Arhiepiscopul a fost un erou pentru palestinieni

de Jonathan Cook

Nazareth – Un arhiepiscop grec melchit, descris ca un „erou” al luptei palestiniene de eliberare, a trecut în neființă la Roma, la vârsta de 94 de ani.

Hilarion Capucci, care a fost numit vicar al Ierusalimului și arhiepiscop al Cezareei în 1965, a fost arestat de Israel nouă ani mai târziu și închis sub acuzația de transport ilegal de arme.

Președintele palestinian Mahmoud Abbas este printre cei care l-au elogiat pentru „a fi apărat drepturile poporului palestinian.”

Hanan Ashrawi, membră a comitetului executiv al Organizației pentru Eliberarea Palestinei (PLO), a spus că patriarhul Capucci amintea de o eră în care preoții erau implicați activ în luptele politice, de la opoziția față de războiul din Vietnam până la conducerea mișcărilor de eliberare din America Latină.

„A întruchipat biserica activistă – liderii spirituali care erau pregătiți să își transpună principiile în acțiune și în lupta împotriva nedreptății. Devenise un erou, o legendă a palestinienilor”, a declarat aceasta pentru Al Jazeera.

„Zilele preoților revoluționari sunt apuse”, a adăugat ea. „Biserica nu se mai implică profund în lupta activă. Este mai ezitantă și mai precaută. Astăzi, preoții își exprimă solidaritatea fiind martori sau avocați ai luptei.”

Născut pe 2 martie 1922 în orașul sirian Alep, în vremea stăpânirii coloniale franceze, din părinți sirieni creștini, dragostea lui George Khayyat Kabouji pentru Palestina era evidentă din numele preoțesc pe care l-a adoptat. Hilarion a fost un sfânt creștin născut în sudul Gazei în anul 32 d.Hr. Vestigiile mănăstirii Sfântul Hilarion, cunoscut în limba arabă sub numele de Tell Umm Amer, stau azi în Gaza ca mărturie a vieții călugărului din secolul al patrulea.

Arhiepiscopul Capucci a aparținut Bisericii Greco-Catolice Melchite, care combină riturile catolice cu cele ortodoxe și se află sub autoritatea Vaticanului. Melchiții sunt mai răspândiți în Liban, Palestina, Siria și Iordania.

Hilarion Capucci a jucat un rol proeminent în câteva conflicte ale Orientului Mijlociu. Lupta palestiniană însă, se pare că a fost cea mai apropiată de inima sa.

Puternic influențat de teologia eliberării, Capucci a ținut prelegeri și a scris despre cauza palestiniană și despre încălcarea drepturilor omului în anii 60 și avea să lege o prietenie strânsă cu liderul PLO Yasser Arafat. De mai multe ori, Capucci l-a comparat pe Isus cu luptătorii rezistenței palestiniene. „Isus Hristos a fost primul fedain [luptător al rezistenței], eu doar urmez exemplul Lui.”

                                       Yasser Arafat și arhiepiscopul Capucci

Dar a captat atenția publică mai largă în august 1974, când l-a arestat Israelul în timp ce conducea o mașină a Vaticanului cu plăcuțe de înmatriculare diplomatice între capitala libaneză, Beirut, și Ierusalimul de Est. Soldații care i-au percheziționat Mercedesul au găsit puști, pistoale, muniție și explozibili.

Israelul l-a acuzat și de implicarea într-un atac eșuat ce trebuia să aibă loc cu câteva luni mai devreme, ce presupunea trimiterea a trei rachete Katyusha înspre Ierusalim în timpul unei vizite a lui Henry Kissinger, secretarul de stat al SUA de la vremea respectivă.

Etichetat drept un „preot terorist” de către presa israeliană, Capucci a fost condamnat pentru contactarea unor agenți străini și pentru transportul ilegal de arme – cele mai grave acuzații aduse vreodată de Israel unui înalt prelat.

Patriarhul grec melchit al vremii, Maximos V., a comparat rolul lui Capucci cu cel al preoților care cu trei decenii în urmă își riscaseră viețile pentru a salva evrei de ocupația nazistă a Europei.

Capucci a refuzat să depună mărturie la proces, spunând că tribunalul militar israelian nu are competența de a-l judeca. A fost condamnat la 12 ani de închisoare. A făcut mai multe greve ale foamei și, sub presiunile Papei Paul al VI-lea, Israelul i-a comutat pedeapsa în 1978, interzicându-i să mai pășească vreodată în Palestina.

Palestinienii au cerut de mai multe ori eliberarea lui Capucci prin mai multe operațiuni de gherilă din acea perioadă, inclusiv după deturnarea unui avion al companiei Air France în 1976.

O condiție a înțelegerii pentru eliberarea lui Capucci din închisoare impusă de Israel a fost ca acesta să nu fie trimis iarăși  în Orientul Mijlociu. După eliberare, Vaticanul l-a trimis mai întâi în America Latină și apoi în Europa, petrecându-și ultimii ani la Roma, unde s-a implicat în dialogul musulmano-creștin.

Cu toate acestea, el și-a continuat activismul în regiune, inclusiv participând la o întâlnire a Organizației pentru Eliberarea Palestinei ce a avut loc la Damasc în 1979.

Deportarea israeliană l-a transformat pe Capucci într-un erou hoinar, acesta călătorind în întreaga lume și vorbind în numele cauzei palestiniene. Timbre poștale în onoarea lui Capucci au fost emise de Irak, Egipt, Libia și Sudan. Comitetul americano-arab împotriva discriminării (ADC) l-a omagiat pe Capucci, numindu-l „mult îndrăgitul arhiepiscop al arabilor și apărătorul Palestinei.”

De asemenea, a încercat să negocieze eliberarea membrilor ambasadei americane luați ostatici în timpul revoluției iraniene din 1979 și a vizitat Baghdadul pentru a protesta împotriva sancțiunilor vestice impuse Irakului, care au fost acuzate pe scară largă de a fi cauzat moartea a peste jumătate de milion de copii irakieni.

Ca semn al felului în care cauza palestiniană a continuat să-l motiveze, Capucci s-a alăturat de două ori flotilelor cu ajutoare umanitare ce încercau să spargă blocada instaurată de Israel asupra Gazei, în ciuda faptului că avea peste 80 de ani.

În 2010 a făcut parte din echipajul aflat la bordul navei turcești Mavi Marmara care se îndrepta spre Gaza când a fost atacată de comandourile israeliene în apele internaționale. Nouă dintre activiștii aflați la bord au fost uciși. Capucci a fost arestat și ținut pentru scurt timp în închisoarea Beersheva, prima oară când punea piciorul în Israel după 32 de ani.

Într-un interviu cu Al Jazeera la scurt timp după aceea, a spus că a participat la acțiunea umanitară „pentru a-i întâlni pe cei torturați, persecutați și nedreptățiți din Gaza pentru a-i asigura că suntem alături de ei moral și spiritual.”

În 2013, Abbas l-a răsplătit pe Capucci cu medalia de onoare în cadrul unei ceremonii desfășurate la Roma, pentru îndelungatul său sprijin oferit poporului palestinian.

                       Arhiepiscopul Capucci medaliat de președintele Mahmoud Abbas

Într-o declarație făcută săptămâna aceasta, liderul Hamas Ezzat al-Rashq l-a elogiat pe Capucci pentru „atitudinea sa curajoasă” și pentru o „moștenire ce va rămâne ca exemplu pentru noi toți și ne va inspira să ne continuăm lupta de eliberare.”

Ilan Pappe, un istoric israelian care l-a întâlnit pe Capucci de câteva ori, a spus despre el că era „un om al timpului său.”

De-a lungul vieții sale, atitudinea lui Capucci față de luptă, a spus Pappe, s-a schimbat în feluri care oglindeau evoluția rezistenței palestiniene la ocupația israeliană.

„Povestea sa este legată profund de chestiunea abordării eliberării Palestinei” a declarat Pappe pentru Al Jazeera. „S-a tot dezbătut dacă palestinienii ar trebui să adopte modelul FLN din Algeria care s-a angajat într-un război de gherilă pentru a-i alunga pe francezi sau cel al stadiilor mai târzii ale luptei Congresului Național African (ANC) împotriva apartheidului din Africa de Sud, când această luptă s-a concentrat mai mult asupra mobilizării societății civile, a diplomației și boicoturilor și nu asupra luptei armate.”

Pappe a afirmat că lupta armată a fost privită de mulți palestinieni din anii 60 și 70 ca onorabilă. „Participarea sa la acțiunea Mavi Marmara arată că era pregătit – ca fel ca palestinienii – să se adapteze noilor forme de rezistență”, a adăugat acesta.

Ghassan Khatib, un fost ministru al guvernului palestinian, a spus că poporul palestinian își va aminti cu drag de Capucci și că se va aștepta ca liderii săi să găsească modalități pentru a-i comemora amintirea.

A adăugat: „Deși momentan lupta armată organizată este puțină în rândul palestinienilor, sondajele arată că o proporție considerabilă a populației încă o preferă ca cea mai bună metodă de rezistență față de ocupația israeliană.”

Riah Abu el-Assal, fostul episcop anglican al Ierusalimului, a spus că a mers alături de Capucci la înmormântarea lui Arafat la Cairo în 2004 și că s-a întâlnit din nou cu el anul trecut, la Vatican.

                                 

„A vorbit cu ochii în lacrimi despre cât de mult îi lipsesc Ierusalimul, aleile Orașului Vechi și oamenii de acolo. Tânjea să se întoarcă, dar îi interzicea Israelul”, a declarat Abu el-Assal pentru Al Jazeera.

Înaltul demnitar bisericesc avea o asemenea credibilitate în Orientul Mijlociu încât era capabil să medieze diferite confruntări diplomatice la nivel înalt.

Aproape a reușit să încheie un acord de eliberare a 52 de oficiali ai ambasadei americane ținuți ostatici la Teheran, după revoluția iraniană din 1979, dar informațiile scurse în presă au periclitat înțelegerea.

În 1980, însă, a avut succes în negocierea cu Iranul pentru eliberarea trupurilor moarte a 8 piloți americani care muriseră în timpul unei misiuni eșuate de salvare a ostaticilor.

În 1990, a călătorit la Baghdad pentru a-l convinge pe Saddam Hussein să elibereze 68 de italieni care fuseseră împiedicați să plece dimpreună cu sute de alți vestici, după ce Irakul a invadat Kuweitul.

S-a întors un deceniu mai târziu cu o delegație de clerici și intelectuali pentru a protesta împotriva sancțiunilor împotriva Irakului. Capucci le-a spus reporterilor că două țări din Orientul Mijlociu suferă: „Irakienii, din cauza sancțiunilor, și poporul palestinian, care luptă pentru demnitatea sa.”

În timp ce se afla în Irak, a vizitat un adăpost care fusese bombardat de americani în războiul din Golf din 1991. Peste 400 de civili au fost uciși și Capucci a numit victimele bombardamentului „martiri irakieni.”

Sunt în jur de 80.000 de greci melchiți în Israel și în teritoriile ocupate, constituind aproximativ jumătate din palestinienii creștini ai regiunii.

Tawfiq Barqawi, un prieten palestinian care trăiește în SUA spune că a vorbit cu arhiepiscopul în ziua de Crăciun, și-au urat Crăciun fericit și au râs împreună.

Câteva zile mai târziu, arhiepiscopul Ierusalimului în vârstă de 94 de ani se stingea din viață la Roma. Ambasadorul palestinian în Italia, dr. Mai Al-Akaila aranjează transportarea trupului arhiepiscopului în Liban, unde va fi înmormântat, potrivit dorinței sale, lângă mormântul mamei lui.

http://www.aljazeera.com/indepth/features/2017/01/archbishop-icon-palestinians-170103131907806.html?utm_content=bufferf6737&utm_medium=social&utm_source=facebook.com&utm_campaign=buffer

Țara cedrilor sub semnul violenței

Fragment din volumul „Zile fierbinți în Orient” de Crăciun Ionescu, 1988, editura Politică.

Lunga confruntare ce a îndoliat pământul libanez, începând din aprilie 1975, își găsește geneza într-o multitudine de cauze de ordin intern. Marile inechități sociale existente, îndeosebi la Beirut, prezentau tabloul unui contrast evident, extrem de vizibil, între ultra-luxoasele cartiere moderne și înfățișarea dezolantă a ghetourilor mizeriei din periferii, între opulența sfidătoare a păturii avute și sărăcia lucie în care se zbăteau zeci și sute de mii de dezmoșteniți ai soartei. Se perpetuaseră, de asemenea, vechi adversități între comunitățile religioase, accentuate de sistemul confesional aflat la baza organizării statului libanez după dobândirea independenței sale din 1943. În arena politică se ciocneau forțe de o mare diversitate, într-o paletă de orientări politice, care mergeau de la extrema stângă la extrema dreaptă, însumând peste 40 de partide și grupări. La acestea se adăuga o împărțire generală a opțiunilor între „arabism” și „occidentalism”, la rândul lor cu subdivizări între filo-palestinieni și anti-palestinieni, în condițiile când pe teritoriul Libanului trăiau circa 400.000 de refugiați instalați începând din 1948, după exodul ce a urmat declanșării primului război arabo-israelian. Atitudinea forțelor politice și comunitare față de palestinieni și alianța strategică a acestora cu stânga libaneză și cu majoritatea musulmană a populației țării și-au pus și ele, fără îndoială, amprenta asupra evenimentelor din perioada războiului civil, chiar dacă acesta a avut ca protagoniste principale și permanente forțele politice și comunitare libaneze.

