și acum nu mai poate merge deloc.

Luna trecută, o organizație caritabilă locală i-a oferit lui Abu Salama un scaun pe rotile, lucru care l-a însuflețit. „Când am mers prima dată cu scaunul, am simțit că sunt viu din nou”, spune el cu un zâmbet. „Pot să merg unde vreau, când vreau. Sunt liber iarăși.” Însă cu permanentele întreruperi ale curentului, noua libertate i-a fost răpită lui Abu Salama. Pentru a putea funcționa timp de două ore, scaunul electric trebuie să fie încărcat vreme de șase ore.

„Prefer să rămân acasă decât să risc să rămân fără baterie pe stradă. Mi s-a întâmplat o dată și mi-a fost foarte rușine să rog oamenii să mă ajute. M-ar costa peste 200 de dolari să cumpăr baterii în plus și nu îmi permit.”

Și micile afaceri din Gaza, oricum luptându-se să supraviețuiască blocadei, au fost rău afectate de criza electricității.

Yousef al-Jaro, un tâmplar din cartierul al-Daraj din estul orașului Gaza, spune că acum trebuie să își închidă atelierul în cea mai mare parte a zilei, deoarece toată munca sa se bazează pe instrumente electrice.

Harnicul tâmplar spune cu mândrie că înainte deschidea magazinul la 7:30 dimineața și niciodată nu închidea înainte de 7:30 seara, dar în condițiile actuale abia poate să muncească. Mohammed al-Jaro, fiul de 24 de ani al lui Yousef, lucrează de șapte ani împreună cu tatăl său și spune că niciodată nu și-a văzut tatăl atât de deprimat și frustrat.

„Am șapte surori și un frate. Responsabilitățile tatălui meu sunt tot mai mari și noi încercăm cum putem să-l ajutăm să depășească situația”, spune el.

După ce soarele apune, o pătură de întuneric acoperă Fâșia Gaza, nicio lumină nu strălucește pe stradă. Disperați să se încălzească, oamenii pot fi văzuți adunându-se în jurul micuțelor focuri improvizate.

O soluție temporară

La începutul săptămânii care a trecut, Qatarul a donat 12 milioane de dolari pentru a se cumpăra combustibil pentru uzina Gazei, ușurând criza și furnizând în jur de șase ore de electricitate pe zi. Deși oferă un respiro binevenit, se estimează că va oferi curent electric enclavei pentru trei luni de zile.

Locuitorii din Gaza se așteaptă ca la sfârșitul acestor trei luni, criza să se înăsprească din nou, mulți spun că este doar o soluție temporară pentru a potoli mânia celor două milioane de oameni din Gaza care suferă din cauza lipsei electricității.

Gaza are o nevoie de 450-500 de megawați (MW) pe zi, dar abia dacă primește o treime din acest necesar. În jur de 30 de MW sunt produși de singura sa uzină deteriorată, alți 30 de MW sunt importați din Egipt și 120 de MW sunt furnizați de Israel.

Autoritatea Palestiniană, care plătește pentru energia furnizată de Israel și Egipt, în mod normal transferă combustibilul în Gaza și îl scutește de majoritatea taxelor. Dar din cauza propriilor constrângeri financiare, nu mai compensează toate taxele, înfuriind mișcarea Hamas.

Nevoia mare de energie electrică, temperatura scăzând până la patru grade în timpul iernii, a împins tot mai mulți oameni să folosească radiatoare și sisteme de încălzire electrice. Acest lucru a contribuit și el la criza actuală.

Purtătorul de cuvânt al mișcării Hamas, Fawzi Barhoum, a spus că Hamas este deschisă la soluții și a acuzat Autoritatea Palestiniană că se folosește de criză pentru a „vătăma imaginea mișcării Hamas și pentru a sancționa oamenii din Gaza.”

Alternative scumpe

Vreme de ani de zile, gazanii au încercat să găsească modalități de a face față permanentelor întreruperi ale energiei electrice, folosind generatoare mici, dar majoritatea locuitorilor Fâșiei nu își permit să lase să meargă aceste generatoare diesel timp de 20 de ore pe zi.

Sufian Ahmed deține un generator mare în vestul orașului Gaza și îl conectează la multe case din zonă. Pentru ca o familie să se conecteze la generator, trebuie să plătească în avans 50 de dolari, bani pe care nu multe familii și-i permit.

„Unele familii plătesc 20 de dolari pe lună, iar altele plătesc 150. Unii oameni folosesc generatorul de electricitate doar pentru a se uita la televizor și a aprinde luminile, în timp ce alții îl folosesc pentru toate aparatele electrice.

Ahmed și alții ca el știu că serviciul pe care îl oferă este scump, dar justifică acest lucru prin prețul ridicat al combustibilului.

„În zilele obișnuite, când oamenii primesc opt ore de electricitate de la uzina Gazei, plătesc 400$ pe zi doar pentru combustibilul generatorului pentru a furniza oamenilor electricitate în restul zilei. Dar în situația de acum, oamenii primesc trei ore de curent electric, așa că plătesc 530$.”

Alții folosesc panouri solare pentru nevoile electrice; acestea sunt mai ecologice decât generatoarele, dar mult mai scumpe.

„Costă 2.600 de dolari să îți instalezi acasă panouri solare și în plus, în fiecare an trebuie să cumperi baterii noi, care costă 200 de dolari”, spune Jamad al-Banna, inginer electric.

Acestea sunt soluții scumpe și temporare pe care le folosesc oamenii din Gaza în timp ce speră la o rezolvare permanentă a constantelor întreruperi ale curentului electric și la un viitor mai puțin întunecat.

Adevărul despre criza de electricitate din Gaza

de Motasem A. Dalloul

Mii de palestinieni din Gaza asediată au luat străzile cu asalt de mai multe ori în ultimele săptămâni pentru a protesta împotriva lipsei severe de electricitate ce le afectează fiecare aspect al vieții; nici măcar spitalele, școlile și incubatoarele pentru nou-născuți nu sunt scutite.

Este nevoie de electricitate pe întreg parcursul anului, dar iarna este de o importanță vitală. Iarna se face foarte frig în Gaza și încă sunt foarte mulți palestinieni în acest teritoriu care au rămas cu casele nereconstruite la mai bine de doi ani de când acestea au fost distruse de ultima ofensivă israeliană din 2014. Zeci de mii de case au fost distruse de forțele armate israeliene, la fel și infrastructura enclavei, inclusiv uzina electrică, stația de purificare a apei și instalațiile de canalizare.

