Gânduri de Chanukah

de Max Fineman, Jewish Voice for Peace

Chanukah, așa cum se spune adesea, este despre a întreține lumina în timpuri întunecate. Într-o vreme în care profanarea, distrugerea și imperialismul goneau de-a valma pe străzile Ierusalimului, părea imposibil de aprins lumina în menorah din Templu -- părea imposibil, cu resursele de care dispuneau oamenii, să aducă vreo lumină în oraș sau în lumea lor. Și totuși, în această vreme în care atât de multe case și case ale Domnului au fost distruse, o cantitate finită de ulei produce o cantitate infinită de lumină.

Opt nopți. Opt nopți. În iudaism, cifra 7 reprezintă perfecțiunea, împlinirea, întregul lumii noastre finite, ideea că resursele sunt limitate, că avem nevoie de odihnă, că uleiul nostru se consumă, nu este infinit. Cifra 8, pe de altă parte, reprezintă acel dincolo, infinitul, confirmarea a ceea ce pare imposibil: că putem extrage lumină infinită din lumea noastră finită și din sinele nostru finit. Opt nopți ne spun să săpăm mai în profunzimea muncii noastre în momentul în care pare să nu fie nicio speranță, când uleiul nostru e aproape sfârșit. Opt nopți ne spun că o cantitate mică de ulei este capabilă să aprindă  un infinit; că suntem capabili să începem din nou; că suntem capabili să sfidăm ordinea care stabilește granițele în momentul de față, care spune cine suntem și cine trebuie să fim.

Și da, opt nopți ne spun că suntem capabili să îl sfidăm pe Sheldon Adelson când acesta spune tinerilor evrei ca noi că evreicitatea noastră ne cere să susținem un stat ce practică apartheidul. Că suntem capabili să sfidăm ideea că legătura noastră cu un pământ sacru ar trebui să îi coste pe palestinieni dreptul de a se reîntoarce la casele lor și ținutul lor natal. Că suntem capabili să sfidăm granițele și limitele impuse de un stat israelian ce își plasează comunitățile de culoare la frontierele sale cele mai periculoase, care demonstrează în mod constant că nu prețuiește viețile sau identitățile evreilor de culoare decât dacă aceștia se implică în mod activ în impunerea proiectului ocupației. Și că suntem capabili să sfidăm zidurile pe care statul israelian, stabilimentul evreiesc american și ideologiile ocupației și apartheidului caută să le ridice între noi pentru a ne împiedica să ne unim în solidaritate. Când aprindem o menorah, aprindem o scânteie eternă. Începem în permanență acel proiect al declanșării unei scântei în lume care ar putea produce lumină și deci, dreptate.

Cuvântul „Chanukah” provine din verbul „chanakh”, însemnând „a sfinți” și  „a dedica.” Aprinderea menorei în Templu, acel miracol al unei atât de mici cantități de ulei transformate în atât de multă lumină, a fost un moment în care Templul a fost sfințit din nou după ce a fost profanat. A fost momentul unui început, dar și un moment al rededicării practicilor ce au existat în Sfântul Templu cu mult timp în urmă și care au fost întrerupte numai temporar. A fost o rededicare luminii, iubirii și nemărginirii dreptății ce au existat în poporul nostru, în rugăciunile noastre, în munca noastră, în mișcările noastre cu mult dinaintea acestei ere a imperialismului, a întunericului, a distrugerii, a profanării. Și astfel, acest moment de Chanukah, de sfințire prin aprinderea menorei, este pentru noi atât un început, cât și o întoarcere către un trecut sacru, crearea luminii infinite și o reîntoarcere către sine, o recunoaștere a faptului că mereu o luăm de la început, că mereu am luat-o de la început și astfel, luând-o de la început ne întoarcem în permanență la noi înșine ca creatori ai dreptății în această lume. Așa că lăsați-ne să ne rededicăm încă o dată muncii sacre pentru care ne-am adunat astăzi aici, în solidaritate cu eliberarea Palestinei.

Dreptul de reîntoarcere -- Ne rededicăm dreptului palestinian la reîntoarcere, dreptului palestinienilor de a trăi și prospera în ținutul lor natal istoric. Recunoaștem profanarea pe care o implică dreptul evreilor de a trăi în Palestina doar pentru că s-au născut evrei (programul Birthright) și felul în care acesta șterge istoria palestiniană și ne reafirmăm devotamentul față de lupta pentru ca și palestinienii să beneficieze astăzi de același drept de reîntoarcere, boicotând programul Birthright și injustele proiecte politice pe care le reprezintă.

Comunitate -- Ne reafirmăm devotamentul față de proiectul construirii de noi comunități evreiești axate pe dreptate, comunități care să își folosească resursele pentru a lupta pentru libertatea tuturor oamenilor. Suntem dedicați construirii comunităților noastre în sentimentul solidarității, cu credința că ne putem elibera pe noi înșine numai atunci când îi eliberăm pe ceilalți. Construim comunități pentru a acumula întreaga noastră putere și voce colectivă, pentru a ne ruga împreună și a protesta împreună, lucruri care poate, la urma urmei, nu sunt atât de diferite. Ne strigăm durerea împreună, în comunitate.

Teshuvah -- Teshuvah, cuvânt adesea tradus prin „căință”, înseamnă reîntoarcere. Recunoaștem astăzi că lupta noastră pentru dreptate în Palestina și împotriva organizațiilor de tip Birthright e atât nouă, radical de nouă, dar în același timp mult mai veche și cu rădăcini mult mai adânci decât ale celor împotriva cărora luptăm. De asemenea, recunoaștem capacitatea oamenilor din comunitățile noastre, noi și vechi, de a face teshuvah, de a se schimba și de a ni se alătura. În muncă noastră suntem dedicați compasiunii, lăsării spațiului pentru a crește, curajului de a vedea că mecanismele noastre naturale de auto-apărare -- vina, învinovățirea, furia, judecata, rușinea pe care le mobilizăm pentru a ne proteja -- nu oferă protecție reală nimănui. Curajului de a vedea că dacă dorim libertate în Palestina, trebuie să fim dispuși să îi acceptăm printre noi pe cei ce caută să distrugă, fără a ne lăsa controlați de aceștia. Trebuie să adunăm curajul de a întâmpina ura cu iubire, furia cu compasiune și să facem din dușmanul nostru un om pe care să-l iubim așa cum iubim toți oamenii.