Dar, fără a escamota contradicțiile evidente din sânul societății libaneze, neomițându-le din calcul, trebuie însă spus că factorul esențial, determinant, al declanșării și întreținerii conflictului ce avea să sfâșie mica țară mediteraneană, l-a constituit, neîndoielnic, continua și insistenta imixtiune străină. Ea a avut diverse fațete, de la provocări și acte de diversiune, de la finanțarea războiului civil și aprovizionarea sa cu arme, până la intervenții directe terestre, aeriene și navale.

Despre fețele văzute și nevăzute ale războiului din Liban s-a scris și se va mai scrie mult; au apărut mii de articole, s-au tipărit zeci de cărți în care descrierea faptelor reale depășea imaginația oricărei ficțiuni. Desigur, foarte multe fapte din umbră au rămas încă ascunse și vor trece ani și ani până ce ele vor fi depistate și aduse la lumină pentru a întări convingerea, deja exprimată de o serie de autori, că „războiul civil” libanez a fost în ultimă instanță un război al serviciilor secrete, care s-au folosit de diverși pioni, conștienți sau inconștienți, pentru a-și face jocul, miza fiind ansamblul Orientului Mijlociu cu complicatele, extrem de contorsionatele sale probleme.

Mister Andrew Wichlaw, blond, cu mustața tunsă scurt, îmbrăcat sport, într-un sveter bleumarin cu nasturi aurii, pantaloni gri deschis și purtând la cămașa deschisă, înnodat în jurul gâtului, un fular de mătase, avea înfățișarea tipică a unui englez în vacanță. Sosise în acea zi de 6 aprilie 1973, cu cursa „Alitalia” de la Roma, de unde avusese grijă să-și comande, din timp, telefonic, o cameră la „Sands of Lebanon”, hotel cotat cu patru stele, situat pe plaja dinspre Ouzai, la marginea sudică a capitalei libaneze.

La început de aprilie, sezonul turistic la Beirut abia se pregătea pentru deschidere, cu toate că mercurul termometrelor staționa de vreo două săptămâni în jurul a 30 de grade Celsius, iar apa mării se dovedea tocmai bună de scăldat. Andrew Wichlaw, un pasionat al pescuitului subacvatic, își alesese special această perioadă, mai puțin aglomerată, pentru a putea să se dedice netulburat sportului său preferat. Turistul englez, extrem de mulțumit de primele sale constatări, se hotărâse pe loc să rețină camera pentru două săptămâni cât socotise el că va rămâne să-și petreacă vacanța în Liban.

Trecuseră trei zile și vânătorul subacvatic de pe malul Tamisei nu înceta să guste deliciile sportului preferat, reușind câteva capturi de toată frumusețea, fără a se îndepărta prea mult din raza hotelului. Cum nopțile erau calde și luna plină atârnând pe cer ca un gigantic lampadar lumina până în fundul mării, domnul Wichlaw a hotărât să-și încerce norocul și la ore mai târzii. Astfel, în seara de 9 aprilie avea să pornească la vânătoare, dispărând sub luciul sclipitor al mării, de unde însă nu va mai reveni niciodată în camera sa de la hotelul „Sands of Lebanon”. A doua zi, personalul hotelului avea să constate că, odată cu dispariția în valuri a clientului britanic, se volatilizase și Buickul închiriat de el.

Cam la aceeași oră din noapte, alți cinci turiști străini dispăreau la rândurile lor din hotelurile unde erau cazați. Și, ca o coincidență, odată cu ei se făcuseră nevăzute și limuzinele pe care le închiriaseră, fiecare pe numele său, de la o firmă de turism specializată în acest domeniu. Câteva ore mai târziu, o patrulă a poliției libaneze avea să descopere, aliniate pe faleza Ramlet el-Bayda, un șir de șase limuzine cu portierele deschise, fără stăpân. În portbagajul desfăcut al uneia dintre ele, se distingeau mari pete de sânge, indicând, după urmele lăsate, că acolo fuseseră înghesuite corpurile a două persoane, probabil fără viață.

Nu departe de locul unde se opriseră cele șase autoturisme, lângă zidurile de cărămidă roșie ale unui hotel în construcție, sub un palmier singuratec, era așezat pe pământ, pentru a nu atrage atenția, un grup de vreo 30 de indivizi îmbrăcați în haine pestrițe: blugi și cămăși colorate, uniforme ale jandarmeriei libaneze sau salopete leopard de camuflaj ale fedainilor (luptători ai gherilelor palestiniene) palestinieni. La volanele limuzinelor așteptate de această ciudată adunătură se aflau cei șase turiști străini, dispăruți ceva mai înainte de la hotelurile Sands of Lebanon, Coral Beach și Atlantic. Toți acești turiști misterioși erau buni cunoscători ai meandrelor cartierelor din Beirut pe care le studiaseră cu minuțiozitate, luni de zile, acasă, și apoi la fața locului înainte de aventura la care luau parte în acea noapte. Și ei, ca și toți componenții grupului adunat sub palmierul singuratic, vorbeau perfect limba arabă, întreaga operațiune fiind planificată și organizată până în cele mai mici amănunte de serviciile secrete israeliene de care aparțineau.„Turiștii străini” plecaseră în prealabil, din Tev Aviv, cu pașapoarte false, pentru a ajunge la Beirut pe rute ocolite, prin Roma, Frankfurt și Bruxelles, misiunea lor fiind aceea de a furniza mijloace de deplasare în capitala libaneză pentru comandoul ce avea să debarce în noaptea de 9 aprilie, transportat la țărm, în bărci pneumatice, de la bordul unei vedete militare ancorată în larg.

La un semnal, membrii comandoului au urcat pe șosea instalându-se în limuzinele conduse de Wichlaw, Aldoner, Ribert, Boussart, Eldret și Massey alias...cine știe cum se vor mai fi chemând, divizându-se și pornind în două direcții: primul grup spre centrul orașului, al doilea spre tabăra palestiniană de la Sabra aflată, în linie dreaptă, la mai puțin de doi kilometri de țărmul marii.

Trei Buickuri, rulând pe șoseaua litoralului spre oraș au traversat cartierul rezidențial Rauche, trecând apoi din bulevardul Charles de Gaulle în strada Verdun. Aici s-au oprit într-un punct situat la doar vreo doua-trei sute de metri distanță de o cazarmă a forțelor libaneze de securitate interioară. Strada era calmă, la acea oră circulația fiind destul de redusă.

La intrarea de sticlă a unui bloc cu șapte etaje, doi fedaini palestinieni, așezați comod în fotolii de răchită, stăteau de vorbă, ținând însă la îndemână, pe genunchi, pistoale-mitralieră. Ei făceau de gardă aici, în fiecare seară, de aproape doi ani. Văzând grupul de tineri coborând din cele trei încăpătoare automobile, fedainii se gândiră probabil: „niște hippies care se duc la decoratorul de teatru din blocul vecin”, unde urcau adesea, la ore târzii, fete și băieți cu părul lung și în blugi. Dar când aceștia se îndreptară direct spre ei, fedainii de gardă și-au dat seama că ceva nu era în regulă. Ultima constatare fusese însă tardivă, pentru că înainte de a putea ridica armele ce le țineau pe genunchi, „hippies” îi făcură inofensivi, folosindu-se de pistoale cu surdină.

Trecând pe lângă corpurile fedainilor ciuruiți de gloanțe, diversioniștii urcară la etajul șase unde locuia Yussef Najjar, șeful departamentului politic al Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP). În același moment, alt grup se oprea la etajele doi și trei dintr-un imobil alăturat, acolo unde își aveau apartamentele Kamal Adwane, responsabilul activităților palestiniene din teritoriile ocupate, și Kamal Nasser, ziarist și scriitor de valoare, purtătorul de cuvânt al OEP, membru în Comitetul Executiv al Organizației. Falșii „hippies” montară explozivi la ușile apartamentelor celor trei lideri palestinieni, sincronizând exploziile exact la aceeași oră: unu și cinci minute. Pătrunzând în interior ei îi vor ucide cu sânge rece, trăgând focuri de arme automate, pe cei trei lideri palestinieni. Soția lui Yussef Najjar căzu și ea grav rănită, lovită de câteva gloanțe iar unul dintre copiii săi, martor la întreaga dramă, va fi găsit abia a doua zi după amiază, rătăcind pe străzi cu mintea încețoșată.

Un jeep al „beretelor roșii” (brigada a 16-a a forțelor libaneze de securitate interioară – FSI, principala unitate de menținere a ordinii în Beirutul din acel timp) care efectua o patrulare de rutină, a fost alertat prin radio de un ofițer de serviciu de la cazarma acestora din apropiere: „Vedeți ce se întâmplă pe la palestinieni”. Cu puștile-mitralieră americane M-16 pregătite, „beretele roșii” se îndreptară în viteză spre imobilele unde locuiau liderii palestinieni. Dar ajungând la fața locului au căzut într-o ambuscadă, comandoul israelian care tocmai se retrăgea deschizând un foc puternic: doi polițiști libanezi fură uciși pe loc. Cerând prin radio întăriri, alte două jeepuri ale FSI sosiră în grabă, fiind primite și ele cu rafale de arme automate. La ora unu și douăzeci de minute, un ofițer de poliție libanez striga disperat în emițătorul-radio cerând să i se trimită de urgență o ambulanță: „Am răniți...Nu știu cine trage!”

La cartierul general al FSI confuzia era totală. De peste tot se primeau telefoane semnalând focuri de armă și încăierări. La Dora, în periferia capitalei, un garaj fusese aruncat în aer: trei muncitori sirieni și un libanez care dormeau acolo au fost uciși de explozie. În tabăra palestiniană Sabra se auzeau împușcături și explozii. La ora unu și treizeci de minute un ofițer de poliție libanez comunica, din strada Verdun, prin radio, comandamentului: „Aici totul s-a terminat. Criminalii au fugit cu trei automobile civile. Unde să trimit răniții?”

Cu zece minute înainte, sediul unei organizații palestiniene din Sabra fusese atacat de un grup armat îmbrăcat în uniforme de jandarmi libanezi și salopete leopard purtate, de obicei, de poliția militară a fedainilor. Un grup de cinci diversioniști, apropiindu-se de gărzile de la intrarea imobilului cu patru etaje, deschisese simultan focul cu arme automate dotate cu amortizor de zgomot. Înainte de a muri, unul dintre palestinienii de gardă reușise să tragă o rafală dând astfel alarma. La acea oră, se mai aflau în clădire câțiva fedaini înarmați; aceștia au răspuns cu un foc viu asediatorilor, care, aruncând grenade fumigene, reușiseră să pună stăpânire pe primul etaj. Unul dintre fedainii asediați relata ulterior: „Am telefonat la ora unu și douăzeci la sediul central al OEP pentru a informa că suntem atacați de israelieni. Îi recunoscusem din prima clipă. Am cerut să fie prevenit primul ministru libanez.”

La ora unu și cincizeci de minute, primul ministru libanez Saeb Salam reușea să-l găsească la telefon pe generalul Ghanem, comandantul șef al armatei, anunțându-l de atacul israelian împotriva palestinienilor. Generalul i-a promis că va pune armata în stare de alarmă. Dar primul tanc libanez ajungea în strada Verdun abia la ora două și zece minute. În acel moment, întregul efectiv al comandoului israelian, împreună cu cei șase „turiști” se îmbarcau la bordul vedetei ce aștepta în larg. Când blindatele armatei libaneze și-au făcut apariția în zona unde debarcase la miezul nopții comandoul, nava israeliană se afla deja în largul mării îndreptându-se spre Haifa, sub protecția aeriană a unei patrule de Phantom-uri.

Operațiunea „turiștilor liniștiți” se încheiase. La ora patru dimineața, un general israelian, purtător de cuvânt al autorităților militare, ținea o conferință de presă la Tel Aviv relatând ziariștilor, sculați din somn, întregul film al acțiunii de comando din Beirut. Dar în capitala libaneză zarva era departe de a se fi terminat. Ea avusese darul să deschidă o adevărată cutie a Pandorei, cu repercusiuni grave ce au jucat un rol important în desfășurarea ulterioară a evenimentelor, inclusiv în declanșarea conflictului intern libanez.