Acum două săptămâni, un nou-născut a murit de frig; părinții lui pur și simplu nu au putut să facă suficient de cald în casă încât să-l salveze. În cel mai bun caz, palestinienii din Fâșie primesc patru ore de electricitate pe zi; în unele zile sunt numai două ore.

Așa că, oamenii din Gaza au tot dreptul să iasă în stradă să protesteze. Nimeni nu le neagă dreptul de a demonstra și de a-și exprima furia în fața lumii. Însă, există o problemă atunci când suferința oamenilor este folosită ca scuză pentru a se lansa o campanie împotriva serviciilor de securitate din Gaza conduse de Hamas – urmată de alte atacuri verbale și în mass-media la adresa mișcării de rezistență. Campania împotriva mișcării Hamas implică toate facțiunile palestiniene seculare și de stânga și oficialii Autorității Palestiniene, inclusiv președintele Mahmoud Abbas și prim-ministrul Rami Hamadallah. Până și coordonatorul special pentru procesul de pace din Orientul Mijlociu, Nickolay Mladenov, a criticat mișcarea. Oficialii israelieni, care sunt principala cauză pentru criza electricității, au păstrat tăcerea.

                      Palestinienii din Gaza protestează din cauza lipsei electricității

Câteva clarificări se impun pentru a înțelege ce se întâmplă în Fâșia Gaza, care, până la urmă, se află sub o blocadă impusă de Israel ce durează de zece ani.

Cine este cu adevărat de vină pentru criza de electricitate? Fără îndoială, autoritățile ocupației israeliene, care au asediat Gaza de la mijlocul lui 2007. De fapt, blocada maritimă, terestră și aeriană a început în 2006, când Hamas a câștigat alegerile parlamentare și a încercat să formeze un guvern. În acel an, Israelul și comunitatea internațională, care rugaseră câteva state arabe să pună presiune pe Hamas pentru a lua parte la alegeri, au respins rezultatul când mișcarea islamică a câștigat.

Când Autoritatea Palestiniană cu sediul în Ramallah condusă de Abbas și susținută de Israel și de Vest a alungat mișcarea Hamas din Cisiordania ocupată, blocada a fost ridicată. Însă, când o facțiune din cadrul mișcării Fatah a lui Abbas, condusă de Mohammed Dahlan și sprijinită financiar de Israel și SUA, a încercat să răstoarne regimul Hamas din Gaza și a fost înfrântă în iunie 2007, asediul Gazei a fost prelungit și înăsprit de către Israel, comunitatea internațională și Egipt. Acest lucru a afectat toate aspectele vieții: medicamente, alimente, apă, materiale de construcții, electricitate, industrie, combustibili, vehicule, pescuit; totul. Palestinienii au fost împiedicați să intre și să părăsească teritoriul, în timp ce importurile și exporturile sunt controlate cu strictețe de Israel.

Mai mult, incursiunile militare regulate ale Israelului – și cele trei ofensive majore din 2007 până acum – au distrus infrastructura, inclusiv singura uzină generatoare de electricitate a Gazei.

Care este rolul lui Hamas în criză? Hamas este o mișcare de rezistență; Palestina, unii oameni par să uite, se află sub o brutală ocupație militară. Legea internațională le dă oamenilor aflați sub ocupație dreptul de a rezista acelei ocupații prin toate mijloacele disponibile; aceasta este legea. Cu toate acestea, deși Hamas a folosit în trecut atacurile sinucigașe cu bombă – operațiunile de tip „martiriu” – astfel de atacuri nu au mai avut loc de când s-a impus blocada. Într-adevăr, de când a câștigat alegerile în 2006, Hamas nu a întreprins nicio operațiune militară împotriva forțelor de ocupație dincolo de Fâșia Gaza. Sigur, a opus rezistență ofensivelor militare israeliene îndreptate împotriva civililor palestinieni din Gaza. Conducerea mișcării a oferit de mai multe ori Israelului un armistițiu pe termen-lung, pe care acesta l-a refuzat.

Hamas crede în tranziția democratică a puterii și a garantat acceptarea rezultatului oricăror noi alegeri în cazul în care comunitatea internațională garantează că acestea vor fi libere și corecte, așa cum au fost în 2006. Nu este dispusă însă, să renunțe de bună voie la guvernarea sa de facto a Fâșiei Gaza fără existența unei astfel de garanții; legitimitatea sa este, până la urmă, mai puternică decât cea a lui Mahmoud Abbas, al cărui mandat trebuia să ia sfârșit în 2009.

Este evident că Israelul se folosește de facțiunile palestiniene seculare și de stânga pentru a da vina pe Hamas pentru asediul israelian și crizele asociate acestuia; divizează și cucerește este o tactică veche colonialistă. Criza electricității este legată în mod direct de blocadă și totuși facțiunile se întorc împotriva mișcării Hamas, care nu a respins propunerile pentru a rezolva problema.

În plus, ca putere ocupatoare, Israelul are o responsabilitate morală și prevăzută prin lege de a avea grijă de populația ce trăiește sub ocupația sa; legal, asta li se aplică palestinienilor din Gaza ocupată în aceeași măsură în care li se aplică palestinienilor din Cisiordania ocupată. Chiar dacă Autoritatea Palestiniană nu poate plăti pentru ea, Israelul are datoria de a furniza electricitate oamenilor din Gaza, așa cum face în Cisiordania. Guvernul israelian ar putea amenința că taie furnizarea de electricitate în Cisiordania în scopuri politice dar nu o face. Însă, în ceea ce privește Fâșia Gaza, Israelul își menține ocupația (controlându-i toate granițele și blocându-i spațiul maritim și aerian) și totuși refuză să își accepte responsabilitățile pe care legea le prevede pentru puterea ocupatoare. Cum poate fi de vină Hamas pentru asta?

Câteva țări, inclusiv Qatar, Emiratele Arabe și Turcia, au propus să rezolve criza electricității din Gaza pe cheltuiala lor, dar Autoritatea Palestiniană condusă de Mahmoud Abbas a refuzat această soluție, la porunca Israelului. Deși niciun oficial al guvernului israelian nu a comentat agitația din Gaza, este clar că se fac eforturi pentru a întărâta opinia publică împotriva mișcării Hamas, care a fost scopul israelienilor, al lui Abbas, al Autorității Palestiniene și al comunității internaționale încă din 2007.

