Marea Britanie în Palestina, 1838 – 1882: originile politicii Balfour

de Alexander Schölch

Pentru a înțelege ce s-a întâmplat în Palestina la începutul secolului 20 și mai ales felul în care a fost impus Orientului Mijlociu conflictul Palestinei (deoarece acest conflict nu a izbucnit în regiune pur și simplu, ci a fost plantat acolo din exterior) trebuie să cercetăm bazele politicii europene în „Țara Sfântă”. Aceste baze au fost puse în secolul al 19-lea.

Până spre sfârșitul primului război mondial, deținerea controlului exclusiv al „Țării Sfinte” – așa cum era numită Palestina până la stabilirea Mandatului Britanic – de către o singură putere europeană părea de neconceput. De la deschiderea „Țării Sfinte” la penetrarea politică și cultural-religioasă a Europei în timpul dominării egiptene a Siriei și a Palestinei între 1831 și 1840, puterile europene – și mai ales Anglia, Rusia, Franța și Prusia (Germania) – s-au străduit să-și construiască și să-și extindă prezența în Palestina. Acest lucru l-au făcut în special pe căi cultural-religioase, inclusiv prin „protecția” minorităților religioase. În acest scop, fiecare dintre ele au sprijinit activitățile filantropice, culturale și misionare ale cetățenilor proprii.

Interesele europene în Palestina secolului al 19-lea pot fi discutate pe două niveluri: nivelul politicilor guvernelor europene și nivelul aspirațiilor, tendințelor și mișcărilor nonguvernamentale și sociale în contextul cărora s-a dezvoltat în secolul al 19-lea politica europeană privind Palestina. Printre cele din urmă trebuie menționate noțiunea de „Cruciadă pașnică” ce era răspândită pe întreg continentul și interesele creștine și evreiești în Palestina, mai ales conceptul chiliastic englezesc al „întoarcerii evreilor”. Dorințele de colonizare europeană a Palestinei, adesea conectate la trendurile menționate mai sus, erau legate de eforturile evreilor europeni chiar înainte de ascensiunea Zionismului.

Un studiu al intereselor europene în Palestina ne-ar putea arăta că mișcarea Zionistă a reprezentat doar una dintre multele mișcări europene ale secolului al 19-lea care au fost dedicate „revendicării” și colonizării Palestinei. Mișcarea Zionistă nu a apărut în peisaj în forma sa instituțională decât relativ târziu. Mai mult, până când nu s-a stabilit dominarea mandatară britanică, nu era deloc sigur că mișcarea Zionistă va triumfa în fața aspirațiilor rivale. Faptul că a triumfat nu a fost rezultatul abilităților reprezentanților Zionismului sau al mărinimiei politicienilor britanici. Ci, mai degrabă, a fost consecința constelației puterilor primului război mondial și a unei convergențe parțiale a intereselor imperialismului britanic și a celor Zioniste. „Gentilii Zioniști” englezi ai secolului al 19-lea, predecesorii suporterilor neevrei ai Zionismului, au făcut munca ideologică anticipativă pentru această convergență.

Punctul de plecare al tuturor acestor elemente a fost deschiderea „Țării Sfinte” la penetrarea politică și cultural-religioasă a Europei, care a început în timpul perioadei de la sfârșitul anilor 1830 până la războiul Crimeii. În 1831, Muhammad Ali, conducătorul Egiptului, și-a trimis armata, comandată de fiul său Ibrahim, împotriva suveranului său, sultanul din Constantinopol. A cucerit întreaga regiune a Siriei, inclusiv Palestina. Pentru a-și asigura bunăvoința puterilor europene, mai ales a Angliei, față de politicile sale expansioniste, Muhammad Ali a făcut două lucruri. Primul, a eliminat toate formele de discriminare fățișă împotriva membrilor comunităților religioase ne-musulmane din zonele pe care le-a cucerit. Sub noul conducător, acești oameni se bucurau de aceleași drepturi ca majoritatea, ba chiar deveniseră privilegiați, la un anumit nivel. În al doilea rând, a facilitat penetrarea politică și cultural-religioasă a europenilor permițându-le să-și deschidă consulate în interior și să-și extindă și să-și instituționalizeze activitățile misionare.

În acest sens, cel mai important eveniment din Palestina a fost stabilirea unui consulat britanic la Ierusalim în 1838. Deoarece otomanii au trebuit să continue cu politica lui Muhammad Ali chiar și după ce egiptenii au fost expulzați în 1840, Ierusalimul a fost martorul pătrunderii altor consuli și prelați europeni. Ca rezultat, interesul publicului european în „Țara Sfântă” a crescut simțitor. Așa încât, Palestina s-a trezit în vâltoarea intereselor europene opuse: „problema orientală” a marilor puteri din secolul al 19-lea. Odată ce „Țara Sfântă” a devenit vizibilă, s-au trezit dorințe necumpătate, s-au conceput planuri și viziunilor li s-a dat frâu liber. Niciunele nu erau însă realizabile din punct de vedere politic, în ciuda faptului că sultanul nu ar fi fost capabil să scoată egiptenii din Siria și Palestina fără ajutorul europenilor (mai ales al britanicilor și al austriecilor).

Dat fiind faptul că intervenția europeană a avut loc pentru menținerea integrității Imperiului Otoman (mai ales politica Marii Britanii avea ca scop absolut necesar conservarea nucleului imperiului), nu se punea problema de o partajare a teritoriilor otomane. Problema – „chestiunea orientală” a secolului al 19-lea – era cât de mult din Imperiul Otoman trebuia păstrat și în ce formă, pentru a proteja interesele puterilor europene. Devreme ce penetrarea europeană nu putea lua forma controlului teritorial, se putea realiza numai prin influență. Una dintre cele mai importante căi prin care puterile europene au încercat să-și exercite influența a fost cea a „protejării” minorităților ne-musulmane din Imperiul Otoman.

Stabilirea prezenței englezești și penetrarea cultural-religioasă europeană

În viziunea Angliei, Rusia și Franța preluaseră conducerea în cursa pentru câștigarea influenței prin „protejarea” minorităților. Cea dintâi era „puterea protectoare” tradițională a creștinilor ortodocși, iar cea din urmă a creștinilor catolici, atât în Palestina cât și în Orientul Mijlociu în general. Era vremea să le ajungă din urmă. Dar, din postura de conducătoare ale puterilor protestante europene, Anglia și Prusia trebuiau mai întâi să găsească (sau, mai exact, să-și creeze) protejații lor: evreii și protestanții. Își dădeau seama că, numai pentru a pune piciorul în Palestina și a-și exercita vreun drept, ar fi trebuit să conteste într-o oarecare măsură puternicele puncte „naturale” ale Rusiei și Franței. Acest lucru a dus la numirea unui consul britanic la Ierusalim în 1838. La început, acesta trebuia să reprezinte o contrapondere la temuta expansiune a influenței rusești. Așa că, primul pas al penetrării europene sistematice în Palestina s-a făcut în contextul rivalităților europene privind „chestiunea orientală”. Această rivalitate a continuat să fie cel mai important factor în perioada care este examinată.

Dar protestantismul tot nu avea o bază instituțională în „Țara Sfântă” de unde să poată concura cu instituțiile religioase ale ortodocșilor și catolicilor. Această bază a fost creată odată cu stabilirea unui arhiepiscopat anglo-prusac în Ierusalim în 1841 și cu construirea unei „catedrale” protestante: Biserica lui Hristos, sfințită în 1849. Instalarea unui episcop protestant a rezultat din activitățile societăților misionare britanice (în principal Biserica Societății Misionare, întemeiată în 1799 și de Societatea londoneză de promovare a creștinismului printre evrei, fondată în 1809), precum și din interesele politice ale guvernului britanic și ale politicilor bisericii prusace sub Friedrich Wilhelm IV.

În Anglia, ideea unui episcopat protestant în Palestina nu era nouă; fusese promovată mai ales de influentul Earl de Shaftesbury. Deci, o înțelegere cu Prusia s-a materializat rapid, mai ales din moment ce biserica anglicană avea o influență mai mare. Episcopii aveau să fie numiți alternativ de coroanele englezești și prusace, dar întotdeauna aveau să fie hirotonisiți de arhiepiscopul de Canterbury.

Alegerea primului episcop – evreul convertit Michael Solomon Alexander – a fost influențată de scopul creării unui nucleu în jurul căruia să se cristalizeze o comunitate protestantă. Un alt factor determinant a fost „întoarcerea evreilor” și convertirea evreilor, care trebuia să fie impulsionată de Ierusalim. Înainte de numirea unui consul, misionarii de la Societatea londoneză pentru promovarea creștinismului în rândul evreilor fuseseră cei mai importanți reprezentanți britanici în „Țara Sfântă”. Principala sarcină a episcopului Alexander trebuia să fie astfel convertirea evreilor; trebuia să creeze o parohie protestantă din evreii convertiți. Era și reprezentantul Societății londoneze menționate, care, fără permisiunea autorităților, începuse deja – în 1839 – să construiască o biserică protestantă. Numai în 1845 un firman al sultanului aproba acest lucru. Biserica lui Hristos fusese sfințită, în sfârșit, în 1849.

Rata de convertire a evreilor a fost minimală; rezistența acestora părea insurmontabilă. Din acest motiv, succesorul lui Alexander, Samuel Gobat – care în concordanță cu înțelegerea privind desemnarea pe rând a episcopului fusese numit de Prusia și trimis la Ierusalim în 1849 – a lăsat deoparte acest scop original. El și-a canalizat zelul misionar în primul rând spre nativii creștini ortodocși. În conjuncție cu această schimbare a liniei politice și cu activitățile prozelitice ale episcopatului, evreii din Palestina au fost plasați sub protecție suplimentară din partea Angliei. Young, primul consul britanic, fusese instruit în 1839 să asigure protecția evreilor și când succesorul său, Finn, i-a preluat funcția, a mers pe aceeași direcție. El trebuia să îi ia pe toți evreii sub aripa sa, fie că erau britanici sau nu. Young scria într-un raport în 1839 că două grupuri vor emite cu siguranță pretenții asupra viitorului Palestinei: primii erau evreii, cărora Dumnezeu le garantase inițial proprietatea asupra pământului, spunea acesta, și ceilalți erau creștinii protestanți, succesorii lor legitimi. Marea Britanie avea să fie protectoarea ambelor grupuri, formând așadar un front comun pentru realizarea aspirațiilor acestora în Palestina.

