Palestinienii vor avea nevoie de mai mult decât de unitate ca să se salveze

de Jonathan Cook

Fără ostentație, rivalii istorici Fatah și Hamas au anunțat săptămâna trecută că intenționează să lase la o parte anii de lupte pentru putere pentru a demara procesul de formare a unui guvern unit.

Oficialii palestinieni spun că dezastruoasa arenă internațională le-a făcut pe ambele facțiuni să înțeleagă nevoia urgentă de a pune capăt divizării dintre Cisiordania și Gaza. Declarația a fost făcută în timp ce conferința de pace de la Paris sfârșea printr-un eșec și Donald Trump se pregătea să își facă intrarea la Casa Albă. Unitatea – dacă se va realiza în sfârșit – nu va reflecta o viziune sau o strategie comună, ci recunoașterea, fără tragere de inimă, a condițiilor cumplite pe care le are în față lupta palestiniană în următorii patru ani.

Semnalele de alarmă pentru Hamas s-au intensificat în această lună, pe măsură ce iarna s-a lăsat peste Gaza, cu protestele în masă cauzate de criza electricității. Donațiile făcute de Turcia și Qatar, combinate cu reprimarea protestelor de către serviciile locale de securitate, au câștigat puțină liniște. Dar enclava clocotește și se află în nevoie disperată de despresurare după asediul israelian ce o strangulează de un deceniu.

În Cisiordania, Mahmoud Abbas o duce ceva mai bine. Și-a investit credibilitatea în diplomație. Dar semnele arată că o administrație Trump nu va tolera mișcările palestiniene în forumurile internaționale precum Națiunile Unite.

Ambasadorul domnului Trump în Israel, David Friedman, și-a declarat sprijinul pentru coloniile ilegale israeliene. Iar ginerele președintelui, Jared Kushner, un alt donator pentru cauza coloniilor, va fi trimisul președintelui în Orientul Mijlociu. În timpul ceremoniei de inaugurare de vineri, domnul Trump s-a entuziasmat neverosimil în legătură cu domnul Kushner: „Dacă tu nu poți aduce pacea în Orientul Mijlociu, nimeni nu mai poate.” Toate acestea s-au întâmplat în contextul unor zvonuri privind intenția de a muta ambasada americană în Ierusalimul ocupat, amenințând să inflameze opinia arabă și musulmană.

Singura speranță tangibilă pentru palestinieni, o conferință de pace găzduită de Franța, s-a dovedit a fi o dezamăgire. Miniștrii de externe au fost preocupați în principal ca nu cumva să pășească cu stângul față de noua administrație Trump. Marea Britanie a exemplificat această abordare, blocând eforturile Uniunii Europene de a adopta concluziile călduțe ale summitului. Prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu a respins conferința numind-o „ultima suflare a trecutului înainte ca viitorul să se instaleze.”

Israelul nu a pierdut timp pregătindu-se pentru viitor, un viitor în care discuțiile despre pace și soluția celor două state par depășite. Noua ordine este dictată din Amona, o colonie mică pe care tribunalele au decretat-o ca violând până și legile Israelului deoarece este construită pe pământ palestinian privat. Toate coloniile sunt ilegale potrivit legii internaționale.

În fața acestui impediment, guvernul Israelului concepe furios noi reglementări militare care împuternicesc coloniștii să confiște și mai mult pământ cisiordanian de la palestinieni și pun capăt supravegherii juridice.

Separat, ministerele se raliază în spatele legislației pentru a anexa Ma’ale Adumim, o mare colonie din estul Ierusalimului, aflată într-o locație vitală din punct de vedere strategic în Cisiordania. Dacă primește aprobare, acesta ar fi primul teritoriu anexat în mod oficial de Israel de la anexarea Înălțimilor Golan acum 35 de ani.

Granițele municipale ale Ma’ale Adumim includ o zonă cunoscută drept E1, pe care Israelul încearcă să o colonizeze în tăcere de ani de zile. Până acum, Statele Unite și Europa s-au opus cu vehemență oricărei dezvoltări în acea zonă, avertizând că ar fi o lovitură dublă aplicată oricărei perspective a păcii. Ar completa încercuirea cu colonii a Ierusalimului de Est și efectiv ar împărți Cisiordania în două.

Însă, exploatând schimbarea atmosferei de la Washington, Naftali Bennett, ministrul educației și liderul partidului coloniștilor HaBayit HaYehudi („Căminul evreiesc”), a împins anexarea coloniei Ma’ale Adumim în capul agendei israeliene, ca un preludiu la anexarea altor părți din Cisiordania.

Atât de inutilă pare în Israel pledarea pentru un stat palestinian încât până și liberali proeminenți, cum ar fi scriitorul A.B. Yeshoshua, s-au pronunțat pentru o susținere ezitantă a anexării. Domnul Yeshoshua a pledat pentru anexarea așa numitei zone C – în jur de două treimi din Cisiordania – din motive așa-zis „umanitare.” O schimbare a statusului, spune el, le-ar permite celor 150.000 de locuitori palestinieni din acea zonă să aibă mai multe drepturi decât au acum, fără ca acest lucru să amenințe majoritatea evreiască a Israelului.

Trendul anexării a fost accentuat de o lege puțin observată care a trecut de parlamentul israelian săptămâna trecută. Pentru prima oară, hotărârile judecătorești emise de tribunalele militare ale Israelului împotriva palestinienilor vor fi admisibile în tribunalele civile israeliene. Aparent măsura este concepută pentru a ajuta coloniștii care doresc să dea în judecată palestinienii pentru daune în tribunalele israeliene, permițându-le să se bazeze pe verdictele tribunalelor militare din Cisiordania.

Lăsând la o parte problemele legate de justiție – tribunalele militare operează bazându-se pe puține dovezi, acceptă informații secrete din partea armatei și au o rată mare de condamnări – noua lege estompează separarea existentă dintre sistemele juridice ale Israelului și cele ale Cisiordaniei. Este o dovadă suplimentară a unui proces lent de încorporare a Cisiordaniei în Israel.

Cele câteva „relicve” care protestează sunt înlăturate. Adjunctei procurorului general al Israelului, Dana Zilber, i s-a luat luna aceasta autoritatea pe care o avea asupra aplicării legii în Cisiordania după ce a încercat să țină în frâu coloniștii. Pregătirea infrastructurii anexării doar se va accelera sub ochii închiși ai administrației Trump. Palestinienii vor avea nevoie de mai mult decât de unitate pentru a rezista noii ordini.

http://www.thenational.ae/opinion/comment/palestinians-will-need-more-than-unity-to-save-them#full

Adevărul despre criza de electricitate din Gaza

de Motasem A. Dalloul

Mii de palestinieni din Gaza asediată au luat străzile cu asalt de mai multe ori în ultimele săptămâni pentru a protesta împotriva lipsei severe de electricitate ce le afectează fiecare aspect al vieții; nici măcar spitalele, școlile și incubatoarele pentru nou-născuți nu sunt scutite.

Este nevoie de electricitate pe întreg parcursul anului, dar iarna este de o importanță vitală. Iarna se face foarte frig în Gaza și încă sunt foarte mulți palestinieni în acest teritoriu care au rămas cu casele nereconstruite la mai bine de doi ani de când acestea au fost distruse de ultima ofensivă israeliană din 2014. Zeci de mii de case au fost distruse de forțele armate israeliene, la fel și infrastructura enclavei, inclusiv uzina electrică, stația de purificare a apei și instalațiile de canalizare.

Acum două săptămâni, un nou-născut a murit de frig; părinții lui pur și simplu nu au putut să facă suficient de cald în casă încât să-l salveze. În cel mai bun caz, palestinienii din Fâșie primesc patru ore de electricitate pe zi; în unele zile sunt numai două ore.

Așa că, oamenii din Gaza au tot dreptul să iasă în stradă să protesteze. Nimeni nu le neagă dreptul de a demonstra și de a-și exprima furia în fața lumii. Însă, există o problemă atunci când suferința oamenilor este folosită ca scuză pentru a se lansa o campanie împotriva serviciilor de securitate din Gaza conduse de Hamas – urmată de alte atacuri verbale și în mass-media la adresa mișcării de rezistență. Campania împotriva mișcării Hamas implică toate facțiunile palestiniene seculare și de stânga și oficialii Autorității Palestiniene, inclusiv președintele Mahmoud Abbas și prim-ministrul Rami Hamadallah. Până și coordonatorul special pentru procesul de pace din Orientul Mijlociu, Nickolay Mladenov, a criticat mișcarea. Oficialii israelieni, care sunt principala cauză pentru criza electricității, au păstrat tăcerea.

                      Palestinienii din Gaza protestează din cauza lipsei electricității

Câteva clarificări se impun pentru a înțelege ce se întâmplă în Fâșia Gaza, care, până la urmă, se află sub o blocadă impusă de Israel ce durează de zece ani.

Cine este cu adevărat de vină pentru criza de electricitate? Fără îndoială, autoritățile ocupației israeliene, care au asediat Gaza de la mijlocul lui 2007. De fapt, blocada maritimă, terestră și aeriană a început în 2006, când Hamas a câștigat alegerile parlamentare și a încercat să formeze un guvern. În acel an, Israelul și comunitatea internațională, care rugaseră câteva state arabe să pună presiune pe Hamas pentru a lua parte la alegeri, au respins rezultatul când mișcarea islamică a câștigat.

Când Autoritatea Palestiniană cu sediul în Ramallah condusă de Abbas și susținută de Israel și de Vest a alungat mișcarea Hamas din Cisiordania ocupată, blocada a fost ridicată. Însă, când o facțiune din cadrul mișcării Fatah a lui Abbas, condusă de Mohammed Dahlan și sprijinită financiar de Israel și SUA, a încercat să răstoarne regimul Hamas din Gaza și a fost înfrântă în iunie 2007, asediul Gazei a fost prelungit și înăsprit de către Israel, comunitatea internațională și Egipt. Acest lucru a afectat toate aspectele vieții: medicamente, alimente, apă, materiale de construcții, electricitate, industrie, combustibili, vehicule, pescuit; totul. Palestinienii au fost împiedicați să intre și să părăsească teritoriul, în timp ce importurile și exporturile sunt controlate cu strictețe de Israel.

Mai mult, incursiunile militare regulate ale Israelului – și cele trei ofensive majore din 2007 până acum – au distrus infrastructura, inclusiv singura uzină generatoare de electricitate a Gazei.

Care este rolul lui Hamas în criză? Hamas este o mișcare de rezistență; Palestina, unii oameni par să uite, se află sub o brutală ocupație militară. Legea internațională le dă oamenilor aflați sub ocupație dreptul de a rezista acelei ocupații prin toate mijloacele disponibile; aceasta este legea. Cu toate acestea, deși Hamas a folosit în trecut atacurile sinucigașe cu bombă – operațiunile de tip „martiriu” – astfel de atacuri nu au mai avut loc de când s-a impus blocada. Într-adevăr, de când a câștigat alegerile în 2006, Hamas nu a întreprins nicio operațiune militară împotriva forțelor de ocupație dincolo de Fâșia Gaza. Sigur, a opus rezistență ofensivelor militare israeliene îndreptate împotriva civililor palestinieni din Gaza. Conducerea mișcării a oferit de mai multe ori Israelului un armistițiu pe termen-lung, pe care acesta l-a refuzat.

Hamas crede în tranziția democratică a puterii și a garantat acceptarea rezultatului oricăror noi alegeri în cazul în care comunitatea internațională garantează că acestea vor fi libere și corecte, așa cum au fost în 2006. Nu este dispusă însă, să renunțe de bună voie la guvernarea sa de facto a Fâșiei Gaza fără existența unei astfel de garanții; legitimitatea sa este, până la urmă, mai puternică decât cea a lui Mahmoud Abbas, al cărui mandat trebuia să ia sfârșit în 2009.

Este evident că Israelul se folosește de facțiunile palestiniene seculare și de stânga pentru a da vina pe Hamas pentru asediul israelian și crizele asociate acestuia; divizează și cucerește este o tactică veche colonialistă. Criza electricității este legată în mod direct de blocadă și totuși facțiunile se întorc împotriva mișcării Hamas, care nu a respins propunerile pentru a rezolva problema.

În plus, ca putere ocupatoare, Israelul are o responsabilitate morală și prevăzută prin lege de a avea grijă de populația ce trăiește sub ocupația sa; legal, asta li se aplică palestinienilor din Gaza ocupată în aceeași măsură în care li se aplică palestinienilor din Cisiordania ocupată. Chiar dacă Autoritatea Palestiniană nu poate plăti pentru ea, Israelul are datoria de a furniza electricitate oamenilor din Gaza, așa cum face în Cisiordania. Guvernul israelian ar putea amenința că taie furnizarea de electricitate în Cisiordania în scopuri politice dar nu o face. Însă, în ceea ce privește Fâșia Gaza, Israelul își menține ocupația (controlându-i toate granițele și blocându-i spațiul maritim și aerian) și totuși refuză să își accepte responsabilitățile pe care legea le prevede pentru puterea ocupatoare. Cum poate fi de vină Hamas pentru asta?