Zikaron, Rememorare -- Ne acordăm un moment pentru a-i aminti și invoca pe cei ce au fost înaintea noastră, în mișcarea de solidaritate cu Palestina și în poveștile noastre personale. Noi am ajuns aici ca suma muncii și vieților și lecțiilor predecesorilor și strămoșilor noștri. Dacă astăzi suntem aici pentru a ne rededica principiilor dreptății, invocăm numele celor ce au luptat împotriva imperialismului și forțelor distrugătoare, demolatoare, profanatoare, înaintea noastră, care au luptat mereu pentru a reaprinde menorah. Rav Yitzhak Hutner spune că în perioada de Chanukah imperialiștii ne-au silit să uităm Tora, dar că în ciuda dorințelor acestora, însăși această uitare a fost baza reconstruirii Torei noastre în vremuri noi. Astăzi suntem dedicați reconstruirii comunităților noastre sacre amintindu-ne pozițiile ancestrale și istorice pe care le-am adoptat.

Reziliență -- Cuvântul Chanukah provine din aceeași rădăcină ca și cuvântul ebraic „chinuch.” De obicei este tradus prin „educație”, dar unii rabini au subliniat că se referă de fapt la procesul de a deveni cine suntem cu adevărat. Chanukah și chinuch sunt despre a avea curajul de a ne face să rodim în toată frumusețea și libertatea noastră. Ne dedicăm rezilienței de a ne realiza scopurile și de a rămâne neclintiți în solidaritatea noastră cu BDS și cu Palestina în ciuda opoziției atât de numeroase din partea propriilor comunități evreiești.

Viziune -- De Chanukah nu aprindem o menorah ce umple întreaga lume sau nici măcar întreaga cameră cu lumină. Pentru asta am avea nevoie de puterea completă a eliberării și izbăvirii. Dar mereu mai rămâne întuneric în jurul nostru. Nu este sarcina noastră. Recunoaștem că cine suntem, ce știm și ce vedem are limite.

A ne lua în serios munca sacră este a afirma că putem și că trebuie să aducem lumină în locuri altfel abandonate, că putem crea momente pline de înțeles și camaraderie în locuri copleșite de durere și devastare. Ceea ce putem face, ceea ce trebuie să facem, este să îndulcim amenințarea nopții, să alinăm durerea lumii, chiar dacă nu putem șterge orice urmă de întuneric și elimina toată suferința. Trebuie să ne smerim pentru a vedea că nu suntem noi întreaga poveste, că nu avem întreaga putere și astfel ne devotăm flexibilității, deschiderii, pentru a rămâne receptivi la diversitatea căilor pe care mișcarea noastră le poate urma.

Solidaritate și responsabilitate -- Ne luăm angajamentul de a fi uniți în proiectul eliberării colective. De a trăi conform principiilor pe care le articulăm, de a ne ridica la nivelul responsabilităților din mișcarea mai largă. De a răspunde apelului palestinian la BDS și dreptate. De a oferi sprijin și călăuzire celor mai afectați, în munca noastră și în comunitățile noastre.

Tikkun -- Și într-un final, ne rededicăm muncii, actualizării viziunii noastre de eliberare. Facem tikkun (în ebraică înseamnă a repara) în lume adunând cioburile și desacralizarea, bucățile sparte din Sfântul Templu ce zace în ruine, rămășițele caselor, familiilor, vieților, oamenilor. Adunăm toate aceste bucățele și aceste povești și creăm un potir în care să strălucească lumina, un recipient sacru ce este suficient de puternic și stabil pentru a susține scânteierea și energia revoluției și a eliberării. Ne lipim pe noi și lumea laolaltă, așa încât scânteile noastre să se transforme în lumini durabile. Pentru că scânteile pe care le creăm aici, astăzi, lumânările pe care le aprindem, munca pe care o depunem, toate acestea pot avea un efect durabil, pot contribui la o dreptate trainică, eternă -- cu voia lui Dumnezeu. Ne dedicăm construirii de recipiente sfinte capabile să conțină, să susțină și să îmbrățișeze lumina divină, pentru a putea fi martorii reîntoarcerii acelei lumini veșnice a dreptății în lume. Așa să ne ajute Dumnezeu.

https://medium.com/return-the-birthright/sustaining-light-in-dark-times-a-chanukkah-drash-reflection-c676a590dd74

Dezmembrând otomanii și colonizând Palestina

Generalul Allenby intrând în Ierusalim pe poarta Jaffa, pe 11 decembrie 1914.

de Hatem Bazian

Proiectul Zionist de colonizare a Palestinei a fost conceput într-o lungă perioadă de timp și a parcurs diferite etape, dar nu ar fi fost posibil fără implicarea Marii Britanii, a Franței și a Statelor Unite ale Americii mai târziu. Multe cărți, articole și materiale despre Palestina au tendința de a plasa începutul deposedării și expulzării palestiniene în perioada imediat înainte și de după Nakba (Catastrofa) din 1948, dar mai corect ar fi să spunem că dezmembrarea otomanilor a dus la ocupația britanică și la Mandat, ceea ce, mai târziu, a făcut colonizarea Zionistă posibilă și încununată de succes.

În loc să tratăm atacurile britanice asupra otomanilor și colonizarea Zionistă ca proiecte separate, ar trebui să le privim ca fiind complementare și lucrând într-un cadru existent, în ciuda faptului că au existat variații de viteză sau de accentuare în procesul implementării. Proiectul colonial Zionist și britanic a fost conceput în Europa pe coridoarele puterii și influenței, în timp ce s-a dezvoltat, lent, în orașele și satele din Palestina, cu rezultate vizibile până în prezent. Cum a apărut acest proiect? Ce interese britanice erau în joc la vremea respectivă și cum au făcut să implementeze acest ultim proiect colonial al lor? Cum au reușit Zioniștii, ca o comunitate de coloniști implantată, să creeze un stat într-o perioadă scurtă, în vreme ce palestinienii, reprezentând majoritatea indigenă, nu au reușit sau au fost împiedicați cu violență să formeze un stat?

Răspunsurile la aceste întrebări și la altele sunt esențiale astăzi, așa cum au fost și la vremea respectivă, și sunt esențiale pentru examinarea aspectelor proiectului colonial Zionist și britanic. Primul act al deposedării palestiniene a început nu cu Nakba din 1948 ci cu destrămarea Imperiului Otoman, care a permis colonizarea Palestinei și a inimii lumii arabe. 7 decembrie 1917 este o dată importantă și ar trebui înregistrată ca punctul de start al colonizării Palestinei de către Marea Britanie, care apoi a deschis ușa pentru proiectul Zionist.