În 1850, protestanții au fost recunoscuți drept comunitate religioasă oficială a Imperiului Otoman și astfel se consolidase o bază sigură pentru exercitarea acestei funcții protectoare. Un episcopat protestant fusese fondat în colaborare cu Prusia, Ierusalimul avea o „catedrală” protestantă și Anglia își asumase protejarea tuturor evreilor din Palestina (mai ales a celor care și-o doreau).

Pe cuprinsul Europei, au apărut proiecte și solicitări de a „prelua posesia” sau controlul asupra Palestinei în timpul „crizelor orientale” din anii 1830 și începutul anilor 1840, mai ales în legătură cu sprijinul puterilor europene față de sultan în timpul expulzării egiptenilor din Siria. În 1841, de exemplu, cercurile misionare englezești solicitau să nu se piardă această oportunitate prețioasă oferită de retragerea egiptenilor, când soarta teritoriilor aparținând „dezorganizatului imperiu al turcilor” avea să fie decisă. A fost emisă o circulară care solicita Europei să ceară Porții să unifice Palestina cu lumea creștină ca să poată fi transformată într-un teritoriu creștin, independent, autonom, sub auspiciile suveranilor creștini din Europa și Asia. Ar fi urmat să fie instalat un suveran care să fie pe placul tuturor națiunilor creștine și a cărui autoritate să fie recunoscută de toate. Circulara adăuga că sultanul va fi de acord cu asta fără îndoială, din moment ce acest regat creștin ar fi fost o barieră protectoare împotriva eforturilor expansioniste ale conducătorului Egiptului (Circular of a Project for the Erection of Palestine into an Independent State, 1841).

Această „oportunitate” a rămas neexploatată. Și în vreme ce politicile europene în Orientul Mijlociu au dobândit un nou caracter la începutul anilor 1850 prin penetrarea economică forțată a țării, penetrarea cultural-religioasă a „Țării Sfinte” a continuat să fie mai importantă în politicile europene din zonă. Cu siguranță, zelul cultural-religios, care s-a accelerat după 1856, era amestecat cu pretenții politice și cereri ale unei „recuceriri”, cu alte cuvinte, colonizări. Aceste aspecte ale plănuirii viitorului „Țării Sfinte” au cântărit și mai mult la sfârșitul anilor 1870 și la începutul anilor 1880, după ce Europa a intervenit direct în regiune și după ce templierii șvabi (suabi) au reușit să mențină pentru o vreme demersul lor colonial (stabilit în 1868). S-au emis pretenții teritoriale și sfere ipotetice de influență au fost marcate. Dar câtă vreme existența Imperiului Otoman nu avea să fie pusă sub semnul întrebării de marile puteri, pretențiile de acest fel nu se puteau realiza, nici în perioada de după războiul Crimeii, nici în anii de după ocupația britanică a Egiptului în 1882.

Astfel încât, și atunci când politica Angliei față de Imperiul Otoman s-a schimbat în secolul al 19-lea, Anglia a trebuit să se mulțumească cu rolul său de putere protectoare specială pentru protestanți și evrei și cu promovarea comerțului său. La fel, Franța a trebuit să se mulțumească cu promovarea energică a intereselor catolice la Ierusalim, în contextul pretenției sale de a asigura protecția religioasă a catolicilor din Orientul Mijlociu și al politicii sale în Siria. Rusia, ale cărei interese principale se învârteau în jurul Constantinopolului și strâmtorilor, și-a urmat politica mai degrabă defensivă decât asertivă, de a proteja resursele și prezența ortodoxă în Palestina. Iar Germania s-a limitat la a-și consolida legături comerciale și la construirea prezenței sale în zonă prin proiecte caritabile creștine: nici măcar „coloniile germane” din Țara Sfântă nu aveau voie să pună în pericol legăturile cu Constantinopolul, mai ales după 1880. Într-adevăr, într-un anumit sens, Imperiul German a preluat poziția Angliei de gardian principal al integrității Imperiului Otoman. Această constelație avea să fie destrămată doar de mișcarea Zionistă, care a căutat să facă un partener dintr-una dintre marile puteri și de posibilitățile pe care primul război mondial le-a deschis în această privință.

Așa încât, de la izbucnirea războiului Crimeii și până la primul război mondial, consulatele vest-europene din Palestina au fost instruite să descurajeze orice ar putea dăuna eforturilor de „regenerare” a Imperiului Otoman și de a-i submina integritatea. Dar, în același timp, puterile europene promovau deschis și zgomotos o „cruciadă pașnică”, „o preluare a Țării Sfinte”. Mari companii navale mediteraneene aduceau acum în mod constant în porturile palestiniene mulțimi de pelerini și vizitatori. În timpul sărbătorilor se aflau mai mulți pelerini pe străzile Ierusalimului decât locuitori ai orașului. Interesele religioase și biblico-arheologice erau susținute de asociații naționale care aveau orientări politice, științifice și confesionale, și, uneori, edituri de cărți. Misionarii, pelerinii și „exploratorii Palestinei” produceau o cantitate de literatură care nu putea fi ignorată. În a doua jumătate a secolului 19, europenii puteau obține informații despre Palestina mai detaliate decât despre orice altă țară neeuropeană.

În climatul în care s-au dezvoltat politicile Europei privind Palestina, eforturile non-guvernamentale, mișcările și cercetările au funcționat atât ca un stimul cât și ca o legitimizare ideologică. Numai într-o măsură limitată aceste aspirații în Palestina erau „pașnice”. Într-adevăr, în timpul „crizei orientale” a secolului al 19-lea, s-au transformat adesea în revendicări agresive ale ocupației Palestinei și ale stăpânirii acesteia de către Europa.

„Întoarcerea evreilor”

În anii 1840 „Zioniștii gentili” ai Angliei au adus noțiunea de „întoarcere a evreilor” în politicile cotidiene. În 1840, Palmerston, sub influența lordului Shaftesbury, a încercat să-i inoculeze sultanului ideea unei „reîntoarceri” a evreilor, susținând că aceștia ar trebui să fie încurajați să se stabilească în Palestina. Pe de o parte, sultanul și imperiul ar fi profitat de pe urma bogățiilor pe care „un mare număr de capitaliști bogați” le-ar fi oferit Palestinei. Și pe de altă parte, evreii ar fi format o barieră împotriva oricăror ambiții viitoare ale lui Muhammad Ali. În timpul anilor 1840, mulți jurnaliști, clerici, politicieni, oficiali coloniști și ofițeri britanici aveau să fie mai direcți: ei cereau, într-o formă sau alta, întemeierea unor colonii evreiești sau chiar a unui stat evreiesc sub protectorat britanic, pentru a împlini țelul „întoarcerii evreilor” și pentru a proteja interesele comerciale și strategice britanice în regiune (Hyamson, British Projects, pp. 5-21; Kobler, pp. 58-81; Hajiar, LEurope, pp. 325-40; Sharif, pp. 127-32). Presiuni la fel de puternice pentru ocuparea directă sau pentru controlul asupra Palestinei de către Anglia se făceau și mai târziu, în jurul anilor de criză 1880 și apoi în timpul primului război mondial.

Conceptul chiliastic de „întoarcere a evreilor” era înrădăcinat în istoria intelectuală a Marii Britanii. Dezvoltată de mesianismul anglican și de evanghelism, doctrina fusese deja elaborată în întregime până la începutul secolului al 19-lea, abia dacă i s-a adăugat vreo idee nouă în voluminoasa literatură din următoarele sute de ani. Potrivit acestei doctrine, împlinirea profețiilor despre Ziua de Apoi era indivizibil legată de întoarcerea evreilor pe pământul strămoșilor lor, față de care aveau un drept inalienabil. „Întoarcerea” lor fizică și religioasă – adică sfârșitul diasporei lor, adunarea lor în Palestina și acceptarea învățăturii creștine – era concepută ca o componentă esențială a planului divin pentru mântuirea omenirii și ca o condiție necesară pentru a doua venire a lui Hristos. Adesea se punea problema dacă evreii trebuiau să se convertească înainte de întoarcerea lor sau dacă acest lucru trebuia să se întâmple numai în Palestina.

Interpretări ale „semnelor timpului” – care vesteau „întoarcerea” și odată cu ea sosirea Judecății de Apoi – au dus din nou și din nou la „greșeli corectabile”. În secolele 18 și 19, dovada unui colaps al puterii islamice și papale (de exemplu puterea otomană) era interpretată ca un astfel de semn. Din necesitate, concluzia despre ce națiune sau conducător avea să fie ales drept unealta providenței divine și avea să preia sarcina „întoarcerii” varia în funcție de constelația puterii. Când Napoleon a sosit în Egipt și chiar a înaintat spre Palestina (1789-99), părea să fi fost ales să îndeplinească voia Domnului. Dar în anii ce au urmat, doctrina s-a curățat de astfel de erori și s-a clarificat în ochii apărătorilor săi; iar aceștia au considerat că rolul îi este atribuit Angliei.

Aceste noțiuni au avut un impact mai mare când au fost întărite de mișcarea evanghelică renăscută a secolului al 19-lea. Fiecare „criză orientală” – de la sfârșitul secolului al 18-lea și începutul secolului al 19-lea; de la sfârșitul anilor 1830 și începutul anilor 1840; în timpul războiului Crimeii; și la sfârșitul anilor 1870 și începutul anilor 1880 – a declanșat un val de slujbe chiliaste, pamflete, cărți, proiecte și pretenții politice. Concluziile pe care oamenii le-au tras din asemenea „cunoștințe fundamentale” au variat cu fiecare criză; cu alte cuvinte, erau croite așa încât să se potrivească realităților și exigențelor politicilor de zi cu zi.