Câteva țări, inclusiv Qatar, Emiratele Arabe și Turcia, au propus să rezolve criza electricității din Gaza pe cheltuiala lor, dar Autoritatea Palestiniană condusă de Mahmoud Abbas a refuzat această soluție, la porunca Israelului. Deși niciun oficial al guvernului israelian nu a comentat agitația din Gaza, este clar că se fac eforturi pentru a întărâta opinia publică împotriva mișcării Hamas, care a fost scopul israelienilor, al lui Abbas, al Autorității Palestiniene și al comunității internaționale încă din 2007.

În ciuda tuturor acestor lucruri, serviciile de securitate din Gaza au făcut din mica enclavă unul dintre cele mai sigure spații civice pentru cetățenii acesteia (cu excepția incursiunilor și ofensivelor israeliene); nimeni din Gaza, inclusiv oficialii Fatah, nu poate nega asta dacă este sincer. Ca rezultat, a se întoarce împotriva mișcării Hamas este aproape un tabu pentru majoritatea palestinienilor din Gaza, care au trăit în nesiguranță vreme de ani de zile sub serviciile de securitate ale Fatah și PA. Cele 18 luni înainte ca Hamas să preia întregul control asupra Gazei sunt imposibil de uitat de către gazani.

Se pare că nu a fost nevoie decât ca doi jurnaliști să fie atinși și câțiva protestatari să fie reținuți de serviciile de securitate pentru ca seculariștii și stângiștii să își verse mânia pe Hamas, când de fapt această furie ar trebui să fie îndreptată către Israel. În schimb, au acuzat mișcarea islamică de suprimarea libertății de mișcare și expresie. Faptul că trimisul special al Națiunilor Unite pentru procesul de pace în Orientul Mijlociu a căzut în plasa acestei campanii false este rușinos. Nickolay Mladenov și facțiunile palestiniene ar fi trebuit să abordeze problema care i-a împins pe oameni să demonstreze și să o rezolve exercitând presiune asupra autorităților de ocupație israeliene, nu să folosească o încălcare minoră a drepturilor civice de către Hamas și serviciile sale de securitate pentru a face o problemă majoră din asta uitând problema reală – ocupația și blocada israeliană.

Nedreptatea demonstrată de comunitatea internațională – inclusiv de UN – și de facțiunile palestiniene este cea care nu are legitimitate în ochii palestinienilor obișnuiți; lucrul acesta a fost demonstrat de rezultatul alegerilor din 2006  și i-a făcut pe israelieni, pe PA și pe cei din Vest să se teamă de noi alegeri. Așa că hai să nu ne batem joc de palestinienii din Gaza relatând non-povești în timp ce ignorăm crizele reale și pe cei care sunt responsabili pentru ele. Există o criză umanitară în Fâșia Gaza, iar de vină e Israelul și blocada sa, nu Hamas. Hai să nu uităm asta.

https://www.middleeastmonitor.com/20170114-the-reality-of-the-electricity-crisis-in-gaza/

La douăzeci și nouă de ani, Hamas s-a maturizat

de dr. Daud Abdullah

Aniversările reprezintă de obicei un moment propice atât pentru sărbătoare cât și pentru autoreflecție. Este și cazul celei de-a douăzeci și noua aniversare a Mișcării Islamice de Rezistență (HAMAS). În ciuda multelor obstacole, inclusiv asasinarea liderilor săi fondatori de către Israel, mișcarea a devenit una dintre cele mai formidabile forțe politice din Palestina.

Pe măsură ce se apropie de al treilea deceniu, rămâne totuși o prăpastie uriașă între idealurile sale și realitățile de astăzi. Ocuparea și confiscarea pământului de către Israel continuă nestingherită. La fel și detențiile, torturările și uciderile extrajudiciare ale palestinienilor ce se petrec aproape în fiecare zi. La fel și încercările statului Zionist de a schimba caracterul Ierusalimului ocupat.

Nedescurajată de toate acestea, Hamas a rămas, spre meritul său, dedicată aceluiași țel proclamat în decembrie 1987, de a elibera Palestina ocupată. Acestea fiind spuse, niciuna dintre realizările sale nu poate eclipsa ori ascunde enormele dificultăți cu care se confruntă mișcarea naționala palestiniană mai largă. În ultimii zece ani nu s-a făcut niciun pas înspre atât de întârziata reformare a Organizației pentru Eliberarea Palestinei (PLO). Lucru care este puțin probabil să se întâmple în viitor dacă cea mai mare facțiune a sa – seculara Fatah – nu își rezolvă problemele interne și nu se reconciliază cu Hamas, care după 29 de ani încă nu a devenit un membru al PLO cu drepturi depline.

După cum se prezintă lucrurile, lupta pentru conducerea Fatah nu mai este o simplă problemă internă. O solicitare din partea Cvartetului Arab – Egipt, Arabia Saudită, Iordania și Emiratele Arabe Unite – ca președintele Mahmoud Abbas să-l reprimească pe fostul său consilier Mohammed Dahlan în rândurile Fatah a fost respinsă categoric. De la respingerea propunerii Cvartetului, Abbas a fost efectiv marginalizat.

Lupta tot mai aprigă din interiorul Fatah pare că a lucrat în avantajul mișcării Hamas. Ambele părți aflate în conflict și-au abandonat ostilitatea față de mișcarea islamistă și au adoptat ceea ce poate fi descris cel mai bine ca principiul „dușmanul dușmanului meu este prietenul meu.”

În vreme ce facțiunea lui Abbas din cadrul Fatah a invitat-o pe Hamas la recenta cea de Șaptea Conferință și le-a permis reprezentanților acesteia să ia cuvântul la ceremonia de deschidere, Dahlan a egalat gestul recunoscând public că Hamas „a fost supusă opresiunii în Gaza” și că „Fatah ar fi trebuit să accepte rezultatele alegerilor din 2006 și să-i ofere puterea [lui Hamas].”

Oricât ar putea fi privit acest lucru ca o apărare a pozițiilor sale din trecut, Hamas nu ar trebui să privească aceste schimbări de atitudini ca pe un motiv de a sărbători și a se mândri. Negrăbindu-se să emită judecăți, trebuie să se lămurească dacă aceste deschideri sunt sincere sau sunt motivate de faptul că Abbas se simte amenințat.

Acum 13 ani, răposatul președinte Yasser Arafat a fost forțat să îl numească pe Abbas prim-ministru în circumstanțe similare. Autocratul Arafat a încercat până în ultima clipă să-i limiteze puterile. A încercat, fără succes, chiar să introducă o clauză care să îi ofere ultimul cuvânt asupra numirilor cabinetului.

Această lovitură împotriva lui Arafat a fost instigată de inamicul său de odinioară, Ariel Sharon, care era atunci noul prim-ministru al Israelului. Sharon a convins administrația Bush că liderul palestinian se opunea reformelor cerute de „planul american”. Elliot Abrams își amintește că după ce înțelegerea a fost făcută și Abbas a fost instalat în funcția de prim-ministru, George W. Bush l-a sunat pe președintele egiptean Mubarak, pe regele Abdullah al Iordaniei și pe prințul moștenitor Abdullah al Arabiei Saudite să îi informeze că „planul american” va fi dezvăluit și că are nevoie de ajutor acum că Arafat nu îi mai stătea în cale. El a pretins că instalarea unui prim-ministru palestinian credibil cu puteri reale – Abbas – era o condiție necesară pentru dezvăluirea „planului american” privind statul palestinian.

Așa cum știm acum, planul lui Bush era o escrocherie diplomatică și visul unui stat palestinian a rămas neîmplinit. Chiar și cu puteri prezidențiale, Abbas nu a reușit nici măcar să împiedice valul de expansiune israeliană a coloniilor pe pământ palestinian, ce să mai vorbim de stabilirea unui stat funcțional. Încercările curente de a-l izola și marginaliza politic amintesc de ceea ce i s-a făcut lui Arafat. Repet, circumstanțele sunt izbitor de similare.

Totuși, în loc să folosească aceste evoluții tulburătoare pentru a marca rapid puncte politice este important ca Hamas să folosească ocazia celei de-a douăzeci și noua aniversare pentru a iniția un dialog pe termen lung. După toate sacrificiile martirilor și suporterilor săi trebuie să demonstreze că s-a maturizat cu adevărat asigurând predominanța intereselor naționale față de cele ale mișcării.

Așa cum a muncit pentru a păstra speranțele și aspirațiile unei întregi generații, Hamas trebuie să facă un pas mai departe și să muncească pentru a obține unitate națională, reforme instituționale și capacități îmbunătățite de a pune capăt ocupației israeliene.

O declarație a mișcării pentru a marca aniversarea cu numărul 29 i-a reafirmat devotamentul față de aceste țeluri. A accentuat că oricât ar prețui unitatea, includerea și valorile democratice, nu este pregătită să își compromită credințele fundamentale sau țelurile pe care și le-a propus în decembrie 1987.

Împlinind vârsta de 29 de ani, Hamas trebuie să meargă acum mai departe de nevoile supraviețuirii și să se concentreze pe scopurile strategice ale fondatorilor săi. Măcar atât merită din partea succesorilor cei care și-au dat viețile pentru cauză.

https://www.middleeastmonitor.com/20161216-at-twenty-nine-hamas-has-come-of-age/

Diplomație sau luptă armată? Facțiunile palestiniene privesc spre viitor

Militanții Jihadului Islamic Palestinian în orașul Gaza. Foto: Wissam Nassar/Flash90

de Ronit Marzan

Pe 21 octombrie anul acesta, liderul Jihadului Islamic Palestinian (PIJ) Ramadan Shalah a ținut un discurs marcând 29 de ani de la fondarea mișcării. Discursul lui Shalah a semănat cu cele ținute de el în trecut, dar contextul istoric și geopolitic s-a schimbat. Douăzeci și trei de ani au trecut de la eșecul Acordurilor de la Oslo și schimbări au loc pe scenele palestiniene, arabo-musulmane și internaționale. În lumina acestor lucruri, Shalah a putut să abandoneze întrebarea ce se va întâmpla după plecarea președintelui palestinian Mahmoud Abbas și să treacă la întrebarea mai presantă: ce se va întâmpla după pierderea Palestinei?

PIJ, format în anii 80, a fost unul dintre incitatorii Primei Intifade. Dar a fost marginalizat după semnarea Acordurilor de la Oslo și vreme de mai bine de 20 de ani a fost o mișcare militară agitată care a distrus orice armistițiu cu care nu a fost de acord. Nu și-a dezvoltat o bază regională, nici nu a participat la alegerile pentru consiliul local sau pentru consiliul legislativ palestinian, însemnând că s-a exclus de pe scena politică palestiniană.

În pragul de a se găsi pe sine și mișcarea sa într-un nou aranjament politic cu Marwan Barghouti președinte palestinian și Khaled Meshal prim ministru, Shalah caută să se întoarcă la gloria trecutului. În timpul cuvântării sale, Shalah a enumerat câteva etape: anularea ambelor Acorduri Oslo și recunoașterea Israelului; crearea unei noi Organizații pentru Eliberarea Palestinei; o aliniere strategică a tuturor grupărilor palestiniene (dintre granițele Liniei Verzi, din Cisiordania și Gaza și din diaspora) pentru o luptă comună, armată; și întărirea mișcării de boicotare a Israelului. El a criticat dur și regimurile arabe pentru abandonarea luptei palestiniene de eliberare și pentru normalizarea relațiilor cu Israelul.

Între timp, trei tendințe amenință să împingă problema Palestinei în afara agendei arabe și globale, care ar putea genera o resetare strategică a luptei palestiniene. Prima este reprezentată de tentativele regimurilor din Turcia, Iran și Qatar de a smulge rolul conducerii regionale din dominația guvernelor arabe „seculare” slăbite și de a salva Palestina de israelieni. A doua este lipsa atenției din partea actorilor pricipali ai comunității internaționale, din cauza crizelor regionale și globale mai presante. Înjunghierile și ocazionalele rachete trase dinspre partea palestiniană și ocupația din partea israeliană pălesc în comparație cu problemele mai arzătoare – destul de ad litteram.

A treia tendință este criza de guvernare a Autorității Palestiniene în teritorii și neîncrederea continuă a liderilor politici din Cisiordania și Gaza, cu implicații clare, așa cum au fost evidențiate de un recent sondaj de opinie efectuat în teritoriile ocupate. Această realitate crește colaborarea dintre grupurile societății civile din teritorii; la începutul anului, s-a format un nou grup, autointitulat „Activiștii naționali pentru încheierea dezbinării”. Această mișcare, care a reunit personaje renumite din grupările naționaliste seculare și islamiste, a fost privită cu suspiciune de către PA. Aceste parteneriate bazate pe interese mutuale sunt un fenomen recurent, care apare în timpul crizelor politice de pe scena palestiniană.