În ciuda tuturor acestor lucruri, serviciile de securitate din Gaza au făcut din mica enclavă unul dintre cele mai sigure spații civice pentru cetățenii acesteia (cu excepția incursiunilor și ofensivelor israeliene); nimeni din Gaza, inclusiv oficialii Fatah, nu poate nega asta dacă este sincer. Ca rezultat, a se întoarce împotriva mișcării Hamas este aproape un tabu pentru majoritatea palestinienilor din Gaza, care au trăit în nesiguranță vreme de ani de zile sub serviciile de securitate ale Fatah și PA. Cele 18 luni înainte ca Hamas să preia întregul control asupra Gazei sunt imposibil de uitat de către gazani.

Se pare că nu a fost nevoie decât ca doi jurnaliști să fie atinși și câțiva protestatari să fie reținuți de serviciile de securitate pentru ca seculariștii și stângiștii să își verse mânia pe Hamas, când de fapt această furie ar trebui să fie îndreptată către Israel. În schimb, au acuzat mișcarea islamică de suprimarea libertății de mișcare și expresie. Faptul că trimisul special al Națiunilor Unite pentru procesul de pace în Orientul Mijlociu a căzut în plasa acestei campanii false este rușinos. Nickolay Mladenov și facțiunile palestiniene ar fi trebuit să abordeze problema care i-a împins pe oameni să demonstreze și să o rezolve exercitând presiune asupra autorităților de ocupație israeliene, nu să folosească o încălcare minoră a drepturilor civice de către Hamas și serviciile sale de securitate pentru a face o problemă majoră din asta uitând problema reală – ocupația și blocada israeliană.

Nedreptatea demonstrată de comunitatea internațională – inclusiv de UN – și de facțiunile palestiniene este cea care nu are legitimitate în ochii palestinienilor obișnuiți; lucrul acesta a fost demonstrat de rezultatul alegerilor din 2006  și i-a făcut pe israelieni, pe PA și pe cei din Vest să se teamă de noi alegeri. Așa că hai să nu ne batem joc de palestinienii din Gaza relatând non-povești în timp ce ignorăm crizele reale și pe cei care sunt responsabili pentru ele. Există o criză umanitară în Fâșia Gaza, iar de vină e Israelul și blocada sa, nu Hamas. Hai să nu uităm asta.

https://www.middleeastmonitor.com/20170114-the-reality-of-the-electricity-crisis-in-gaza/

La douăzeci și nouă de ani, Hamas s-a maturizat

de dr. Daud Abdullah

Aniversările reprezintă de obicei un moment propice atât pentru sărbătoare cât și pentru autoreflecție. Este și cazul celei de-a douăzeci și noua aniversare a Mișcării Islamice de Rezistență (HAMAS). În ciuda multelor obstacole, inclusiv asasinarea liderilor săi fondatori de către Israel, mișcarea a devenit una dintre cele mai formidabile forțe politice din Palestina.

Pe măsură ce se apropie de al treilea deceniu, rămâne totuși o prăpastie uriașă între idealurile sale și realitățile de astăzi. Ocuparea și confiscarea pământului de către Israel continuă nestingherită. La fel și detențiile, torturările și uciderile extrajudiciare ale palestinienilor ce se petrec aproape în fiecare zi. La fel și încercările statului Zionist de a schimba caracterul Ierusalimului ocupat.

Nedescurajată de toate acestea, Hamas a rămas, spre meritul său, dedicată aceluiași țel proclamat în decembrie 1987, de a elibera Palestina ocupată. Acestea fiind spuse, niciuna dintre realizările sale nu poate eclipsa ori ascunde enormele dificultăți cu care se confruntă mișcarea naționala palestiniană mai largă. În ultimii zece ani nu s-a făcut niciun pas înspre atât de întârziata reformare a Organizației pentru Eliberarea Palestinei (PLO). Lucru care este puțin probabil să se întâmple în viitor dacă cea mai mare facțiune a sa – seculara Fatah – nu își rezolvă problemele interne și nu se reconciliază cu Hamas, care după 29 de ani încă nu a devenit un membru al PLO cu drepturi depline.

După cum se prezintă lucrurile, lupta pentru conducerea Fatah nu mai este o simplă problemă internă. O solicitare din partea Cvartetului Arab – Egipt, Arabia Saudită, Iordania și Emiratele Arabe Unite – ca președintele Mahmoud Abbas să-l reprimească pe fostul său consilier Mohammed Dahlan în rândurile Fatah a fost respinsă categoric. De la respingerea propunerii Cvartetului, Abbas a fost efectiv marginalizat.

Lupta tot mai aprigă din interiorul Fatah pare că a lucrat în avantajul mișcării Hamas. Ambele părți aflate în conflict și-au abandonat ostilitatea față de mișcarea islamistă și au adoptat ceea ce poate fi descris cel mai bine ca principiul „dușmanul dușmanului meu este prietenul meu.”

În vreme ce facțiunea lui Abbas din cadrul Fatah a invitat-o pe Hamas la recenta cea de Șaptea Conferință și le-a permis reprezentanților acesteia să ia cuvântul la ceremonia de deschidere, Dahlan a egalat gestul recunoscând public că Hamas „a fost supusă opresiunii în Gaza” și că „Fatah ar fi trebuit să accepte rezultatele alegerilor din 2006 și să-i ofere puterea [lui Hamas].”

Oricât ar putea fi privit acest lucru ca o apărare a pozițiilor sale din trecut, Hamas nu ar trebui să privească aceste schimbări de atitudini ca pe un motiv de a sărbători și a se mândri. Negrăbindu-se să emită judecăți, trebuie să se lămurească dacă aceste deschideri sunt sincere sau sunt motivate de faptul că Abbas se simte amenințat.

Acum 13 ani, răposatul președinte Yasser Arafat a fost forțat să îl numească pe Abbas prim-ministru în circumstanțe similare. Autocratul Arafat a încercat până în ultima clipă să-i limiteze puterile. A încercat, fără succes, chiar să introducă o clauză care să îi ofere ultimul cuvânt asupra numirilor cabinetului.

Această lovitură împotriva lui Arafat a fost instigată de inamicul său de odinioară, Ariel Sharon, care era atunci noul prim-ministru al Israelului. Sharon a convins administrația Bush că liderul palestinian se opunea reformelor cerute de „planul american”. Elliot Abrams își amintește că după ce înțelegerea a fost făcută și Abbas a fost instalat în funcția de prim-ministru, George W. Bush l-a sunat pe președintele egiptean Mubarak, pe regele Abdullah al Iordaniei și pe prințul moștenitor Abdullah al Arabiei Saudite să îi informeze că „planul american” va fi dezvăluit și că are nevoie de ajutor acum că Arafat nu îi mai stătea în cale. El a pretins că instalarea unui prim-ministru palestinian credibil cu puteri reale – Abbas – era o condiție necesară pentru dezvăluirea „planului american” privind statul palestinian.