„Marea Britanie jubilează!” spunea un pamflet în timpul războiului Crimeii. „Nouă ne-a revenit misiunea de a-i conduce membrii împrăștiați ai neglijatei rase a iudeilor înapoi în frumoasa lor patrie și, stabilind pe pământul lor o colonie (ale cărei legături cu protectorul său nu pot fi puse sub îndoială), vom pune încă un obstacol în calea dușmanului amenințător [adică Rusia].” Convertirea evreilor la creștinism reprezenta un adevăr ce fusese deja prevestit, sub inspirație divină, de profeți, era un fapt mai mult decât evident și nu era nevoie să fie accentuat din nou. Dar convertirea nu trebuia să aibă loc înainte de întoarcerea în Țara Sfântă (Palestina). (The Final Exodus, pp. 14 and 25)

Un autor care trăia în Palestina în anii aceia era însă mai puțin entuziast. Unde este omul de stat, întreba el cu scepticism, care să poată aduce renașterea națiunii evreiești, stabilirea unui „regat reînnoit, sprijinit de săbiile și sceptrele creștine împotriva posesorilor de drept ai unei moșteniri atât de venerate odată...?” (Dupuis, 1, pp. 156ff)

Falimentul otoman din 1875 și criza lungă ce a rezultat au adus și mai multe „semne ale timpului”.„Toți creștinii ar trebui să se bucure de declinul Imperiului Otoman”, predica Hoare, „deoarece ruinele musulmanilor sunt speranțele evreilor și întoarcerea evreilor va fi binecuvântatul prevestitor al triumfătoarei sosiri a împărăției Ierusalimului.” Dar „...ar fi o jalnică binecuvântare pentru copiii Israelului dacă s-ar întoarce în casa lor însă fără să se întoarcă la Dumnezeu.”( Edward Hoare, Palestine and Russia, pp. 22 anid 27). Convertirea nu avea să aibă loc, însă, decât după reîntoarcere.

James Neil, care a trăit în Palestina între 1871 și 1874, a confirmat că „semnele timpului” indicau într-adevăr „întoarcerea” iminentă. Sublinia în special creșterea populației evreiești în Palestina, dar în același timp avertiza în legătură cu așteptările pe termen scurt, mai ales de când papalitatea și biserica grecească se stabiliseră în Palestina pe scară largă și nu aveau de gând să cedeze teren așa ușor.

În mod firesc, doctrina „întoarcerii evreilor” nu a devenit convingerea generală a populației din Marea Britanie. Dar aserțiunea autoritară că Palestina era într-adevăr căminul dat de Dumnezeu evreilor, în care aceștia se vor întoarce mai devreme sau mai târziu, se răspândea tot mai mult. Ca un fapt axiomatic pe care cineva îl menționează doar ca să îl confirme, a pătruns în literatura engleză despre Palestina în a doua jumătate a secolului 19. În asociere cu „cruciada pașnică” ce era predicată pe continent, chiar se solicita o cruciadă care să paveze drumul evreilor.

Acești „mizerabili, ignoranți, arabi pe jumătate sălbatici, cu satele lor murdare și cu bojdeucile lor dezgustătoare” nu pot fi „succesorii potriviți și moștenitorii de drept ai milioanelor de oameni inteligenți, rafinați, civilizați și bine cârmuiți pe care i-au condus David și Solomon în zilele de glorie ale Israelului!” scria Walker. „A devenit datoria recunoscută a națiunilor prospere și puternice să intervină pentru protecția oamenilor oprimați și pentru a face ordine pe pământurile prost guvernate” – atât prin metode diplomatice cât și prin „presiune extra-diplomatică”. Misiunea „puterilor organizatoare” avea să fie îndeplinită odată ce evreii erau gata, ca națiune, să preia ei înșiși controlul țării. Până atunci nu puteau decât fi pregătiți pentru responsabilitățile unei existențe naționale independente.

Spre sfârșitul anilor 1870, ideea „întoarcerii” s-a alăturat și mai puternic tendințelor imperialiste și s-a legat de tot felul de proiecte. Edward Cazalet, industriaș britanic, cerea stabilirea unui protectorat britanic asupra Palestinei cu scopul conducerii evreilor înapoi în Palestina și creării unei legături de durată între țară și Anglia. Charles Warren, unul dintre renumiții activiști ai Fondului pentru Explorarea Palestinei, în fața falimentului otoman propunea ca „Țara Sfântă” să fie plasată sub supravegherea unei companii – croită după tiparul Companiei Britanice a Indiilor de Est – pentru 20 de ani. Compania avea să-i stabilească pe evrei în țară, pas cu pas, așa încât Palestina să devină într-un final sub controlul și proprietatea lor. Anumite întrebări se ridicau în legătură cu ce s-ar fi întâmplat cu arabii din Palestina. Warren a spus: „Întreb și eu la rândul meu: cine sunt arabii?”

Conder, directorul Studiului Palestinei Vestice, avea niște idei în legătură cu ce se putea face cu locuitorii țării. În viziunea sa, nimeni nu era mai potrivit să se ocupe de renașterea Palestinei și să instruiască populația prezentă în domeniul agriculturii decât proprietarii săi de drept, evreii, care erau energici, destoinici și abili de la natură. Țăranii nativi erau „teribil de ignoranți, fanatici și mai presus de orice, niște mincinoși inveterați” dar aveau și calități „care, dacă erau dezvoltate, îi puteau face utili...” – utili pentru „proprietarii” țării.

Odată dezbrăcată de veșmintele chiliastice, doctrina dreptului inalienabil al evreilor în Palestina, întoarcerea lor și rolul pe care Marea Britanie l-a dobândit, a devenit o banalitate în literatura britanică despre Palestina. Era o componentă esențială a înțelegerii britanice a Palestinei. Tot mai mult, imaginea convertirii evreilor la creștinism se pierduse. La izbucnirea primului război mondial, doctrina era încă în putere. Fascinația conceptului în forma sa secularizată se combina cu argumentele politice ale războiului și cu strategia imperială ce a dat naștere Declarației Balfour în 1917. Când Balfour și-a exprimat convingerea în 1919 că Zionismul era „mult mai important decât dorințele și pagubele suferite de 700.000 de arabi care locuiesc acum pe vechiul pământ al Palestinei” dădea glas celor mai intime gânduri ale majorității populației britanice. Scopul „întoarcerii evreilor” a fost echivalat, imperceptibil, cu scopul Zionismului; în contextul politicii imperialiste, cei care susțineau „întoarcerea evreilor” s-au identificat cu Zioniștii.

Proiecte de colonizare

Un  număr de sugestii și planuri pentru o colonizare a „Țării Sfinte” au fost menționate în legătură cu eforturile și aspirațiile politico-religioase privind Palestina în secolul 19. Chemarea pentru colonizarea europeană a devenit cu atât mai puternică mai ales după mijlocul anilor 1860. A fost consolidată sub forma unor proiecte mai mult sau mai puțin realiste. „Nevoia” de colonizare pentru „progresul țării” a devenit un element fundamental al înțelegerii europene privind Palestina.

„Oricine este într-o oarecare măsură familiar cu chestiunile acestea și care își pune problema cum poate fi ajutată această țară, ajunge repede la concluzia că numai prin cultura adusă de lumea creștină se va întâmpla acest lucru și că o imigrare substanțială de pe pământurile creștine, civilizate, este necesară pentru a pregăti drumul pentru condiții noi și mai bune.” În felul acesta formula Shick chestiunea în 1881 (Schick, "Studien über Colonisirung," p. 37). După cum se poate observa, locuitorii arabi ai țării nu erau deloc luați în considerare.

„Este dezirabil”, le explica Heilige Land cititorilor săi, „ca mulți coloniști străini să se instaleze acolo. Renumita fertilitate a oazei din Ierihon, câmpiile Șaron și Esdrelon și multe alte zone din Palestina, odată ajunse sub mâinile destoinicilor și inteligenților coloniști...vor ajunge să bucure din nou ochiul și inima pelerinului și vor răsplăti coloniștii pentru munca lor.”

În 1866, Henry Dunant, fondatorul Crucii Roșii, cerea întemeierea unei Societăți Internaționale pentru Refacerea Orientului. Scopul său principal ar fi fost colonizarea în masă a Palestinei sub protectoratul lui Napoleon al III-lea. Acțiunea ar fi avut un caracter internațional și ar fi dus la neutralizarea Palestinei. Ca parte a proiectului, o atenție specială s-ar fi acordat stabilirii evreilor în Palestina, sarcină pe care și-ar fi putut-o asuma magnații financiari evrei ai Europei. Poate că ulterior împăratul francez s-ar fi putut gândi dacă să preia suveranitatea supremă asupra unui „mic stat evreiesc” în Palestina, care, deși sub protecție europeană, ar fi fost dependent de Franța. Evreii ar fi putut să continue misiunea civilizatoare a Franței și a Angliei din Asia. Cel mai important rezultat al colonizării europene a Palestinei, susținea acesta, ar fi fost eliberarea „Țării Sfinte” de jugul turcesc, încheierea pașnică a cârmuirii islamice („Der Ackerbau in Palästina” HL XVI (1872), pp. 117ff).

Un proiect colonizator catolic, adus la viață în 1876 în Franța de arhitectul și scriitorul Pierotti, care primise binecuvântarea Papei Pius al IX-lea, a eșuat și el. Scopul proiectului era stabilirea de colonii catolice în „Țara Sfântă” și promovarea pelerinajului catolic.