Bătălia publică din interiorul Fatah și Hamas în legătură cu cine îi va lua locul lui Abbas ca lider al PA și cine îi va lua locul lui Meshal ca lider al Hamas, precum și implicarea altor actori arabi în chestiune, indică dependența tot mai mare a palestinienilor de actorii regionali. Mahmoud Abbas, Khaled Meshal, Ismail Haniyeh, Mahmoud al-Zahar, Mousa Abu Marzook, Jibril Rajoub, Mohammed Dahlan și chiar și  Marwan Barghouti din închisoare bat la porțile liderilor arabi, islamiști și naționaliști deopotrivă. Încercarea lor de a obține ștampila unei aprobări a rolului lor actual sau viitor de conducători este cea mai tragică expresie a unei conduceri palestiniene care s-a deteriorat după moartea lui Yasser Arafat și acum se află în punctul cel mai de jos. Într-adevăr, pretendenții la coroana palestiniană au fost forțați să caute ajutor în exterior pentru a se desemna liderii aceluiași popor care s-a săturat de ei.

Shalah și-a drapat discursul în culorile naționalismului palestinian și al religiei, folosind terminologie jihadistă în încercarea de a aduce un suflu proaspăt într-un popor pasiv, confruntat cu întrebarea „ce se va întâmpla după Palestina”. Abbas, prin comparație, adoptă metoda diplomației și a politicii, alegând calea discursurilor la UN, avansarea inițiativei franceze de pace, participarea la funeraliile victimelor atacurilor teroriste de la Paris sau la înmormântarea lui Șimon Peres, un risc politic semnificativ.

Ce va face o populație palestiniană disperată? Va rămâne la calea lui Abbas, care încă nu i-a fost de vreun folos nici cu Israelul, nici cu comunitatea internațională? Sau va urma chemarea lui Shalah pentru a reseta conflictul și a adopta încă o dată lupta armată împotriva Israelului?

http://972mag.com/diplomacy-or-armed-struggle-palestinian-factions-look-ahead/122994/

Intifada al-Aqsa: concluzia inevitabilă a procesului Oslo

La sfârșitul lunii septembrie 2000, exista un consens general că Israelul și palestinienii se aflau în pragul unei înțelegeri – dacă nu înainte de alegerile prezidențiale americane de pe 6 noiembrie, atunci cu siguranță până la retragerea finală a lui Bill Clinton de la Casa Albă pe 20 ianuarie. Israelul și palestinienii reluaseră rapid negocierile după eșecul summit-ului de la Camp David în iulie, și până în septembrie se întâlniseră atât în SUA cât și în Orientul Mijlociu. Relatările sugerând că discrepanțele se îngustau au fost consolidate de o cină găzduită de prim ministrul israelian Ehud Barak pe 25 septembrie la reședința sa privată în onoarea președintelui palestinian Yasser Arafat. Patru zile mai târziu, lumea a fost uluită când intruziunea provocatoare a lui Ariel Sharon în Haram al-Sharif a declanșat o rebeliune palestiniană care în primele sale cinci luni a făcut tot atâtea victime cât întâia Intifadă în primul său an.

La vremea respectivă, în ciuda semnelor tot mai accentuate ale unei neliniști populare, păreau să existe motive întemeiate pentru negarea posibilității unei revolte susținute, asemănătoare celei dintre anii 1987-1993. Cel mai important motiv era acela că un conflict prelungit nu era dorit de conducerea palestiniană, deoarece ar fi contestat și poate chiar ar fi distrus bazele cooperării israeliano-palestiniene stabilite la Oslo. În plus, forțele politice despre care se credea că ar avea cel mai mare interes în a ațâța o revoltă, stângiștii palestinieni și opozițiile islamiste, au fost neutralizate de PA după procesul Oslo, în primul rând printr-un proces de marginalizare politică și fragmentare care efectiv le-a făcut irelevante și, în al doilea rând, printr-o campanie de represiune a Israelului în colaborare cu CIA, care le-a paralizat la nivel organizațional și militar. Principala mișcare, Fatah, condusă de Arafat, ce jucase un rol central în prima Intifadă, în această perioadă nu a reprezentat mai mult decât un apendice al PA.

La fel ca în cazul primei Intifade, un eveniment dramatic în contextul unui impas diplomatic a aprins scânteia unei reacții pe un teren deja minat. În 1987, elementul declanșator a fost uciderea unei eleve de către un colonist și moartea a șapte muncitori palestinieni într-un accident din Gaza, pe fondul unui summit arab dezamăgitor; în 2000 a fost vizita lui Ariel Sharon la Haram al-Sharif pe 28 septembrie și împușcarea mortală a șase palestinieni dintre cei care demonstrau la fața locului împotriva eșecului summit-ului de la Camp David (II) din iulie. Însă, în ambele cazuri trebuie să privim, dincolo de scântei, la factorii mai profunzi ce au determinat tranziția bruscă de la ceea ce părea un sistem de control rutinat, la violența răspândită ce implica tineri bărbați și femei gata să-și dea viețile pentru sfârșirea statu-quo-ului.

Afrontul adus sensibilităților naționale și religioase de intrarea lui Ariel Sharon în Haram al-Sharif a fost suficient pentru a cauza proteste în masă, dar, chiar în combinație cu uciderea acelor palestinieni a doua zi, nu sugera izbucnirea unei revolte de o asemenea intensitate și durată. În condiții similare, ca de exemplu masacrul de la al-Aqsa din 1990 când 14 palestinieni au fost uciși, masacrul din 1994 a 29 de musulmani care se rugau în moscheea Ibrahimi din Hebron în luna sfântă a Ramadanului sau săparea în 1996 a unui tunel israelian de-a lungul Haram al-Sharifului sub guvernul Netanyahu, nu s-a produs o reacție comparabilă.

Deși contextul imediat al revoltei explică într-o mare măsură originile sale, trebuie luat în calcul și fundalul relațiilor israeliano-palestiniene negociate în cadrul procesului Oslo din 1993. Deosebit de important a fost impactul implementării procesului asupra vieților palestinienilor din Cisiordania și Gaza care, în marea lor majoritate, sprijiniseră acordurile de la Oslo. După demararea așa-zisului proces de pace, ocupația militară, colonizarea de tip settler și subdezvoltarea economică s-au accentuat, când lumea se aștepta ca acestea să dispară. Dezamăgirea și frustrările cauzate de aceste speranțe și așteptări înșelate au deținut un rol central în declanșarea celei de-a doua Intifade.

Nu există nicio îndoială că Israelul a refuzat să implementeze acordurile semnate și că și-a încălcat angajamentul. O simplă comparație între Declarația Principiilor din septembrie 1993 („Oslo”), acordurile interimare din septembrie 1995 („Oslo II”), protocolul Hebron din ianuarie 1997, memorandumul Wye din octombrie 1998 și acordurile de la Sharm al-Shaykh din septembrie 1999 dezvăluie un tipar clar al refuzului Israelului de a pune în practică propriile angajamente, după care caută și obține dizolvarea acestora prin noi acorduri, apoi se angajează într-o nerespectare sistematică a obligațiilor și în final solicită noi negocieri care vor duce la niște viitoare acorduri care, la rândul lor, vor fi dizolvate.

Acest tipar se evidențiase cel mai puternic atunci când a venit vorba de retragerea forțelor militare israeliene din Cisiordania și Fâșia Gaza. În afara retragerii inițiale a Israelului din Ierihon și Gaza în 1994, trei retrageri de trupe israeliene din Cisiordania urmau să se petreacă în timpul unei faze tranzitorii de cinci ani. Deși variatele acorduri nu menționau în mod explicit suprafața de pământ cisiordanian care urma să fie returnat ca rezultat al celor trei retrageri de trupe, PA și suporterii palestinieni ai procesului Oslo au presupus (și în mod cert așa i-a făcut să creadă guvernul Rabin) că suprafața respectivă va cuprinde toate teritoriile ocupate în 1967.

Această interpretare optimistă a perioadei de tranziție avea să sufere odată cu cea de-a doua, zgârcită, retragere de trupe sub Netanyahu. Însă, în ton cu gândirea administrației americane, optimiștii încă puteau crede că o revenire a partidului laburist va marca o reîntoarcere la „spiritul inițial” al acordurilor. Așa încât, alegerea lui Ehud Barak în funcția de prim ministru în 1999 a fost bine primită. Dar optimiștii, printre alte aspecte, nu au luat în considerare faptul că Barak, din funcția de ministru de interne în guvernul Rabin, votase împotriva acordurilor de la Oslo, într-o vreme în care încrederea în procesul respectiv se afla în punctul său culminant.

Barak a refuzat a treia retragere de trupe pe care el însuși o renegociase în cadrul acordurilor de la Sharm al-Shaykh în septembrie 1999, insistând să se treacă direct la discuțiile despre statusul final. Asta a însemnat că, atunci când a avut loc summit-ul de la Camp David între 11 și 25 iulie, PA a fost forțată să negocieze problemele legate de statusul permanent având doar 42% din teritoriu sub controlul său întreg sau parțial (control întreg asupra 18% – centrele urbane din zona A; control comun a 24% – satele și alte suprafețe din zona B). Înțelegerea inițială ca retragerea din marea majoritate a teritoriilor ocupate să fie încheiată în timpul perioadei de tranziție ca precondiție a statusului final, era transformată acum într-o retragere condiționată de concesiile palestiniene în legătură cu problemele legate de statusul final. Această mutație a reprezentat consecința inevitabilă a masivului dezechilibru de putere dintre cele doua părți, dezechilibru care a definit logica Oslo pe întregul parcurs al procesului.

Aici ar trebui să menționăm că liderul palestinian Yasser Arafat a făcut, încă de la început, în discursul său politic, o distincție clară între concesiile pe care au fost siliți să le facă în timpul fazei de tranziție a procesului Oslo (privind libertatea internă de mișcare, drumurile de ocolire, aranjamentele economice, împărțirea apei, ș.a.m.d.) și „punctele fierbinți” ale principalelor probleme odată ce au început discuțiile despre statusul final. Așadar, conducerea palestiniană a prezentat dezamăgirile inițiale legate de Oslo ca întâmplări neprevăzute, impuse de nevoia de a aduce acasă Organizația pentru Eliberarea Palestinei (PLO) din exil și de a consolida o entitate palestiniană autonomă, după care ar fi putut să pornească la lupta extinsă pentru statalitate de la noua sa bază de acasă. Pe măsură ce concesiile și eșecurile perioadei tranziționale au început să se acumuleze, era logic ca palestinienii să fie forțați să apere cu și mai multă intensitate aceste puncte fierbinți în cadrul discuțiilor despre statusul final. La un anumit nivel, eșecul negocierilor de la Camp David a fost rezultatul unei confruntări între două logici rivale: așteptările israeliene în legătură cu concesiile palestiniene privind problemele legate de statusul final în schimbul unei bucăți mai mari de pământ versus imposibilitatea conducerii palestiniene de a mai face concesii în legătură cu statusul final deoarece se făcuseră deja foarte multe concesii în timpul perioadei de tranziție.

O altă teorie este aceea că Ehud Barak s-a dus la Camp David cu intenția clară de a provoca eșecul negocierilor. Nedorind să facă niciun fel de concesii palestinienilor, acesta a optat să îi lase pe ei să-i ofere o cale de ieșire din aceste negocieri. Acesta este scenariul în care cred majoritatea negociatorilor palestinieni, dar are aderenți și în rândul israelienilor. Adevăratul scop al participării Israelului la Camp David ar fi fost crearea unei crize care să submineze rezultatele invitând respingerea palestiniană. Iată ce scria Dan Margalit, un jurnalist apropiat de conducerea israeliană, cu o săptămână înainte de începerea negocierilor de la Camp David:

„Cam asta ar trebui să se întâmple cu palestinienii: Barak le va prezenta niște propuneri care să sugereze că este dispus să facă niște concesii foarte dificile pentru Israel. Dacă sunt respinse, atât lumea arabă cât și cea vestică va înțelege că Arafat nu este diferit de Asad, din moment ce, în clipa decisivă, el a preferat comoditatea rutinei conflictului decât îndrăzneala de a face pace.”

Contextul mai profund al celei de-a doua Intifade este experiența propriu-zisă a procesului Oslo suferită de populația din Cisiordania și Gaza. Principalele caracteristici ale fazei interimare extinse au dat naștere unei situații de neconceput pentru majoritatea oamenilor și greu de suportat pentru sute de mii. Situația nu s-a îmbunătățit sub mandatul lui Ehud Barak ci s-a simțit ca o adâncire a unor procese negative accelerate sub mandatul lui Netanyahu. Care sunt aceste procese?