Așa cum știm acum, planul lui Bush era o escrocherie diplomatică și visul unui stat palestinian a rămas neîmplinit. Chiar și cu puteri prezidențiale, Abbas nu a reușit nici măcar să împiedice valul de expansiune israeliană a coloniilor pe pământ palestinian, ce să mai vorbim de stabilirea unui stat funcțional. Încercările curente de a-l izola și marginaliza politic amintesc de ceea ce i s-a făcut lui Arafat. Repet, circumstanțele sunt izbitor de similare.

Totuși, în loc să folosească aceste evoluții tulburătoare pentru a marca rapid puncte politice este important ca Hamas să folosească ocazia celei de-a douăzeci și noua aniversare pentru a iniția un dialog pe termen lung. După toate sacrificiile martirilor și suporterilor săi trebuie să demonstreze că s-a maturizat cu adevărat asigurând predominanța intereselor naționale față de cele ale mișcării.

Așa cum a muncit pentru a păstra speranțele și aspirațiile unei întregi generații, Hamas trebuie să facă un pas mai departe și să muncească pentru a obține unitate națională, reforme instituționale și capacități îmbunătățite de a pune capăt ocupației israeliene.

O declarație a mișcării pentru a marca aniversarea cu numărul 29 i-a reafirmat devotamentul față de aceste țeluri. A accentuat că oricât ar prețui unitatea, includerea și valorile democratice, nu este pregătită să își compromită credințele fundamentale sau țelurile pe care și le-a propus în decembrie 1987.

Împlinind vârsta de 29 de ani, Hamas trebuie să meargă acum mai departe de nevoile supraviețuirii și să se concentreze pe scopurile strategice ale fondatorilor săi. Măcar atât merită din partea succesorilor cei care și-au dat viețile pentru cauză.

https://www.middleeastmonitor.com/20161216-at-twenty-nine-hamas-has-come-of-age/

Hai să v-o spun pe aia dreaptă: Gaza este un uriaș lagăr de concentrare

de Amira Hass

Introducere de Julie Poucher Harbin: Primăvara trecută, Amira Hass, corespondent pentru ziarul Haaretz, a vorbit în cadrul Forum for Scholars and Publics la Universitatea Duke. Hass, cetățean israelian care a primit numeroase premii pentru reportajele sale, scrie despre regiune de la începutul anilor 90. A trăit în Gaza vreme de trei ani și în prezent locuiește în Ramallah, Cisiordania. Născută în Ierusalim, a studiat la Universitatea Ebraică și a scris cunoscuta carte Drinking the Sea at Gaza: Days and Nights in a Land Under Siege precum și introducerea și epilogul jurnalului mamei sale, supraviețuitoare a lagărului de concentrare Bergen Belsen.

A ținut două prelegeri publice la Universitatea Duke – „Ocupația israeliană și opoziția evreiască-israeliană” și „Relatând din Ramallah: un evreu israelian într-un teritoriu ocupat” – și a avut și ocazia să stea de vorbă cu studenții.

Hass declară că este conștientă de „contradicția dintre a scrie despre ocupație” și în același timp „a profita” de ocupație ca israelian.

„Este o contradicție constantă în viața mea. Este o recunoaștere amară a unui privilegiu și a unei contradicții”, a afirmat ea, în timpul unei prelegeri. „E cu atât mai amar atunci când vorbesc despre Gaza”.

Mai jos sunt câteva fragmente din conferința publică „Relatând din Ramallah” din martie 2015.

Hass despre libertatea de mișcare în Teritoriile Ocupate: un lagăr de concentrare?

Când mă gândesc la toți prietenii mei din Gaza...și nu doar la prietenii mei...care nu au ieșit din Fâșia Gaza în ultimii 20 de ani...sunt privați de atât de multe lucruri fundamentale, deoarece Israelul îi văduvește de pace, de dreptul elementar al libertății de mișcare.

Nu vorbesc despre hrană. Nu vorbesc nici măcar de situația apei din Gaza, care este groaznică și dezastruoasă. Vorbesc despre nevoia esențială a oamenilor de a se deplasa, de a se mișca, de a vedea alte locuri, de a avea posibilitatea de a-și face planuri și posibilitatea de a fi spontani. Palestinienii sunt lipsiți de toate lucrurile astea.

În realitate, Gaza a devenit – am să fiu directă – un uriaș lagăr de concentrare pentru 1.800.000 (n.t. 2.000.000 în 2016) de oameni. Asta nu e o noutate. Și asta nu a început, așa cum cred unii, cu ascensiunea mișcării Hamas, Hamas fiind aleasă în 2006, sau cu preluarea aparatului și agențiilor de securitate din Gaza de către Hamas în 2007, după scurtul război civil. Putem să refacem pașii și să îi identificăm începutul și acesta este 15 ianuarie 1991 – cu mult înainte de Oslo, cu mult înainte de Madrid, și, desigur, cu mult înaintea atacurilor sinucigașe din orașele israeliene și împotriva civililor israelieni.

Această politică de sigilare a Gazei, de ermetizare și izolare, de transformare a gazanilor în prizonieri, prizonieri de facto, a început atunci. Am scris mult despre asta, dar știu că întotdeauna surprinde.

În 1991 Israelul a inițiat o politică pe care o putem compara cu vechiul sistem din Africa de Sud. Israelul a început să-i oblige pe palestinieni să aibă un permis pentru a se deplasa dintr-un loc în altul în interiorul țării. Până în 1991, Israelul recunoscuse, mai mult sau mai puțin, dreptul palestinienilor la libertatea de mișcare. L-a recunoscut pentru motivele proprii, pentru scopurile proprii, dar realitatea era că palestinienii se bucurau de o libertate de mișcare relativ normală în interiorul țării pe care guvernul israelian o controla deja începând cu 1967 – de la râu până la mare.

Sigur că libertatea de mișcare a evreilor era mult mai mare decât a palestinienilor. Dar totuși, palestinienii se puteau deplasa – și oamenii uită asta acum – cu mașinile lor, și puteau merge din Gaza în nordul Israelului și în Cisiordania și se puteau căsători și trăi în Cisiordania. Chiar și mulți oameni pe care îi știu: muncitori care au devenit subfurnizori, care au deschis afaceri comune împreună cu israelieni în interiorul Israelului.