Cu puțin timp înainte de întemeierea primei colonii templiere lângă Haifa, geograful vienez Kuhlmann, care își petrecuse doi ani explorând Orientul Mijlociu, a insistat asupra colonizării teutone a Palestinei, în baza unei misiuni teutone rasiste, șoviniste, care privea întregul Orient Mijlociu ca pe terenul său de joacă. Pe de o parte, Kuhlmann descria cititorilor săi o Palestină în mare măsură nepopulată, iar pe de altă parte avertiza că imigranții nu se puteau stabili de capul lor unul câte unul, ci trebuiau instalați „întotdeauna în grupuri mari de cel puțin 1000 de oameni capabili să mânuiască armele”, ca să poată înfrunta populația musulmană.

În literatura Zionistă, mai ales un proiect de colonizare al lui Oliphant, un diplomat scoțian, activist politic și mistic (creștin), este descris ca „proto-zionist”. În ajunul primului val de imigrare evreiască și cu sprijinul guvernului britanic, Oliphant plănuia stabilirea unei colonii evreiești în Balqa, pe malul celălalt al Iordanului; însă, inițiativa sa intra în conflict cu Constantinopolul.

Nu e adevărat că, propunând asemenea planuri, entuziaștii colonizării nu percepeau problema existenței unei populații native. În timp ce Kuhlmann sugera o soluție militară, Oliphant vroia ca populația din Transiordania care nu renunța la stilul de viață nomad să fie pusă în rezervații, ca indienii din America de Nord. Cât despre agricultorii sedentari, aceștia ar fi constituit o forță de muncă valoroasă care ar fi putut fi folosită de imigranții capitaliști.

Și Conder credea că populația nativă putea fi folosită. În 1872, colegul său de la Fondul pentru Explorarea Palestinei scria direct: „Nu pot spune decât că ar fi minunat dacă guvernul otoman ar putea să-și învingă aversiunea față de vânzarea pământului către străini. Cu drepturile garantate, o mare porțiune a acestui pământ [Palestina] ar găsi o piață favorabilă și apoi țăranii fie ar fi expulzați, fie vor fi transformați în membri folositori ai societății, în timp ce câștigul guvernului turc ar fi considerabil.”

În general, însă, potențialii coloniști nu erau prea preocupați de populația indigenă. Fie apelau la platitudinile de tipul „Palestinei nepopulate” sau pur și simplu ofereau soluții gata confecționate, rudimentare. Așa încât, exista o continuitate în gândire, începând cu viziunile propagandiștilor individuali care promovau „întoarcerea evreilor” în anii 1840, până la entuziaștii colonizării cu variatele derivații în ultima treime a secolului al 19-lea și până la concepțiile Zioniste ale secolului 20. În 1845, Mitford, un adept al „întoarcerii” evreilor, a avut ideea că s-ar putea face loc în Palestina pentru imigranții evrei dacă populația musulmană ar fi relocată în Asia Minor. Iar în 1918, Ballod încă credea că „Ultima noastră problemă sunt felahii (țăranii) arabi. Ei vor părăsi bucuroși Palestina dacă li se vor oferi condiții mai bune în altă parte, de exemplu, în Siria modernă sau în Babilonia...”

Dar dintre multiplele proiecte și inițiative colonizatoare, doar două au avut succes: colonizarea întreprinsă de templieri începând cu 1868 și cea a imigranților evrei începând cu 1882. Templierii, o sectă pietistă din Württemberg, își stabiliseră ca țel „adunarea poporului lui Dumnezeu” în Ierusalim. Aceștia și-au declarat principiile de bază într-o proclamație din 1861: „Mintea națiunii germane ar trebui să fie direcționată spre construirea Templului în Ierusalim și ocuparea Palestinei...trebuie să facem eforturi pentru a crea o autoritate germană centrală care să urmărească acest țel.” Ei credeau că „poporul lui Dumnezeu”, (ei, cu alte cuvinte) avea un drept inviolabil de a ocupa „Țara Sfântă”. Modalitatea prin care își puteau atinge scopul era emigrarea în Palestina. După dificultățile inițiale, „poporul lui Dumnezeu” șvab a întemeiat patru colonii între 1868 și 1873 și încă trei au fost adăugate între 1902-1907. Masele de oameni care trebuiau să transforme „Țara Sfântă” întârziau să apară însă. Numărul templierilor stabiliți în Palestina nu a depășit niciodată 2.000 de suflete.

Însa guvernul imperial german nu a ridicat niciodată activitățile de colonizare la rang la politică. Din acest motiv, a manifestat precauție față de coloniștii germani. Se pare că templierii, certându-se mereu cu autoritățile locale și mergând până la evaziune fiscală, erau un element extrem de distrugător pentru relațiile germano-otomane. În mod firesc, Înalta Poartă avea îndoieli fundamentale. În ciuda legii din 1867, care încuviința dreptul străinilor de a achiziționa pământ în Imperiul Otoman, Poarta Otomană s-a opus multă vreme acordării titlurilor de proprietate templierilor, temându-se că aceștia se vor face independenți de autoritățile naționale – așa cum raporta reprezentantul german al biroului de externe din Constantinopol. Pentru Germania era mai importantă promovarea protestantismului german și a instituțiilor catolice și crearea unei clientele „germano-evreiești”. Acest ultim factor a jucat un rol esențial, mai ales după anii 1870. Cât despre „protejarea” evreilor, Anglia începuse să aibă un rival serios în Imperiul German. Așa că, rolul istoric al templierilor s-a redus la a le demonstra competitorilor și moștenitorilor lor, coloniștii evrei, că o colonizare europeană a Palestinei chiar putea să aibă succes. Coloniștii evrei au încercat să învețe din experiența templierilor.

În pragul primului val de imigrare evreiască (prima aliya), doar 24.000 de evrei locuiau în Palestina. Marea lor majoritate locuiau în „orașele sfinte”: Ierusalim, Safad, Tiberias și Hebron (deși Hebronul avea o comunitate mică de evrei). În paralel cu proiectele creștine de colonizare, existau și inițiative evreiești de acest tip. De exemplu, în 1860, un anume dr. Lorje a fondat o „Uniune Colonizatoare pentru Palestina” în Frankfurt pe Oder, lucru bine-primit de consulul austriac din Ierusalim. Scopul său imediat era acela de a întemeia „o mare colonie agrară evreiască în Palestina”, iar cel pe termen lung era „restaurarea statului evreiesc”. Filantropiști precum Sir Moses Montefiore sau organizații precum Alliance Israelite Universelle au susținut îmbunătățirea condițiilor de trai ale coreligionarilor lor din „Eretz Israel”, mai ales prin crearea de stimulente pentru activități industriale și agricole. Aceste lucruri au dus la primele încercări majore ale evreilor de a coloniza noul pământ achiziționat în Palestina. Alliance Israelite Universelle a întemeiat o școală pentru economie agricolă în Jaffa (Mikveh Israel) în 1870 și în 1878, evreii din Ierusalim au fondat prima colonie agrară – Petach Tikva; avea să fie abandonată în 1881.

Toate acestea au fost acțiuni precursoare și numai după 1882 a început colonizarea evreiască propriu-zisă, o colonizare care avea să schimbe fața Palestinei.

Țara cedrilor sub semnul violenței

Fragment din volumul „Zile fierbinți în Orient” de Crăciun Ionescu, 1988, editura Politică.

Lunga confruntare ce a îndoliat pământul libanez, începând din aprilie 1975, își găsește geneza într-o multitudine de cauze de ordin intern. Marile inechități sociale existente, îndeosebi la Beirut, prezentau tabloul unui contrast evident, extrem de vizibil, între ultra-luxoasele cartiere moderne și înfățișarea dezolantă a ghetourilor mizeriei din periferii, între opulența sfidătoare a păturii avute și sărăcia lucie în care se zbăteau zeci și sute de mii de dezmoșteniți ai soartei. Se perpetuaseră, de asemenea, vechi adversități între comunitățile religioase, accentuate de sistemul confesional aflat la baza organizării statului libanez după dobândirea independenței sale din 1943. În arena politică se ciocneau forțe de o mare diversitate, într-o paletă de orientări politice, care mergeau de la extrema stângă la extrema dreaptă, însumând peste 40 de partide și grupări. La acestea se adăuga o împărțire generală a opțiunilor între „arabism” și „occidentalism”, la rândul lor cu subdivizări între filo-palestinieni și anti-palestinieni, în condițiile când pe teritoriul Libanului trăiau circa 400.000 de refugiați instalați începând din 1948, după exodul ce a urmat declanșării primului război arabo-israelian. Atitudinea forțelor politice și comunitare față de palestinieni și alianța strategică a acestora cu stânga libaneză și cu majoritatea musulmană a populației țării și-au pus și ele, fără îndoială, amprenta asupra evenimentelor din perioada războiului civil, chiar dacă acesta a avut ca protagoniste principale și permanente forțele politice și comunitare libaneze.

Dar, fără a escamota contradicțiile evidente din sânul societății libaneze, neomițându-le din calcul, trebuie însă spus că factorul esențial, determinant, al declanșării și întreținerii conflictului ce avea să sfâșie mica țară mediteraneană, l-a constituit, neîndoielnic, continua și insistenta imixtiune străină. Ea a avut diverse fațete, de la provocări și acte de diversiune, de la finanțarea războiului civil și aprovizionarea sa cu arme, până la intervenții directe terestre, aeriene și navale.

Despre fețele văzute și nevăzute ale războiului din Liban s-a scris și se va mai scrie mult; au apărut mii de articole, s-au tipărit zeci de cărți în care descrierea faptelor reale depășea imaginația oricărei ficțiuni. Desigur, foarte multe fapte din umbră au rămas încă ascunse și vor trece ani și ani până ce ele vor fi depistate și aduse la lumină pentru a întări convingerea, deja exprimată de o serie de autori, că „războiul civil” libanez a fost în ultimă instanță un război al serviciilor secrete, care s-au folosit de diverși pioni, conștienți sau inconștienți, pentru a-și face jocul, miza fiind ansamblul Orientului Mijlociu cu complicatele, extrem de contorsionatele sale probleme.