Primul a fost continuarea separării Cisiordaniei de Gaza, în ciuda faptului că acordurile de la Oslo stipulau nevoia de „menținere a integrității teritoriale...ca singură unitate teritorială.” Circulația între cele două zone a rămas aproape complet restricționată, cu excepția câtorva mici sectoare ale elitelor politice și, într-o măsură mai mică, a marilor comercianți. În vreme ce în jur de 100.000 de muncitori care făceau naveta (mai puțin de 5% din populație) primeau permise de muncă în Israel, restului populației i se refuzau aceste permise de a călători în cealaltă parte a teritoriilor ocupate.

În Cisiordania și Gaza (mai ales în cea din urmă), zonele construite au devenit izolate unele de celelalte și de pământul care le înconjura. Aceste așa-numite zone autonome erau marcate de drumuri israeliene de ocolire (pe care aveau voie să circule doar coloniștii) și de zone de securitate controlate de armata israeliană (zona C), permițând ca fiecare dintre aceste zone să poată fi blocată după placul inimii Israelului. Numai între granițele municipale ale orașelor, populația nu trăia sub control militar israelian direct. Pentru cei din satele din afara granițelor municipale (zona B) și pentru cei și mai ghinioniști care trăiau cu totul în afara granițelor municipale (zona C), ocupația militară israeliană directă continua.

Această întreagă configurație a expansiunii strategice a coloniilor și drumurile de ocolire au fragmentat Cisiordania. Rezultatul a fost efectiva înlăturare a Ierusalimului de pe harta palestiniană prin refuzul de a permite palestinienilor să intre în oraș și prin împrejmuirea acestuia cu vaste colonii fortificate care nu doar că separă Ierusalimul de hinterlandul suburban al Cisiordaniei, ci separă și Cisiordania în două zone majore, nordică și sudică. Pe lângă toate acestea a urmat iudaizarea intensivă a Ierusalimului extins, prin importarea a zeci de mii de coloniști din interiorul Ierusalimului (și din rândul noilor imigranți evrei) și campania birocratică ce avea ca scop transferarea rezidenților palestinieni în afara orașului prin revocarea permiselor de rezidență.

În perioada 1998-2000, această fragmentare internă a Cisiordaniei și Gazei s-a accentuat odată cu expansiunea coloniilor și lupta pentru consolidarea acestora în blocuri masive pentru a le asigura supraviețuirea dincolo de statusul final. Cel mai vătămător a fost felul în care zona C, cea mai puțin populată, constituită din majoritatea pământului agricol palestinian, a devenit pur și simplu o zonă acaparată de coloniști. Confiscarea de pământ pentru extinderea coloniilor în zona C a mers mână în mână cu acceleratele demolări de case pentru a încuraja și mai mult depopularea zonelor, în timp ce atacurile coloniștilor asupra fermierilor palestinieni au devenit acte zilnice.

Cei care s-au opus procesului Oslo considerau că însăși structura acordurilor era cea care a determinat maniera implementării acestora. Edward Said susținea că defectul fatal al procesului Oslo era acela că nu reprezenta nici un instrument de decolonizare, nici un mecanism de implementare a rezoluțiilor UN relevante pentru conflictul israeliano-palestinian. Așa încât, procesul fiind structural incapabil să producă un acord viabil, avea să ducă, în mod inevitabil, la un conflict viitor. Pentru a-și argumenta poziția, Said și ceilalți critici susțineau că relația dintre Israel și PLO consolidată prin procesul Oslo, nu era bazată pe o recunoaștere reciprocă a unor drepturi egale (sau măcar comparabile). Așa încât, dezechilibrul puterii a determinat rezultatul distorsionat al procesului. Prin intermediul acestuia, un Israel dominant căutând să pună capăt poverii tactice a unei ocupații militare directe, a construit un parteneriat cu o PLO slăbită și epuizată, în cadrul căruia, cel dintâi poseda bunurile strategice din Cisiordania și Gaza (pământ, apă, granițe, Ierusalim) și cel din urmă își asuma responsabilitatea formală față de populația indigenă în cadrul unei entități palestiniene recunoscute. Era un proces întemeiat pe interpretarea Israelului privind interesele sale de securitate, cărora li se supuneau toate celelalte aspecte, inclusiv drepturile palestiniene individuale și colective. Era un proces care în mod necesar ducea la separare în cadrul teritoriilor ocupate sub hegemonie israeliană continuă, opusă partajării Palestinei printr-o retragere israeliană multilaterală din Cisiordania și Gaza. Făcând asta, procesul formaliza aranjamente echivalente cu apartheidul.

Din această perspectivă, accelerarea masivă a colonizării israeliene începând cu 1993 și construcția paralelă a unei rețele de drumuri care să lege coloniile între ele și de Israel într-o manieră care să ocolească și să împrejmuiască centrele palestiniene, fragmentarea deliberată a zonelor PA în enclave etnice izolate, controlul israelian strict al circulației palestiniene în, în afara și între aceste enclave și efortul susținut de împiedicare a apariției unei economii palestiniene independente, reflectau adevăratul „spirit al procesului Oslo”.

Mai mult, din perspectiva caracterului bilateral al acordurilor (a căror implementare nu a fost niciodată garantată de comunitatea internațională ci, mai degrabă, sponsorizată de aliatul strategic al Israelului, SUA) devenea inevitabil ca dinamica relației israeliano-palestiniană să fie guvernată de un dezechilibru uriaș al puterii. Deoarece această dinamică făcea practic imposibilă corectarea neglijării studiate a cerințelor de pace sau a distorsionărilor israeliene ulterioare, pur și simplu a pavat drumul către un viitor conflict.

Între septembrie 1993 și 2000, totalul coloniștilor (excluzând Ierusalimul și împrejurimile) a crescut de la 110.000 la 195.000. Rata anuală a implantării coloniștilor evrei în coloniile ilegale din Cisiordania și Gaza era undeva la 4.200 între 1967 și 1993, 9.600 între 1986 și 1996 și peste 12.000 între 1994 și 2000. Exproprierile de pământ au crescut și ele, ajungând la 40.178 de dunami (1 dunam = 0,25 acri) numai în 1999. Atât de insațiabilă a fost pofta Israelului de pământ palestinian, încât e greu să nu remarci că realizarea propriu-zisă a procesului Oslo a fost intermedierea ocupării israeliene a Iudeei și Samariei. Statisticile dezvăluie și că Barak a fost un colonist mai lacom decât Netanyahu. În primul an, „cabinetul păcii” a autorizat construirea a 1.924 de așezări de-a lungul Liniei Verzi, spre deosebire de cabinetul lui Netanyahu care autorizase 1.1960 în 1997.

Iar pentru a integra aceste noi așezăminte și avanposturi din Israel, în 2000 s-au investit 198 de milioane de dolari în rețele de drumuri de-a lungul Liniei Verzi. Deoarece pentru fiecare 100 de kilometri de drum colonial era nevoie de 10.000 de dunami de pământ, mai mult de 40% din pământurile expropriate în 1999 au fost dedicate acestui scop, cauzând smulgerea a 15.000 de copaci. Aceste drumuri aveau ca scop suplimentar și consolidarea și perpetuarea încercuirii enclavelor palestiniene izolate. Și, împreună cu segmentarea pământului, devenise imposibil să mergi mai mult de câțiva kilometri fără să intri pe un teritoriu controlat de Israel și în acel univers unic al punctelor de control militare unde se află soldați dedicați brutalizării sistematice și umilirii a tot ce este arab.

Între timp, în sfera economică, controlul permanent al Israelului asupra granițelor interne și externe ale teritoriilor ocupate și blocada nesfârșită, instituționalizată instaurată asupra Cisiordaniei și a Gazei mai ales, au taxat aspru populația. Reclama făcută procesului Oslo în 1993 și 1994 promitea publicului palestinian prosperitate economică. Însă, șapte ani mai târziu, tot mai mulți palestinieni se zbăteau în sărăcie cruntă.

Pe acest fundal și-a etalat Ehud Barak propunerile în cadrul summit-ului de la Camp David. Este clar că în cadrul acestor negocieri, Israelul dorea, printre alte obiective, anexarea permanentă a drumurilor și blocurilor de colonii localizate strategic (fragmentând statul palestinian propus într-o serie de enclave); menținerea autorității supreme asupra granițelor gazano-egiptene și cisiordaniano-iordaniene; păstrarea controlului general asupra unui Ierusalim extins în mod substanțial; și obținerea drepturilor oficiale și disproporționate asupra apei. Cu alte cuvinte, entitatea palestiniană – ca aranjament asemănător cu sistemul mandatului interbelic stabilit de Liga Națiunilor – avea să fie redusă la un protectorat arab sub dominare și supraveghere israeliană. Între aceste limite înguste, așa cum liderii israelieni nu au obosit să sublinieze, palestinienii erau liberi să-și definească entitatea ca stat, imperiu sau orice alt termen și-ar fi dorit.

Deși Intifada al-Aqsa nu a debutat ca o revoltă împotriva procesului Oslo, un refuz de reîntoarcere la statu-quo-ul de dinainte a reprezentat forța mobilizatoare și principalul factor ce a unit toate nivelurile politicilor și societății palestiniene. În faza sa inițială, cea de-a doua Intifadă a semănat mult cu prima: demonstrații în masă soldându-se cu ciocniri între soldații israelieni înarmați și tinerii palestinieni aruncători de pietre; greve generale; formarea unei coaliții largi a facțiunilor palestiniene (Forțele Naționale și Islamice sau NIF) pentru a da direcție revoltei; și expansiunea rapidă de la o regiune la alta. În câteva zile s-au înregistrat schimburi de focuri între israelieni și palestinieni; ofensive armate asupra avanposturilor israeliene din orașele palestiniene, inclusiv asupra mormântului din Nablus declarat de coloniști în anii 1970 ca fiind al lui Iosif; un număr mare de victime rezultate în urma deplasărilor masive de forțe israeliene; și eforturi frenetice americane și arabe pentru a repune procesul de pace pe drumul său.

Foarte repede, însă, lucrurile au început să devieze de la aceste tipare. În locul Intifadei armate care să o includă pe cea populară, ele s-au consolidat una pe cealaltă, escaladând tot mai mult cu fiecare crimă israeliană. În prima Intifadă ciocnirile fuseseră limitate la granițele dintre zona A și teritoriul sub control israelian, de data aceasta s-au răspândit de-a lungul Liniei Verzi, pe măsură ce cetățenii palestinieni ai Israelului ieșeau pe străzi să-și arate solidaritatea națională. Și poate cel mai important, în loc ca PA să îndeplinească funcțiunile armatei sud-libaneze, Fatah a început să acționeze ca Hizballah.

Militarizarea revoltei este o altă caracteristică esențială a Intifadei al-Aqsa. Majoritatea acțiunilor armate a fost condusă de Fatah tanzim, facțiunea militantă a organizației Fatah și de elemente ale forțelor de securitate preventivă a PA. Chiar dacă forțele palestiniene de securitate oficiale au fost rar implicate în lupte, acest aspect a permis o mai mare justificare din partea Israelului pentru folosirea forței militare. Fără îndoială, participarea activă a Fatah ca forță organizată acționând cu autonomie relativă a reprezentat cel mai important factor în transformarea ciocnirilor timpurii într-o rebeliune susținută.

O explicație a acestor factori o poate oferi relația complexă dintre Fatah și PA. Deși membrii Fatah formau temelia PA, mișcarea ca atare nu era partidul de guvernare. Structura organizațională pre-Oslo a Fatah din Cisiordania și Gaza, fusese în general mai sceptică față de procesul de pace și avea o viziune mai dezvoltată asupra societății palestiniene viitoare. Așa încât, Fatah rămăsese o mișcare politică autonomă care nu era nici subordonată, nici în opoziție cu PA. În schimb, țelul său era să rămână suficient de conectată la baza populară pentru a o putea mobiliza în scopul obiectivelor naționale și să conducă societatea palestiniană într-o nouă era, dar suficient de implicată în PA pentru a putea obține resursele necesare împlinirii acestei ambiții.

Numai Fatah, care avea legături cu serviciile de securitate și pe care conducerea PA ar fi confruntat-o doar în circumstanțe extreme, se afla în poziția de a relua lupta armată; dacă Hamas sau Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei (PFLP) ar fi inițiat revolta înfruntând PA, ar fi fost strivite imediat de serviciile de securitate. Deși exista o contradicție de bază între abordarea Intifadei al-Aqsa din partea PA și cea a Fatah, cele două puteau coexista atâta vreme cât revolta nu se dezvolta în moduri care puteau amenința însăși existența PA și câtă vreme cea din urmă nu era dispusă să pună capăt revoltei înainte de sfârșirea ocupației israeliene.