Armata otomană și-a retras trupele și a predat Ierusalimul comandamentului britanic între 7 și 8 decembrie 1917 cu o scrisoare din partea guvernatorului orașului: „În ultimele două zile, a plouat cu bombe în Ierusalimul sfânt pentru toate comunitățile. Așa încât, guvernul otoman, pentru a proteja locurile religioase de ruină și distrugere, și-a retras forțele din oraș și și-a însărcinat oficialii să aibă grijă de locurile sfinte precum Biserica Sfântului Mormânt și moscheea Al-Aqsa. Sperând că și tratamentul dumneavoastră va fi similar, trimit această scrisoare prin Husain Bey al-Husain, adjunctul primarului municipiului Ierusalim.” La două zile după predarea otomană a Ierusalimului pentru a-l salva de la distrugere, generalul Edmund Allenby a pășit în oraș prin poarta Jaffa în timp ce declara cu această ocazie istorică: „Războaiele Cruciadelor sunt acum complete.”

Declarația lui Allenby este un indicator puternic al faptului că britanicii priveau, cel puțin la nivel retoric dacă nu politic, sosirea lor în Palestina și intrarea în Ierusalim ca pe o continuare și o împlinire a Cruciadelor. În declarația lui Allenby suntem introduși într-o epistemă importantă ce este legată de Cruciadele din secolele 11 și 14. În gândirea europeană și vestică, Cruciadele au continuat să ocupe un spațiu considerabil în imaginar și în permanentul refuz de împăcare cu înfrângerea și eventuala „pierdere” a Palestinei în 1187 în mâinile lui Saladdin. Oricât de sângeroase și distrugătoare au fost Cruciadele, pentru Europa nu au fost considerate o eroare istorică, nici nu prea există recunoașterea magnitudinii eșecului. Prim-ministrul de atunci al Marii Britanii, David Lyod George, descria cucerirea Ierusalimului ca „un cadou de Crăciun pentru poporul britanic”, instruindu-l pe Allenby să îl ocupe înainte de sărbători.

Declarația lui Allenby și referirile la Cruciade nu erau izolate sau unice, lucru ilustrat de mai mulți membri ai presei britanice și diferite cărți ale epocii. Titlul principal al publicației Punch de pe 19 decembrie 1917 afirma „Ultima Cruciadă”, arătându-l pe Richard Inimă de Leu uitându-se în jos spre Ierusalim și aprobând printr-un gest al capului „Visul meu s-a împlinit!” Presa britanică, ce inițial fusese instruită printr-un memorandum „personal și confidențial” cu data de 15 noiembrie 1917 să nu se refere „sub nicio formă la operațiunile militare împotriva Turciei ca la un război sfânt, o Cruciadă modernă sau orice ar avea legătură cu religia”, a schimbat foaia foarte rapid și într-o scurtă perioadă de timp și a început să accentueze centralitatea religiei în discutarea ocupării Ierusalimului. Din punctul de vedere al guvernului, motivul pentru memo-ul cu pricina era de a preveni orice fricțiuni cu trupele musulmane recrutate din coloniile britanice pentru a lupta în război, cât și datorită alianței împotriva otomanilor cu Hussein Bin Ali, șariful Meccăi. Această directivă „personală și confidențială” a fost lăsată repede de o parte, așa cum arăta articolul din Punch, dar mai important, chiar departamentul britanic de informații începuse să folosească termenul Cruciadă și să facă legături foarte distinctiv religioase și istorice cu perioadele de dinainte.

Într-o telegramă trimisă din Palestina, biroul britanic de informații menționa, „Doi dintre comandanții care au jucat un rol extrem de important în campania din sudul Palestinei se trag din cavalerii care au luptat în războaiele Cruciadelor.” În plus, la câteva luni după cucerirea Ierusalimului, departamentul de informații a dat publicității un film oficial de 40 de minute intitulat „Noii cruciați: cu forțele britanice pe frontul Palestinei”, care, încă o dată, articula în termeni religioși aventura din regiune. Mai mult, în perioada de după Primul Război Mondial, un număr mare de cărți publicate încorporau Cruciadele în conținutul lor: „Khaki Crusaders” (1919), „Temporary Crusaders” (1919), „The Modern Crusaders” (1920), „The Last Crusade” (1920), „With Allenby's Crusaders” (1923) și „The Romance of the Last Crusade” (1923). Eitan Bar-Yosef observa corect că efortul guvernului britanic era plănuit în mod intenționat pentru a fi „un exercițiu al propagandei, modelat, filtrat și valorificat așa încât să crească moralul națiunii.”

Această observație este în ton și cu perioada Cruciadelor, acestea având intenția de a construi identitatea Europei în contextul fragmentării, al lipsei de unitate internă și al contestării autorității Bisericii Catolice. Ce este important în încadrarea campaniei din Palestina este folosirea extensivă a termenilor religioși și vizualizarea acesteia ca pe o continuare a conflictelor anterioare dintre musulmani și creștini în ciuda pretextului luptei împotriva otomanilor în baza secularismului și a modernității anti-religioase. O exprimare similară cu cea din presa britanică și a lui Allenby vine din partea lui Tariq Ali, citând povestea comandantului francez Gouraud care se spune că ar fi călătorit la mormântul lui Saladdin. Intrând în Damasc acesta ar fi proclamat: „Cruciadele au luat sfârșit acum! Trezește-te Saladdin, ne-am întors! Prezența mea aici atestă victoria Crucii asupra Semilunei.” Epistemologia religioasă a fost prezentă de-a lungul întregii campanii în Palestina și în Londra, Paris și alte capitale vestice concentrate pe susținerea Zionismului ca modalitate de a readuna evreii în Țara Sfântă și ca o reconstituire a istoriei antice. Până și trasarea granițelor și discuțiile despre ce reprezenta Palestina erau încadrate de recitirea și afirmarea narativei biblice legate de organizarea statală a evreilor antici în ținutul Canaanului și încercarea de recreare a acesteia. Mai mult, granițele coloniale moderne au fost proiectate conform perioadei biblice și analizând cum ar trebui să arate niște granițe ce pot fi apărate bazându-se pe felul în care organizarea statală anterioară a eșuat să facă față atacurilor din nord sau cum a fost înfrântă. În guvernul britanic au existat discuții și dezbateri și despre Înălțimile Golan și de ce era critică includerea lor în statul nou conceput pentru a împiedica repetarea istoriei prin atacurile dinspre nord. Așa că, interpretarea vestică a Bibliei a fost prezentă în dezbateri și discursurile coloniale în legătură cu Palestina erau concepute și văzute prin lentile biblice. Colonizarea Palestinei începe inițial ca o epistemică vestică direcționată spre invalidarea și dezmembrarea otomanilor ca organizare statală musulmană, urmată de cucerirea britanică directă și de consimțământul puterilor franceze, europene, americane și rusești pentru deposedarea palestinienilor și oferirea pământului și țării lor Zioniștilor, ca o recreare modernă a narativelor biblice străvechi și completând Cruciadele.