Mister Andrew Wichlaw, blond, cu mustața tunsă scurt, îmbrăcat sport, într-un sveter bleumarin cu nasturi aurii, pantaloni gri deschis și purtând la cămașa deschisă, înnodat în jurul gâtului, un fular de mătase, avea înfățișarea tipică a unui englez în vacanță. Sosise în acea zi de 6 aprilie 1973, cu cursa „Alitalia” de la Roma, de unde avusese grijă să-și comande, din timp, telefonic, o cameră la „Sands of Lebanon”, hotel cotat cu patru stele, situat pe plaja dinspre Ouzai, la marginea sudică a capitalei libaneze.

La început de aprilie, sezonul turistic la Beirut abia se pregătea pentru deschidere, cu toate că mercurul termometrelor staționa de vreo două săptămâni în jurul a 30 de grade Celsius, iar apa mării se dovedea tocmai bună de scăldat. Andrew Wichlaw, un pasionat al pescuitului subacvatic, își alesese special această perioadă, mai puțin aglomerată, pentru a putea să se dedice netulburat sportului său preferat. Turistul englez, extrem de mulțumit de primele sale constatări, se hotărâse pe loc să rețină camera pentru două săptămâni cât socotise el că va rămâne să-și petreacă vacanța în Liban.

Trecuseră trei zile și vânătorul subacvatic de pe malul Tamisei nu înceta să guste deliciile sportului preferat, reușind câteva capturi de toată frumusețea, fără a se îndepărta prea mult din raza hotelului. Cum nopțile erau calde și luna plină atârnând pe cer ca un gigantic lampadar lumina până în fundul mării, domnul Wichlaw a hotărât să-și încerce norocul și la ore mai târzii. Astfel, în seara de 9 aprilie avea să pornească la vânătoare, dispărând sub luciul sclipitor al mării, de unde însă nu va mai reveni niciodată în camera sa de la hotelul „Sands of Lebanon”. A doua zi, personalul hotelului avea să constate că, odată cu dispariția în valuri a clientului britanic, se volatilizase și Buickul închiriat de el.

Cam la aceeași oră din noapte, alți cinci turiști străini dispăreau la rândurile lor din hotelurile unde erau cazați. Și, ca o coincidență, odată cu ei se făcuseră nevăzute și limuzinele pe care le închiriaseră, fiecare pe numele său, de la o firmă de turism specializată în acest domeniu. Câteva ore mai târziu, o patrulă a poliției libaneze avea să descopere, aliniate pe faleza Ramlet el-Bayda, un șir de șase limuzine cu portierele deschise, fără stăpân. În portbagajul desfăcut al uneia dintre ele, se distingeau mari pete de sânge, indicând, după urmele lăsate, că acolo fuseseră înghesuite corpurile a două persoane, probabil fără viață.

Nu departe de locul unde se opriseră cele șase autoturisme, lângă zidurile de cărămidă roșie ale unui hotel în construcție, sub un palmier singuratec, era așezat pe pământ, pentru a nu atrage atenția, un grup de vreo 30 de indivizi îmbrăcați în haine pestrițe: blugi și cămăși colorate, uniforme ale jandarmeriei libaneze sau salopete leopard de camuflaj ale fedainilor (luptători ai gherilelor palestiniene) palestinieni. La volanele limuzinelor așteptate de această ciudată adunătură se aflau cei șase turiști străini, dispăruți ceva mai înainte de la hotelurile Sands of Lebanon, Coral Beach și Atlantic. Toți acești turiști misterioși erau buni cunoscători ai meandrelor cartierelor din Beirut pe care le studiaseră cu minuțiozitate, luni de zile, acasă, și apoi la fața locului înainte de aventura la care luau parte în acea noapte. Și ei, ca și toți componenții grupului adunat sub palmierul singuratic, vorbeau perfect limba arabă, întreaga operațiune fiind planificată și organizată până în cele mai mici amănunte de serviciile secrete israeliene de care aparțineau.„Turiștii străini” plecaseră în prealabil, din Tev Aviv, cu pașapoarte false, pentru a ajunge la Beirut pe rute ocolite, prin Roma, Frankfurt și Bruxelles, misiunea lor fiind aceea de a furniza mijloace de deplasare în capitala libaneză pentru comandoul ce avea să debarce în noaptea de 9 aprilie, transportat la țărm, în bărci pneumatice, de la bordul unei vedete militare ancorată în larg.

La un semnal, membrii comandoului au urcat pe șosea instalându-se în limuzinele conduse de Wichlaw, Aldoner, Ribert, Boussart, Eldret și Massey alias...cine știe cum se vor mai fi chemând, divizându-se și pornind în două direcții: primul grup spre centrul orașului, al doilea spre tabăra palestiniană de la Sabra aflată, în linie dreaptă, la mai puțin de doi kilometri de țărmul marii.

Trei Buickuri, rulând pe șoseaua litoralului spre oraș au traversat cartierul rezidențial Rauche, trecând apoi din bulevardul Charles de Gaulle în strada Verdun. Aici s-au oprit într-un punct situat la doar vreo doua-trei sute de metri distanță de o cazarmă a forțelor libaneze de securitate interioară. Strada era calmă, la acea oră circulația fiind destul de redusă.

La intrarea de sticlă a unui bloc cu șapte etaje, doi fedaini palestinieni, așezați comod în fotolii de răchită, stăteau de vorbă, ținând însă la îndemână, pe genunchi, pistoale-mitralieră. Ei făceau de gardă aici, în fiecare seară, de aproape doi ani. Văzând grupul de tineri coborând din cele trei încăpătoare automobile, fedainii se gândiră probabil: „niște hippies care se duc la decoratorul de teatru din blocul vecin”, unde urcau adesea, la ore târzii, fete și băieți cu părul lung și în blugi. Dar când aceștia se îndreptară direct spre ei, fedainii de gardă și-au dat seama că ceva nu era în regulă. Ultima constatare fusese însă tardivă, pentru că înainte de a putea ridica armele ce le țineau pe genunchi, „hippies” îi făcură inofensivi, folosindu-se de pistoale cu surdină.

Trecând pe lângă corpurile fedainilor ciuruiți de gloanțe, diversioniștii urcară la etajul șase unde locuia Yussef Najjar, șeful departamentului politic al Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP). În același moment, alt grup se oprea la etajele doi și trei dintr-un imobil alăturat, acolo unde își aveau apartamentele Kamal Adwane, responsabilul activităților palestiniene din teritoriile ocupate, și Kamal Nasser, ziarist și scriitor de valoare, purtătorul de cuvânt al OEP, membru în Comitetul Executiv al Organizației. Falșii „hippies” montară explozivi la ușile apartamentelor celor trei lideri palestinieni, sincronizând exploziile exact la aceeași oră: unu și cinci minute. Pătrunzând în interior ei îi vor ucide cu sânge rece, trăgând focuri de arme automate, pe cei trei lideri palestinieni. Soția lui Yussef Najjar căzu și ea grav rănită, lovită de câteva gloanțe iar unul dintre copiii săi, martor la întreaga dramă, va fi găsit abia a doua zi după amiază, rătăcind pe străzi cu mintea încețoșată.

Un jeep al „beretelor roșii” (brigada a 16-a a forțelor libaneze de securitate interioară – FSI, principala unitate de menținere a ordinii în Beirutul din acel timp) care efectua o patrulare de rutină, a fost alertat prin radio de un ofițer de serviciu de la cazarma acestora din apropiere: „Vedeți ce se întâmplă pe la palestinieni”. Cu puștile-mitralieră americane M-16 pregătite, „beretele roșii” se îndreptară în viteză spre imobilele unde locuiau liderii palestinieni. Dar ajungând la fața locului au căzut într-o ambuscadă, comandoul israelian care tocmai se retrăgea deschizând un foc puternic: doi polițiști libanezi fură uciși pe loc. Cerând prin radio întăriri, alte două jeepuri ale FSI sosiră în grabă, fiind primite și ele cu rafale de arme automate. La ora unu și douăzeci de minute, un ofițer de poliție libanez striga disperat în emițătorul-radio cerând să i se trimită de urgență o ambulanță: „Am răniți...Nu știu cine trage!”

La cartierul general al FSI confuzia era totală. De peste tot se primeau telefoane semnalând focuri de armă și încăierări. La Dora, în periferia capitalei, un garaj fusese aruncat în aer: trei muncitori sirieni și un libanez care dormeau acolo au fost uciși de explozie. În tabăra palestiniană Sabra se auzeau împușcături și explozii. La ora unu și treizeci de minute un ofițer de poliție libanez comunica, din strada Verdun, prin radio, comandamentului: „Aici totul s-a terminat. Criminalii au fugit cu trei automobile civile. Unde să trimit răniții?”

Cu zece minute înainte, sediul unei organizații palestiniene din Sabra fusese atacat de un grup armat îmbrăcat în uniforme de jandarmi libanezi și salopete leopard purtate, de obicei, de poliția militară a fedainilor. Un grup de cinci diversioniști, apropiindu-se de gărzile de la intrarea imobilului cu patru etaje, deschisese simultan focul cu arme automate dotate cu amortizor de zgomot. Înainte de a muri, unul dintre palestinienii de gardă reușise să tragă o rafală dând astfel alarma. La acea oră, se mai aflau în clădire câțiva fedaini înarmați; aceștia au răspuns cu un foc viu asediatorilor, care, aruncând grenade fumigene, reușiseră să pună stăpânire pe primul etaj. Unul dintre fedainii asediați relata ulterior: „Am telefonat la ora unu și douăzeci la sediul central al OEP pentru a informa că suntem atacați de israelieni. Îi recunoscusem din prima clipă. Am cerut să fie prevenit primul ministru libanez.”