În principal, strategia Fatah era de a schimba infrastructura israeliană de control. Acolo unde Israelul a stabilit colonii izolate în interiorul sau la marginea orașelor palestiniene pentru a le strangula, precum și drumurile de ocolire care le aprovizionau au fost supuse atacurilor aproape zilnice, accentuându-le atât vulnerabilitatea cât și faptul că, în loc să contribuie la securitatea israeliană, erau de fapt călcâiul lui Ahile. Ca rezultat, pentru prima oară din 1967, mai mulți coloniști plecau decât se mutau în teritoriile ocupate. Dacă Israelul ar fi răspuns cu întăriri masive, doar ar fi crescut numărul potențialelor ținte. Dacă înăsprea blocada, ar fi crescut sprijinul pentru și participarea la actele de rezistență armată. Dacă recurgea la bombardamente aeriene și navale asupra orașelor palestiniene și la asasinarea militanților palestinieni de trupele de comando aeroportate ar fi fost intens criticat și izolat de comunitatea internațională. Și dacă ar fi decis să lichideze PA sau să-i slăbească serviciile de securitate, n-ar fi avut nevoie decât să-și reamintească ce a înlocuit PLO în Liban după ce Israelul a distrus-o în 1982.

Problema Israelului era că strategia sa Field of Thorns – o combinație intensă de arme și efective copleșitoare cu sancțiuni colective de mare amploare și operațiuni speciale culminând cu invazia militară a teritoriilor PA – era concepută în mod special pentru a păzi statu-quo-ul. Însă pentru PA și Fatah (ca să nu menționăm și forțele de opoziție) problema era tocmai statu-quo-ul și opoziția față de acesta era ceea ce le unea.

Într-adevăr, principalele solicitări politice ale Intifadei al-Aqsa reflectau frustrarea și furia acumulată în ultimii șapte ani: termenii de referință ai procesului Oslo trebuiau să fie înlocuiți cu rezoluțiile UN relevante; acestea trebuiau să fie implementate, nu negociate; iar procesul trebuia să fie garantat și acolo unde era necesar, impus de comunitatea internațională. Mai specific, Israelul trebuia să se retragă la granițele de dinainte de 1967 și să desființeze coloniile sale evreiești ilegale. Trebuia să aleagă între pământ și pace. Pentru a ajuta Israelul să se decidă, revolta îi amintea zilnic că nu poate să le aibă pe amândouă.

Era clar, însă, că Israelul nu avea să cedeze acestor solicitări. Pentru a clarifica acest lucru, a dezlănțuit un val de violență fără precedent în istoria ocupației și a impus o blocadă care a paralizat viața palestiniană și a omorât economia în fașă.

http://www.palestine-studies.org/resources/special-focus/second-intifada-then-and-now

Războiul din octombrie 1973 sau de Yom Kippur

Fragment din volumul „Zile fierbinți în Orient” de Crăciun Ionescu, 1988, editura Politică.

Perioada care trecuse de la ultimul război arabo-israelian din 1967 nu se dovedise deloc liniștită; liniile de încetare a focului, stabilite atunci, se animau destul de des, incidentele și ciocnirile armate ținându-se lanț. Între timp, egiptenii și sirienii își refăcuseră echipamentul militar, cantitativ, dar mai ales calitativ, înregistrând un progres remarcabil, atât din punct de vedere tehnic cât și al pregătirii efectivului uman. În mai puțin de un an și jumătate, Egiptul și Siria își reconstruiseră armatele în proporțiile dinainte de război, întărindu-le substanțial în ceea ce privește blindatele, aviația și artileria antiaeriană.

Mișcarea de eliberare națională a Palestinei („Harat al Tahir al Watani al Falastini”) ale cărei inițiale H.A.T.A.F., citite invers, dau numele Fatah, a fost creată, după unele date, încă din 1959, dar a început să se manifeste politic în 1964. Artizanul organizării Fatah-ului era un tânăr palestinian din Ierusalim, Yasser Arafat, al cărui nume de luptă Abu Ammar va deveni cunoscut ulterior în întreaga lume arabă. La vârsta de 19 ani, Yasser Arafat s-a aflat alături de eroul național Abdel Kader, comandantul militar al luptătorilor palestinieni, care avea să fie ucis în bătălia pentru șoseaua Ierusalim-Tel Aviv, din primăvara anului 1948. Refugiat după primul război arabo-israelian împreună cu familia inițial în Gaza, zona administrată atunci de Egipt, tânărul Yasser Arafat s-a înscris apoi, în 1950, la Universitatea Guizeh din Cairo, urmând cursurile de inginerie. În 1952, a fost ales președinte al Asociației studenților palestinieni din capitala de pe Nil, iar în timpul războiului Suezului din 1956 a făcut parte din rândurile armatei egiptene, cu grad de ofițer. Anul următor, Arafat a plecat în Kuweit, unde a rămas mult timp exercitându-și profesia de inginer.

Aici, în zona marelui Golf al petrolului, va întâlni câteva cunoștințe mai vechi de la Cairo – Salah Khalaf (Abu Ayad) profesor de limba arabă în Kuweit și Mohamed Najjar (Abu Jihad) care încă de la vârsta de 18 ani luptase în rândurile rezistenței palestiniene. „Grupul de la Cairo” va fi lărgit cu încă trei personaje: doi specialiști în petrol – unul lucrând în Arabia Saudită, Farouk Kadoumi (Abu Lutof) și altul în Qatar, Kamal Aduane – precum și Khaled Hassan (Abu Said) care era, la timpul respectiv, secretarul municipalității din Kuweit. Împreună cu ei, Yasser Arafat va pune bazele organizației Fatah, emigrarea palestiniană tot mai masivă spre Golf permițând accelerarea procesului de formare a acestei importante grupări a rezistenței. Nașterea Fatah-ului a constituit reacția logică față de situația existentă în lumea arabă după criza Suezului și față de ineficacitatea manifestată până atunci de palestinienii acționând individual, fără coordonare și fără un program bine stabilit.

Între 1959 și 1965, nucleul inițial al Fatah-ului a creat celule atât în orașele și micile așezări din Cisiordania și Gaza, cât și în taberele de refugiați, începând, totodată, instruirea unor trupe de gherilă. Ramura militară a organizației, destinată să întreprindă astfel de operațiuni, a fost numită „al Assifa” (Furtuna) și prima sa operațiune împotriva Israelului s-a desfășurat în zorii zilei de 1 ianuarie 1965, această dată fiind aniversată, de atunci, de către palestinieni, ca „Ziua Revoluției”.

Noul exod al palestinienilor, provocat de trecerea Cisiordaniei și Gazei sub stăpânirea armatei israeliene, în iunie 1967, a făcut să crească rapid rândurile mișcării de rezistență, organizațiile acesteia instalându-se solid pe malul estic al Iordanului și începând să hărțuiască trupele de ocupație de pe partea cealaltă. În această situație, israelienii au luat măsuri ferme, întărind dispozitivul militar de-a lungul Iordanului cu noi unități și, conform politicii lor de represalii, au întreprins intense bombardamente cu artileria și aviația, împotriva localităților de pe celălalt mal, pregătind, în același timp, o operațiune de mai mare anvergură pe care o vor declanșa în martie 1968, pe teritoriul regatului hașemit, în zona sudică a râului.

Scopul real al operațiunii israelienilor era distrugerea așezării Karameh, considerată de ei ca unul dintre principalele centre ale mișcării de rezistență palestiniene, și în special al organizației Fatah. Aici, într-un punct pustiu, situat la 4 km de malul estic al Iordanului și la 35 km de Amman, se instalase, în 1952, un grup de refugiați palestinieni întemeind o așezare pe care au botezat-o Karameh (demnitatea). Ei au început să desțelenească pământurile din jur și să le cultive, înlocuind totodată, treptat, corturile cu casele de paiantă înconjurate de livezi și grădini de zarzavat. Cu timpul, au introdus apă curentă și electricitate. UNRWA a construit două școli, așezarea inițială căpătând tot mai mult aspectul unui târgușor prosper cu o populație de 25.000 de locuitori. Acestora li s-au adăugat după războiul din 1967 alți 25.000 de refugiați palestinieni de pe malul vestic, Karameh transformându-se într-o aglomerare umană cu 50.000 de suflete. După bombardarea sa de către aviația și artileria israeliană, în noiembrie 1967, locuitorii din Karameh, sub îndrumarea organizațiilor rezistenței palestiniene, au luat măsuri de autoapărare organizându-și o miliție populară formată din mai multe sute de tineri.

La 13 februarie 1968, ministrul apărării al Israelului, Moshe Dayan, declara că această localitate a devenit una dintre principalele baze ale Fatah-ului, ceea ce suna ca un fel de avertisment, lăsând să se întrevadă o apropiată operațiune de proporții împotriva așezării palestiniene. Locuitorii așezării, care în cea mai mare parte rămăseseră pe loc în timpul bombardamentelor anterioare, au fost evacuați spre taberele palestiniene situate mai la Est. Milițiile combatante, în frunte cu Yasser Arafat și ceilalți conducători ai Fatah-ului, au luat, în continuare, măsuri ferme de apărare, pregătind ambuscade și acțiuni de hărțuială împotriva forțelor israeliene de invazie.

În zorii zilei de 21 martie 1968, patru coloane blindate israeliene au traversat râul Iordan – trei în zona podului Husein (fost Allenby) la sud-vest de Karameh și alta în apropiere de podul Damiya, în partea de nord-vest. Trei din aceste coloane s-au îndreptat spre oraș, iar a patra a primit misiunea să supravegheze căile de acces dinspre Amman și Salt. Trupe aeroportate au fost lansate din elicoptere pe colinele din spatele orașului. Cam în același timp, s-a declanșat un atac de diversiune împotriva localității iordaniene Ghor Safi, situată în sudul Mării Moarte, la circa 120 km de Karameh.

Israelienii au întâmpinat o vie rezistență încă de la traversarea firului îngust de apă, tancurilor lor Patton fiind prinse sub tirul concentric al artileriei și blindatelor iordaniene postate în valea râului. Coloanele blindate israeliene au fost astfel imobilizate, în apropierea podurilor de campanie pe care le instalaseră peste Iordan, fiind țintuite pe loc de un foc intens de aruncătoare de mine și lansatoare portative de rachete antitanc. Spre sfârșitul dimineții, parașutiștii israelieni au reușit până la urmă să pătrundă în Karameh, dinamitând toate clădirile întâlnite în cale: locuințe, magazine, școli, poșta, dispensarul. La ora 14, când ultimii soldați israelieni s-au retras din Karameh, orașul era în întregime distrus.

Politica israeliană de represalii, pentru orice atentat săvârșit de palestinieni pe teritoriul propriu sau peste hotare, a continuat să se intensifice în perioada ce a urmat, extinzându-se și asupra altor țări arabe.

Ciocnirile au continuat în tot cursul anului, israelienii organizând, la un moment dat, un raid-surpriză pe țărmul vestic al Golfului Suez și distrugând tot ce le-a ieșit în cale: posturi de observație, tabere ale armatei egiptene, instalații radar, vehicule militare. Peste 100 de soldați egipteni au fost uciși cu acest prilej. Egiptenii au răspuns cu tiruri puternice de artilerie provocând pagube substanțiale pozițiilor fortificate israeliene de pe malul estic al Canalului.

În primele luni ale anului 1970, raza confruntării se va extinde, aviația israeliană pătrunzând în adâncime deasupra teritoriului egiptean la vest de Canal. Bombardamentele aeriene nu urmăreau, de această dată, numai obiective militare. Au fost atacate și o serie de instalații industriale. Orașele egiptene din zona Canalului, fiind distruse, au rămas pustii, locuitorii lor refugiindu-se în interiorul țării. S-au înregistrat numeroase victime din rândurile populației civile. În fața acestei situații, Nasser s-a adresat Uniunii Sovietice pentru a-i furniza materialul necesar de apărare antiaeriană, primind, la scurt timp, rachete sol-aer și avioane de intercepție de tip mai modern.

Starea de lucruri luase o turnură îngrijorătoare, care ar fi putut conduce la un nou război în zonă, cu implicații grave pe plan mondial, inclusiv posibilitatea antrenării involuntare în conflict și a altora. Secretarul de stat american William Rogers propusese, încă din decembrie 1969, un plan de reglementare a conflictului, pe etape, prin intermediul unor negocieri indirecte, inițiativă care nu a avut prea mare succes la timpul respectiv. Șeful diplomației americane a revenit, în iunie 1970, cu un al doilea „plan Rogers”, prevăzând o încetare a focului temporară și deschiderea de negocieri indirecte prin intermediul mediatorului ONU, ambasadorul suedez Jarring.

În discursul rostit la 23 iulie 1970, cu prilejul celei de-a 18-a aniversări a revoluției din 1952, președintele Nasser anunța acceptarea „planului Rogers”. În Israel lucrurile au mers ceva mai greu. Membrii Gahal (viitorul Likud) din cadrul guvernului, acceptând în principiu o încetare a focului pe Canalul Suez, au refuzat însă să-și dea consimțământul pentru orice fel de negocieri privind retragerea din teritoriile ocupate și administrate de armata israeliană după războiul din iunie 1967.