Premierul Saeb Salam acuzase, a doua zi, comandamentul armatei de neglijență și întârziere în adoptarea măsurilor ce se impuneau, cerând demisia generalului Ghanem. Președintele republicii din acel timp, Suleiman Frangieh, a refuzat cererea premierului, ceea ce a provocat o criză gravă de guvern, Saeb Salam prezentându-și demisia. Între palestinieni și statul libanez s-a creat o încordare crescândă, antrenând totodată puternice divergențe între forțele politice și comunitare ale țării. Această stare de tensiune a condus, trei săptămâni mai târziu, la un mini-război între armata libaneză și forțele armate palestiniene de pe teritoriul Libanului, taberele palestiniene fiind bombardate cu artileria și aviația.

Intervențiile diplomatice ale statelor membre ale Ligii Statelor Arabe, negocierile dintre Organizația pentru Eliberarea Palestinei și statul libanez au reușit, până la urmă, să aplaneze conflictul armat care durase mai multe zile, cu pierderi umane de ambele părți. Dar atmosfera de neîncredere creată în urma operațiunii comandoului israelian s-a perpetuat, adâncindu-se, mai cu seamă că actele de diversiune puse la cale de vecinii de la frontiera sudică continuau să se înmulțească.

În primele luni ale anului 1975, situația generală s-a deteriorat îngrijorător pe întregul ansamblu al teritoriului libanez și în special în capitala țării, Beirut. Divergențele politice intercomunitare deveniseră tot mai acerbe și semne rău prevestitoare se făceau simțite pentru viitorul acestei țări prospere, cu un nivel de viață și civilizație ridicat, comparativ cu zona înconjurătoare, în pofida contrastelor sociale destul de vizibile. Aceste divergențe interne erau copios alimentate din afară cu fonduri și arme. Folosindu-se de perpetuarea vechii tradiții a posedării de arme de către populația civilă, va avea loc o adevărată revărsare a producției fabricilor de armament din străinătate, în sortimente diversificate și cantități uriașe, de cel mai nou tip.

Începutul războiului civil, care plutea în aer, s-a făcut la 13 aprilie 1975, când milițienii creștini de dreapta au masacrat în cartierul Ain Remmaneh din Beirut, 27 de palestinieni aflați într-un autobuz, ce se întorceau acasă, în taberele lor, de la o manifestare publică desfășurată în cealaltă parte a orașului. Cum cu o oră înainte avusese loc o provocare neidentificată împotriva milițienilor aparținând Partidului falangist al dreptei creștine, aceștia, iritați, au ciuruit cu rafale de pușcă mitralieră autobuzul cu palestinieni atunci când vehiculul a ajuns în dreptul lor.

Masacrul de la Ain Remmaneh a dat foc butoiului cu pulbere ce stătea de mai mult timp gata să explodeze, atmosfera fiind, în acel moment, extrem de încărcată, datorită unui șir de incidente anterioare. Ciocnirile care au avut loc în zilele următoare masacrului de la Ain Remmaneh între palestinieni, aliați cu grupările politice progresiste libaneze și milițiile falangiste, s-au transformat, pe parcurs, într-un interminabil război în care s-au intercalat aproape toate forțele politice și comunitățile libaneze, state arabe, Israelul și alte puteri străine, transformând străvechea „țară a cedrilor” într-un însângerat câmp de bătălie. Fără intervențiile străine, fără extraordinarul aflux de arme și permanentele intrigi țesute din afară, probabil că războiul civil libanez s-ar fi încheiat repede sau chiar n-ar fi izbucnit.

Primii refugiați palestinieni s-au stabilit pe teritoriul libanez în 1948, imediat după crearea statului Israel, fiind adăpostiți în tabere speciale, organizate pentru scopul respectiv. Numărul lor, inițial de 150.000, a crescut continuu după războaiele arabo-israeliene din zonă și, mai ales, după ocuparea în 1967 a altor teritorii arabe de către Israel, precum și datorită procesului demografic natural. În anul 1975, când a izbucnit războiul civil din Liban, UNRWA avea în evidența sa, pe teritoriul acestui stat, peste 200.000 de palestinieni cărora li se acordase asistență. Se considera însă, că numărul total al palestinienilor din Liban se apropia de 400.000, mulți dintre ei trăind în afara taberelor de refugiați și integrându-se în viața economică a țării.

Taberele palestiniene din Liban erau amplasate în zonele Tyr și Saida, din sudul Libanului, în periferiile și împrejurimile Beirutului, în podișul Bekaa dintre șirurile munților Liban și Antiliban și în nordul țării, în apropierea portului Tripoli, al doilea oraș ca mărime libanez. În aceste tabere și în primul rând la Beirut erau concentrate structurile politice și militare ale mișcării de rezistență, inclusiv conducerile Organizației pentru Eliberarea Palestinei și ale diferitelor organizații componente.

Pe parcursul războiului civil din 1975-1976, în care palestinienii au luptat alături de forțele politice progresiste libaneze, trei din taberele amplasate în perimetrul Beirutului au fost ocupate de milițiile coaliției de dreapta creștină care i-au alungat pe supraviețuitori, au incendiat și au ras cu buldozerele ceea ce mai rămăsese din construcțiile existente, comițând, totodată, excese sângeroase împotriva locuitorilor acestora. Este de menționat că două din tabere, Dbayeh și Jisr el-Basha, erau locuite de palestinieni creștini.

Începând din anul 1970, israelienii au întreprins numeroase acțiuni de represalii împotriva palestinienilor de pe teritoriul libanez, pentru fiecare atentat comis în Israel sau în afara granițelor acestuia, care afecta cetățeni ai săi. Principala țintă au constituit-o taberele palestiniene din sudul Libanului, ele fiind atacate din aer sau de pe mare, dar în multe rânduri și direct pe uscat, de trupele israeliene trecute peste frontiera în Liban. Au devenit victime ale represaliilor nu numai taberele palestiniene ci și satele libaneze de la graniță, bănuite de a adăposti fedaini. În toamna anului 1972, armata israeliană a ocupat, pentru 40 de ore, o porțiune întinsă a sudului Libanului. Bilanțul: 118 morți și 46 de răniți, o bună bucată din victime fiind libanezi, inclusiv militari ai armatei statale.

Treptat, operațiunile de represalii israeliene s-au extins și în alte zone ale Libanului. La 21 februarie 1973, trupe de comando israeliene transportate cu elicopterele, au atacat taberele palestiniene de la periferia orașului Tripoli. Imediat după atentatul întreprins de un grup de fedaini palestinieni în orășelul israelian Maalor, în mai 1974, aviația israeliană a bombardat șase tabere palestiniene și șase sate libaneze. În decembrie, Phantom-urile israeliene au atacat cu rachete și au mitraliat tabăra palestiniană Sabra din perimetrul capitalei libaneze. La începutul lunii ianuarie 1975, era distrusă localitatea libaneză Kfar Chouba, locuită în mod obișnuit de 4000 de oameni. În iulie au avut loc acțiuni combinate – terestre, aero și navale – împotriva taberelor palestiniene din zona Tyr. Spre sfârșitul anului respectiv au fost atacate din nou taberele palestiniene din nordul Libanului. Anii 1976-1977 au fost marcați de o serie de alte acțiuni israeliene împotriva teritoriului libanez, intrând în acțiune și artileria cu tragere lungă.

În paralel, se desfășura un război fără cruțare între serviciile secrete israeliene și palestinieni, pe diverse paralele și meridiane, creând la un moment dat o atmosferă apăsătoare de panică și nesiguranță în multe țări europene. În iulie 1973, o dramă consumată în stațiunea norvegiană de schi Lillehammer, a ridicat în parte valul de pe crâncenul război secret purtat de Mossad împotriva palestinienilor, aducând primele revelații publice în această direcție. Serviciile secrete de la Tel Aviv au comis, în afacerea respectivă, o eroare grosolană, luându-l pe un ospătar de origine marocană, căsătorit cu o norvegiană, drept Ali Hassan Salameh, șeful prezumtiv al organizației clandestine „Septembrie Negru”, care avea la activ o serie de acțiuni anti-israeliene. Un comando al Mossad-ului, trimis de urgență în Norvegia, l-a ciuruit cu gloanțe în plină stradă, pe marocanul care n-avea nici în clin nici în mânecă cu palestinienii, în afară de ghinionul asemănării fizice cu Ali Hassan Salameh. Acesta din urmă, în realitate șeful serviciilor de securitate ale OEP va pieri în 1979, împreună cu întreaga sa escortă, când un Volkswagen încărcat cu trotil a fost făcut să explodeze, prin telecomandă, de agenți ai Mossad-ului, în timp ce Salameh trecea pe un bulevard din capitala libaneză. Poliția norvegiană a arestat după drama de la Lillehammer, șase israelieni, membri ai unui grup de 16 agenți ai Mossad-ului, responsabili de mai multe atentate pe continentul european, în special pe teritoriul Italiei și Franței.

Cum în 1974 conducerea OEP a luat măsuri ferme pentru a pune capăt oricăror acțiuni palestiniene în afara Israelului și a teritoriilor ocupate, centrul de greutate al războiului secret și al represaliilor s-a mutat în zonă, îndeosebi pe teritoriul libanez, conflictul intern și haosul provocat de acesta favorizând tot felul de acțiuni întreprinse din afară.

Operațiunea de cea mai mare anvergură de până atunci, numită „Litani”, după fluviul ce taie de la est spre vest Libanul la jumătatea drumului dintre Saida și frontiera israeliană, s-a desfășurat începând de la 14 martie 1978. Cu trei zile înainte, un comando de fedaini palestinieni debarcase la 25 km sud de portul Haifa și, capturând un autobuz, l-a folosit pentru a mitralia automobilele ce veneau din sens invers. Drept represalii, puternice unități de trupe israeliene, evaluate la 20.000 de oameni, sprijiniți de tancuri și aviație, au invadat sudul Libanului ocupând cam o zecime din teritoriul acestei țări, de la frontieră și până la fluviul Litani. Informate din timp de operațiunea israeliană ce se punea la cale, formațiunile armate palestiniene s-au retras spre nord, grosul pierderilor suferindu-l populația civilă și milițiile de autoapărare din satele libaneze. Peste 700 de libanezi au fost uciși cu acest prilej, iar alți 160.000 au luat drumul exodului, devenind refugiați în propria lor țară, urmăriți de bombardamentele aeriene după ce satele le fuseseră devastate de tancuri și de tirul artileriei grele israeliene.

Libanul a înaintat imediat o plângere Consiliului de Securitate al ONU care, prin rezoluțiile 425 și 426, a cerut retragerea imediată a Israelului dincolo de frontierele de stat și instalarea, în zona ce va fi părăsită de trupele invadatoare, a unei „Forțe Interimare a Națiunilor Unite în Liban” (F.I.N.U.L.). Formată din 6000 de „căști albastre”, furnizate de zece state diferite, prezența acesteia s-a permanentizat prin prelungirea mandatului ei, din șase în șase luni, la solicitarea guvernului de la Beirut. Dar instalarea F.I.N.U.L. în sudul Libanului nu a reușit să pacifice regiunea. Retrăgându-se, israelienii au lăsat în urmă o forță mercenară sub comanda unui fost maior al armatei libaneze, Saad Haddad, care nici mai mult nici mai puțin, va proclama fâșia de teren ocupată de bandele sale drept „Statul Libanului Liber”, creând o atmosferă de neîncetată încordare în regiune prin repetate ciocniri cu palestinienii și forțele de rezistență libaneze, precum și prin numeroase incidente cu soldații din F.I.N.U.L.

După retragerea lor din sudul Libanului, israelienii au continuat să acționeze acolo, fie prin scurte incursiuni ale trupelor proprii, fie prin sprijinirea cu focul artileriei grele a milițiilor mercenare comandate de Haddad, în desele lor confruntări armate cu luptătorii palestinieni și cei ai grupărilor politice progresiste libaneze. De asemenea, aviația israeliană a atacat, în repetate rânduri, taberele palestiniene și o serie de localități din Liban. La rândul lor, palestinienii bombardau cu artileria, drept ripostă, așezările israeliene din imediata apropiere a graniței.

Vara anului 1981 a fost marcată de o nouă escaladare a violenței între israelieni și palestinienii din Liban. Acuzându-i pe fedainii din zona de frontieră libaneză de a fi tras mai multe proiectile reactive împotriva teritoriului Israelului, aviația acestei țări a întreprins, la 17 iulie 1981, cel mai distrugător raid deasupra Beirutului. Atacând în valuri, aparatele israeliene de vânătoare-bombardament au pus la pământ străzi întregi din cartierul Fakrani, în prelungirea taberei palestiniene Sabra, din vestul capitalei libaneze, provocând o adevărată hecatombă: 141 de morți și 730 de răniți.

O săptămână mai târziu, Consiliul de Securitate al ONU ordona încetarea focului între Israel și Organizația pentru Eliberarea Palestinei. Negocieri secrete, prin mijlocirea lui Philip Habib, trimisul special în Orientul Mijlociu al președintelui american Reagan, au condus, până la urmă, la un acord tacit în această direcție, respectat, în general, cu destulă strictețe, în următoarea perioadă de nouă luni.