La ora unu și cincizeci de minute, primul ministru libanez Saeb Salam reușea să-l găsească la telefon pe generalul Ghanem, comandantul șef al armatei, anunțându-l de atacul israelian împotriva palestinienilor. Generalul i-a promis că va pune armata în stare de alarmă. Dar primul tanc libanez ajungea în strada Verdun abia la ora două și zece minute. În acel moment, întregul efectiv al comandoului israelian, împreună cu cei șase „turiști” se îmbarcau la bordul vedetei ce aștepta în larg. Când blindatele armatei libaneze și-au făcut apariția în zona unde debarcase la miezul nopții comandoul, nava israeliană se afla deja în largul mării îndreptându-se spre Haifa, sub protecția aeriană a unei patrule de Phantom-uri.

Operațiunea „turiștilor liniștiți” se încheiase. La ora patru dimineața, un general israelian, purtător de cuvânt al autorităților militare, ținea o conferință de presă la Tel Aviv relatând ziariștilor, sculați din somn, întregul film al acțiunii de comando din Beirut. Dar în capitala libaneză zarva era departe de a se fi terminat. Ea avusese darul să deschidă o adevărată cutie a Pandorei, cu repercusiuni grave ce au jucat un rol important în desfășurarea ulterioară a evenimentelor, inclusiv în declanșarea conflictului intern libanez.

Premierul Saeb Salam acuzase, a doua zi, comandamentul armatei de neglijență și întârziere în adoptarea măsurilor ce se impuneau, cerând demisia generalului Ghanem. Președintele republicii din acel timp, Suleiman Frangieh, a refuzat cererea premierului, ceea ce a provocat o criză gravă de guvern, Saeb Salam prezentându-și demisia. Între palestinieni și statul libanez s-a creat o încordare crescândă, antrenând totodată puternice divergențe între forțele politice și comunitare ale țării. Această stare de tensiune a condus, trei săptămâni mai târziu, la un mini-război între armata libaneză și forțele armate palestiniene de pe teritoriul Libanului, taberele palestiniene fiind bombardate cu artileria și aviația.

Intervențiile diplomatice ale statelor membre ale Ligii Statelor Arabe, negocierile dintre Organizația pentru Eliberarea Palestinei și statul libanez au reușit, până la urmă, să aplaneze conflictul armat care durase mai multe zile, cu pierderi umane de ambele părți. Dar atmosfera de neîncredere creată în urma operațiunii comandoului israelian s-a perpetuat, adâncindu-se, mai cu seamă că actele de diversiune puse la cale de vecinii de la frontiera sudică continuau să se înmulțească.

În primele luni ale anului 1975, situația generală s-a deteriorat îngrijorător pe întregul ansamblu al teritoriului libanez și în special în capitala țării, Beirut. Divergențele politice intercomunitare deveniseră tot mai acerbe și semne rău prevestitoare se făceau simțite pentru viitorul acestei țări prospere, cu un nivel de viață și civilizație ridicat, comparativ cu zona înconjurătoare, în pofida contrastelor sociale destul de vizibile. Aceste divergențe interne erau copios alimentate din afară cu fonduri și arme. Folosindu-se de perpetuarea vechii tradiții a posedării de arme de către populația civilă, va avea loc o adevărată revărsare a producției fabricilor de armament din străinătate, în sortimente diversificate și cantități uriașe, de cel mai nou tip.

Începutul războiului civil, care plutea în aer, s-a făcut la 13 aprilie 1975, când milițienii creștini de dreapta au masacrat în cartierul Ain Remmaneh din Beirut, 27 de palestinieni aflați într-un autobuz, ce se întorceau acasă, în taberele lor, de la o manifestare publică desfășurată în cealaltă parte a orașului. Cum cu o oră înainte avusese loc o provocare neidentificată împotriva milițienilor aparținând Partidului falangist al dreptei creștine, aceștia, iritați, au ciuruit cu rafale de pușcă mitralieră autobuzul cu palestinieni atunci când vehiculul a ajuns în dreptul lor.

Masacrul de la Ain Remmaneh a dat foc butoiului cu pulbere ce stătea de mai mult timp gata să explodeze, atmosfera fiind, în acel moment, extrem de încărcată, datorită unui șir de incidente anterioare. Ciocnirile care au avut loc în zilele următoare masacrului de la Ain Remmaneh între palestinieni, aliați cu grupările politice progresiste libaneze și milițiile falangiste, s-au transformat, pe parcurs, într-un interminabil război în care s-au intercalat aproape toate forțele politice și comunitățile libaneze, state arabe, Israelul și alte puteri străine, transformând străvechea „țară a cedrilor” într-un însângerat câmp de bătălie. Fără intervențiile străine, fără extraordinarul aflux de arme și permanentele intrigi țesute din afară, probabil că războiul civil libanez s-ar fi încheiat repede sau chiar n-ar fi izbucnit.

Primii refugiați palestinieni s-au stabilit pe teritoriul libanez în 1948, imediat după crearea statului Israel, fiind adăpostiți în tabere speciale, organizate pentru scopul respectiv. Numărul lor, inițial de 150.000, a crescut continuu după războaiele arabo-israeliene din zonă și, mai ales, după ocuparea în 1967 a altor teritorii arabe de către Israel, precum și datorită procesului demografic natural. În anul 1975, când a izbucnit războiul civil din Liban, UNRWA avea în evidența sa, pe teritoriul acestui stat, peste 200.000 de palestinieni cărora li se acordase asistență. Se considera însă, că numărul total al palestinienilor din Liban se apropia de 400.000, mulți dintre ei trăind în afara taberelor de refugiați și integrându-se în viața economică a țării.

Taberele palestiniene din Liban erau amplasate în zonele Tyr și Saida, din sudul Libanului, în periferiile și împrejurimile Beirutului, în podișul Bekaa dintre șirurile munților Liban și Antiliban și în nordul țării, în apropierea portului Tripoli, al doilea oraș ca mărime libanez. În aceste tabere și în primul rând la Beirut erau concentrate structurile politice și militare ale mișcării de rezistență, inclusiv conducerile Organizației pentru Eliberarea Palestinei și ale diferitelor organizații componente.

Pe parcursul războiului civil din 1975-1976, în care palestinienii au luptat alături de forțele politice progresiste libaneze, trei din taberele amplasate în perimetrul Beirutului au fost ocupate de milițiile coaliției de dreapta creștină care i-au alungat pe supraviețuitori, au incendiat și au ras cu buldozerele ceea ce mai rămăsese din construcțiile existente, comițând, totodată, excese sângeroase împotriva locuitorilor acestora. Este de menționat că două din tabere, Dbayeh și Jisr el-Basha, erau locuite de palestinieni creștini.

Începând din anul 1970, israelienii au întreprins numeroase acțiuni de represalii împotriva palestinienilor de pe teritoriul libanez, pentru fiecare atentat comis în Israel sau în afara granițelor acestuia, care afecta cetățeni ai săi. Principala țintă au constituit-o taberele palestiniene din sudul Libanului, ele fiind atacate din aer sau de pe mare, dar în multe rânduri și direct pe uscat, de trupele israeliene trecute peste frontiera în Liban. Au devenit victime ale represaliilor nu numai taberele palestiniene ci și satele libaneze de la graniță, bănuite de a adăposti fedaini. În toamna anului 1972, armata israeliană a ocupat, pentru 40 de ore, o porțiune întinsă a sudului Libanului. Bilanțul: 118 morți și 46 de răniți, o bună bucată din victime fiind libanezi, inclusiv militari ai armatei statale.

Treptat, operațiunile de represalii israeliene s-au extins și în alte zone ale Libanului. La 21 februarie 1973, trupe de comando israeliene transportate cu elicopterele, au atacat taberele palestiniene de la periferia orașului Tripoli. Imediat după atentatul întreprins de un grup de fedaini palestinieni în orășelul israelian Maalor, în mai 1974, aviația israeliană a bombardat șase tabere palestiniene și șase sate libaneze. În decembrie, Phantom-urile israeliene au atacat cu rachete și au mitraliat tabăra palestiniană Sabra din perimetrul capitalei libaneze. La începutul lunii ianuarie 1975, era distrusă localitatea libaneză Kfar Chouba, locuită în mod obișnuit de 4000 de oameni. În iulie au avut loc acțiuni combinate – terestre, aero și navale – împotriva taberelor palestiniene din zona Tyr. Spre sfârșitul anului respectiv au fost atacate din nou taberele palestiniene din nordul Libanului. Anii 1976-1977 au fost marcați de o serie de alte acțiuni israeliene împotriva teritoriului libanez, intrând în acțiune și artileria cu tragere lungă.

În paralel, se desfășura un război fără cruțare între serviciile secrete israeliene și palestinieni, pe diverse paralele și meridiane, creând la un moment dat o atmosferă apăsătoare de panică și nesiguranță în multe țări europene. În iulie 1973, o dramă consumată în stațiunea norvegiană de schi Lillehammer, a ridicat în parte valul de pe crâncenul război secret purtat de Mossad împotriva palestinienilor, aducând primele revelații publice în această direcție. Serviciile secrete de la Tel Aviv au comis, în afacerea respectivă, o eroare grosolană, luându-l pe un ospătar de origine marocană, căsătorit cu o norvegiană, drept Ali Hassan Salameh, șeful prezumtiv al organizației clandestine „Septembrie Negru”, care avea la activ o serie de acțiuni anti-israeliene. Un comando al Mossad-ului, trimis de urgență în Norvegia, l-a ciuruit cu gloanțe în plină stradă, pe marocanul care n-avea nici în clin nici în mânecă cu palestinienii, în afară de ghinionul asemănării fizice cu Ali Hassan Salameh. Acesta din urmă, în realitate șeful serviciilor de securitate ale OEP va pieri în 1979, împreună cu întreaga sa escortă, când un Volkswagen încărcat cu trotil a fost făcut să explodeze, prin telecomandă, de agenți ai Mossad-ului, în timp ce Salameh trecea pe un bulevard din capitala libaneză. Poliția norvegiană a arestat după drama de la Lillehammer, șase israelieni, membri ai unui grup de 16 agenți ai Mossad-ului, responsabili de mai multe atentate pe continentul european, în special pe teritoriul Italiei și Franței.