În consecință, peste puțin timp se va produce o criză, cei patru miniștri aparținând grupării Gahal părăsind guvernul de coaliție, ceea ce a permis celor rămași să ia decizia de acceptare a planului respectiv de încetare a focului, susținut și de Uniunea Sovietică. Acest acord n-a adus însă pacea așteptată între cele două țări. Dar, în continuare, atmosfera va rămâne în general calma, mai bine de trei ani, de-a lungul întregii linii de front de pe Canal.

Între timp se vor petrece o serie de evenimente în lumea arabă, dintre care cel mai dramatic va fi conflictul armat desfășurat între rezistența palestiniană și regimul de la Amman (septembrie 1970-iulie 1971) soldat cu numeroși morți și răniți de o parte și de alta și cu retragerea organismelor politico-militare palestiniene de pe teritoriul iordanian. Stabilirea acestora în Liban va deschide un nou focar acut de încordare, centrul de greutate al acțiunilor de represalii israeliene mutându-se de pe Suez și Iordan, împotriva celor 16 tabere palestiniene existente pe teritoriul libanez. Aceste acțiuni de represalii mergând de la atentate, bombardamente terestre, aeriene și navale până la invadarea temporară a Libanului de către trupele israeliene, vor afecta permanent și tot mai mult nu numai viața celor 400.000 de palestinieni aflați în această țară dar și a restului populației, contribuind la generarea unei atmosfere de insecuritate, la divizare acută și adversitate, la pregătirea unor răfuieli fratricide care au condus, până la urmă, la declanșarea războiului civil din 1975 și la haosul tragic ce a urmat.

În toamna anului 1970, se produseseră schimbări notabile în conducerile de stat din Egipt și Siria. La Cairo, locul lui Gamal Abdel Nasser, decedat prematur, fusese luat de Anwar El Sadat. La Damasc, generalul Hafez Al-Assad, ministru al apărării, în vârstă de 42 de ani, devenind secretar general al Partidului Baas Arab Socialist și președinte al republicii, iniția în noiembrie 1970, „mișcarea de redresare” ce va duce la stabilitatea politică, mult așteptată în Siria.

Răspunzând unui memorandum al mediatorului ONU Gunnar Jarring, guvernul egiptean își declară intenția de a semna un tratat de pace cu Israelul după evacuarea tuturor teritoriilor arabe ocupate, prevăzută, de altfel, și în cunoscuta rezoluție 242 a Consiliului de Securitate. În răspunsul său la memorandumul lui Jarring, guvernul israelian anunța că nu înțelege să evacueze totalitatea teritoriilor egiptene ocupate, manifestându-și intenția de a păstra o parte din Sinai, inclusiv Sharm El Sheikh și controlul strâmtorii Tiran.

Deși prelungirea acordului de încetare a focului pe o durată determinată a fost refuzată în continuare de Israel, ea va fi totuși respectată de ambele părți, situația de „nici pace, nici război” trenând încă doi ani.

Deficiențele egiptene din cursul „războiului de uzură”, retragerea experților militari sovietici din Egipt în iulie 1972 la cererea lui Sadat, aparenta indecizie a noului președinte și abandonarea de către SUA a politicii lor de mediere, pe care au înlocuit-o cu sprijinul necondiționat acordat Israelului, inclusiv furnizarea de armament din cel mai sofisticat, precum și avantajul militar al așa-numitelor „frontiere sigure” cucerite prin forță în 1967, toate acestea la un loc creaseră o stare euforică la Tel Aviv, unde domnea convingerea că superioritatea militară a Israelului este atât de puternică încât statele arabe nu vor îndrăzni să riște un război pentru recuperarea teritoriilor pierdute. Dar cei ce gândeau așa se înșelau și desfășurarea evenimentelor a dovedit-o. Generalul Moshe Dayan, ministrul apărării, avertizase din timp că socotelile liniștitoare de acest fel erau eronate: „Personal, spunea Dayan, n-am crezut nici înainte, nici după războiul de șase zile că egiptenii se vor resemna de a ne vedea fortificați de-a lungul Canalului sau că sirienii se vor resemna cu ocuparea de către noi a Golanului. Înțelegeam foarte bine că prezența noastră în aceste sectoare va însemna o reluare a ostilităților dintr-un moment în altul.”

Posibilitatea unui nou război între arabi și israelieni se profila tot mai insistent în 1973, când acumularea unei serii de factori conducea în mod fatal în această direcție. Cei interesați erau conștienți de pericolul declanșării confruntării armate și au fost la curent și cu iminența momentului exploziei.

În  august 1973, președintele egiptean se deplasa la Riad pentru consultări pe această temă cu suveranul saudit, expunându-i intențiile sale pentru viitorul apropiat. Rezultatul a fost mai mult decât favorabil Egiptului. Regele Feisal i-a promis președintelui Sadat că-i va finanța substanțial planul său politic-militar. În perioada imediat următoare, Sadat, care renunțase cu un an înainte la consilierii sovietici, va face din nou apel la furnituri militare din URSS, cerând și primind arme noi, mult mai moderne decât cele avute în dotare de armata egipteană. Armament nou sosise, în același timp, în cantități apreciabile, și în Siria.

Americanii erau desigur perfect informați de ceea ce se petrecea în Orientul Mijlociu, de faptul că întregul curs al evenimentelor se îndrepta implacabil în direcția războiului. Ei nu vor încerca să blocheze dezlănțuirea conflictului ci într-o oarecare măsură o vor încuraja, dezmințind ulterior, cu vehemență, acest lucru, fără însă a reuși să convingă prea mult pe cercetătorii istorici.

După eșecul „planului Rogers” din 1970, SUA au desfășurat un sofisticat joc politic în această parte a lumii, în centrul său situându-se, ca un monument ce trebuia păstrat cu orice preț, petrolul arab. După întrevederea de la Riad dintre Feisal și Sadat, regele saudit l-a trimis la Washington pe ministrul petrolului pentru a-i pune în gardă pe americani și a le solicita o schimbare în poziția lor privind conflictul din Orientul Mijlociu. Dar acesta n-a găsit prea multă ascultare în capitala de pe Potomac, unde la timpul respectiv apele politicii americane erau grav tulburate de scandalul Watergate, ce concentra întreaga atenție a președintelui Nixon. Ministrul saudit a acordat atunci un interviu unor ziariști americani, în care, în termeni diplomatici aleși cu grijă dar care conțineau și cuvântul „embargo”, lăsa să se înțeleagă că un asemenea embargo va fi pus în aplicare dacă America nu-și va revizui politica sa în problema conflictului din Orientul Mijlociu.

James Atkins, expert al Departamentului de Stat, avertizase, într-o notă adresată șefului Casei Albe și secretarului de stat, asupra „amenințării reale, formulate pentru prima oară, cu un embargo petrolier care va fi condus de însăși Arabia Saudită, dacă SUA nu angajează, în lunile imediat următoare, o negociere în Orientul Mijlociu, începând cu petrolul. Negociere urgentă, în realitate inevitabilă, care deja a întârziat prea mult pentru stabilitatea economiei mondiale, profund amenințată acum.”

Aprecierile lui Atkins porneau de la faptul că prețul petrolului, deși crescuse în ultimii ani cu aproape 50% - de la 1,80 la 2,60 dolari barilul – după o stagnare de mai multe decenii, era necesar să fie renegociat, acordându-i-se un spor oarecare pentru a mulțumi pe producătorii arabi și a-i împiedica să declanșeze o creștere radicală a prețurilor. În acest caz, se înțelege, ceea ce nimeni nu îndrăznea să spună deschis, de urcarea prețului profitau nu numai statele arabe ci și societățile petroliere occidentale și în special cele americane, care continuau să exploateze petrolul arab păstrându-și partea leului.

Avertismentele privind declanșarea unui nou război în Orientul Mijlociu și instituirea embargoului petrolier arab vor trece neluate în seama de factorii de răspundere ai Administrației americane, cel puțin la prima vedere. Dar la Departamentul de Stat, CIA și Pentagon, informațiile tot mai numeroase care veneau în acest sens vor fi analizate cu toată atenția, generând variante sofisticate de măsuri, pentru a face față situațiilor nou create.

După declanșarea ostilităților, întrebat de ziariști, secretarul de stat Kissinger declara cu seninătate: „În săptămâna care a precedat sâmbăta ostilităților cerusem, în trei rânduri, serviciilor noastre de informații ca și serviciilor israeliene, o evaluare a situației. Împreună au fost de acord că declanșarea războiului era atât de puțin probabilă, încât au estimat această posibilitate la zero.”

Imediat după declanșarea atacului egipteano-sirian și în continuare, s-a fabulat extrem de mult asupra „surprizei” războiului de la 6 octombrie 1973, dându-se vina pe acest factor pentru succesele militare inițiale ale arabilor. O serie de elemente, cunoscute și înainte și după începerea ostilităților, vin însă să dezmintă că războiul a izbucnit pe neașteptate, cu toate încercările de a se credita o astfel de idee. A fost oare „o săptămână a surprizei” pentru americani și israelieni perioada care a precedat războiul? Să vedem ce spun faptele.

La Beirut, de pildă, în cercul larg al celor peste 400 de corespondenți străini, declanșarea războiului se dădea drept sigură. Ceva mai mult, se anticipa chiar și ziua și ora aproximativă a începerii luptelor. Or, ceea ce știau corespondenții străini cunoștea întreaga capitală libaneză și era imposibil să scape numeroaselor agenturi secrete străine, ce își făcuseră cuib pe acolo, și în special antenelor Mossad-ului și CIA, extrem de active, atunci ca și mai târziu, în țara cedrilor matusalemici.

În dimineața de 6 octombrie, când toate informațiile menționau declanșarea atacului arab chiar în cursul acelei zile, o reuniune strânsă de urgență a fost convocată în biroul primului ministru israelian la care, în afară de Dayan și încă doi membri ai cabinetului, a fost invitat și șeful statului major, generalul David Elazar, numit de prieteni cu apelativul „Dado”. Acesta din urmă va insista atât asupra mobilizării neîntârziate a 120.000 de rezerviști cât și a declanșării unui atac aerian preventiv împotriva aerodromurilor militare siriene din interiorul țării.

După cum menționa în memoriile sale, Dayan n-a fost de acord cu atacul aerian preventiv și nici cu chemarea unui număr de rezerviști mai mare decât era necesar. El explica atitudinea sa în felul următor: „Dacă va trebui să cerem ajutorul Statelor Unite, atunci va fi necesar să le aducem proba irefutabilă că nu noi am fost aceia care am dorit războiul – chiar dacă aceasta exclude orice acțiune preventivă și ne handicapează în desfășurarea campaniei.”

Golda Meier  și Moshe Dayan, oameni politici cu multă experiență, au socotit exact riscurile, cântărind toate argumentele pro și contra unui atac israelian preventiv. Ei erau, desigur, bine informați asupra jocului politic al SUA în Orientul Mijlociu la momentul respectiv, cunoscând că Washingtonul nu putea apărea, în niciun caz, în ochii arabilor, ca susținător al unei agresiuni deliberate israeliene împotriva Siriei și Egiptului.

Administrația americană n-a fost luată prin surprindere de desfășurarea evenimentelor dar, continuându-și jocul, a căutat să arate contrariul. Declarația purtătorului de cuvânt, survenită la trei ore după începerea ostilităților, nu făcea nici cea mai mică aluzie la cine declanșase războiul. Și când reprezentantul Israelului la Washington a avizat guvernul american asupra celor întâmplate, a avut surpriza să i se răspundă că, după surse arabe, aviația israeliană fusese cea care atacase prima. Războiul de Yom Kippur (marea iertare) cea mai sacră și solemnă sărbătoare religioasă a evreilor sau războiul de 6 Ramadan, după denumirea dată de arabi, începuse.

Ostilitățile au fost deschise simultan, pe ambele fronturi, de-a lungul Canalului Suez și în podișul Golan, sâmbătă, 6 octombrie 1973, în jurul orei 14, când artileria egipteană și siriană a dezlănțuit un puternic bombardament asupra pozițiilor avansate israeliene. În faza de început a ostilităților, israelienii opuneau pe frontul din Golan circa 200 de tancuri celor 500 trimise la atac de adversar. Raportul efectivelor le era și mai defavorabil. Această situație avea să fie remediată parțial, abia în cursul zilei următoare, după mobilizarea rezerviștilor.

Ofensiva trupelor siriene se dezvolta în trei direcții de atac urmărind străpungerea pozițiilor fortificate israeliene de pe linia de încetare a focului din iunie 1967 și eliberarea unei porțiuni cât mai mari posibile din podișul Golan, ocupat de adversarii lor cu 6 ani înainte.