http://www.dailysabah.com/columns/hatem-bazian/2016/12/13/dismembering-the-ottomans-and-colonizing-palestine

Nerozia unui manifest

de prof. William Cook

„O lume liberală, ca orice altă lume, este un lucru impus și oricât noi ne-am dori noi, cei din Vest, să fie impus de o virtute superioară, el este, în general, impus de o putere superioară.” (“Superpowers Don’t Get to Retire: What Our Tired Country Still Owes the World,” Robert Kagan)

Această frază din manifestul neoconservator al lui Kagan arată ca un rahat împrăștiat într-o hazna. Izvorăște  dintr-o chakră de bază, excesivă și nesăbuită, care a abandonat totul cu excepția instinctului de autosupraviețuire. Îi lipsește inteligența și înțelegerea, un concept supraviețuind într-un trib izolat, fiind ghidat numai de teama de starea permanentă de victimă. Ce putem înțelege din acest gunoi?

Nu avem nevoie să înțelegem, îl putem vedea cu ochii noștri manifestându-se, îi suntem martori. Israelul înveșmântat în drapelul american, jucându-se cu armele de distrugere în masă ale Americii, protejat de investiția în „Domul de fier” a plătitorului american de taxe si defilând cu impunitatea ce derivă din veto-ul Americii exercitat în favoarea sa, ne dezvăluie două națiuni care își impun „puterea superioară” în fața unui popor lipsit de apărare, fără milă, fără compasiune, fără conștiință, un act nepăsător de barbarie necivilizată deloc diferit de cele ale mongolilor și vizigoților din timpurile străvechi.

Afirmația lui Kagan este o frază simplă, „O ordine mondială este impusă de o putere superioară”. Nu avansează prin justiție, își bate joc de justiție; nu ia în considerare moralitatea, râde de moralitate; nu reflectă drepturile oamenilor de peste tot, doar drepturile sale; este regula celor care pot și a celor cărora nu le pasă decât de ei; este condusă de o teamă patologică generată de starea de victimă deoarece ei știu că puterea lor depinde de distrugerea altora și așadar de teama că își vor infecta victimele cu aceeași mentalitate dezgustătoare care îi ghidează pe ei. Ce este o ordine mondială „liberală” dacă acțiunile sale abandonează întreaga capacitate umană de a căuta dreptatea în favoarea puterii, dacă guvernează fără a ține seama de cei guvernați, dacă omoară fără un proces civilizat aferent? Ce e altceva decât barbarism? De ce am considera-o virtute superioară? Și a cui virtute superioară am urma-o? De ce să ne încurcăm în argumente? Puterea și numai puterea este determinantul virtuții.

Da, nu avem nevoie să înțelegem, nu e nimic de înțeles sau de interpretat, manifestarea e sub ochii noștri. Bein Hanoun, Deir Yassin, Kafr-Qasim, Marwahin, Hebron, Gaza, Rafah, Jenin, Liban, Sabra și Șatila, Siria, Palestina iar și iar și iar, din 1947-48 și până acum.

Răul nu cunoaște moralitate; nu își aduce aminte de cel slab sau oprimat; nu recunoaște niciun drept în afara celor pe care le impune; îi condamnă pe cei care nu sunt de acord cu el, fără vreo preocupare pentru dovezi sau adevăr; neagă orice fărădelege deoarece doar acțiunile sale determină ceea ce este bine; nu are rușine; nu acceptă vreo vină; pledează ca nevinovat, caută să se deghizeze în victimă și îi blestemă pe cei care îi condamnă crimele.

Franz Kafka a prezentat un portret malefic al unei asemenea țări în „Colonia penitenciară”. Scrierea poate fi privită ca o metaforă pentru Israelul de astăzi, în mod ironic, din vreme ce Kafka a scris-o din poziția de evreu. Ofițerul și călăul se desfată descriind caracteristicile mașinăriei de tortură a statului pe măsură ce aceasta inscripționează în pielea victimei crima de care se face vinovată și pe durata acestui proces agonizant află și osânditul acuzația care i se aduce, deși, până în acel moment în care grapa i-a terminat de gravat sentința pe spate, osânditul nu fusese acuzat de nicio crimă. Kafka știa ce însemna să fii evreu într-o lume lipsită de compasiune.

Așa este astăzi în Israel; statul, prim miniștrii săi hotărăsc ce este bine și rău, ce constituie o crimă și cine este vinovat; nu e nevoie ca un individ sau un stat (cum e Libanul) să aibă drepturi. Sau cum e poporul palestinian. Israelul și numai Israelul hotărăște ce este terorismul, el și numai el sfidează legea internațională și rezoluțiile UN cu impunitate, el și numai el alege cuvintele care îi vor descrie acțiunile determinând felul în care întreaga comunitate globală îi înțelege acțiunile. La fel este și în Colonia Penitenciară. Toți trăiesc cu teama de călău, atât coloniștii cât și ocupații. Câtă vreme acea teamă poate fi păstrată, Colonia poate supraviețui sub regimul său brutal. Dar timpul o ajunge din urmă. Un vizitator, un explorator este adus pentru a observa cum operează Colonia și maniera sa „civilizată” de execuție. Exploratorul ascultă explicația detaliată a ofițerului pe măsură ce acesta justifică politicile și procedurile Coloniei Penitenciare, dar remarcă realitatea barbară și medievală a Coloniei și a tratamentului acesteia față de cetățenii ei și față de cei pe care îi condamnă la execuție. (Astăzi, noi suntem exploratorul care observă călăul la muncă)

Kafka notează cu o înțelepciune și pătrundere psihologică remarcabilă că statul nu se va schimba până când nu își va accepta propria vină, până când nu va înțelege că purtarea sa se bazează pe principii ce erodează umanitatea, oarbe la realitatea egalității umane și autodistructive, deoarece se sprijină pe superstiție și teamă. Odată cu recunoașterea aceasta, ofițerul și călăul instalează mașinăria de tortură și ofițerul se leagă de pat. Pe măsură ce mașinăria începe să lucreze, exploratorul vede dinții grapei cum îi inscripționează pe spate sentința, „Fii drept.”

Răul există în deziluzia ce se naște din ignoranță și alienare, ingrediente necesare într-un stat al „demonocrației”. Pacea este posibilă atunci când sinceritatea proliferează și când oamenii înlătură barierele care îi izolează și îi separă unii de alții.