Cum în 1974 conducerea OEP a luat măsuri ferme pentru a pune capăt oricăror acțiuni palestiniene în afara Israelului și a teritoriilor ocupate, centrul de greutate al războiului secret și al represaliilor s-a mutat în zonă, îndeosebi pe teritoriul libanez, conflictul intern și haosul provocat de acesta favorizând tot felul de acțiuni întreprinse din afară.

Operațiunea de cea mai mare anvergură de până atunci, numită „Litani”, după fluviul ce taie de la est spre vest Libanul la jumătatea drumului dintre Saida și frontiera israeliană, s-a desfășurat începând de la 14 martie 1978. Cu trei zile înainte, un comando de fedaini palestinieni debarcase la 25 km sud de portul Haifa și, capturând un autobuz, l-a folosit pentru a mitralia automobilele ce veneau din sens invers. Drept represalii, puternice unități de trupe israeliene, evaluate la 20.000 de oameni, sprijiniți de tancuri și aviație, au invadat sudul Libanului ocupând cam o zecime din teritoriul acestei țări, de la frontieră și până la fluviul Litani. Informate din timp de operațiunea israeliană ce se punea la cale, formațiunile armate palestiniene s-au retras spre nord, grosul pierderilor suferindu-l populația civilă și milițiile de autoapărare din satele libaneze. Peste 700 de libanezi au fost uciși cu acest prilej, iar alți 160.000 au luat drumul exodului, devenind refugiați în propria lor țară, urmăriți de bombardamentele aeriene după ce satele le fuseseră devastate de tancuri și de tirul artileriei grele israeliene.

Libanul a înaintat imediat o plângere Consiliului de Securitate al ONU care, prin rezoluțiile 425 și 426, a cerut retragerea imediată a Israelului dincolo de frontierele de stat și instalarea, în zona ce va fi părăsită de trupele invadatoare, a unei „Forțe Interimare a Națiunilor Unite în Liban” (F.I.N.U.L.). Formată din 6000 de „căști albastre”, furnizate de zece state diferite, prezența acesteia s-a permanentizat prin prelungirea mandatului ei, din șase în șase luni, la solicitarea guvernului de la Beirut. Dar instalarea F.I.N.U.L. în sudul Libanului nu a reușit să pacifice regiunea. Retrăgându-se, israelienii au lăsat în urmă o forță mercenară sub comanda unui fost maior al armatei libaneze, Saad Haddad, care nici mai mult nici mai puțin, va proclama fâșia de teren ocupată de bandele sale drept „Statul Libanului Liber”, creând o atmosferă de neîncetată încordare în regiune prin repetate ciocniri cu palestinienii și forțele de rezistență libaneze, precum și prin numeroase incidente cu soldații din F.I.N.U.L.

După retragerea lor din sudul Libanului, israelienii au continuat să acționeze acolo, fie prin scurte incursiuni ale trupelor proprii, fie prin sprijinirea cu focul artileriei grele a milițiilor mercenare comandate de Haddad, în desele lor confruntări armate cu luptătorii palestinieni și cei ai grupărilor politice progresiste libaneze. De asemenea, aviația israeliană a atacat, în repetate rânduri, taberele palestiniene și o serie de localități din Liban. La rândul lor, palestinienii bombardau cu artileria, drept ripostă, așezările israeliene din imediata apropiere a graniței.

Vara anului 1981 a fost marcată de o nouă escaladare a violenței între israelieni și palestinienii din Liban. Acuzându-i pe fedainii din zona de frontieră libaneză de a fi tras mai multe proiectile reactive împotriva teritoriului Israelului, aviația acestei țări a întreprins, la 17 iulie 1981, cel mai distrugător raid deasupra Beirutului. Atacând în valuri, aparatele israeliene de vânătoare-bombardament au pus la pământ străzi întregi din cartierul Fakrani, în prelungirea taberei palestiniene Sabra, din vestul capitalei libaneze, provocând o adevărată hecatombă: 141 de morți și 730 de răniți.

O săptămână mai târziu, Consiliul de Securitate al ONU ordona încetarea focului între Israel și Organizația pentru Eliberarea Palestinei. Negocieri secrete, prin mijlocirea lui Philip Habib, trimisul special în Orientul Mijlociu al președintelui american Reagan, au condus, până la urmă, la un acord tacit în această direcție, respectat, în general, cu destulă strictețe, în următoarea perioadă de nouă luni.

Guvernul israelian nu renunțase însă la vechiul său plan de a-i elimina pe palestinienii din Liban, de a le distruge structurile politice și militare din această țară pe care și-ar fi dorit-o neutră, cu care să încheie un acord de pace gen Camp David, și în care să se instaureze, dacă ar fi fost posibil, un regim net pro-occidental, aliat Israelului. În acest scop, pe parcursul războiului civil, personalități guvernamentale israeliene s-au întâlnit în secret cu conducători politici de dreapta din Liban și ulterior au furnizat armament forțelor creștine conservatoare. În ianuarie 1982, ministrul apărării al Israelului, generalul Sharon, vizita incognito Beirutul pentru a observa la fața locului amănuntele planului de invazie a Libanului, aflat în pregătire. În această acțiune israelienii se bucurau de sprijinul unor personalități sus-puse ale Administrației americane, care considerau că o operațiune militară reușită, conducând la neutralizarea palestinienilor și a Siriei, va deschide calea unui proces de pace în Orientul Mijlociu controlat îndeaproape de SUA și corespunzând pe deplin intereselor lor.

Observatorii din zonă semnalaseră de mai mult timp intenția Israelului de a invada sudul Libanului, punând capăt acordului de încetare a focului cu forțele comune palestiniano-libaneze progresiste, survenit în mod tacit la 24 iulie 1981. Încă cu câteva săptămâni înainte se relata despre concentrări de trupe israeliene la frontiera cu Libanul, iar bombardamentele aeriene din 21 aprilie și 8-9 mai 1982 împotriva unor tabere palestiniene de pe teritoriul libanez prefigurau acțiuni militare de mare anvergură. De asemenea, factori de răspundere israelieni continuau să facă declarații tot mai amenințătoare. Comentariile presei occidentale menționau că Israelul aștepta doar un pretext pentru a dezlănțui o nouă invazie în Liban și acesta a fost găsit când, în seara zilei de 3 iunie, ambasadorul israelian de la Londra, Shlomo Argov, a fost victima unui atentat.

Autorul principal al atentatului , care trăsese glonțul ce-l rănise pe ambasadorul israelian, avea asupra sa două pașapoarte: unul iordanian și unul irakian, se înțelege cu date false. Cercetările vor stabili că atentatorii aparțineau grupării extremiste a lui Abu Nidal, care de altfel revendicase din primul moment actul terorist prin telefoane date agențiilor de presă internaționale. Abu Nidal, pe numele său adevărat Sabri al-Banna, acționa de mai mulți ani în cea mai strictă clandestinitate. Intrând în disidență față de conducerea mișcării palestiniene, încercase în 1974 să-l asasineze pe Yasser Arafat, după cum indicau o serie de surse demne de încredere.  Exclus din Fatah și OEP, condamnat la moarte în contumacie de un tribunal revoluționar palestinian, Abu Nidal pusese bazele unei grupări secrete extremiste, de numele căreia vor fi legate în continuare, mai multe atentate sângeroase împotriva unor militanți palestinieni și a unor diplomați ai țărilor arabe.

Rănirea ambasadorului Argov a furnizat guvernului coaliției de dreapta Likud, condus de premierul Menahem Begin și avându-l ca ministru al apărării pe Ariel Sharon, binecunoscut din războaiele anterioare, pretextul așteptat pentru dezlănțuirea unei operațiuni de anvergură, minuțios pregătită de mai mult timp, împotriva structurilor militare și politice ale palestinienilor din Liban.

Folosind ca pretext atentatul, Israelul și-a trimis a doua zi aviația să bombardeze Beirutul. În ziua de 4 iunie, atacând în șapte valuri succesive cartiere de locuit din capitala libaneză, avioanele israeliene au provocat numeroase victime și pagube materiale. Aviația israeliană a continuat bombardamentele, la 5 iunie, împotriva unor tabere palestiniene și localități libaneze. Ca răspuns la bombardamentele israeliene, forțele palestiniene au deschis focul cu artilerie grea și aruncătoare de rachete împotriva unor așezări israeliene de la frontiera cu Libanul.

Convocat de urgență la cererea Libanului, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat, în noaptea de 5 iunie, o rezoluție propusă de Japonia, prin care se cerea încetarea imediată a bombardamentelor israeliene și, în general, a focului. Dar, la numai câteva ore după adoptarea rezoluției respective, trupele israeliene, însoțite de tancuri, treceau masiv frontiera libaneză – la 6 iunie la prânz – înaintând pe trei direcții prin însuși dispozitivul forțelor ONU, incapabile să le bareze drumul, dat fiind inferioritatea netă a armamentului ușor de care dispuneau. La una din treceri o unitate norvegiană încercând să se opună, un militar al acesteia a fost ucis. În după amiaza zilei de 6 iunie, armata israeliană a început o amplă operațiune de desant la nord de orașul Saida, debarcând pe mare infanterie marină însoțită de blindate și lansând parașutiști, în timp ce aviația întreprindea raid după raid de-a lungul șoselei litoralului mediteranean.

În noaptea de 6 spre 7 iunie, Consiliul de Securitate a adoptat în unanimitate o nouă rezoluție, la propunerea Irlandei, prin care se cerea ca Israelul „să-și retragă imediat și simultan toate forțele militare până la frontierele Libanului, recunoscute pe plan internațional” și solicita tuturor părților „să înceteze imediat și simultan toate activitățile militare pe teritoriul libanez și peste frontiera libanezo-israeliană.” Nesocotind și această rezoluție a înaltului for internațional, Israelul a continuat la 7 iunie invazia sa în Liban intensificând bombardamentele aeriene în cursul cărora au fost, din nou, lovite cartiere de locuit din Beirut.