Principalele unități israeliene aflate în calea atacului sirian, la nord și la sud de Kuneitra, erau brigada a 7-a blindată și brigada blindată „Barak”. După lupte înverșunate, forțe siriene de tancuri au reușit să opereze o străpungere în sectorul Hushniyah, la 12 km sud de Kuneitra, încercuită de alte unități, și să coboare spre lacul Tiberiada. În dimineața zilei de 7 octombrie, întăririle israeliene începură să sosească precipitat în zonele amenințate, până seara, în podișul Golan, adunându-se trei divizii complete, cu câteva sute de tancuri. Până la urmă, situația ce devenise extrem de critică pentru întregul sector al frontului israelian s-a ameliorat datorită aviației ce ataca fără încetare cu toate forțele disponibile – în ciuda pierderilor sale grele – precum și a unei brigăzi blindate de rezerviști din Galileea care în drum spre linia întâi a dat de coloana de tancuri siriană atacând-o din flanc și reușind să-i blocheze înaintarea.

La 9 octombrie, aviația israeliană a trecut la bombardarea în adâncime a teritoriului sirian, departe în spatele frontului, întreprinzând raiduri aeriene împotriva orașelor și obiectivelor civile. Raidurile aeriene israeliene au produs mari pagube economiei siriene dar n-au reușit să zdruncine cât de cât moralul populației. Dimpotrivă, voința de luptă a sirienilor a fost și mai mult întărită și cine a vizitat Damascul în acele zile s-a putut convinge de spiritul combativ al milionului său de locuitori care, de la mic la mare, luaseră armele în mâini, gata să dea o ripostă hotărâtă inamicului. De altfel, încercările de a repeta bombardarea Damascului au fost spulberate de tirurile precise ale rachetelor-sol, mai multe avioane israeliene prăbușindu-se în flăcări în zona înconjurătoare a orașului. Trimiterea masivă de întăriri israeliene, prin introducerea în luptă a noi unități de rezerviști și a unui important număr de tancuri, a echilibrat situația.

Pe linia frontului din zona Canalului Suez, egiptenii au început operațiunile militare la 6 octombrie, trecând imediat la forțarea obstacolului de apă în numeroase puncte. Ei foloseau ambarcațiuni de tot felul – bărci, plute, pontoane – și mulți dintre soldații egipteni au ajuns pe celălalt mal înot, sub protecția puternicului tir al sutelor de tunuri concentrate în imediata apropiere a câmpului de bătălie. Până în seara primei zile de război, egiptenii reușiseră să instaleze zece poduri de campanie peste Canal, tancurile și infanteria motorizată scurgându-se, într-un șuvoi neîntrerupt, pe malul estic și asaltând complexul de fortificații Bar-Lev. Linia Bar-Lev era formată din 16 forturi, cu cazemate la suprafață și adăposturi subterane betonate, toate aceste puncte înaintate, amplasate de-a lungul Canalului, fiind legate între ele printr-o rețea densă de căi de comunicații. La câțiva kilometri în spatele forturilor, se afla artileria israeliană și unități de tancuri destinate ca, în caz de nevoie, să intre imediat în acțiune pentru sprijinirea primei linii.

Când blindatele israeliene s-au pus în mișcare, pentru a veni în ajutor forturilor deja înconjurate de forțele egiptene, ele au fost întâmpinate de un violent tir de arme antitanc declanșat de pe ambele maluri , cele mai multe tancuri fiind scoase din luptă fără a putea să-și îndeplinească misiunea ce le fusese încredințată. Micile garnizoane ale forturilor israeliene din prima linie, supuse din primul moment la un bombardament intens de artilerie de pe malul vestic și înconjurate de tancurile și infanteria egipteană, au opus o rezistență disperată, majoritatea apărătorilor fiind uciși sau răniți. Cea mai mare parte a ofițerilor comandanți pierise chiar din prima faza a bătăliei și forturile vor cădea unul după altul în mâinile egiptenilor în mai puțin de 24 de ore, supraviețuitorii fiind nevoiți să să predea.

Depășind linia de fortificații, egiptenii au reușit să înainteze, în decurs de două zile, 10-15 kilometri în adâncime, pe aproape întreaga lungime a malului estic. Atacul lor a fost stopat abia după sosirea precipitată pe front a trei divizii blindate israeliene de rezerviști, intrate direct în foc după un marș forțat de peste 200 kilometri. Dar situația rămânea, mai departe, extrem de critică pentru israelieni pe ansamblul frontului din Sinai unde bătălia de tancuri continua, cu pierderi grele de ambele părți.

Ședința cabinetului israelian desfășurată a doua zi după desfășurarea ostilităților a fost furtunoasă, fiind marcată de surpriza furnizată de capacitatea militară a adversarilor, de modul modern în care aceștia duceau războiul. Moshe Dayan, apreciind cu multă luciditate situația de pe frontul din Sinai, a insistat asupra necesității abandonării liniei Canalului pentru a organiza un nou front, la o oarecare distanță, în interiorul peninsulei.

„Problema cea mai grava era superioritatea arabilor în efective și armament – spunea Moshe Dayan în memoriile sale. Ei se băteau cu hotărâre, echipați cu excelente arme rusești, inclusiv R.P.G (lansatoare portative de grenade antitanc) și rachete Sagger (instalate pe vehicule auto și cu tir dirijat prin mijloace electronice). Ei erau în măsură să continue războiul chiar dacă sufereau pierderi grele. Noi, dimpotrivă, ne expuneam riscului de a ne epuiza înainte de a obține decizia militară dorită. Trebuia deci să facem un suprem efort pentru a ne procura tancuri din America și dacă se putea, de asemenea, tancuri din Europa. Golda Meier și ceilalți miniștri – menționa în continuare Dayan – au fost șocați, socotesc eu, deoarece le-am spus că nu cred în posibilitatea de a-i arunca, pentru moment, pe egipteni dincolo de Canal...”

De altfel, după cum relata Dayan în continuare, aviația plătise scump raidurile sale împotriva liniilor egiptene de pe cele două maluri ale Canalului. În primele 24 de ore pierduse 35 de aparate doborâte de rachetele antiaeriene, fără a putea scoate din luptă artileria egipteană sau împiedica aducerea de întăriri masive de peste Canalul Suez, aflat aproape complet în mâinile adversarului.

Neținând seama de realitățile situației existente în acel moment, statul major al armatei israeliene a decis declanșarea unei puternice contraofensive în dimineața zilei de 8 octombrie, urmărind aruncarea egiptenilor înapoi peste Canal. Bătălia de tancuri desfășurată în cursul acelei zilei s-a soldat cu pierderi grele de o parte și de alta, dar din punct de vedere al obiectivelor strategice urmărite de israelieni a însemnat un eșec total, ei nereușind să străpungă nicăieri linia înaintării egiptene în interiorul Peninsulei Sinai.

După o săptămână de înverșunate bătălii, penuria de muniții și armament se resimțea din plin, împiedicând desfășurarea unei contraofensive eficiente pe care se baza statul major de la Tel Aviv pentru a preveni dezvoltarea situației extrem de îngrijorătoare ce se contura pe ansamblul frontului din peninsulă. Ministrul apărării Moshe Dayan avertizase guvernul, din primele clipe ale războiului, de pericolul epuizării munițiilor și armamentului. Premierul Golda Meier care primise anterior asigurări personale din partea președintelui american Nixon că Israelului i se va acorda, în caz de nevoie, tot ajutorul logistic necesar, telefona fără încetare la Washington pentru a solicita trimiterea urgentă de muniții și armament. Atât organizațiile evreiești din America care colectaseră în mai puțin de 24 de ore peste 100 de milioane de dolari pentru ajutorarea Israelului, cât și cercurile politice simpatizante presau Administrația SUA căutând să determine furnizarea grabnică a celor necesare aprovizionării armatei israeliene.

Administrația americană nu se grăbea. Analiștii Pentagonului o asiguraseră că, în câteva zile, israelienii vor zdrobi armatele arabe doar cu ceea ce dispuneau, dând ca sigură victoria lor rapida. Or în acest caz, Statele Unite nu aveau de ce să se amestece, complicându-și relațiile cu lumea araba în ansamblul ei. Iar țările occidentale cărora israelienii li se adresaseră cu solicitări pentru furnizarea de armament, cântărind riscurile provocării unui embargo din partea țărilor petroliere din Golf, s-au eschivat diplomatic. Ceva mai mult, când americanii s-au hotărât până la urmă să organizeze un pod aerian de sprijin, aceste țări au refuzat aterizarea pentru realimentare a avioanelor aparținând US Air Force pe aerodromurile lor. Singura țară care va sprijini podul aerian american va fi Portugalia, regimul dictatorial din acel timp de la Lisabona punând la dispoziția americanilor terenurile de aterizare din insulele Azore.

Podul aerian american a funcționat mai bine de o lună. Uriașele G-5 Galaxie, cu o capacitate de transport de 120 de tone fiecare, au deversat fără întrerupere mari cantități de echipament militar din cel mai sofisticat: rachete aer-sol ghidate prin camere de televiziune, bombe „inteligente”, noi tipuri de rachete aer-sol, aparataj electronic pentru bruierea instalațiilor de radar ale apărării antiaeriene inamice, precum și tancuri grele M-60. În zbor direct, realimentate în aer, soseau rând pe rând, avioane de luptă A 4 – Skyhawk și F 4 – Phantom. Cam în același timp a fost organizat un pod aerian sovietic spre Siria și Egipt, pentru refacerea potențialului militar al celor două țări care primeau, în plus, armament și muniții și din partea unor țări arabe.

La 14 octombrie, când podul american intră în funcțiune, israelienii, care se pregăteau de ofensivă, au fost obligați să facă față unui puternic atac în zona centrală a frontului, egiptenii trimițând la atac infanteria protejată de vehicule purtătoare de rachete anticar; din spate înaintau în linie tancurile. Pentru a bloca atacul egiptean, israelienii au recurs la infanteria înarmată cu rachete anticar și la ecrane de fum, în timp ce unitățile lor blindate manevrau în flancuri. Bătălia a fost extrem de crâncenă. După datele avansate de israelieni (care recunoșteau că au avut și ei pierderi substanțiale) egiptenilor le-au fost distruse, în acea zi, circa 200 de tancuri, atacul fiind respins pe linia de plecare.

Operațiunile de pe malul estic se desfășurau însă în condiții mult mai grele. Tirul violent al egiptenilor, ocupând o poziție întărită ce fusese botezată de israelieni „Ferma chinezească”, blocase șoseaua spre Canal. Pentru a putea înainta și degaja avangarda diviziei Sharon, izolată astfel de grosul trupelor, pentru israelieni se impunea, în mod obligatoriu, să ocupe cât mai repede „Ferma chinezească”. Luptele desfășurate aici, cu participarea unor puternice întăriri din ambele părți, au fost extrem de înverșunate, atât israelienii cât și egiptenii înregistrând pierderi grele. Atacând „Ferma chinezească”, israelienii nu își închipuiau că vor întâmpina o rezistență atât de înverșunată. Dar încercând să înainteze, au avut surpriza să întâlnească un sistem defensiv bine pus la punct, extrem de dens, dotat cu numeroase arme antitanc, mitraliere și mortiere. Pentru a străpunge dispozitivul egiptean, o brigadă de parașutiști israeliană a fost adusă, în grabă, cu avioanele, din sudul Sinaiului, fiind imediat aruncată în luptă. Întâmpinați cu foc intens, parașutiștii au fost nevoiți să se îngroape, la rândul lor, în teren, suferind pierderi însemnate. În zorii zilei de 17 octombrie, în sprijinul parașutiștilor a intrat în acțiune o brigadă blindată, fiind însă stopată și ea de tirul apărătorilor egipteni, înarmați cu rachete antitanc și arme automate cu ecrane infraroșii pentru tragere pe întuneric. Intervenind în luptă și unități de blindate egiptene, încleștarea a durat până în cursul după amiezii, în brigada israeliană fiind uciși toți comandanții de companie inițiali, precum și cei care-i înlocuiseră.

Luptele vor continua cu înverșunare și în zilele următoare, în jurul breșei de câțiva kilometri făcută de israelieni între armatele a II-a și a III-a egiptene. Israelienii izbutiseră până în noaptea de marți 16 octombrie să arunce două poduri peste apă, trimițând în zilele următoare pe malul vestic sute de blindate în încercarea de a înclina balanța războiului în favoarea lor.

Dar miercuri 17 octombrie, la circa 1400 kilometri de Sinai și de Golan, arabii deschideau un „nou front” aruncând în luptă o armă ținută până atunci în rezervă. Ea va fi pusă în acțiune de un mic grup de oameni adunați în „Gold Room” (salonul auriu) al luxosului hotel Sheraton din Kuweit. Această teribilă armă, al cărui impact va face să tremure de spaimă multe capitale ale lumii se numea: petrolul arab!