În anii 90 oamenii au început să înțeleagă cât este de importantă libertatea de mișcare pentru dezvoltarea umană și dezvoltarea colectivă.

Până în 1991, Gaza și Cisiordania erau teritorii ocupate, dar Israelul respecta dreptul de mișcare al palestinienilor cu excepția câtorva, de cele mai multe ori din motive politice – oamenii care se aflau în arest la domiciliu, care aveau interdicție de a părăsi orașul, etc. Dar întreaga populație palestiniană a Cisiordaniei și a Gazei avea libertate de mișcare.

Din 1991 până acum, situația s-a schimbat. Dreptul de mișcare al tuturor palestinienilor nu este respectat, mai puțin câteva excepții, mai puțin câteva categorii. În perioade diferite sunt cifre diferite și categorii diferite, dar regula este aceasta. Fără libertate de mișcare pentru palestinieni. Din când în când, Israelul face schimbări – eu o numesc politica caprei. Introduci în viețile oamenilor multe dificultăți și apoi, ca gest de „bunăvoință”, înlături una dintre dificultăți atunci când vrei. Dar este privită ca o favoare acordată, nu ca un drept și nu ca o politică. În acest sens, nu există prea mare diferență între Gaza și Cisiordania. Nu doar că Israelul i-a privat pe palestinieni de libertatea de mișcare și acum, începând cu 1991, îl obligă pe fiecare palestinian să solicite permisiunea de a părăsi Gaza pentru a merge în Cisiordania sau în Israel sau de a părăsi Cisiordania pentru a merge în Israel sau în Gaza. Dar trebuie să ceri permisiunea. Și ea ți se poate oferi sau nu.

A început, de fapt, să izoleze ambele societăți. La început nu era vizibil. Separarea Gazei de Cisiordania nu a fost vizibilă imediat, dar a devenit odată cu inițierea procesului Oslo și cu stabilirea Autorității Palestiniene (PA). O stipulare fundamentală, una dintre cele două cu efect pozitiv pentru palestinieni ca urmare a procesului Oslo este că Fâșia Gaza și Cisiordania sunt considerate de ambele părți o singură unitate teritorială și geografică. Acesta este fundamentul soluției celor două state.

...Așa că, dacă aș vrea să rezum realitatea Gazei, aș face-o în felul următor: este o uriașă închisoare, este un imens lagăr de concentrare, este un plan israelian premeditat, preconceput și proiectat pentru a separa Gaza de Cisiordania. Lucru pe care l-a realizat cu succes de-a lungul anilor, dar poate mai ales din cauza schimbărilor din lumea arabă, și a dezamăgirii, și a faptului că lumea arabă nu s-a deschis Gazei așa cum s-a deschis Hamas primăverii arabe. Și, inclusiv din cauză că Egiptul nu le permite gazanilor să plece. A închis granița gazano-egipteană.

Iar între timp, oamenii sunt prizonieri. Oamenii nu au posibilitatea de a-și exprima capacitățile umane care sunt atât de dependente de libertatea de mișcare. Dacă e să reproduc spusele prietenilor mei din Gaza – aceștia simt că nu au niciun control asupra vieții lor din cauza lipsei libertății de mișcare. Oameni care sunt educați, foarte creativi, care au multe idei despre viața lor și despre copiii lor, se simt complet încătușați și incapabili să-și modeleze viața așa cum doresc. Nu au posibilitatea de a decide ce vor face a doua zi.

Răspuns la o întrebare a unui locuitor din Durham dacă nu cumva a compara Gaza cu un lagăr de concentrare „este cam mult”:

Am folosit în mod intenționat termenul. De obicei nu îl folosesc. Folosesc termenul „cel mai mare centru de detenție”. Dar acum am vrut să folosesc acest termen. Dacă separi termenul de istorie, atunci este, este un lagăr în care oamenii sunt concentrați. Sigur că nu duce la exterminare. Nu duce la Auschwitz. Dar este un uriaș lagăr în care oamenii sunt concentrați și din care nu pot pleca și în care alți oameni nu au voie să intre. Și cred că trebuie să ne disociem, pentru a fi capabili să învățăm, trebuie să ne separăm de asocierile pe care le avem cu holocaustul – așa încât să nu cădem sub dictatura memoriei și a istoriei noastre, sub dictatura holocastului, atunci când folosim termenii. Avem dreptul să modelăm termenii, avem dreptul să modelăm asocierea cu istoria nazismului și să îi adaptăm conținutului pe care îl reflectă. Eu nu spun că este Auschwitz. Dacă aș fi spus că este Auschwitz, dacă aș fi spus gulaguri, aș fi folosit terminologia greșită. Dar este un lagăr, un imens lagăr în care oamenii sunt concentrați. Trebuie, de asemenea, să eliberăm metaforele din sclavia comparațiilor.

Hass în legătură cu separarea Gazei și a Cisiordaniei: un plan israelian?

Gaza și Cisiordania, chiar dacă în realitate sunt separate geografic, în alte sensuri sunt o singură unitate și așa ar trebui să fie tratate de ambele părți. Și de aceea Autoritatea Palestiniană și ministerele sale au început să unifice politicile din Gaza și Cisiordania. Planul ar trebui să fie același, lucru care nu s-a întâmplat înainte deoarece Gaza s-a aflat sub guvernare egipteană și Cisiordania s-a aflat sub guvernare iordaniană înainte de 1967. Așa că palestinienii au avut un scop de a omogeniza pe cât posibil Gaza și Cisiordania. Personalul administrativ lucra și pentru Gaza și pentru Cisiordania, și multe altele. Dar în realitate, practicile israeliene, practicile militare israeliene, au făcut totul pentru a separa Gaza de Cisiordania și pentru a nu permite amestecarea societății gazane în Cisiordania.

Există multe astfel de exemple despre cum au făcut-o, dar voi menționa doar două care arată, care demonstrează că a existat un plan. Nu a fost ceva ad hoc, nu a fost o reacție la ceva, ci a fost un plan israelian.

Din cauza sistemului permiselor ce a început să se dezvolte în 1991, palestinienii care obișnuiau să meargă din Gaza în Cisiordania au început să observe că nu primeau permise pentru a studia în Cisiordania. Înainte de 1991, erau sute dacă nu mii de gazani care studiau cu regularitate în universitățile din Cisiordania, însă, după 1991, cifrele au început să scadă. Și universitățile au început să înțeleagă că se confruntă cu probleme. Au studenți înscriși care obțin permis pentru un semestru, se duc acasă în vacanță și apoi nu mai primesc permisul de a-și continua studiile. S-a creat multă confuzie.