În noaptea următoare aviația israeliană a bombardat fără întrerupere orașul Saida, aflat la 40 km sud de orașul Beirut, cu o populație, în timpuri normale, de 150.000 de locuitori, în acel moment mult sporită datorită refugiaților din sud. În cursul zilei, distrugerile au fost amplificate de tirul artileriei terestre și de pe navele israeliene din largul mării.

În podișul Bekaa aveau loc primele ciocniri între trupele israeliene și cele siriene din „Forța Arabă de Descurajare”, care se compunea, în momentul invaziei israeliene, din circa 30.000 de soldați repartizați în două brigăzi blindate și două brigăzi mecanizate staționate în regiunile Bekaa, Jezzine și Chouf din munții Liban, la Beirut și în portul Tripoli din nordul țării. În aprilie 1981, în urma unor atacuri ale aviației israeliene, sirienii instalaseră în partea estică a podișului Bekaa, mai multe baterii de rachete sol-aer.

Pe parcursul primelor 60 de ore de la declanșarea invaziei, trupele israeliene au ocupat peste 1000 de kilometri pătrați din teritoriul libanez pe care trăia circa o jumătate de milion de oameni. Saida era înconjurată, iar raidurile aviației aeriene aveau să provoace, la 9 iunie, pierderi îngrozitoare în rândul populației civile, estimate de Crucea Roșie libaneză la 1000 de morți și peste 3000 de răniți.

La 10 iunie, israelienii au încercat să forțeze în direcția Beirut, debarcând pe plaja de la Ouzai, în dreptul aeroportului internațional; dar în fața rezistenței palestiniene și a milițiilor șiite aliate, atacurile lor au eșuat. În cursul dimineții de 11 iunie, au avut loc alte lupte înverșunate, în câmpia Bekaa, între sirieni și israelieni. Totodată, bombardamentele aeriene israeliene au făcut noi victime în rândul populației civile. Orașul Chtaura de pe această rută suferea și el grave distrugeri. În capitala libaneză, raidurile aeriene loveau zonele centrale, provocând moartea a circa 50 de persoane și rănirea a peste 150 numai în cursul unui singur atac.

În cursul serii de 12 iunie, israelienii vor ajunge în suburbiile de sud-est ale Beirutului, la Hadeth și la Baabda unde se afla reședința oficială a președintelui republicii, încheind încercuirea Beirutului de Vest și făcând circa 600.000 de oameni să trăiască, din plin, coșmarul războiului. Beirutul de Est, aflat sub conducerea forțelor creștine de dreapta libaneze, n-a fost afectat cu nimic, viața continuând să se desfășoare normal. Noaptea, ministrul apărării israeliene Ariel Sharon a vizitat suburbiile Beirutului unde ajunseseră trupele sale, întâlnindu-se aici cu reprezentanți ai forțelor de dreapta.

Israelienii au ocupat, în opt zile de când începuseră invazia, cea mai mare parte a teritoriului libanez de la sud de șoseaua internațională Beirut-Damasc, pe care au tăiat-o în seara de 13 iunie între Hadeth și Baabda, pe o porțiune de circa 10-12 kilometri de la ieșirea estică a capitalei libaneze. Tancurile israeliene erau staționate la câteva sute de metri de palatul rezidențial de la Baabda, unde se afla șeful statului libanez. Conform datelor furnizate de autoritățile polițienești libaneze, se estima că de la 6 la 16 iunie, pe teritoriul Libanului s-au înregistrat 10.000 de morți și 16.000 de răniți din rândurile combatanților și ale populației civile. Circa 600.000 de persoane rămăseseră fără adăpost, fiindu-le distruse casele sau fugind din calea războiului. De la Tel Aviv se anunța că pierderile trupelor israeliene, în decursul celor 10 zile, se ridicau la 214 morți, 23 de dispăruți și 1114 răniți.

Ajunși la porțile Beirutului, israelienii au fost puși în fața dilemei de a ocupa sau nu orașul. După cum remarca însăși presa israeliană, într-o bătălie pe străzile orașului, unde blindatele aveau o marjă mult mai redusă de acțiune și luptele s-ar fi dus pentru fiecare casă, pierderile invadatorilor n-ar fi fost deloc neglijabile. Ei trebuiau să înfrângă rezistența celor 10.000 de luptători palestinieni și a aliaților acestora libanezi, pas cu pas, distrugând stradă după stradă și transformând orașul într-un morman de ruine. Renunțând la un costisitor atac frontal, israelienii s-au gândit să facă Beirutul să capituleze printr-un asediu sufocant, tăindu-i aprovizionarea cu alimente, apă și curent electric, în paralel cu bombardarea pustiitoare din aer, de pe uscat și de pe mare. În tot acest timp, pe diverse canale diplomatice, la ONU sau direct la fața locului, se încerca să se găsească o cale acceptabilă pentru a se pune capăt luptelor și a se salva Beirutul de Vest de la distrugere și moarte.

Între 10 și 12 august, israelienii au făcut o nouă încercare de a sparge apărarea Beirutului de Vest, înaintând în zona Ouzai, a portului maritim și a pieței Muzeului național de antichități. Beirutul va cunoaște în ziua de 12 august cel mai ucigător bombardament de până atunci, care va dura 11 ore fără întrerupere. Folosirea bombelor „inteligente” și a celor cu „implozie” va produce un adevărat măcel, blocuri de locuințe cu opt etaje fiind transformate dintr-o singură lovitură în mormane de moloz. Iritarea manifestă a opiniei publice internaționale, inclusiv a unei părți importante din populația israeliană, detestând modul barbar în care se ducea războiul, precum și apelul telefonic al președintelui Reagan adresat premierului Begin, a dus la a 11-a încetare a focului, de la începerea asediului asupra Beirutului de Vest.

În continuare, prin negocierile diplomatice cu participarea guvernului libanez și a trimișilor speciali ai Administrației americane, s-a reușit să se ajungă la un acord privind retragerea luptătorilor palestinieni din Beirut sub supravegherea unei „Forțe multinaționale”(americană, franceză, italiană), însărcinată să le asigure securitatea în cursul evacuării.

Bilanțul pierderilor omenești din Beirutul de Vest în intervalul 4 iunie – 15 august 1982 era îngrozitor. Peste 80% din victime erau civili necombatanți, libanezi și palestinieni, o treime fiind copii. Pentru ansamblul teritoriului libanez, cotidianul Al Nahar estima, la 2 septembrie 1982, pierderile totale de pe urma invaziei israeliene la 17.825 morți și 30.103 răniți. Circa 2000 de persoane suferiseră arsuri grave datorită bombelor cu fosfor utilizate pe scară largă de armata israeliană în timpul asediului. Masacrele de la Sabra și Shatila, ca și operațiunile militare ale israelienilor în Beirutul de Vest, au produs o adevărată furtună de proteste pe plan mondial. Consiliul de Securitate a adoptat în unanimitate două rezoluții în care condamna cu fermitate măcelurile de la Sabra și Shatila, precum și ocuparea Beirutului de Vest de către trupele israeliene, cerând imediata lor retragere. Este de menționat că, în ciuda încercării guvernului Begin de a se spăla pe mâini de răspunderea pentru evenimentele sângeroase petrecute la Beirut, opinia publică israeliană a fost puternic sensibilizată, manifestații de protest desfășurându-se la Ierusalim și în mai multe orașe din Israel, în cadrul cărora s-a cerut demisia premierului și a ministrului apărării Ariel Sharon, considerat principalul vinovat pentru politica agresivă din Liban. Generalul Sharon a fost nevoit, câteva zile mai târziu, să părăsească fotoliul ministerului apărării, rămânând totuși membru al cabinetului ca ministru fără portofoliu.

În vara anului 1985 se încheia oficial și ultima fază a retragerii israeliene din Liban, lăsând în urma sa o nouă forță mercenară intitulată „Armata Libanului de Sud” sub comanda unui fost general libanez – maiorul Haddad decedase între timp – pe care o instalase în așa-numita „zonă de securitate” cuprinzând circa 800 de kilometri pătrați de-a lungul frontierei internaționale. În același timp, Israelul avea să intervină destul de des cu forțe proprii împotriva gherilei șiite din regiune.

Luptele intestine din bătrâna țară a cedrilor, alimentate de adversitățile interne încă nereconciliate și continuu întreținute din afară, au perpetuat starea de tensiune și insecuritate la Beirut, ca și în restul teritoriului libanez. Aria conflictuală și a amestecului străin avea să se întindă în anii ce au urmat și în alte zone ale Orientului Mijlociu, îndeosebi în regiunea marelui Golf al petrolului unde, din 1980, se desfășura sângerosul război irakiano-iranian care provocase până la începutul anului 1988 peste un milion de victime de ambele părți.

Revolta palestiniană din Cisiordania și Gaza declanșată la începutul lunii decembrie 1987 și perpetuată pe parcursul anului următor, repercusiunile autorităților de ocupație care provocaseră în decurs de șase luni moartea a peste 200 și rănirea altor 1500 de locuitori ai acestor teritorii, plus circa 3000 de arestați, conform cifrelor publicate de israelieni, constituiau o nouă ilustrare a consecințelor dramatice ale tergiversării reglementării globale a situației din întreaga regiune.

Lipsa unei păci trainice și drepte sub cedrii și măslinii Orientului Mijlociu, persistența unor permanente interferențe străine generate de diversele competiții pentru sfere de influență, au constituit, în continuare, fermentul unor alte „zile fierbinți”, aducând noi și mari suferințe tuturor celor ce viețuiesc în această regiune atât de frământată a planetei noastre.