Vom învăța vreodată din trecut? Va înțelege Kagan vreodată că vorbește numai în numele frăției sale exclusiviste care poate, pentru o vreme, să-și impună voința în timp ce distruge familii din Orientul Mijlociu conform planului neocon de a redesena pământul pe care aceste familii umblă și trăiesc? Vor înțelege ei vreodată intensitatea durerii care vine dintr-o astfel de mentalitate golită de empatie față de cei care se ghemuiesc în spatele pereților în timp ce obuzele cad? Poate proza neînfrumusețată a lui Joseph Conrad reușește s-o spună de-a dreptul, fără smalț, fără poleială, doar adevărul gol-goluț:

„Erau cuceritori, și pentru asta îți trebuie numai forță brută...adică ceva cu care nici nu-ți vine să te lauzi când o ai, căci forța asta e doar un accident datorat slăbiciunii altora. Înhățau ce puteau de dragul a ceea ce se găsea. Era pur și simplu jaf prin silnicie, crimă josnică pe scară largă. Și oameni care se năpusteau orbește...așa cum pare foarte potrivit pentru cei care dau piept cu întunericul. Cucerirea pământului, care înseamnă, în general, răpirea de la cei cu pielea diferit colorată și cu nasul ceva mai turtit decât al nostru, nu e un lucru prea frumos când îl privești mai de aproape...” („Inima întunericului”)

Astăzi, neoconii sunt cuceritorii, mare parte din ei evreii așkenazi din vechiul imperiu kazar a cărui nobilime s-a convertit la iudaism în anii 800, cei care găsesc alinare în supraviețuirea pe spinarea altora, o motivație înrădăcinată în chakra cea mai de jos, cea care se hrănește din instinctul încastrat în posesivitate, cea care nu caută să comunice cu restul ființei și care nu vrea să trăiască în armonie într-un univers comun. Este doar o chestiune de timp până când puterea lor se va diminua și forța altora îi va cuceri.

Unde este pacea oferită acum 67 de ani când statul Israel și-a declarat independența? Unde este democrația mult trâmbițată, singura democrație din Orientul Mijlociu, care recurge la „puterea superioară” pentru a controla poporul din Palestina, al cărui pământ l-a furat? Unde este obligația de a se supune legii internaționale și convențiilor Națiunilor Unite așa cum a semnat și a promis că o va face înainte de a fi acceptat ca membru ONU?

Ce înseamnă atunci cuvântul „liberal”?

http://www.veteransnewsnow.com/2014/07/12/the-mindlessness-of-a-manifesto/

Marea Britanie în Palestina, 1838 – 1882: originile politicii Balfour

de Alexander Schölch

Pentru a înțelege ce s-a întâmplat în Palestina la începutul secolului 20 și mai ales felul în care a fost impus Orientului Mijlociu conflictul Palestinei (deoarece acest conflict nu a izbucnit în regiune pur și simplu, ci a fost plantat acolo din exterior) trebuie să cercetăm bazele politicii europene în „Țara Sfântă”. Aceste baze au fost puse în secolul al 19-lea.

Până spre sfârșitul primului război mondial, deținerea controlului exclusiv al „Țării Sfinte” – așa cum era numită Palestina până la stabilirea Mandatului Britanic – de către o singură putere europeană părea de neconceput. De la deschiderea „Țării Sfinte” la penetrarea politică și cultural-religioasă a Europei în timpul dominării egiptene a Siriei și a Palestinei între 1831 și 1840, puterile europene – și mai ales Anglia, Rusia, Franța și Prusia (Germania) – s-au străduit să-și construiască și să-și extindă prezența în Palestina. Acest lucru l-au făcut în special pe căi cultural-religioase, inclusiv prin „protecția” minorităților religioase. În acest scop, fiecare dintre ele au sprijinit activitățile filantropice, culturale și misionare ale cetățenilor proprii.

Interesele europene în Palestina secolului al 19-lea pot fi discutate pe două niveluri: nivelul politicilor guvernelor europene și nivelul aspirațiilor, tendințelor și mișcărilor nonguvernamentale și sociale în contextul cărora s-a dezvoltat în secolul al 19-lea politica europeană privind Palestina. Printre cele din urmă trebuie menționate noțiunea de „Cruciadă pașnică” ce era răspândită pe întreg continentul și interesele creștine și evreiești în Palestina, mai ales conceptul chiliastic englezesc al „întoarcerii evreilor”. Dorințele de colonizare europeană a Palestinei, adesea conectate la trendurile menționate mai sus, erau legate de eforturile evreilor europeni chiar înainte de ascensiunea Zionismului.

Un studiu al intereselor europene în Palestina ne-ar putea arăta că mișcarea Zionistă a reprezentat doar una dintre multele mișcări europene ale secolului al 19-lea care au fost dedicate „revendicării” și colonizării Palestinei. Mișcarea Zionistă nu a apărut în peisaj în forma sa instituțională decât relativ târziu. Mai mult, până când nu s-a stabilit dominarea mandatară britanică, nu era deloc sigur că mișcarea Zionistă va triumfa în fața aspirațiilor rivale. Faptul că a triumfat nu a fost rezultatul abilităților reprezentanților Zionismului sau al mărinimiei politicienilor britanici. Ci, mai degrabă, a fost consecința constelației puterilor primului război mondial și a unei convergențe parțiale a intereselor imperialismului britanic și a celor Zioniste. „Gentilii Zioniști” englezi ai secolului al 19-lea, predecesorii suporterilor neevrei ai Zionismului, au făcut munca ideologică anticipativă pentru această convergență.

Punctul de plecare al tuturor acestor elemente a fost deschiderea „Țării Sfinte” la penetrarea politică și cultural-religioasă a Europei, care a început în timpul perioadei de la sfârșitul anilor 1830 până la războiul Crimeii. În 1831, Muhammad Ali, conducătorul Egiptului, și-a trimis armata, comandată de fiul său Ibrahim, împotriva suveranului său, sultanul din Constantinopol. A cucerit întreaga regiune a Siriei, inclusiv Palestina. Pentru a-și asigura bunăvoința puterilor europene, mai ales a Angliei, față de politicile sale expansioniste, Muhammad Ali a făcut două lucruri. Primul, a eliminat toate formele de discriminare fățișă împotriva membrilor comunităților religioase ne-musulmane din zonele pe care le-a cucerit. Sub noul conducător, acești oameni se bucurau de aceleași drepturi ca majoritatea, ba chiar deveniseră privilegiați, la un anumit nivel. În al doilea rând, a facilitat penetrarea politică și cultural-religioasă a europenilor permițându-le să-și deschidă consulate în interior și să-și extindă și să-și instituționalizeze activitățile misionare.