Guvernul israelian nu renunțase însă la vechiul său plan de a-i elimina pe palestinienii din Liban, de a le distruge structurile politice și militare din această țară pe care și-ar fi dorit-o neutră, cu care să încheie un acord de pace gen Camp David, și în care să se instaureze, dacă ar fi fost posibil, un regim net pro-occidental, aliat Israelului. În acest scop, pe parcursul războiului civil, personalități guvernamentale israeliene s-au întâlnit în secret cu conducători politici de dreapta din Liban și ulterior au furnizat armament forțelor creștine conservatoare. În ianuarie 1982, ministrul apărării al Israelului, generalul Sharon, vizita incognito Beirutul pentru a observa la fața locului amănuntele planului de invazie a Libanului, aflat în pregătire. În această acțiune israelienii se bucurau de sprijinul unor personalități sus-puse ale Administrației americane, care considerau că o operațiune militară reușită, conducând la neutralizarea palestinienilor și a Siriei, va deschide calea unui proces de pace în Orientul Mijlociu controlat îndeaproape de SUA și corespunzând pe deplin intereselor lor.

Observatorii din zonă semnalaseră de mai mult timp intenția Israelului de a invada sudul Libanului, punând capăt acordului de încetare a focului cu forțele comune palestiniano-libaneze progresiste, survenit în mod tacit la 24 iulie 1981. Încă cu câteva săptămâni înainte se relata despre concentrări de trupe israeliene la frontiera cu Libanul, iar bombardamentele aeriene din 21 aprilie și 8-9 mai 1982 împotriva unor tabere palestiniene de pe teritoriul libanez prefigurau acțiuni militare de mare anvergură. De asemenea, factori de răspundere israelieni continuau să facă declarații tot mai amenințătoare. Comentariile presei occidentale menționau că Israelul aștepta doar un pretext pentru a dezlănțui o nouă invazie în Liban și acesta a fost găsit când, în seara zilei de 3 iunie, ambasadorul israelian de la Londra, Shlomo Argov, a fost victima unui atentat.

Autorul principal al atentatului , care trăsese glonțul ce-l rănise pe ambasadorul israelian, avea asupra sa două pașapoarte: unul iordanian și unul irakian, se înțelege cu date false. Cercetările vor stabili că atentatorii aparțineau grupării extremiste a lui Abu Nidal, care de altfel revendicase din primul moment actul terorist prin telefoane date agențiilor de presă internaționale. Abu Nidal, pe numele său adevărat Sabri al-Banna, acționa de mai mulți ani în cea mai strictă clandestinitate. Intrând în disidență față de conducerea mișcării palestiniene, încercase în 1974 să-l asasineze pe Yasser Arafat, după cum indicau o serie de surse demne de încredere.  Exclus din Fatah și OEP, condamnat la moarte în contumacie de un tribunal revoluționar palestinian, Abu Nidal pusese bazele unei grupări secrete extremiste, de numele căreia vor fi legate în continuare, mai multe atentate sângeroase împotriva unor militanți palestinieni și a unor diplomați ai țărilor arabe.

Rănirea ambasadorului Argov a furnizat guvernului coaliției de dreapta Likud, condus de premierul Menahem Begin și avându-l ca ministru al apărării pe Ariel Sharon, binecunoscut din războaiele anterioare, pretextul așteptat pentru dezlănțuirea unei operațiuni de anvergură, minuțios pregătită de mai mult timp, împotriva structurilor militare și politice ale palestinienilor din Liban.

Folosind ca pretext atentatul, Israelul și-a trimis a doua zi aviația să bombardeze Beirutul. În ziua de 4 iunie, atacând în șapte valuri succesive cartiere de locuit din capitala libaneză, avioanele israeliene au provocat numeroase victime și pagube materiale. Aviația israeliană a continuat bombardamentele, la 5 iunie, împotriva unor tabere palestiniene și localități libaneze. Ca răspuns la bombardamentele israeliene, forțele palestiniene au deschis focul cu artilerie grea și aruncătoare de rachete împotriva unor așezări israeliene de la frontiera cu Libanul.

Convocat de urgență la cererea Libanului, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat, în noaptea de 5 iunie, o rezoluție propusă de Japonia, prin care se cerea încetarea imediată a bombardamentelor israeliene și, în general, a focului. Dar, la numai câteva ore după adoptarea rezoluției respective, trupele israeliene, însoțite de tancuri, treceau masiv frontiera libaneză – la 6 iunie la prânz – înaintând pe trei direcții prin însuși dispozitivul forțelor ONU, incapabile să le bareze drumul, dat fiind inferioritatea netă a armamentului ușor de care dispuneau. La una din treceri o unitate norvegiană încercând să se opună, un militar al acesteia a fost ucis. În după amiaza zilei de 6 iunie, armata israeliană a început o amplă operațiune de desant la nord de orașul Saida, debarcând pe mare infanterie marină însoțită de blindate și lansând parașutiști, în timp ce aviația întreprindea raid după raid de-a lungul șoselei litoralului mediteranean.

În noaptea de 6 spre 7 iunie, Consiliul de Securitate a adoptat în unanimitate o nouă rezoluție, la propunerea Irlandei, prin care se cerea ca Israelul „să-și retragă imediat și simultan toate forțele militare până la frontierele Libanului, recunoscute pe plan internațional” și solicita tuturor părților „să înceteze imediat și simultan toate activitățile militare pe teritoriul libanez și peste frontiera libanezo-israeliană.” Nesocotind și această rezoluție a înaltului for internațional, Israelul a continuat la 7 iunie invazia sa în Liban intensificând bombardamentele aeriene în cursul cărora au fost, din nou, lovite cartiere de locuit din Beirut.

În noaptea următoare aviația israeliană a bombardat fără întrerupere orașul Saida, aflat la 40 km sud de orașul Beirut, cu o populație, în timpuri normale, de 150.000 de locuitori, în acel moment mult sporită datorită refugiaților din sud. În cursul zilei, distrugerile au fost amplificate de tirul artileriei terestre și de pe navele israeliene din largul mării.

În podișul Bekaa aveau loc primele ciocniri între trupele israeliene și cele siriene din „Forța Arabă de Descurajare”, care se compunea, în momentul invaziei israeliene, din circa 30.000 de soldați repartizați în două brigăzi blindate și două brigăzi mecanizate staționate în regiunile Bekaa, Jezzine și Chouf din munții Liban, la Beirut și în portul Tripoli din nordul țării. În aprilie 1981, în urma unor atacuri ale aviației israeliene, sirienii instalaseră în partea estică a podișului Bekaa, mai multe baterii de rachete sol-aer.

Pe parcursul primelor 60 de ore de la declanșarea invaziei, trupele israeliene au ocupat peste 1000 de kilometri pătrați din teritoriul libanez pe care trăia circa o jumătate de milion de oameni. Saida era înconjurată, iar raidurile aviației aeriene aveau să provoace, la 9 iunie, pierderi îngrozitoare în rândul populației civile, estimate de Crucea Roșie libaneză la 1000 de morți și peste 3000 de răniți.

La 10 iunie, israelienii au încercat să forțeze în direcția Beirut, debarcând pe plaja de la Ouzai, în dreptul aeroportului internațional; dar în fața rezistenței palestiniene și a milițiilor șiite aliate, atacurile lor au eșuat. În cursul dimineții de 11 iunie, au avut loc alte lupte înverșunate, în câmpia Bekaa, între sirieni și israelieni. Totodată, bombardamentele aeriene israeliene au făcut noi victime în rândul populației civile. Orașul Chtaura de pe această rută suferea și el grave distrugeri. În capitala libaneză, raidurile aeriene loveau zonele centrale, provocând moartea a circa 50 de persoane și rănirea a peste 150 numai în cursul unui singur atac.

În cursul serii de 12 iunie, israelienii vor ajunge în suburbiile de sud-est ale Beirutului, la Hadeth și la Baabda unde se afla reședința oficială a președintelui republicii, încheind încercuirea Beirutului de Vest și făcând circa 600.000 de oameni să trăiască, din plin, coșmarul războiului. Beirutul de Est, aflat sub conducerea forțelor creștine de dreapta libaneze, n-a fost afectat cu nimic, viața continuând să se desfășoare normal. Noaptea, ministrul apărării israeliene Ariel Sharon a vizitat suburbiile Beirutului unde ajunseseră trupele sale, întâlnindu-se aici cu reprezentanți ai forțelor de dreapta.

Israelienii au ocupat, în opt zile de când începuseră invazia, cea mai mare parte a teritoriului libanez de la sud de șoseaua internațională Beirut-Damasc, pe care au tăiat-o în seara de 13 iunie între Hadeth și Baabda, pe o porțiune de circa 10-12 kilometri de la ieșirea estică a capitalei libaneze. Tancurile israeliene erau staționate la câteva sute de metri de palatul rezidențial de la Baabda, unde se afla șeful statului libanez. Conform datelor furnizate de autoritățile polițienești libaneze, se estima că de la 6 la 16 iunie, pe teritoriul Libanului s-au înregistrat 10.000 de morți și 16.000 de răniți din rândurile combatanților și ale populației civile. Circa 600.000 de persoane rămăseseră fără adăpost, fiindu-le distruse casele sau fugind din calea războiului. De la Tel Aviv se anunța că pierderile trupelor israeliene, în decursul celor 10 zile, se ridicau la 214 morți, 23 de dispăruți și 1114 răniți.

Ajunși la porțile Beirutului, israelienii au fost puși în fața dilemei de a ocupa sau nu orașul. După cum remarca însăși presa israeliană, într-o bătălie pe străzile orașului, unde blindatele aveau o marjă mult mai redusă de acțiune și luptele s-ar fi dus pentru fiecare casă, pierderile invadatorilor n-ar fi fost deloc neglijabile. Ei trebuiau să înfrângă rezistența celor 10.000 de luptători palestinieni și a aliaților acestora libanezi, pas cu pas, distrugând stradă după stradă și transformând orașul într-un morman de ruine. Renunțând la un costisitor atac frontal, israelienii s-au gândit să facă Beirutul să capituleze printr-un asediu sufocant, tăindu-i aprovizionarea cu alimente, apă și curent electric, în paralel cu bombardarea pustiitoare din aer, de pe uscat și de pe mare. În tot acest timp, pe diverse canale diplomatice, la ONU sau direct la fața locului, se încerca să se găsească o cale acceptabilă pentru a se pune capăt luptelor și a se salva Beirutul de Vest de la distrugere și moarte.

Între 10 și 12 august, israelienii au făcut o nouă încercare de a sparge apărarea Beirutului de Vest, înaintând în zona Ouzai, a portului maritim și a pieței Muzeului național de antichități. Beirutul va cunoaște în ziua de 12 august cel mai ucigător bombardament de până atunci, care va dura 11 ore fără întrerupere. Folosirea bombelor „inteligente” și a celor cu „implozie” va produce un adevărat măcel, blocuri de locuințe cu opt etaje fiind transformate dintr-o singură lovitură în mormane de moloz. Iritarea manifestă a opiniei publice internaționale, inclusiv a unei părți importante din populația israeliană, detestând modul barbar în care se ducea războiul, precum și apelul telefonic al președintelui Reagan adresat premierului Begin, a dus la a 11-a încetare a focului, de la începerea asediului asupra Beirutului de Vest.

În continuare, prin negocierile diplomatice cu participarea guvernului libanez și a trimișilor speciali ai Administrației americane, s-a reușit să se ajungă la un acord privind retragerea luptătorilor palestinieni din Beirut sub supravegherea unei „Forțe multinaționale”(americană, franceză, italiană), însărcinată să le asigure securitatea în cursul evacuării.

Bilanțul pierderilor omenești din Beirutul de Vest în intervalul 4 iunie – 15 august 1982 era îngrozitor. Peste 80% din victime erau civili necombatanți, libanezi și palestinieni, o treime fiind copii. Pentru ansamblul teritoriului libanez, cotidianul Al Nahar estima, la 2 septembrie 1982, pierderile totale de pe urma invaziei israeliene la 17.825 morți și 30.103 răniți. Circa 2000 de persoane suferiseră arsuri grave datorită bombelor cu fosfor utilizate pe scară largă de armata israeliană în timpul asediului. Masacrele de la Sabra și Shatila, ca și operațiunile militare ale israelienilor în Beirutul de Vest, au produs o adevărată furtună de proteste pe plan mondial. Consiliul de Securitate a adoptat în unanimitate două rezoluții în care condamna cu fermitate măcelurile de la Sabra și Shatila, precum și ocuparea Beirutului de Vest de către trupele israeliene, cerând imediata lor retragere. Este de menționat că, în ciuda încercării guvernului Begin de a se spăla pe mâini de răspunderea pentru evenimentele sângeroase petrecute la Beirut, opinia publică israeliană a fost puternic sensibilizată, manifestații de protest desfășurându-se la Ierusalim și în mai multe orașe din Israel, în cadrul cărora s-a cerut demisia premierului și a ministrului apărării Ariel Sharon, considerat principalul vinovat pentru politica agresivă din Liban. Generalul Sharon a fost nevoit, câteva zile mai târziu, să părăsească fotoliul ministerului apărării, rămânând totuși membru al cabinetului ca ministru fără portofoliu.