Discuțiile dintre PA și israelieni – în loc să se concentreze pe înaintarea către negocierile statusului final, etc, perioada Oslo, au rămas la stadiul de discuții nesfârșite și implorări către israelieni pentru a le permite studenților să se întoarcă la universitățile din Cisiordania. Și, din când în când, israelienii impuneau ceea ce se numește o blocadă foarte strictă, în care toate permisele existente erau revocate și oamenii erau siliți fie să se întoarcă în Gaza din Cisiordania din cauză că permisele nu mai erau valabile, fie să rămână ilegal în Cisiordania, fie nu mai puteau ieși să muncească în afara Cisiordaniei. Acest lucru a schimbat întreaga demografie a universităților palestiniene din Cisiordania. Nu mai există gazani acolo. Dacă există acum un gazan sau doi, este un miracol. Doar prin wasta (nepotism, influență) se poate afla un gazan acolo. Excluderea studenților și a profesorilor gazani din Cisiordania este un semn că Israelul a avut o viziune.

O altă dovadă în acest sens ne duce către registrul populației. Israelul controlează registrul populației palestiniene. Fiecare palestinian nou-născut trebuie să fie înregistrat în computerele ministerului israelian de interne. Toate detaliile nu sunt importante, dar un palestinian născut în Teritoriile Ocupate care nu este înregistrat în computerul Israelului nu există. Există copii ai căror părinți nu au reușit să-i înregistreze la timp și aceștia nu au documente de identitate. Nu e vorba că ar fi emigrat din altă parte – ei sunt acolo, sunt născuți acolo, dar nu au aprobare israeliană cum că ar exista, așa că nu există. Dacă Israelul spune că nu exiști, nu exiști. Asta înseamnă că nu pot locui departe de casă, că nu își pot nici măcar deschide un cont bancar în cadrul teritoriului guvernat de PA, nu pot avea permise auto. Oslo nu a schimbat asta, dar i-a dat Autorității Palestiniene posibilitatea de a înregistra schimbarea adresei. Deci, oficialii palestinieni au voie să schimbe adresa rezidenților palestinieni – de exemplu, cineva se mută din Nablus în Ramallah, palestinienii îl înregistrează și apoi transmit schimbarea israelienilor și israelienii trebuie doar să o aprobe. Nu au drept de veto, trebuie doar să o înregistreze, să o omologheze cumva, dar trebuie să o facă.

Deci, același lucru ar trebui să fie valabil pentru oamenii care se mută din Gaza în Cisiordania și mulți s-au mutat deja, înainte, sau au vrut să se mute din Gaza în Cisiordania. Deci, pentru a obține un permis, trebuie să-și schimbe adresa. Știu că birocrația asta e foarte obositoare, dar este important de înțeles complexitatea acestei birocrații pentru a înțelege violența acestei birocrații. În primii ani de proces Oslo, palestinienii au descoperit că israelienii refuzau să ratifice orice schimbare de adresă din Gaza în Cisiordania. Din Cisiordania în Gaza e ok, dar invers nu.

Sigur că israelienii s-au gândit că gazanii vor da năvală în Cisiordania. Dar nu este adevărat. Gazanii sunt foarte patrioți și legați de Fâșia lor și dacă ar avea libertate de mișcare nu ar avea nevoie să meargă și să se mute în Cisiordania. E ca și când te-ai fi născut în Brooklyn și cineva nu ți-ar da voie să te muți în Carolina de Nord. Sau să te considere ilegal în Carolina de Nord odată ce te-ai fi mutat acolo. Și asta e situația acum. Dacă Israelul nu ratifică această schimbare de adresă, oamenii pe a căror carte de identitate încă scrie „Gaza” sunt considerați de Israel rezidenți temporari ilegali în Cisiordania. Această tendință a luat amploare odată cu 1993 și s-a petrecut gradual. Nu e o politică implementată într-o zi, nu s-a dat într-o zi un ordin și gata, israelienii nici măcar nu recunosc că este politica lor. O descoperi în practică. Ei nu o recunosc, nu recunosc nici în scris că această practică violează acordurile de la Oslo. Nu, este doar practică. Deci, acesta este încă un fapt care demonstrează intențiile israeliene.

Pentru a dejuca această politică israeliană a sistemului de trecere și necesitatea de a obține permise pentru a merge din Gaza în Cisiordania, oamenii au găsit tot felul de trucuri. Știu studenți care s-au furișat din Gaza în camioane pline cu cartofi.

La un moment dat, unul dintre tinerii mei prieteni ce locuia în tabăra de refugiați Rafaa, m-a rugat să-l transport pe ascuns cu mașina mea. Aveam plăcuțe de înmatriculare false (de Gaza) și conduceam cu ele. M-a rugat să-l scot din Gaza, dar a trebuit să-l refuz pentru că știam că va fi descoperit. Mașina mea a fost verificată.

Erau și alte modalități. Una dintre ele presupunea să ieși din Gaza pe la punctul de control Rafaa, să te duci în Iordania și apoi să intri în Cisiordania pe podul Allenby. Asta au făcut palestinienii timp de ani de zile.

În 1996 sau 97, fără niciun fel de decret, ordin militar, nimic, israelienii le-au interzis gazanilor să mai intre în Cisiordania pe podul Allenby. Se întâmplau deja atacuri sinucigașe, dar asta era ca urmare a politicii graduale a izolării Gazei de Cisiordania. Puteți s-o auziți și în declarațiile israelienilor. Spre deosebire de ceea ce cred oamenii, Gaza nu a făcut parte niciodată dintr-o ecuație mai largă pe care au avut-o în minte israelienii de la început. Imediat după războiul din 1967 și în anii 70 și începutul anilor 80, israelienii încă mai sperau să golească Gaza de refugiații săi palestinieni și să o anexeze Israelului. Era un plan ce li se părea posibil.

Au crezut că îi pot convinge pe refugiați să se mute în Sinai, de exemplu, și pe câțiva refugiați, în anii 70, i-au direcționat să se mute în Cisiordania. La începutul anilor 70 israelienii încă încercau să-i convingă pe palestinienii din Gaza să se mute în Cisiordania. Știu că în mai multe tabere de refugiați au fost oameni care în 1948 s-au aflat în taberele de refugiați din Gaza și au acceptat oferta de a se muta în Cisiordania după 1967, dar aceștia erau puțini. Majoritatea au preferat să rămână și au refuzat să meargă în Sinai sau oriunde altundeva. Și treptat, odată cu anii 80, israelienii au trebuit să renunțe la ideea de a anexa o Gaza golită, care să aibă doar locuitorii săi inițiali, cei din 1948.