În acest sens, cel mai important eveniment din Palestina a fost stabilirea unui consulat britanic la Ierusalim în 1838. Deoarece otomanii au trebuit să continue cu politica lui Muhammad Ali chiar și după ce egiptenii au fost expulzați în 1840, Ierusalimul a fost martorul pătrunderii altor consuli și prelați europeni. Ca rezultat, interesul publicului european în „Țara Sfântă” a crescut simțitor. Așa încât, Palestina s-a trezit în vâltoarea intereselor europene opuse: „problema orientală” a marilor puteri din secolul al 19-lea. Odată ce „Țara Sfântă” a devenit vizibilă, s-au trezit dorințe necumpătate, s-au conceput planuri și viziunilor li s-a dat frâu liber. Niciunele nu erau însă realizabile din punct de vedere politic, în ciuda faptului că sultanul nu ar fi fost capabil să scoată egiptenii din Siria și Palestina fără ajutorul europenilor (mai ales al britanicilor și al austriecilor).

Dat fiind faptul că intervenția europeană a avut loc pentru menținerea integrității Imperiului Otoman (mai ales politica Marii Britanii avea ca scop absolut necesar conservarea nucleului imperiului), nu se punea problema de o partajare a teritoriilor otomane. Problema – „chestiunea orientală” a secolului al 19-lea – era cât de mult din Imperiul Otoman trebuia păstrat și în ce formă, pentru a proteja interesele puterilor europene. Devreme ce penetrarea europeană nu putea lua forma controlului teritorial, se putea realiza numai prin influență. Una dintre cele mai importante căi prin care puterile europene au încercat să-și exercite influența a fost cea a „protejării” minorităților ne-musulmane din Imperiul Otoman.

Stabilirea prezenței englezești și penetrarea cultural-religioasă europeană

În viziunea Angliei, Rusia și Franța preluaseră conducerea în cursa pentru câștigarea influenței prin „protejarea” minorităților. Cea dintâi era „puterea protectoare” tradițională a creștinilor ortodocși, iar cea din urmă a creștinilor catolici, atât în Palestina cât și în Orientul Mijlociu în general. Era vremea să le ajungă din urmă. Dar, din postura de conducătoare ale puterilor protestante europene, Anglia și Prusia trebuiau mai întâi să găsească (sau, mai exact, să-și creeze) protejații lor: evreii și protestanții. Își dădeau seama că, numai pentru a pune piciorul în Palestina și a-și exercita vreun drept, ar fi trebuit să conteste într-o oarecare măsură puternicele puncte „naturale” ale Rusiei și Franței. Acest lucru a dus la numirea unui consul britanic la Ierusalim în 1838. La început, acesta trebuia să reprezinte o contrapondere la temuta expansiune a influenței rusești. Așa că, primul pas al penetrării europene sistematice în Palestina s-a făcut în contextul rivalităților europene privind „chestiunea orientală”. Această rivalitate a continuat să fie cel mai important factor în perioada care este examinată.

Dar protestantismul tot nu avea o bază instituțională în „Țara Sfântă” de unde să poată concura cu instituțiile religioase ale ortodocșilor și catolicilor. Această bază a fost creată odată cu stabilirea unui arhiepiscopat anglo-prusac în Ierusalim în 1841 și cu construirea unei „catedrale” protestante: Biserica lui Hristos, sfințită în 1849. Instalarea unui episcop protestant a rezultat din activitățile societăților misionare britanice (în principal Biserica Societății Misionare, întemeiată în 1799 și de Societatea londoneză de promovare a creștinismului printre evrei, fondată în 1809), precum și din interesele politice ale guvernului britanic și ale politicilor bisericii prusace sub Friedrich Wilhelm IV.

În Anglia, ideea unui episcopat protestant în Palestina nu era nouă; fusese promovată mai ales de influentul Earl de Shaftesbury. Deci, o înțelegere cu Prusia s-a materializat rapid, mai ales din moment ce biserica anglicană avea o influență mai mare. Episcopii aveau să fie numiți alternativ de coroanele englezești și prusace, dar întotdeauna aveau să fie hirotonisiți de arhiepiscopul de Canterbury.

Alegerea primului episcop – evreul convertit Michael Solomon Alexander – a fost influențată de scopul creării unui nucleu în jurul căruia să se cristalizeze o comunitate protestantă. Un alt factor determinant a fost „întoarcerea evreilor” și convertirea evreilor, care trebuia să fie impulsionată de Ierusalim. Înainte de numirea unui consul, misionarii de la Societatea londoneză pentru promovarea creștinismului în rândul evreilor fuseseră cei mai importanți reprezentanți britanici în „Țara Sfântă”. Principala sarcină a episcopului Alexander trebuia să fie astfel convertirea evreilor; trebuia să creeze o parohie protestantă din evreii convertiți. Era și reprezentantul Societății londoneze menționate, care, fără permisiunea autorităților, începuse deja – în 1839 – să construiască o biserică protestantă. Numai în 1845 un firman al sultanului aproba acest lucru. Biserica lui Hristos fusese sfințită, în sfârșit, în 1849.

Rata de convertire a evreilor a fost minimală; rezistența acestora părea insurmontabilă. Din acest motiv, succesorul lui Alexander, Samuel Gobat – care în concordanță cu înțelegerea privind desemnarea pe rând a episcopului fusese numit de Prusia și trimis la Ierusalim în 1849 – a lăsat deoparte acest scop original. El și-a canalizat zelul misionar în primul rând spre nativii creștini ortodocși. În conjuncție cu această schimbare a liniei politice și cu activitățile prozelitice ale episcopatului, evreii din Palestina au fost plasați sub protecție suplimentară din partea Angliei. Young, primul consul britanic, fusese instruit în 1839 să asigure protecția evreilor și când succesorul său, Finn, i-a preluat funcția, a mers pe aceeași direcție. El trebuia să îi ia pe toți evreii sub aripa sa, fie că erau britanici sau nu. Young scria într-un raport în 1839 că două grupuri vor emite cu siguranță pretenții asupra viitorului Palestinei: primii erau evreii, cărora Dumnezeu le garantase inițial proprietatea asupra pământului, spunea acesta, și ceilalți erau creștinii protestanți, succesorii lor legitimi. Marea Britanie avea să fie protectoarea ambelor grupuri, formând așadar un front comun pentru realizarea aspirațiilor acestora în Palestina.