În vara anului 1985 se încheia oficial și ultima fază a retragerii israeliene din Liban, lăsând în urma sa o nouă forță mercenară intitulată „Armata Libanului de Sud” sub comanda unui fost general libanez – maiorul Haddad decedase între timp – pe care o instalase în așa-numita „zonă de securitate” cuprinzând circa 800 de kilometri pătrați de-a lungul frontierei internaționale. În același timp, Israelul avea să intervină destul de des cu forțe proprii împotriva gherilei șiite din regiune.

Luptele intestine din bătrâna țară a cedrilor, alimentate de adversitățile interne încă nereconciliate și continuu întreținute din afară, au perpetuat starea de tensiune și insecuritate la Beirut, ca și în restul teritoriului libanez. Aria conflictuală și a amestecului străin avea să se întindă în anii ce au urmat și în alte zone ale Orientului Mijlociu, îndeosebi în regiunea marelui Golf al petrolului unde, din 1980, se desfășura sângerosul război irakiano-iranian care provocase până la începutul anului 1988 peste un milion de victime de ambele părți.

Revolta palestiniană din Cisiordania și Gaza declanșată la începutul lunii decembrie 1987 și perpetuată pe parcursul anului următor, repercusiunile autorităților de ocupație care provocaseră în decurs de șase luni moartea a peste 200 și rănirea altor 1500 de locuitori ai acestor teritorii, plus circa 3000 de arestați, conform cifrelor publicate de israelieni, constituiau o nouă ilustrare a consecințelor dramatice ale tergiversării reglementării globale a situației din întreaga regiune.

Lipsa unei păci trainice și drepte sub cedrii și măslinii Orientului Mijlociu, persistența unor permanente interferențe străine generate de diversele competiții pentru sfere de influență, au constituit, în continuare, fermentul unor alte „zile fierbinți”, aducând noi și mari suferințe tuturor celor ce viețuiesc în această regiune atât de frământată a planetei noastre. 

Războiul din octombrie 1973 sau de Yom Kippur

Fragment din volumul „Zile fierbinți în Orient” de Crăciun Ionescu, 1988, editura Politică.

Perioada care trecuse de la ultimul război arabo-israelian din 1967 nu se dovedise deloc liniștită; liniile de încetare a focului, stabilite atunci, se animau destul de des, incidentele și ciocnirile armate ținându-se lanț. Între timp, egiptenii și sirienii își refăcuseră echipamentul militar, cantitativ, dar mai ales calitativ, înregistrând un progres remarcabil, atât din punct de vedere tehnic cât și al pregătirii efectivului uman. În mai puțin de un an și jumătate, Egiptul și Siria își reconstruiseră armatele în proporțiile dinainte de război, întărindu-le substanțial în ceea ce privește blindatele, aviația și artileria antiaeriană.

Mișcarea de eliberare națională a Palestinei („Harat al Tahir al Watani al Falastini”) ale cărei inițiale H.A.T.A.F., citite invers, dau numele Fatah, a fost creată, după unele date, încă din 1959, dar a început să se manifeste politic în 1964. Artizanul organizării Fatah-ului era un tânăr palestinian din Ierusalim, Yasser Arafat, al cărui nume de luptă Abu Ammar va deveni cunoscut ulterior în întreaga lume arabă. La vârsta de 19 ani, Yasser Arafat s-a aflat alături de eroul național Abdel Kader, comandantul militar al luptătorilor palestinieni, care avea să fie ucis în bătălia pentru șoseaua Ierusalim-Tel Aviv, din primăvara anului 1948. Refugiat după primul război arabo-israelian împreună cu familia inițial în Gaza, zona administrată atunci de Egipt, tânărul Yasser Arafat s-a înscris apoi, în 1950, la Universitatea Guizeh din Cairo, urmând cursurile de inginerie. În 1952, a fost ales președinte al Asociației studenților palestinieni din capitala de pe Nil, iar în timpul războiului Suezului din 1956 a făcut parte din rândurile armatei egiptene, cu grad de ofițer. Anul următor, Arafat a plecat în Kuweit, unde a rămas mult timp exercitându-și profesia de inginer.

Aici, în zona marelui Golf al petrolului, va întâlni câteva cunoștințe mai vechi de la Cairo – Salah Khalaf (Abu Ayad) profesor de limba arabă în Kuweit și Mohamed Najjar (Abu Jihad) care încă de la vârsta de 18 ani luptase în rândurile rezistenței palestiniene. „Grupul de la Cairo” va fi lărgit cu încă trei personaje: doi specialiști în petrol – unul lucrând în Arabia Saudită, Farouk Kadoumi (Abu Lutof) și altul în Qatar, Kamal Aduane – precum și Khaled Hassan (Abu Said) care era, la timpul respectiv, secretarul municipalității din Kuweit. Împreună cu ei, Yasser Arafat va pune bazele organizației Fatah, emigrarea palestiniană tot mai masivă spre Golf permițând accelerarea procesului de formare a acestei importante grupări a rezistenței. Nașterea Fatah-ului a constituit reacția logică față de situația existentă în lumea arabă după criza Suezului și față de ineficacitatea manifestată până atunci de palestinienii acționând individual, fără coordonare și fără un program bine stabilit.

Între 1959 și 1965, nucleul inițial al Fatah-ului a creat celule atât în orașele și micile așezări din Cisiordania și Gaza, cât și în taberele de refugiați, începând, totodată, instruirea unor trupe de gherilă. Ramura militară a organizației, destinată să întreprindă astfel de operațiuni, a fost numită „al Assifa” (Furtuna) și prima sa operațiune împotriva Israelului s-a desfășurat în zorii zilei de 1 ianuarie 1965, această dată fiind aniversată, de atunci, de către palestinieni, ca „Ziua Revoluției”.

Noul exod al palestinienilor, provocat de trecerea Cisiordaniei și Gazei sub stăpânirea armatei israeliene, în iunie 1967, a făcut să crească rapid rândurile mișcării de rezistență, organizațiile acesteia instalându-se solid pe malul estic al Iordanului și începând să hărțuiască trupele de ocupație de pe partea cealaltă. În această situație, israelienii au luat măsuri ferme, întărind dispozitivul militar de-a lungul Iordanului cu noi unități și, conform politicii lor de represalii, au întreprins intense bombardamente cu artileria și aviația, împotriva localităților de pe celălalt mal, pregătind, în același timp, o operațiune de mai mare anvergură pe care o vor declanșa în martie 1968, pe teritoriul regatului hașemit, în zona sudică a râului.

Scopul real al operațiunii israelienilor era distrugerea așezării Karameh, considerată de ei ca unul dintre principalele centre ale mișcării de rezistență palestiniene, și în special al organizației Fatah. Aici, într-un punct pustiu, situat la 4 km de malul estic al Iordanului și la 35 km de Amman, se instalase, în 1952, un grup de refugiați palestinieni întemeind o așezare pe care au botezat-o Karameh (demnitatea). Ei au început să desțelenească pământurile din jur și să le cultive, înlocuind totodată, treptat, corturile cu casele de paiantă înconjurate de livezi și grădini de zarzavat. Cu timpul, au introdus apă curentă și electricitate. UNRWA a construit două școli, așezarea inițială căpătând tot mai mult aspectul unui târgușor prosper cu o populație de 25.000 de locuitori. Acestora li s-au adăugat după războiul din 1967 alți 25.000 de refugiați palestinieni de pe malul vestic, Karameh transformându-se într-o aglomerare umană cu 50.000 de suflete. După bombardarea sa de către aviația și artileria israeliană, în noiembrie 1967, locuitorii din Karameh, sub îndrumarea organizațiilor rezistenței palestiniene, au luat măsuri de autoapărare organizându-și o miliție populară formată din mai multe sute de tineri.

La 13 februarie 1968, ministrul apărării al Israelului, Moshe Dayan, declara că această localitate a devenit una dintre principalele baze ale Fatah-ului, ceea ce suna ca un fel de avertisment, lăsând să se întrevadă o apropiată operațiune de proporții împotriva așezării palestiniene. Locuitorii așezării, care în cea mai mare parte rămăseseră pe loc în timpul bombardamentelor anterioare, au fost evacuați spre taberele palestiniene situate mai la Est. Milițiile combatante, în frunte cu Yasser Arafat și ceilalți conducători ai Fatah-ului, au luat, în continuare, măsuri ferme de apărare, pregătind ambuscade și acțiuni de hărțuială împotriva forțelor israeliene de invazie.

În zorii zilei de 21 martie 1968, patru coloane blindate israeliene au traversat râul Iordan – trei în zona podului Husein (fost Allenby) la sud-vest de Karameh și alta în apropiere de podul Damiya, în partea de nord-vest. Trei din aceste coloane s-au îndreptat spre oraș, iar a patra a primit misiunea să supravegheze căile de acces dinspre Amman și Salt. Trupe aeroportate au fost lansate din elicoptere pe colinele din spatele orașului. Cam în același timp, s-a declanșat un atac de diversiune împotriva localității iordaniene Ghor Safi, situată în sudul Mării Moarte, la circa 120 km de Karameh.

Israelienii au întâmpinat o vie rezistență încă de la traversarea firului îngust de apă, tancurilor lor Patton fiind prinse sub tirul concentric al artileriei și blindatelor iordaniene postate în valea râului. Coloanele blindate israeliene au fost astfel imobilizate, în apropierea podurilor de campanie pe care le instalaseră peste Iordan, fiind țintuite pe loc de un foc intens de aruncătoare de mine și lansatoare portative de rachete antitanc. Spre sfârșitul dimineții, parașutiștii israelieni au reușit până la urmă să pătrundă în Karameh, dinamitând toate clădirile întâlnite în cale: locuințe, magazine, școli, poșta, dispensarul. La ora 14, când ultimii soldați israelieni s-au retras din Karameh, orașul era în întregime distrus.

Politica israeliană de represalii, pentru orice atentat săvârșit de palestinieni pe teritoriul propriu sau peste hotare, a continuat să se intensifice în perioada ce a urmat, extinzându-se și asupra altor țări arabe.

Ciocnirile au continuat în tot cursul anului, israelienii organizând, la un moment dat, un raid-surpriză pe țărmul vestic al Golfului Suez și distrugând tot ce le-a ieșit în cale: posturi de observație, tabere ale armatei egiptene, instalații radar, vehicule militare. Peste 100 de soldați egipteni au fost uciși cu acest prilej. Egiptenii au răspuns cu tiruri puternice de artilerie provocând pagube substanțiale pozițiilor fortificate israeliene de pe malul estic al Canalului.

În primele luni ale anului 1970, raza confruntării se va extinde, aviația israeliană pătrunzând în adâncime deasupra teritoriului egiptean la vest de Canal. Bombardamentele aeriene nu urmăreau, de această dată, numai obiective militare. Au fost atacate și o serie de instalații industriale. Orașele egiptene din zona Canalului, fiind distruse, au rămas pustii, locuitorii lor refugiindu-se în interiorul țării. S-au înregistrat numeroase victime din rândurile populației civile. În fața acestei situații, Nasser s-a adresat Uniunii Sovietice pentru a-i furniza materialul necesar de apărare antiaeriană, primind, la scurt timp, rachete sol-aer și avioane de intercepție de tip mai modern.

Starea de lucruri luase o turnură îngrijorătoare, care ar fi putut conduce la un nou război în zonă, cu implicații grave pe plan mondial, inclusiv posibilitatea antrenării involuntare în conflict și a altora. Secretarul de stat american William Rogers propusese, încă din decembrie 1969, un plan de reglementare a conflictului, pe etape, prin intermediul unor negocieri indirecte, inițiativă care nu a avut prea mare succes la timpul respectiv. Șeful diplomației americane a revenit, în iunie 1970, cu un al doilea „plan Rogers”, prevăzând o încetare a focului temporară și deschiderea de negocieri indirecte prin intermediul mediatorului ONU, ambasadorul suedez Jarring.

În discursul rostit la 23 iulie 1970, cu prilejul celei de-a 18-a aniversări a revoluției din 1952, președintele Nasser anunța acceptarea „planului Rogers”. În Israel lucrurile au mers ceva mai greu. Membrii Gahal (viitorul Likud) din cadrul guvernului, acceptând în principiu o încetare a focului pe Canalul Suez, au refuzat însă să-și dea consimțământul pentru orice fel de negocieri privind retragerea din teritoriile ocupate și administrate de armata israeliană după războiul din iunie 1967.