Hass despre viziunea israeliană asupra Gazei:

Apoi lucrurile au început să se schimbe odată cu expansiunea coloniilor din Cisiordania. Au început să se inverseze – Gaza să fie separată, de capul ei, și să păstrăm Cisiordania pentru Israel, și-au zis israelienii. La vremea respectivă sigur că nu era posibil. Palestinienii nu au dispărut din Cisiordania, dar politicienii israelieni absolut niciodată nu au vorbit despre o soluție care să cuprindă Gaza și Cisiordania. Dimpotrivă, în 1993, când se anunțase deja procesul Oslo, a avut loc un soi de întâlnire pentru pace în Spania, unde au participat Yasser Arafat și Șimon Peres (ministru de externe la vremea aceea).

Aceste lucruri au apărut în Haaretz și Peres afirma că viziunea sa presupunea ca:

* statul palestinian să fie Gaza și Cisiordania, palestinienii să fie conectați la parlamentul iordanian.

* coloniștii israelieni să fie conectați la Knesset.

* coloniștii și palestinienii să aibă interese similare în protejarea mediului, a apei, etc și poate chiar să aibă un parlament comun pentru afacerile interne.

Aceasta era, mai mult sau mai puțin, viziunea sa...Oricum, în 1995, i-a făcut această ofertă lui Arafat, de a declara un stat în Gaza. Arafat a refuzat.

Într-un mod straniu, ceea ce vedem, ceea ce s-a întâmplat în 2007 este că Hamas și Mahmoud Abbas au implementat de fapt vechiul plan de a transforma Gaza într-un stat separat. Dar nu a fost dintr-un determinism. Deoarece vedem că deși Hamas și Fatah au participat într-un mod ignorant sau intenționat, acest plan era separarea Gazei de Cisiordania.

Populația generală nu vrea să fie separată. Și ceea ce se întâmplă acum este o luptă împotriva determinismului și împotriva planului israelian. Nu știu cum se va sfârși această luptă dar...guvernul de reconciliere este un exemplu al încercării distrugerii determinismului separării Gazei de Cisiordania. Faptul că Autoritatea Palestiniană a continuat să plătească toți angajații PA, în toți acești ani, continuă să plătească pentru serviciile sociale din Gaza în ciuda conflictului dintre aceasta și Hamas. Faptul că Europa continuă să dea bani Cisiordaniei ca parte din banii pe care îi dă Autorității Palestiniene, toate acestea sunt încercări de a distruge calea deterministă dictată de Israel. Dar politic nu vedem asta. Până și Statele Unite conduc tot felul de proiecte (infrastructură) în Fâșia Gaza care se opun intenției israeliene de a o separa.

Răspunsul lui Hass la întrebarea din partea ISLAMiCommentary în legătură cu ce s-a întâmplat în alegerile israeliene din iarna lui 2015 și cu afirmațiile pre-electorale ale lui Netanyahu împotriva soluției celor două state:

Netanyahu nu a fost de acord niciodată cu soluția celor două state. Această noțiune cum că el ar fi sprijinit existența a două state este absurdă. Doar că nu a exprimat-o în atât de multe cuvinte ca acum. Chiar și acum face zigzaguri între a spune „da, sunt” și „nu sunt” (pentru soluția celor două state).

Poate că acum a făcut-o să-i liniștească pe americani...că a pus la colț declarația sa că nu este adeptul soluției celor două state și că această soluție nu va fi pusă în aplicare câtă vreme va trăi el. Sigur că nu va fi pusă în aplicare câtă vreme va trăi el, deoarece și el și întregul sistem israelian sunt împotriva acestei soluții, dar acesta nu e un lucru nou și nu e vorba doar de Netanyahu, deoarece, așa cum am spus, și Peres era împotriva soluției celor două state. Peres a început să vorbească despre o soluție a două state când a părut un fapt împlinit că Gaza ieșea din ecuație, când enclavele palestiniene sau rezervațiile sau cum vreți să le numiți au devenit o realitate.

Realitatea acestor enclave, așa cum probabil majoritatea dintre voi știți, este că 60% din Cisiordania se află sub regim militar și civil israelian absolut și acesta este teritoriul despre care israelienii de dreapta deschiși și onești, așa ca Naftali Bennet, spun că trebuie să-l anexăm, dar în realitate aceasta a fost politica de la bun început.

Când trăiești în Israel – cred că este valabil peste tot – dar mai ales în ceea ce ne privește, nu sunt documentele, documentele istorice și documentele secrete cele care te învață despre politici. Nu trebuie să aștepți 40-50 de ani până se deschid arhivele. Vezi care sunt politicile observând realitatea. Așa că, atunci când israelienii nu le permit palestinienilor să își dezvolte economia și să investească și să se conecteze la rețeaua de apă și la infrastructură și să se deplaseze, este ceea ce este, nu e loc de dat la întors.

Ei nu vor ca palestinienii să fie aici. Este cât se poate de clar. Nu avem de ce să filosofăm în legătură cu asta. Nu e nicio filosofie la mijloc. Așa că, soluția celor două state, cea care concepe Cisiordania și Gaza și Ierusalimul de Est împreună, ca un stat, nu doar că nu face parte din imaginația lui Netanyahu, nu face parte nici din imaginația laburiștilor. Așa că asta este marea minciună. Dacă doar Netanyahu ar fi fost împotriva soluției celor două state, dar laburiștii ar fi fost pentru, soluția celor două state s-ar fi putut deschide și ar fi putut curma impasul în care ne aflam la începutul anilor 90.

Răspunsul lui Hass la întrebarea privind succesul fuzionării partidelor arabe (în timpul alegerilor) într-o alianță politică în timpul alegerilor din iarna 2015:

Probabil acesta a fost singurul lucru bun al acestor alegeri. Ca cineva care a votat mereu pentru unul dintre aceste partide, am simțit că acesta a fost răspunsul la o tentativă cu adevărat rasistă din partea lui Avigdor Lieberman. El a vrut să crească pragul electoral și toate partidele precum cel laburist și cele de centru israeliene au fost în favoarea creșterii pragului electoral și era clar că scopul acestei manevre era ca palestinienii cetățeni ai Israelului să fie expulzați de pe scena politică israeliană. Așa că aceștia au reușit să treacă peste diferențele dintre ei și au decis să formeze o coaliție. Nu este o unitate, așa că diferențele sunt enorme, ceea ce este normal. Dar ideea era să se strângă împreună bazându-se pe câteva idei comune. Iar noi, israelienii anti-rasiști sau de stânga trebuie să fim cu ei pentru a lupta împotriva efortului de a-i face să dispară mai întâi de pe scena politică, apoi din țară, din stat.