În 1850, protestanții au fost recunoscuți drept comunitate religioasă oficială a Imperiului Otoman și astfel se consolidase o bază sigură pentru exercitarea acestei funcții protectoare. Un episcopat protestant fusese fondat în colaborare cu Prusia, Ierusalimul avea o „catedrală” protestantă și Anglia își asumase protejarea tuturor evreilor din Palestina (mai ales a celor care și-o doreau).

Pe cuprinsul Europei, au apărut proiecte și solicitări de a „prelua posesia” sau controlul asupra Palestinei în timpul „crizelor orientale” din anii 1830 și începutul anilor 1840, mai ales în legătură cu sprijinul puterilor europene față de sultan în timpul expulzării egiptenilor din Siria. În 1841, de exemplu, cercurile misionare englezești solicitau să nu se piardă această oportunitate prețioasă oferită de retragerea egiptenilor, când soarta teritoriilor aparținând „dezorganizatului imperiu al turcilor” avea să fie decisă. A fost emisă o circulară care solicita Europei să ceară Porții să unifice Palestina cu lumea creștină ca să poată fi transformată într-un teritoriu creștin, independent, autonom, sub auspiciile suveranilor creștini din Europa și Asia. Ar fi urmat să fie instalat un suveran care să fie pe placul tuturor națiunilor creștine și a cărui autoritate să fie recunoscută de toate. Circulara adăuga că sultanul va fi de acord cu asta fără îndoială, din moment ce acest regat creștin ar fi fost o barieră protectoare împotriva eforturilor expansioniste ale conducătorului Egiptului (Circular of a Project for the Erection of Palestine into an Independent State, 1841).

Această „oportunitate” a rămas neexploatată. Și în vreme ce politicile europene în Orientul Mijlociu au dobândit un nou caracter la începutul anilor 1850 prin penetrarea economică forțată a țării, penetrarea cultural-religioasă a „Țării Sfinte” a continuat să fie mai importantă în politicile europene din zonă. Cu siguranță, zelul cultural-religios, care s-a accelerat după 1856, era amestecat cu pretenții politice și cereri ale unei „recuceriri”, cu alte cuvinte, colonizări. Aceste aspecte ale plănuirii viitorului „Țării Sfinte” au cântărit și mai mult la sfârșitul anilor 1870 și la începutul anilor 1880, după ce Europa a intervenit direct în regiune și după ce templierii șvabi (suabi) au reușit să mențină pentru o vreme demersul lor colonial (stabilit în 1868). S-au emis pretenții teritoriale și sfere ipotetice de influență au fost marcate. Dar câtă vreme existența Imperiului Otoman nu avea să fie pusă sub semnul întrebării de marile puteri, pretențiile de acest fel nu se puteau realiza, nici în perioada de după războiul Crimeii, nici în anii de după ocupația britanică a Egiptului în 1882.

Astfel încât, și atunci când politica Angliei față de Imperiul Otoman s-a schimbat în secolul al 19-lea, Anglia a trebuit să se mulțumească cu rolul său de putere protectoare specială pentru protestanți și evrei și cu promovarea comerțului său. La fel, Franța a trebuit să se mulțumească cu promovarea energică a intereselor catolice la Ierusalim, în contextul pretenției sale de a asigura protecția religioasă a catolicilor din Orientul Mijlociu și al politicii sale în Siria. Rusia, ale cărei interese principale se învârteau în jurul Constantinopolului și strâmtorilor, și-a urmat politica mai degrabă defensivă decât asertivă, de a proteja resursele și prezența ortodoxă în Palestina. Iar Germania s-a limitat la a-și consolida legături comerciale și la construirea prezenței sale în zonă prin proiecte caritabile creștine: nici măcar „coloniile germane” din Țara Sfântă nu aveau voie să pună în pericol legăturile cu Constantinopolul, mai ales după 1880. Într-adevăr, într-un anumit sens, Imperiul German a preluat poziția Angliei de gardian principal al integrității Imperiului Otoman. Această constelație avea să fie destrămată doar de mișcarea Zionistă, care a căutat să facă un partener dintr-una dintre marile puteri și de posibilitățile pe care primul război mondial le-a deschis în această privință.

Așa încât, de la izbucnirea războiului Crimeii și până la primul război mondial, consulatele vest-europene din Palestina au fost instruite să descurajeze orice ar putea dăuna eforturilor de „regenerare” a Imperiului Otoman și de a-i submina integritatea. Dar, în același timp, puterile europene promovau deschis și zgomotos o „cruciadă pașnică”, „o preluare a Țării Sfinte”. Mari companii navale mediteraneene aduceau acum în mod constant în porturile palestiniene mulțimi de pelerini și vizitatori. În timpul sărbătorilor se aflau mai mulți pelerini pe străzile Ierusalimului decât locuitori ai orașului. Interesele religioase și biblico-arheologice erau susținute de asociații naționale care aveau orientări politice, științifice și confesionale, și, uneori, edituri de cărți. Misionarii, pelerinii și „exploratorii Palestinei” produceau o cantitate de literatură care nu putea fi ignorată. În a doua jumătate a secolului 19, europenii puteau obține informații despre Palestina mai detaliate decât despre orice altă țară neeuropeană.

În climatul în care s-au dezvoltat politicile Europei privind Palestina, eforturile non-guvernamentale, mișcările și cercetările au funcționat atât ca un stimul cât și ca o legitimizare ideologică. Numai într-o măsură limitată aceste aspirații în Palestina erau „pașnice”. Într-adevăr, în timpul „crizei orientale” a secolului al 19-lea, s-au transformat adesea în revendicări agresive ale ocupației Palestinei și ale stăpânirii acesteia de către Europa.

„Întoarcerea evreilor”

În anii 1840 „Zioniștii gentili” ai Angliei au adus noțiunea de „întoarcere a evreilor” în politicile cotidiene. În 1840, Palmerston, sub influența lordului Shaftesbury, a încercat să-i inoculeze sultanului ideea unei „reîntoarceri” a evreilor, susținând că aceștia ar trebui să fie încurajați să se stabilească în Palestina. Pe de o parte, sultanul și imperiul ar fi profitat de pe urma bogățiilor pe care „un mare număr de capitaliști bogați” le-ar fi oferit Palestinei. Și pe de altă parte, evreii ar fi format o barieră împotriva oricăror ambiții viitoare ale lui Muhammad Ali. În timpul anilor 1840, mulți jurnaliști, clerici, politicieni, oficiali coloniști și ofițeri britanici aveau să fie mai direcți: ei cereau, într-o formă sau alta, întemeierea unor colonii evreiești sau chiar a unui stat evreiesc sub protectorat britanic, pentru a împlini țelul „întoarcerii evreilor” și pentru a proteja interesele comerciale și strategice britanice în regiune (Hyamson, British Projects, pp. 5-21; Kobler, pp. 58-81; Hajiar, LEurope, pp. 325-40; Sharif, pp. 127-32). Presiuni la fel de puternice pentru ocuparea directă sau pentru controlul asupra Palestinei de către Anglia se făceau și mai târziu, în jurul anilor de criză 1880 și apoi în timpul primului război mondial.