În consecință, peste puțin timp se va produce o criză, cei patru miniștri aparținând grupării Gahal părăsind guvernul de coaliție, ceea ce a permis celor rămași să ia decizia de acceptare a planului respectiv de încetare a focului, susținut și de Uniunea Sovietică. Acest acord n-a adus însă pacea așteptată între cele două țări. Dar, în continuare, atmosfera va rămâne în general calma, mai bine de trei ani, de-a lungul întregii linii de front de pe Canal.

Între timp se vor petrece o serie de evenimente în lumea arabă, dintre care cel mai dramatic va fi conflictul armat desfășurat între rezistența palestiniană și regimul de la Amman (septembrie 1970-iulie 1971) soldat cu numeroși morți și răniți de o parte și de alta și cu retragerea organismelor politico-militare palestiniene de pe teritoriul iordanian. Stabilirea acestora în Liban va deschide un nou focar acut de încordare, centrul de greutate al acțiunilor de represalii israeliene mutându-se de pe Suez și Iordan, împotriva celor 16 tabere palestiniene existente pe teritoriul libanez. Aceste acțiuni de represalii mergând de la atentate, bombardamente terestre, aeriene și navale până la invadarea temporară a Libanului de către trupele israeliene, vor afecta permanent și tot mai mult nu numai viața celor 400.000 de palestinieni aflați în această țară dar și a restului populației, contribuind la generarea unei atmosfere de insecuritate, la divizare acută și adversitate, la pregătirea unor răfuieli fratricide care au condus, până la urmă, la declanșarea războiului civil din 1975 și la haosul tragic ce a urmat.

În toamna anului 1970, se produseseră schimbări notabile în conducerile de stat din Egipt și Siria. La Cairo, locul lui Gamal Abdel Nasser, decedat prematur, fusese luat de Anwar El Sadat. La Damasc, generalul Hafez Al-Assad, ministru al apărării, în vârstă de 42 de ani, devenind secretar general al Partidului Baas Arab Socialist și președinte al republicii, iniția în noiembrie 1970, „mișcarea de redresare” ce va duce la stabilitatea politică, mult așteptată în Siria.

Răspunzând unui memorandum al mediatorului ONU Gunnar Jarring, guvernul egiptean își declară intenția de a semna un tratat de pace cu Israelul după evacuarea tuturor teritoriilor arabe ocupate, prevăzută, de altfel, și în cunoscuta rezoluție 242 a Consiliului de Securitate. În răspunsul său la memorandumul lui Jarring, guvernul israelian anunța că nu înțelege să evacueze totalitatea teritoriilor egiptene ocupate, manifestându-și intenția de a păstra o parte din Sinai, inclusiv Sharm El Sheikh și controlul strâmtorii Tiran.

Deși prelungirea acordului de încetare a focului pe o durată determinată a fost refuzată în continuare de Israel, ea va fi totuși respectată de ambele părți, situația de „nici pace, nici război” trenând încă doi ani.

Deficiențele egiptene din cursul „războiului de uzură”, retragerea experților militari sovietici din Egipt în iulie 1972 la cererea lui Sadat, aparenta indecizie a noului președinte și abandonarea de către SUA a politicii lor de mediere, pe care au înlocuit-o cu sprijinul necondiționat acordat Israelului, inclusiv furnizarea de armament din cel mai sofisticat, precum și avantajul militar al așa-numitelor „frontiere sigure” cucerite prin forță în 1967, toate acestea la un loc creaseră o stare euforică la Tel Aviv, unde domnea convingerea că superioritatea militară a Israelului este atât de puternică încât statele arabe nu vor îndrăzni să riște un război pentru recuperarea teritoriilor pierdute. Dar cei ce gândeau așa se înșelau și desfășurarea evenimentelor a dovedit-o. Generalul Moshe Dayan, ministrul apărării, avertizase din timp că socotelile liniștitoare de acest fel erau eronate: „Personal, spunea Dayan, n-am crezut nici înainte, nici după războiul de șase zile că egiptenii se vor resemna de a ne vedea fortificați de-a lungul Canalului sau că sirienii se vor resemna cu ocuparea de către noi a Golanului. Înțelegeam foarte bine că prezența noastră în aceste sectoare va însemna o reluare a ostilităților dintr-un moment în altul.”

Posibilitatea unui nou război între arabi și israelieni se profila tot mai insistent în 1973, când acumularea unei serii de factori conducea în mod fatal în această direcție. Cei interesați erau conștienți de pericolul declanșării confruntării armate și au fost la curent și cu iminența momentului exploziei.

În  august 1973, președintele egiptean se deplasa la Riad pentru consultări pe această temă cu suveranul saudit, expunându-i intențiile sale pentru viitorul apropiat. Rezultatul a fost mai mult decât favorabil Egiptului. Regele Feisal i-a promis președintelui Sadat că-i va finanța substanțial planul său politic-militar. În perioada imediat următoare, Sadat, care renunțase cu un an înainte la consilierii sovietici, va face din nou apel la furnituri militare din URSS, cerând și primind arme noi, mult mai moderne decât cele avute în dotare de armata egipteană. Armament nou sosise, în același timp, în cantități apreciabile, și în Siria.

Americanii erau desigur perfect informați de ceea ce se petrecea în Orientul Mijlociu, de faptul că întregul curs al evenimentelor se îndrepta implacabil în direcția războiului. Ei nu vor încerca să blocheze dezlănțuirea conflictului ci într-o oarecare măsură o vor încuraja, dezmințind ulterior, cu vehemență, acest lucru, fără însă a reuși să convingă prea mult pe cercetătorii istorici.

După eșecul „planului Rogers” din 1970, SUA au desfășurat un sofisticat joc politic în această parte a lumii, în centrul său situându-se, ca un monument ce trebuia păstrat cu orice preț, petrolul arab. După întrevederea de la Riad dintre Feisal și Sadat, regele saudit l-a trimis la Washington pe ministrul petrolului pentru a-i pune în gardă pe americani și a le solicita o schimbare în poziția lor privind conflictul din Orientul Mijlociu. Dar acesta n-a găsit prea multă ascultare în capitala de pe Potomac, unde la timpul respectiv apele politicii americane erau grav tulburate de scandalul Watergate, ce concentra întreaga atenție a președintelui Nixon. Ministrul saudit a acordat atunci un interviu unor ziariști americani, în care, în termeni diplomatici aleși cu grijă dar care conțineau și cuvântul „embargo”, lăsa să se înțeleagă că un asemenea embargo va fi pus în aplicare dacă America nu-și va revizui politica sa în problema conflictului din Orientul Mijlociu.

James Atkins, expert al Departamentului de Stat, avertizase, într-o notă adresată șefului Casei Albe și secretarului de stat, asupra „amenințării reale, formulate pentru prima oară, cu un embargo petrolier care va fi condus de însăși Arabia Saudită, dacă SUA nu angajează, în lunile imediat următoare, o negociere în Orientul Mijlociu, începând cu petrolul. Negociere urgentă, în realitate inevitabilă, care deja a întârziat prea mult pentru stabilitatea economiei mondiale, profund amenințată acum.”

Aprecierile lui Atkins porneau de la faptul că prețul petrolului, deși crescuse în ultimii ani cu aproape 50% - de la 1,80 la 2,60 dolari barilul – după o stagnare de mai multe decenii, era necesar să fie renegociat, acordându-i-se un spor oarecare pentru a mulțumi pe producătorii arabi și a-i împiedica să declanșeze o creștere radicală a prețurilor. În acest caz, se înțelege, ceea ce nimeni nu îndrăznea să spună deschis, de urcarea prețului profitau nu numai statele arabe ci și societățile petroliere occidentale și în special cele americane, care continuau să exploateze petrolul arab păstrându-și partea leului.

Avertismentele privind declanșarea unui nou război în Orientul Mijlociu și instituirea embargoului petrolier arab vor trece neluate în seama de factorii de răspundere ai Administrației americane, cel puțin la prima vedere. Dar la Departamentul de Stat, CIA și Pentagon, informațiile tot mai numeroase care veneau în acest sens vor fi analizate cu toată atenția, generând variante sofisticate de măsuri, pentru a face față situațiilor nou create.

După declanșarea ostilităților, întrebat de ziariști, secretarul de stat Kissinger declara cu seninătate: „În săptămâna care a precedat sâmbăta ostilităților cerusem, în trei rânduri, serviciilor noastre de informații ca și serviciilor israeliene, o evaluare a situației. Împreună au fost de acord că declanșarea războiului era atât de puțin probabilă, încât au estimat această posibilitate la zero.”

Imediat după declanșarea atacului egipteano-sirian și în continuare, s-a fabulat extrem de mult asupra „surprizei” războiului de la 6 octombrie 1973, dându-se vina pe acest factor pentru succesele militare inițiale ale arabilor. O serie de elemente, cunoscute și înainte și după începerea ostilităților, vin însă să dezmintă că războiul a izbucnit pe neașteptate, cu toate încercările de a se credita o astfel de idee. A fost oare „o săptămână a surprizei” pentru americani și israelieni perioada care a precedat războiul? Să vedem ce spun faptele.

La Beirut, de pildă, în cercul larg al celor peste 400 de corespondenți străini, declanșarea războiului se dădea drept sigură. Ceva mai mult, se anticipa chiar și ziua și ora aproximativă a începerii luptelor. Or, ceea ce știau corespondenții străini cunoștea întreaga capitală libaneză și era imposibil să scape numeroaselor agenturi secrete străine, ce își făcuseră cuib pe acolo, și în special antenelor Mossad-ului și CIA, extrem de active, atunci ca și mai târziu, în țara cedrilor matusalemici.

În dimineața de 6 octombrie, când toate informațiile menționau declanșarea atacului arab chiar în cursul acelei zile, o reuniune strânsă de urgență a fost convocată în biroul primului ministru israelian la care, în afară de Dayan și încă doi membri ai cabinetului, a fost invitat și șeful statului major, generalul David Elazar, numit de prieteni cu apelativul „Dado”. Acesta din urmă va insista atât asupra mobilizării neîntârziate a 120.000 de rezerviști cât și a declanșării unui atac aerian preventiv împotriva aerodromurilor militare siriene din interiorul țării.

După cum menționa în memoriile sale, Dayan n-a fost de acord cu atacul aerian preventiv și nici cu chemarea unui număr de rezerviști mai mare decât era necesar. El explica atitudinea sa în felul următor: „Dacă va trebui să cerem ajutorul Statelor Unite, atunci va fi necesar să le aducem proba irefutabilă că nu noi am fost aceia care am dorit războiul – chiar dacă aceasta exclude orice acțiune preventivă și ne handicapează în desfășurarea campaniei.”

Golda Meier  și Moshe Dayan, oameni politici cu multă experiență, au socotit exact riscurile, cântărind toate argumentele pro și contra unui atac israelian preventiv. Ei erau, desigur, bine informați asupra jocului politic al SUA în Orientul Mijlociu la momentul respectiv, cunoscând că Washingtonul nu putea apărea, în niciun caz, în ochii arabilor, ca susținător al unei agresiuni deliberate israeliene împotriva Siriei și Egiptului.

Administrația americană n-a fost luată prin surprindere de desfășurarea evenimentelor dar, continuându-și jocul, a căutat să arate contrariul. Declarația purtătorului de cuvânt, survenită la trei ore după începerea ostilităților, nu făcea nici cea mai mică aluzie la cine declanșase războiul. Și când reprezentantul Israelului la Washington a avizat guvernul american asupra celor întâmplate, a avut surpriza să i se răspundă că, după surse arabe, aviația israeliană fusese cea care atacase prima. Războiul de Yom Kippur (marea iertare) cea mai sacră și solemnă sărbătoare religioasă a evreilor sau războiul de 6 Ramadan, după denumirea dată de arabi, începuse.

Ostilitățile au fost deschise simultan, pe ambele fronturi, de-a lungul Canalului Suez și în podișul Golan, sâmbătă, 6 octombrie 1973, în jurul orei 14, când artileria egipteană și siriană a dezlănțuit un puternic bombardament asupra pozițiilor avansate israeliene. În faza de început a ostilităților, israelienii opuneau pe frontul din Golan circa 200 de tancuri celor 500 trimise la atac de adversar. Raportul efectivelor le era și mai defavorabil. Această situație avea să fie remediată parțial, abia în cursul zilei următoare, după mobilizarea rezerviștilor.

Ofensiva trupelor siriene se dezvolta în trei direcții de atac urmărind străpungerea pozițiilor fortificate israeliene de pe linia de încetare a focului din iunie 1967 și eliberarea unei porțiuni cât mai mari posibile din podișul Golan, ocupat de adversarii lor cu 6 ani înainte.