Până acum, cred că există discursuri diferite ale diferitelor partide. Unul este islamist, unul este naționalist moderat, un altul este liberal, altul este naționalist radical, unul aspiră să fie mai bi-național, internaționalist și socialist, partidul comunist și Frontul. Până în momentul de față, cred că Frontul Palestinian pentru pace și egalitate reușește să-și facă auzită vocea. Este interesat de bunăstarea ambelor popoare ale țării. Deci nu se adresează doar palestinienilor din Israel care sunt cetățeni israelieni. Are ca scop și va avansa campanii și legislație, inițiative în guvern care au în vedere binele ambelor populații. Așa că să sperăm că va funcționa. Cred că este singurul lucru încurajator din aceste alegeri.

Răspunsul lui Hass la o întrebare despre pericolul coloniilor la adresa soluției celor două state. „Ce forță politică are capacitatea de a face ceva în legătură cu coloniile, în cazul în care există o asemenea forță?”

Israelienii trebuie făcuți să înțeleagă că prețul păstrării coloniilor este prea mare. Prețul nu poate fi unul al sângelui. Cum putem să facem coloniile costisitoare pentru publicul israelian? Cred că pot fi făcute doar din afară. Se poate întâmpla? Sigur că se poate întâmpla, dar trebuie să se vrea, trebuie să se facă niște eforturi în acest sens. Sunt sigură că dacă – lăsați-mă să-mi imaginez – Statele Unite și-ar întrerupe legăturile de securitate cu Israelul, toate finanțările către Israel (da, știu că e foarte greu), lucrurile s-ar mișca în direcția pozitivă. Dacă Europa, de exemplu, ar impune din nou vize israelienilor. Acum când mergem în Europa nu avem nevoie de vize. Palestinienii din Gaza și Cisiordania au nevoie de vize, dar dacă israelienii ar ști că nu pot zbura automat în Europa și dacă țările europene ar spune „nu vrem să avem coloniști în Europa deoarece coloniștii încalcă legea internațională, dar nu putem ști care este colonist și care nu, așa că toți israelienii au nevoie de vize ca să intre în Europa”, poate că lucrurile ar sta altfel.

Ne putem imagina lucruri. Dacă există voință politică cred că este posibil. Dar mai cred că este o problemă urgentă. Cred că există diplomați și miniștri de externe care înțeleg urgența acestei chestiuni dar nu îndrăznesc să o aplice în măsurile politice vizavi de Israel. Dacă ar exista presiune asupra Israelului și Israelul ar spune „ok, trebuie să retragem armata din Cisiordania și ok, coloniștii pot rămâne”, majoritatea coloniștilor nu ar rămâne. Sau dacă Israelul ar decide, dacă ar fi silit să bage la închisoare 2000 de coloniști dintre cei mai violenți și mai periculoși, restul ar pleca. E posibil să ne imaginăm o astfel de situație. E posibil să o transformăm în realitate. Cu cât durează mai mult, cu atât costul este mai mare. Dar trebuie să fie făcută. Nu doar de dragul palestinienilor, ci și de dragul israelienilor și al viitorului israelienilor.

Nu vom avea un viitor în această regiune dacă vom continua să ne bazăm întotdeauna pe superioritate militară. Israelienii vor să trăiască normal. Noi trăim într-o falsă normalitate. Este falsă, dar pare a fi normală. Pentru că vrem să fie normală. În momentul în care normalitatea este zdruncinată...nu orice poate zdruncina normalitatea îi va și face pe israelieni să înțeleagă cât de anormale sunt lucrurile.

Hass despre războiul din 2014 din Gaza și despre eficiența (sau lipsa de eficiență a) luptei armate:

Hamas se mândrește cu asta, Hamas a fost în stare să țină piept armatei israeliene timp de 50 de zile și să surprindă armata israeliană, lucru cu adevărat remarcabil. În sensul că vreme de câțiva ani Hamas a știut cum să se pregătească pentru o confruntare cu una dintre cele mai puternice armate din lume...Este remarcabil, însă în realitate nu a produs niciun rezultat. Nu a oprit blocada din Gaza. Nu a conectat Gaza la Cisiordania. Deci, a fost un eșec.

Dar oamenii sunt atât de închiși în Gaza, se simt atât de prizonieri încât era firesc să viseze la o luptă armată care să-i elibereze, și încă visează la asta. Am văzut un sondaj, nu știu câtă încredere putem avea în sondajele de opinie, dar sondajul acesta spunea că 60% din populația palestiniană crede că ar trebui să recurgă la lupta armată, nu doar în Gaza, ci și în Cisiordania. Există un vechi cult al luptei armate printre palestinieni. Cred că Abbas, în maniera sa stângace, a încercat să înfrâneze asta. Dar nu i-a ieșit. Cred că el este sincer preocupat de brutalizarea pe care o implică folosirea armelor. Și a spus-o de mai multe ori în legătură cu războiul din Gaza și în legătură cu recentele discuții despre lupta armată. Oamenii nu îl ascultă. Oamenii nu îl iau în serios – în primul rând pentru că este un dictator în contextul palestinian. Ia deciziile de unul singur, aproape singur, împreună cu niște consilieri despre care nu știm de unde provin. Face schimbări în cadrul Fatah într-un mod foarte nedemocratic.

L-a transformat pe Mohammed Dahlan (fostul lider al Fatah în Gaza) și pe oricine este apropiat de el, în inamicul poporului într-o asemenea manieră încât devine ridicol. El a vorbit cu destul de mult curaj despre consecințele războiului din Gaza. Spun cu destul de mult curaj deoarece, după cum am mai subliniat, există un cult al luptei armate în rândul palestinienilor. Oamenii se ridică și ascultă de cel care înalță arma spre cer. Dar mesajul lui Abbas nu are capacitatea de a atinge oamenii.

Și, în același timp, da, oamenii văd ce se întâmplă în Siria, ce se întâmplă în Irak, și, mai ales în Cisiordania, oamenii, atunci când sunt suficient de sinceri, spun că mai bine se lipsesc de așa ceva. Este foarte greu, pentru că fiecare persoană ucisă sau fiecare civil ucis în Gaza este unul în plus.