Reuniunea de la hotelul Sheraton din Kuweit a miniștrilor petrolului din țările arabe exportatoare de „aur negru” a hotărât dintr-o singură trăsătură de condei să declanșeze embargoul, micșorând progresiv producția și urcând substanțial prețurile, amenințare ce plana, ca o adevărată sabie a lui Damocles, asupra economiei unor state occidentale din prima clipă a începerii ostilităților militare în Orientul Mijlociu. Restricții de circulație vor fi impuse în scurt timp în Franța, Marea Britanie și Republica Federală Germană. Punând în mișcare arma embargoului, țările arabe socoteau că vor provoca prin ricoșeu anumite schimbări de poziție în politica americană de sprijinire a Israelului. Expunându-i pe consumatorii europeni și japonezi la pericolul penuriei din preajma iernii, arabii considerau că aceștia vor face presiuni asupra propriilor guverne pentru ca, la rândul lor, acestea să intervină la Washington.

Dar americanii, consolându-se că deciziile luate în Kuweit penalizau în primul rând Europa și Japonia, se vor spăla pe mâini, ca Pilat din Pont, lăsându-le să se descurce singure. În continuare ei vor căuta să apară ca „îngeri ai păcii” în Orientul Mijlociu, încercând să-i mulțumească pe cât posibil și pe unii și pe alții din beligeranți: mai întâi îi vor aproviziona consistent cu arme pe israelieni, tocmai la momentul oportun, apoi vor manevra în așa fel ca, la încheierea ostilităților, atât Siria cât și Egiptul să rămână cu câte o bucată de teren din teritoriile pierdute în 1967.

În situația creată, statele vest-europene au reacționat refuzând să furnizeze arme Israelului și interzicând aterizarea, pe teritoriul lor, pentru realimentare, a avioanelor americane în drum spre această țară. În plus, au hotărât „să intensifice” relațiile cu lumea arabă. Organizația Țărilor Arabe Exportatoare de Petrol va decide, în consecință, să le acorde o recompensă, anunțând că în luna decembrie embargoul „nu va privi comunitatea europeană”. Japonia, legată politic și economic de America în mai mare măsură, va capitula ultima, primul ministru declarând că este gata să se întâlnească cu arabii „pentru a sprijini politica lor la ONU, pentru a acorda o asistență specială palestinienilor, pentru o cooperare economică și tehnică directă cu ansamblul țărilor în curs de dezvoltare.”Între timp, majoritatea țărilor africane a rupt ostentativ relațiile diplomatice cu Israelul. Peste puțină vreme, țările arabe exportatoare de petrol vor renunța complet la embargo, dar prețul „aurului negru”, sporit de patru ori în ultimele luni ale anului 1973, se va menține în continuare, pentru ca apoi să înregistreze noi creșteri substanțiale.

Embargoul petrolier reușise să realizeze un front de sprijin extins în favoarea arabilor, de care SUA nu puteau să nu țină seama chiar dacă impactul inițial nu le deranjase prea mult. Înțelegând că războiul ce se desfășura în Orientul Mijlociu risca să întindă prea mult coarda – generând implicații de tot felul, politice, diplomatice, economice și chiar de ordin militar – americanii se vor hotărî să intervină agitând la repezeală ispititoarea ramură de măslin, tocmai în momentul în care încleștarea de pe frontul Canalului Suez luase proporții.

La 16 octombrie, Sadat pronunțase un discurs în care se declara favorabil încetării focului, cu condiția ca aceasta să fie urmată de evacuarea completă a teritoriilor ocupate în 1967 de Israel. Israelienii care erau gata să accepte o încetare a focului pe 12 octombrie, se răzgândiseră acum când armata lor în plină contraofensivă înaintase dincolo de Canal.

În aceeași zi când Kissinger se străduia s-o convingă pe Golda Meier de necesitatea ca Israelul să accepte încetarea imediată a focului, la New York, Consiliul de Securitate dezbătea pentru prima oară un proiect  de rezoluție depus împreună de Uniunea Sovietică și SUA. La 23 octombrie rezoluția 338 a înaltului organism al ONU privind încetarea focului în Orientul Mijlociu era votată. Dar războiul va continua, israelienii și egiptenii acuzându-se reciproc de provocarea prelungirii luptelor.

În realitate, israelienii, care aveau trecute peste Canal forțe importante de blindate și infanterie, sperau ca prelungind războiul să poată lărgi cât mai mult punga realizată pe malul african. Armata israeliană controla acum întregul mal vestic de la periferiile Ismailiei și până la cele ale Suezului – principalele orașe egiptene de pe Canal, situate la 100 km unul de altul. În zilele următoare, israelienii vor reuși să încercuiască practic armata a III-a egipteană izolată pe malul estic de-a lungul ultimei porțiuni a Canalului. Singura posibilitate de aprovizionare a celor 20.000 de soldați egipteni, cu muniții, alimente și inclusiv cu apă (zona ocupată de ei era deșert nisipos) era pe mare, dar vedetele rapide israeliene purtătoare de rachete blocaseră navigația în golful Suez și situația armatei a III-a devenea tot mai dramatică pe măsura scurgerii orelor.

Plângându-se de violarea neîncetată de către israelieni a încetării focului, la care aceștia subscriseseră, Egiptul a cerut trimiterea imediată de forțe americane și sovietice pentru a determina respectarea rezoluției Consiliului de Securitate. Americanii au răspuns negativ. Uniunea Sovietică a anunțat însă că în cazul în care ostilitățile continuă își rezervă dreptul de a lua măsuri în consecință. Amenințarea unei acțiuni unilaterale sovietice va determina o adevărată criză internațională, președintele Nixon ordonând la 25 octombrie punerea în stare de alarmă a întregului dispozitiv militar american, inclusiv cel nuclear. Dar starea de tensiune extremă nu va dura, lucrurile calmându-se rapid în următoarele 24 de ore. Cele două mari puteri n-aveau interes să se înfunde în nisipurile mișcătoare ale conflictului din Orientul Mijlociu și procedând în consecință vor întreprinde măsuri adecvate pentru a găsi o ieșire convenabilă din impasul creat de continuarea ostilităților și după hotărârea de încetare a focului adoptată de Consiliul de Securitate, situație de care Israelul profitase pentru a-și lărgi capul de pod de pe malul vestic al Canalului Suez și a tăia orice posibilitate de aprovizionare a armatei a III-a egipteană, izolată și practic încercuită pe malul estic din Peninsula Sinai.

În dimineața de 26 octombrie, un interminabil schimb de apeluri telefonice a avut loc între Washington și Ierusalim (unde își avea reședința guvernul israelian). „Nodul problemei – scria Moshe Dayan în memoriile sale – era situația creată de încercuirea armatei a III-a  cu toate complicațiile pe care le aducea acest fapt. Washingtonul nu putea permite ca ea să fie distrusă, nici înfometată, nici lăsată să moară de foame, nici făcută prizonieră. (...) Până la urmă, ei prezentară cererea lor, mai mult sau mai puțin sub formă de ultimatum: ori acceptăm trecerea prin liniile noastre a unui convoi egiptean cu echipament nemilitar, de alimente și apă, ori ne vom găsi într-o situație de conflict cu SUA. Israelul sfârși prin a accepta trimiterea la Cairo a 100 de autocamioane pentru aprovizionare.”

Consiliul de Securitate va vota la 26 octombrie un al treilea document – rezoluția 340, hotărând trimiterea unei forțe de urgență a ONU pe linia fronturilor de pe Canalul de Suez pentru a fi interpusă între armatele beligerante. Primul contingent al „forței de urgență” a fost format din 800 de militari austrieci, suedezi și finlandezi. Numărul „căștilor albastre” va crește ulterior la 2.300 de oameni, rămânând în Sinai până la încheierea acordurilor de pace dintre Egipt și Israel.

Cel de-a patrulea război arabo-israelian se încheiase, în mod practic, odată cu acceptarea rezoluțiilor ONU privind încetarea focului de către toate părțile implicate în conflict, chiar dacă o ultimă răbufnire va mai avea loc pe o porțiune limitată a frontului din Golan, în primăvara anului 1974, înainte de a se ajunge la un acord de dezangajare a forțelor, menit să separe pe beligeranți prin introducerea și acolo a unui contingent de „căști albastre”.

Între 5 și 16 noiembrie, secretarul de stat american Kissinger a întreprins un turneu în mai multe țări arabe oprindu-se la Rabat, Tunis, Cairo și Amman, în timp ce adjunctul său purta convorbiri cu oficialitățile din Israel. Cu acest prilej, au fost restabilite relațiile diplomatice dintre Cairo și Washington, întrerupte din 1967. Totodată s-a ajuns la o înțelegere privind încheierea unui acord de stabilizare militară între Egipt și Israel.

O conferință de pace a fost reunită la 21 decembrie la Geneva cu participarea Egiptului, Siriei, Iordaniei, Israelului, Uniunii Sovietice și SUA, sub președinția Secretarului general al ONU. Evenimentul avea o importanță simbolică, fiind pentru prima oara când negociatori arabi și israelieni se aflau oficial, față în față, în scopul declarat de a ajunge la un tratat de pace. Dar cu toate eforturile depuse, Conferința de la Geneva n-a reușit să atingă acest țel. În schimb, un rezultat concret l-au avut tratativele egipteano-israeliene de la „kilometrul 101”, conducând la semnarea, la 18 ianuarie 1974, a unui nou acord de dezangajare care prevedea evacuarea armatei israeliene de pe ambele maluri ale Canalului Suez, în spatele unei linii situate la 20 km distanță de acesta, egiptenii ocupând întregul mal estic, pe o porțiune lată de 10 km în peninsula Sinai. Între cele două armate se stabilea o zonă tampon în care se instalau „căștile albastre” ale ONU.

Pe linia de încetare a focului din Golan, incidentele multiplicate în cursul iernii au degenerat într-un veritabil „război de uzură”, început la 10 martie și încheiat după 83 de zile, obiectivul său fiind stăpânirea punctului strategic Ksar-Chehib, de pe muntele Hermon, reocupat de israelieni la 22 octombrie 1973. La 31 mai 1974, în urma unei navete neîntrerupte a secretarului de stat Kissinger, între Ierusalim și Damasc, a fost încheiat acordul de dezangajare și pe frontul siriano-israelian. Conform acestui acord, semnat la Geneva, Israelul s-a angajat să evacueze zona de 551 kilometri pătrați ocupată în octombrie 1973, pe teritoriul sirian și în plus orașul Kuneitra împreună cu încă 112 kilometri pătrați deținuți din 1967. Între cele două armate adversare s-a creat o zonă tampon, demilitarizată, dublată de ambele părți de câte o altă zonă cu armament limitat. O forță „pentru observarea dezangajării” formată din 1250 militari sub egida ONU a fost amplasată în zona tampon, cu misiunea de a controla aplicarea acordului.

Un nou acord de dezangajare israelo-egiptean a fost încheiat la începutul lunii septembrie 1975, prin care s-au redat Egiptului încă 1000 de kilometri pătrați din Sinai, inclusiv exploatările petroliere de la Abu Rudeis situate de-a lungul golfului Suez. Procesul de reglementare, început în 1974 la „kilometrul 101” și continuat prin acordul din septembrie 1975, va bate pasul pe loc timp de doi ani, israelienii nearătându-se deloc grăbiți să-și aducă o contribuție activă în această direcție. O schimbare esențială o va produce gestul spectaculos al președintelui egiptean Anwar El Sadat, care la 9 noiembrie 1977 a declarat în parlamentul egiptean că este gata în orice moment să se ducă în Israel pentru a negocia pacea. Vizita sa va avea loc 12 zile mai târziu, când președintele egiptean va fi primit la Ierusalim cu toate onorurile oficiale, luând cuvântul în fața Knesset-ului și purtând convorbiri cu noul premier israelian Menahem Begin. Negocierile egipteano-israeliene ce au urmat se vor prelungi luni întregi, fără un rezultat palpabil, intrând la un moment dat, într-un impas ce părea greu de surmontat.

La sugestia americanilor, Sadat și Begin se vor întruni cu președintele SUA Jimmy Carter, într-o conferință a „ultimei șanse” desfășurată între 5-17 septembrie 1978 la Camp David, reședința de vacanță a șefului Casei Albe. La 26 martie 1979 va fi semnat în capitala americană tratatul de pace dintre Egipt și Israel, conform căruia, în decurs de trei ani Peninsula Sinai urma să fie retrocedată complet statului egiptean. Semnarea acestui tratat, urmată la scurt timp de stabilirea de relații diplomatice și schimb de ambasadori între cele două țări, va fi dezaprobată de majoritatea țărilor arabe. Cu excepția a trei țări membre ale Ligii Statelor Arabe (Sudan, Oman și Somalia), toate celelalte state arabe vor rupe relațiile cu Egiptul și vor trebui să treacă opt ani până când cea mai mare parte a acestora vor restabili legăturile diplomatice cu guvernul de la Cairo.

La 25 aprilie 1982, trupele israeliene părăseau ultima parte din teritoriul egiptean ocupat în 1967, momentul solemn fiind marcat de înălțarea drapelului Republicii Arabe Egipt în extremitatea sudică a Sinaiului, la atât de disputatul Sharm El Sheikh, punctul ce domină strâmtoarea Tiran.