Principalele unități israeliene aflate în calea atacului sirian, la nord și la sud de Kuneitra, erau brigada a 7-a blindată și brigada blindată „Barak”. După lupte înverșunate, forțe siriene de tancuri au reușit să opereze o străpungere în sectorul Hushniyah, la 12 km sud de Kuneitra, încercuită de alte unități, și să coboare spre lacul Tiberiada. În dimineața zilei de 7 octombrie, întăririle israeliene începură să sosească precipitat în zonele amenințate, până seara, în podișul Golan, adunându-se trei divizii complete, cu câteva sute de tancuri. Până la urmă, situația ce devenise extrem de critică pentru întregul sector al frontului israelian s-a ameliorat datorită aviației ce ataca fără încetare cu toate forțele disponibile – în ciuda pierderilor sale grele – precum și a unei brigăzi blindate de rezerviști din Galileea care în drum spre linia întâi a dat de coloana de tancuri siriană atacând-o din flanc și reușind să-i blocheze înaintarea.

La 9 octombrie, aviația israeliană a trecut la bombardarea în adâncime a teritoriului sirian, departe în spatele frontului, întreprinzând raiduri aeriene împotriva orașelor și obiectivelor civile. Raidurile aeriene israeliene au produs mari pagube economiei siriene dar n-au reușit să zdruncine cât de cât moralul populației. Dimpotrivă, voința de luptă a sirienilor a fost și mai mult întărită și cine a vizitat Damascul în acele zile s-a putut convinge de spiritul combativ al milionului său de locuitori care, de la mic la mare, luaseră armele în mâini, gata să dea o ripostă hotărâtă inamicului. De altfel, încercările de a repeta bombardarea Damascului au fost spulberate de tirurile precise ale rachetelor-sol, mai multe avioane israeliene prăbușindu-se în flăcări în zona înconjurătoare a orașului. Trimiterea masivă de întăriri israeliene, prin introducerea în luptă a noi unități de rezerviști și a unui important număr de tancuri, a echilibrat situația.

Pe linia frontului din zona Canalului Suez, egiptenii au început operațiunile militare la 6 octombrie, trecând imediat la forțarea obstacolului de apă în numeroase puncte. Ei foloseau ambarcațiuni de tot felul – bărci, plute, pontoane – și mulți dintre soldații egipteni au ajuns pe celălalt mal înot, sub protecția puternicului tir al sutelor de tunuri concentrate în imediata apropiere a câmpului de bătălie. Până în seara primei zile de război, egiptenii reușiseră să instaleze zece poduri de campanie peste Canal, tancurile și infanteria motorizată scurgându-se, într-un șuvoi neîntrerupt, pe malul estic și asaltând complexul de fortificații Bar-Lev. Linia Bar-Lev era formată din 16 forturi, cu cazemate la suprafață și adăposturi subterane betonate, toate aceste puncte înaintate, amplasate de-a lungul Canalului, fiind legate între ele printr-o rețea densă de căi de comunicații. La câțiva kilometri în spatele forturilor, se afla artileria israeliană și unități de tancuri destinate ca, în caz de nevoie, să intre imediat în acțiune pentru sprijinirea primei linii.

Când blindatele israeliene s-au pus în mișcare, pentru a veni în ajutor forturilor deja înconjurate de forțele egiptene, ele au fost întâmpinate de un violent tir de arme antitanc declanșat de pe ambele maluri , cele mai multe tancuri fiind scoase din luptă fără a putea să-și îndeplinească misiunea ce le fusese încredințată. Micile garnizoane ale forturilor israeliene din prima linie, supuse din primul moment la un bombardament intens de artilerie de pe malul vestic și înconjurate de tancurile și infanteria egipteană, au opus o rezistență disperată, majoritatea apărătorilor fiind uciși sau răniți. Cea mai mare parte a ofițerilor comandanți pierise chiar din prima faza a bătăliei și forturile vor cădea unul după altul în mâinile egiptenilor în mai puțin de 24 de ore, supraviețuitorii fiind nevoiți să să predea.

Depășind linia de fortificații, egiptenii au reușit să înainteze, în decurs de două zile, 10-15 kilometri în adâncime, pe aproape întreaga lungime a malului estic. Atacul lor a fost stopat abia după sosirea precipitată pe front a trei divizii blindate israeliene de rezerviști, intrate direct în foc după un marș forțat de peste 200 kilometri. Dar situația rămânea, mai departe, extrem de critică pentru israelieni pe ansamblul frontului din Sinai unde bătălia de tancuri continua, cu pierderi grele de ambele părți.

Ședința cabinetului israelian desfășurată a doua zi după desfășurarea ostilităților a fost furtunoasă, fiind marcată de surpriza furnizată de capacitatea militară a adversarilor, de modul modern în care aceștia duceau războiul. Moshe Dayan, apreciind cu multă luciditate situația de pe frontul din Sinai, a insistat asupra necesității abandonării liniei Canalului pentru a organiza un nou front, la o oarecare distanță, în interiorul peninsulei.

„Problema cea mai grava era superioritatea arabilor în efective și armament – spunea Moshe Dayan în memoriile sale. Ei se băteau cu hotărâre, echipați cu excelente arme rusești, inclusiv R.P.G (lansatoare portative de grenade antitanc) și rachete Sagger (instalate pe vehicule auto și cu tir dirijat prin mijloace electronice). Ei erau în măsură să continue războiul chiar dacă sufereau pierderi grele. Noi, dimpotrivă, ne expuneam riscului de a ne epuiza înainte de a obține decizia militară dorită. Trebuia deci să facem un suprem efort pentru a ne procura tancuri din America și dacă se putea, de asemenea, tancuri din Europa. Golda Meier și ceilalți miniștri – menționa în continuare Dayan – au fost șocați, socotesc eu, deoarece le-am spus că nu cred în posibilitatea de a-i arunca, pentru moment, pe egipteni dincolo de Canal...”

De altfel, după cum relata Dayan în continuare, aviația plătise scump raidurile sale împotriva liniilor egiptene de pe cele două maluri ale Canalului. În primele 24 de ore pierduse 35 de aparate doborâte de rachetele antiaeriene, fără a putea scoate din luptă artileria egipteană sau împiedica aducerea de întăriri masive de peste Canalul Suez, aflat aproape complet în mâinile adversarului.

Neținând seama de realitățile situației existente în acel moment, statul major al armatei israeliene a decis declanșarea unei puternice contraofensive în dimineața zilei de 8 octombrie, urmărind aruncarea egiptenilor înapoi peste Canal. Bătălia de tancuri desfășurată în cursul acelei zilei s-a soldat cu pierderi grele de o parte și de alta, dar din punct de vedere al obiectivelor strategice urmărite de israelieni a însemnat un eșec total, ei nereușind să străpungă nicăieri linia înaintării egiptene în interiorul Peninsulei Sinai.

După o săptămână de înverșunate bătălii, penuria de muniții și armament se resimțea din plin, împiedicând desfășurarea unei contraofensive eficiente pe care se baza statul major de la Tel Aviv pentru a preveni dezvoltarea situației extrem de îngrijorătoare ce se contura pe ansamblul frontului din peninsulă. Ministrul apărării Moshe Dayan avertizase guvernul, din primele clipe ale războiului, de pericolul epuizării munițiilor și armamentului. Premierul Golda Meier care primise anterior asigurări personale din partea președintelui american Nixon că Israelului i se va acorda, în caz de nevoie, tot ajutorul logistic necesar, telefona fără încetare la Washington pentru a solicita trimiterea urgentă de muniții și armament. Atât organizațiile evreiești din America care colectaseră în mai puțin de 24 de ore peste 100 de milioane de dolari pentru ajutorarea Israelului, cât și cercurile politice simpatizante presau Administrația SUA căutând să determine furnizarea grabnică a celor necesare aprovizionării armatei israeliene.

Administrația americană nu se grăbea. Analiștii Pentagonului o asiguraseră că, în câteva zile, israelienii vor zdrobi armatele arabe doar cu ceea ce dispuneau, dând ca sigură victoria lor rapida. Or în acest caz, Statele Unite nu aveau de ce să se amestece, complicându-și relațiile cu lumea araba în ansamblul ei. Iar țările occidentale cărora israelienii li se adresaseră cu solicitări pentru furnizarea de armament, cântărind riscurile provocării unui embargo din partea țărilor petroliere din Golf, s-au eschivat diplomatic. Ceva mai mult, când americanii s-au hotărât până la urmă să organizeze un pod aerian de sprijin, aceste țări au refuzat aterizarea pentru realimentare a avioanelor aparținând US Air Force pe aerodromurile lor. Singura țară care va sprijini podul aerian american va fi Portugalia, regimul dictatorial din acel timp de la Lisabona punând la dispoziția americanilor terenurile de aterizare din insulele Azore.

Podul aerian american a funcționat mai bine de o lună. Uriașele G-5 Galaxie, cu o capacitate de transport de 120 de tone fiecare, au deversat fără întrerupere mari cantități de echipament militar din cel mai sofisticat: rachete aer-sol ghidate prin camere de televiziune, bombe „inteligente”, noi tipuri de rachete aer-sol, aparataj electronic pentru bruierea instalațiilor de radar ale apărării antiaeriene inamice, precum și tancuri grele M-60. În zbor direct, realimentate în aer, soseau rând pe rând, avioane de luptă A 4 – Skyhawk și F 4 – Phantom. Cam în același timp a fost organizat un pod aerian sovietic spre Siria și Egipt, pentru refacerea potențialului militar al celor două țări care primeau, în plus, armament și muniții și din partea unor țări arabe.

La 14 octombrie, când podul american intră în funcțiune, israelienii, care se pregăteau de ofensivă, au fost obligați să facă față unui puternic atac în zona centrală a frontului, egiptenii trimițând la atac infanteria protejată de vehicule purtătoare de rachete anticar; din spate înaintau în linie tancurile. Pentru a bloca atacul egiptean, israelienii au recurs la infanteria înarmată cu rachete anticar și la ecrane de fum, în timp ce unitățile lor blindate manevrau în flancuri. Bătălia a fost extrem de crâncenă. După datele avansate de israelieni (care recunoșteau că au avut și ei pierderi substanțiale) egiptenilor le-au fost distruse, în acea zi, circa 200 de tancuri, atacul fiind respins pe linia de plecare.

Operațiunile de pe malul estic se desfășurau însă în condiții mult mai grele. Tirul violent al egiptenilor, ocupând o poziție întărită ce fusese botezată de israelieni „Ferma chinezească”, blocase șoseaua spre Canal. Pentru a putea înainta și degaja avangarda diviziei Sharon, izolată astfel de grosul trupelor, pentru israelieni se impunea, în mod obligatoriu, să ocupe cât mai repede „Ferma chinezească”. Luptele desfășurate aici, cu participarea unor puternice întăriri din ambele părți, au fost extrem de înverșunate, atât israelienii cât și egiptenii înregistrând pierderi grele. Atacând „Ferma chinezească”, israelienii nu își închipuiau că vor întâmpina o rezistență atât de înverșunată. Dar încercând să înainteze, au avut surpriza să întâlnească un sistem defensiv bine pus la punct, extrem de dens, dotat cu numeroase arme antitanc, mitraliere și mortiere. Pentru a străpunge dispozitivul egiptean, o brigadă de parașutiști israeliană a fost adusă, în grabă, cu avioanele, din sudul Sinaiului, fiind imediat aruncată în luptă. Întâmpinați cu foc intens, parașutiștii au fost nevoiți să se îngroape, la rândul lor, în teren, suferind pierderi însemnate. În zorii zilei de 17 octombrie, în sprijinul parașutiștilor a intrat în acțiune o brigadă blindată, fiind însă stopată și ea de tirul apărătorilor egipteni, înarmați cu rachete antitanc și arme automate cu ecrane infraroșii pentru tragere pe întuneric. Intervenind în luptă și unități de blindate egiptene, încleștarea a durat până în cursul după amiezii, în brigada israeliană fiind uciși toți comandanții de companie inițiali, precum și cei care-i înlocuiseră.

Luptele vor continua cu înverșunare și în zilele următoare, în jurul breșei de câțiva kilometri făcută de israelieni între armatele a II-a și a III-a egiptene. Israelienii izbutiseră până în noaptea de marți 16 octombrie să arunce două poduri peste apă, trimițând în zilele următoare pe malul vestic sute de blindate în încercarea de a înclina balanța războiului în favoarea lor.

Dar miercuri 17 octombrie, la circa 1400 kilometri de Sinai și de Golan, arabii deschideau un „nou front” aruncând în luptă o armă ținută până atunci în rezervă. Ea va fi pusă în acțiune de un mic grup de oameni adunați în „Gold Room” (salonul auriu) al luxosului hotel Sheraton din Kuweit. Această teribilă armă, al cărui impact va face să tremure de spaimă multe capitale ale lumii se numea: petrolul arab!

Reuniunea de la hotelul Sheraton din Kuweit a miniștrilor petrolului din țările arabe exportatoare de „aur negru” a hotărât dintr-o singură trăsătură de condei să declanșeze embargoul, micșorând progresiv producția și urcând substanțial prețurile, amenințare ce plana, ca o adevărată sabie a lui Damocles, asupra economiei unor state occidentale din prima clipă a începerii ostilităților militare în Orientul Mijlociu. Restricții de circulație vor fi impuse în scurt timp în Franța, Marea Britanie și Republica Federală Germană. Punând în mișcare arma embargoului, țările arabe socoteau că vor provoca prin ricoșeu anumite schimbări de poziție în politica americană de sprijinire a Israelului. Expunându-i pe consumatorii europeni și japonezi la pericolul penuriei din preajma iernii, arabii considerau că aceștia vor face presiuni asupra propriilor guverne pentru ca, la rândul lor, acestea să intervină la Washington.

Dar americanii, consolându-se că deciziile luate în Kuweit penalizau în primul rând Europa și Japonia, se vor spăla pe mâini, ca Pilat din Pont, lăsându-le să se descurce singure. În continuare ei vor căuta să apară ca „îngeri ai păcii” în Orientul Mijlociu, încercând să-i mulțumească pe cât posibil și pe unii și pe alții din beligeranți: mai întâi îi vor aproviziona consistent cu arme pe israelieni, tocmai la momentul oportun, apoi vor manevra în așa fel ca, la încheierea ostilităților, atât Siria cât și Egiptul să rămână cu câte o bucată de teren din teritoriile pierdute în 1967.

În situația creată, statele vest-europene au reacționat refuzând să furnizeze arme Israelului și interzicând aterizarea, pe teritoriul lor, pentru realimentare, a avioanelor americane în drum spre această țară. În plus, au hotărât „să intensifice” relațiile cu lumea arabă. Organizația Țărilor Arabe Exportatoare de Petrol va decide, în consecință, să le acorde o recompensă, anunțând că în luna decembrie embargoul „nu va privi comunitatea europeană”. Japonia, legată politic și economic de America în mai mare măsură, va capitula ultima, primul ministru declarând că este gata să se întâlnească cu arabii „pentru a sprijini politica lor la ONU, pentru a acorda o asistență specială palestinienilor, pentru o cooperare economică și tehnică directă cu ansamblul țărilor în curs de dezvoltare.”Între timp, majoritatea țărilor africane a rupt ostentativ relațiile diplomatice cu Israelul. Peste puțină vreme, țările arabe exportatoare de petrol vor renunța complet la embargo, dar prețul „aurului negru”, sporit de patru ori în ultimele luni ale anului 1973, se va menține în continuare, pentru ca apoi să înregistreze noi creșteri substanțiale.

Embargoul petrolier reușise să realizeze un front de sprijin extins în favoarea arabilor, de care SUA nu puteau să nu țină seama chiar dacă impactul inițial nu le deranjase prea mult. Înțelegând că războiul ce se desfășura în Orientul Mijlociu risca să întindă prea mult coarda – generând implicații de tot felul, politice, diplomatice, economice și chiar de ordin militar – americanii se vor hotărî să intervină agitând la repezeală ispititoarea ramură de măslin, tocmai în momentul în care încleștarea de pe frontul Canalului Suez luase proporții.

La 16 octombrie, Sadat pronunțase un discurs în care se declara favorabil încetării focului, cu condiția ca aceasta să fie urmată de evacuarea completă a teritoriilor ocupate în 1967 de Israel. Israelienii care erau gata să accepte o încetare a focului pe 12 octombrie, se răzgândiseră acum când armata lor în plină contraofensivă înaintase dincolo de Canal.

În aceeași zi când Kissinger se străduia s-o convingă pe Golda Meier de necesitatea ca Israelul să accepte încetarea imediată a focului, la New York, Consiliul de Securitate dezbătea pentru prima oară un proiect  de rezoluție depus împreună de Uniunea Sovietică și SUA. La 23 octombrie rezoluția 338 a înaltului organism al ONU privind încetarea focului în Orientul Mijlociu era votată. Dar războiul va continua, israelienii și egiptenii acuzându-se reciproc de provocarea prelungirii luptelor.

În realitate, israelienii, care aveau trecute peste Canal forțe importante de blindate și infanterie, sperau ca prelungind războiul să poată lărgi cât mai mult punga realizată pe malul african. Armata israeliană controla acum întregul mal vestic de la periferiile Ismailiei și până la cele ale Suezului – principalele orașe egiptene de pe Canal, situate la 100 km unul de altul. În zilele următoare, israelienii vor reuși să încercuiască practic armata a III-a egipteană izolată pe malul estic de-a lungul ultimei porțiuni a Canalului. Singura posibilitate de aprovizionare a celor 20.000 de soldați egipteni, cu muniții, alimente și inclusiv cu apă (zona ocupată de ei era deșert nisipos) era pe mare, dar vedetele rapide israeliene purtătoare de rachete blocaseră navigația în golful Suez și situația armatei a III-a devenea tot mai dramatică pe măsura scurgerii orelor.

Plângându-se de violarea neîncetată de către israelieni a încetării focului, la care aceștia subscriseseră, Egiptul a cerut trimiterea imediată de forțe americane și sovietice pentru a determina respectarea rezoluției Consiliului de Securitate. Americanii au răspuns negativ. Uniunea Sovietică a anunțat însă că în cazul în care ostilitățile continuă își rezervă dreptul de a lua măsuri în consecință. Amenințarea unei acțiuni unilaterale sovietice va determina o adevărată criză internațională, președintele Nixon ordonând la 25 octombrie punerea în stare de alarmă a întregului dispozitiv militar american, inclusiv cel nuclear. Dar starea de tensiune extremă nu va dura, lucrurile calmându-se rapid în următoarele 24 de ore. Cele două mari puteri n-aveau interes să se înfunde în nisipurile mișcătoare ale conflictului din Orientul Mijlociu și procedând în consecință vor întreprinde măsuri adecvate pentru a găsi o ieșire convenabilă din impasul creat de continuarea ostilităților și după hotărârea de încetare a focului adoptată de Consiliul de Securitate, situație de care Israelul profitase pentru a-și lărgi capul de pod de pe malul vestic al Canalului Suez și a tăia orice posibilitate de aprovizionare a armatei a III-a egipteană, izolată și practic încercuită pe malul estic din Peninsula Sinai.

În dimineața de 26 octombrie, un interminabil schimb de apeluri telefonice a avut loc între Washington și Ierusalim (unde își avea reședința guvernul israelian). „Nodul problemei – scria Moshe Dayan în memoriile sale – era situația creată de încercuirea armatei a III-a  cu toate complicațiile pe care le aducea acest fapt. Washingtonul nu putea permite ca ea să fie distrusă, nici înfometată, nici lăsată să moară de foame, nici făcută prizonieră. (...) Până la urmă, ei prezentară cererea lor, mai mult sau mai puțin sub formă de ultimatum: ori acceptăm trecerea prin liniile noastre a unui convoi egiptean cu echipament nemilitar, de alimente și apă, ori ne vom găsi într-o situație de conflict cu SUA. Israelul sfârși prin a accepta trimiterea la Cairo a 100 de autocamioane pentru aprovizionare.”

Consiliul de Securitate va vota la 26 octombrie un al treilea document – rezoluția 340, hotărând trimiterea unei forțe de urgență a ONU pe linia fronturilor de pe Canalul de Suez pentru a fi interpusă între armatele beligerante. Primul contingent al „forței de urgență” a fost format din 800 de militari austrieci, suedezi și finlandezi. Numărul „căștilor albastre” va crește ulterior la 2.300 de oameni, rămânând în Sinai până la încheierea acordurilor de pace dintre Egipt și Israel.

Cel de-a patrulea război arabo-israelian se încheiase, în mod practic, odată cu acceptarea rezoluțiilor ONU privind încetarea focului de către toate părțile implicate în conflict, chiar dacă o ultimă răbufnire va mai avea loc pe o porțiune limitată a frontului din Golan, în primăvara anului 1974, înainte de a se ajunge la un acord de dezangajare a forțelor, menit să separe pe beligeranți prin introducerea și acolo a unui contingent de „căști albastre”.

Între 5 și 16 noiembrie, secretarul de stat american Kissinger a întreprins un turneu în mai multe țări arabe oprindu-se la Rabat, Tunis, Cairo și Amman, în timp ce adjunctul său purta convorbiri cu oficialitățile din Israel. Cu acest prilej, au fost restabilite relațiile diplomatice dintre Cairo și Washington, întrerupte din 1967. Totodată s-a ajuns la o înțelegere privind încheierea unui acord de stabilizare militară între Egipt și Israel.

O conferință de pace a fost reunită la 21 decembrie la Geneva cu participarea Egiptului, Siriei, Iordaniei, Israelului, Uniunii Sovietice și SUA, sub președinția Secretarului general al ONU. Evenimentul avea o importanță simbolică, fiind pentru prima oara când negociatori arabi și israelieni se aflau oficial, față în față, în scopul declarat de a ajunge la un tratat de pace. Dar cu toate eforturile depuse, Conferința de la Geneva n-a reușit să atingă acest țel. În schimb, un rezultat concret l-au avut tratativele egipteano-israeliene de la „kilometrul 101”, conducând la semnarea, la 18 ianuarie 1974, a unui nou acord de dezangajare care prevedea evacuarea armatei israeliene de pe ambele maluri ale Canalului Suez, în spatele unei linii situate la 20 km distanță de acesta, egiptenii ocupând întregul mal estic, pe o porțiune lată de 10 km în peninsula Sinai. Între cele două armate se stabilea o zonă tampon în care se instalau „căștile albastre” ale ONU.

Pe linia de încetare a focului din Golan, incidentele multiplicate în cursul iernii au degenerat într-un veritabil „război de uzură”, început la 10 martie și încheiat după 83 de zile, obiectivul său fiind stăpânirea punctului strategic Ksar-Chehib, de pe muntele Hermon, reocupat de israelieni la 22 octombrie 1973. La 31 mai 1974, în urma unei navete neîntrerupte a secretarului de stat Kissinger, între Ierusalim și Damasc, a fost încheiat acordul de dezangajare și pe frontul siriano-israelian. Conform acestui acord, semnat la Geneva, Israelul s-a angajat să evacueze zona de 551 kilometri pătrați ocupată în octombrie 1973, pe teritoriul sirian și în plus orașul Kuneitra împreună cu încă 112 kilometri pătrați deținuți din 1967. Între cele două armate adversare s-a creat o zonă tampon, demilitarizată, dublată de ambele părți de câte o altă zonă cu armament limitat. O forță „pentru observarea dezangajării” formată din 1250 militari sub egida ONU a fost amplasată în zona tampon, cu misiunea de a controla aplicarea acordului.

Un nou acord de dezangajare israelo-egiptean a fost încheiat la începutul lunii septembrie 1975, prin care s-au redat Egiptului încă 1000 de kilometri pătrați din Sinai, inclusiv exploatările petroliere de la Abu Rudeis situate de-a lungul golfului Suez. Procesul de reglementare, început în 1974 la „kilometrul 101” și continuat prin acordul din septembrie 1975, va bate pasul pe loc timp de doi ani, israelienii nearătându-se deloc grăbiți să-și aducă o contribuție activă în această direcție. O schimbare esențială o va produce gestul spectaculos al președintelui egiptean Anwar El Sadat, care la 9 noiembrie 1977 a declarat în parlamentul egiptean că este gata în orice moment să se ducă în Israel pentru a negocia pacea. Vizita sa va avea loc 12 zile mai târziu, când președintele egiptean va fi primit la Ierusalim cu toate onorurile oficiale, luând cuvântul în fața Knesset-ului și purtând convorbiri cu noul premier israelian Menahem Begin. Negocierile egipteano-israeliene ce au urmat se vor prelungi luni întregi, fără un rezultat palpabil, intrând la un moment dat, într-un impas ce părea greu de surmontat.

La sugestia americanilor, Sadat și Begin se vor întruni cu președintele SUA Jimmy Carter, într-o conferință a „ultimei șanse” desfășurată între 5-17 septembrie 1978 la Camp David, reședința de vacanță a șefului Casei Albe. La 26 martie 1979 va fi semnat în capitala americană tratatul de pace dintre Egipt și Israel, conform căruia, în decurs de trei ani Peninsula Sinai urma să fie retrocedată complet statului egiptean. Semnarea acestui tratat, urmată la scurt timp de stabilirea de relații diplomatice și schimb de ambasadori între cele două țări, va fi dezaprobată de majoritatea țărilor arabe. Cu excepția a trei țări membre ale Ligii Statelor Arabe (Sudan, Oman și Somalia), toate celelalte state arabe vor rupe relațiile cu Egiptul și vor trebui să treacă opt ani până când cea mai mare parte a acestora vor restabili legăturile diplomatice cu guvernul de la Cairo.

La 25 aprilie 1982, trupele israeliene părăseau ultima parte din teritoriul egiptean ocupat în 1967, momentul solemn fiind marcat de înălțarea drapelului Republicii Arabe Egipt în extremitatea sudică a Sinaiului, la atât de disputatul Sharm El Sheikh, punctul ce domină strâmtoarea Tiran.