Conceptul chiliastic de „întoarcere a evreilor” era înrădăcinat în istoria intelectuală a Marii Britanii. Dezvoltată de mesianismul anglican și de evanghelism, doctrina fusese deja elaborată în întregime până la începutul secolului al 19-lea, abia dacă i s-a adăugat vreo idee nouă în voluminoasa literatură din următoarele sute de ani. Potrivit acestei doctrine, împlinirea profețiilor despre Ziua de Apoi era indivizibil legată de întoarcerea evreilor pe pământul strămoșilor lor, față de care aveau un drept inalienabil. „Întoarcerea” lor fizică și religioasă – adică sfârșitul diasporei lor, adunarea lor în Palestina și acceptarea învățăturii creștine – era concepută ca o componentă esențială a planului divin pentru mântuirea omenirii și ca o condiție necesară pentru a doua venire a lui Hristos. Adesea se punea problema dacă evreii trebuiau să se convertească înainte de întoarcerea lor sau dacă acest lucru trebuia să se întâmple numai în Palestina.

Interpretări ale „semnelor timpului” – care vesteau „întoarcerea” și odată cu ea sosirea Judecății de Apoi – au dus din nou și din nou la „greșeli corectabile”. În secolele 18 și 19, dovada unui colaps al puterii islamice și papale (de exemplu puterea otomană) era interpretată ca un astfel de semn. Din necesitate, concluzia despre ce națiune sau conducător avea să fie ales drept unealta providenței divine și avea să preia sarcina „întoarcerii” varia în funcție de constelația puterii. Când Napoleon a sosit în Egipt și chiar a înaintat spre Palestina (1789-99), părea să fi fost ales să îndeplinească voia Domnului. Dar în anii ce au urmat, doctrina s-a curățat de astfel de erori și s-a clarificat în ochii apărătorilor săi; iar aceștia au considerat că rolul îi este atribuit Angliei.

Aceste noțiuni au avut un impact mai mare când au fost întărite de mișcarea evanghelică renăscută a secolului al 19-lea. Fiecare „criză orientală” – de la sfârșitul secolului al 18-lea și începutul secolului al 19-lea; de la sfârșitul anilor 1830 și începutul anilor 1840; în timpul războiului Crimeii; și la sfârșitul anilor 1870 și începutul anilor 1880 – a declanșat un val de slujbe chiliaste, pamflete, cărți, proiecte și pretenții politice. Concluziile pe care oamenii le-au tras din asemenea „cunoștințe fundamentale” au variat cu fiecare criză; cu alte cuvinte, erau croite așa încât să se potrivească realităților și exigențelor politicilor de zi cu zi.

„Marea Britanie jubilează!” spunea un pamflet în timpul războiului Crimeii. „Nouă ne-a revenit misiunea de a-i conduce membrii împrăștiați ai neglijatei rase a iudeilor înapoi în frumoasa lor patrie și, stabilind pe pământul lor o colonie (ale cărei legături cu protectorul său nu pot fi puse sub îndoială), vom pune încă un obstacol în calea dușmanului amenințător [adică Rusia].” Convertirea evreilor la creștinism reprezenta un adevăr ce fusese deja prevestit, sub inspirație divină, de profeți, era un fapt mai mult decât evident și nu era nevoie să fie accentuat din nou. Dar convertirea nu trebuia să aibă loc înainte de întoarcerea în Țara Sfântă (Palestina). (The Final Exodus, pp. 14 and 25)

Un autor care trăia în Palestina în anii aceia era însă mai puțin entuziast. Unde este omul de stat, întreba el cu scepticism, care să poată aduce renașterea națiunii evreiești, stabilirea unui „regat reînnoit, sprijinit de săbiile și sceptrele creștine împotriva posesorilor de drept ai unei moșteniri atât de venerate odată...?” (Dupuis, 1, pp. 156ff)

Falimentul otoman din 1875 și criza lungă ce a rezultat au adus și mai multe „semne ale timpului”.„Toți creștinii ar trebui să se bucure de declinul Imperiului Otoman”, predica Hoare, „deoarece ruinele musulmanilor sunt speranțele evreilor și întoarcerea evreilor va fi binecuvântatul prevestitor al triumfătoarei sosiri a împărăției Ierusalimului.” Dar „...ar fi o jalnică binecuvântare pentru copiii Israelului dacă s-ar întoarce în casa lor însă fără să se întoarcă la Dumnezeu.”( Edward Hoare, Palestine and Russia, pp. 22 anid 27). Convertirea nu avea să aibă loc, însă, decât după reîntoarcere.

James Neil, care a trăit în Palestina între 1871 și 1874, a confirmat că „semnele timpului” indicau într-adevăr „întoarcerea” iminentă. Sublinia în special creșterea populației evreiești în Palestina, dar în același timp avertiza în legătură cu așteptările pe termen scurt, mai ales de când papalitatea și biserica grecească se stabiliseră în Palestina pe scară largă și nu aveau de gând să cedeze teren așa ușor.

În mod firesc, doctrina „întoarcerii evreilor” nu a devenit convingerea generală a populației din Marea Britanie. Dar aserțiunea autoritară că Palestina era într-adevăr căminul dat de Dumnezeu evreilor, în care aceștia se vor întoarce mai devreme sau mai târziu, se răspândea tot mai mult. Ca un fapt axiomatic pe care cineva îl menționează doar ca să îl confirme, a pătruns în literatura engleză despre Palestina în a doua jumătate a secolului 19. În asociere cu „cruciada pașnică” ce era predicată pe continent, chiar se solicita o cruciadă care să paveze drumul evreilor.

Acești „mizerabili, ignoranți, arabi pe jumătate sălbatici, cu satele lor murdare și cu bojdeucile lor dezgustătoare” nu pot fi „succesorii potriviți și moștenitorii de drept ai milioanelor de oameni inteligenți, rafinați, civilizați și bine cârmuiți pe care i-au condus David și Solomon în zilele de glorie ale Israelului!” scria Walker. „A devenit datoria recunoscută a națiunilor prospere și puternice să intervină pentru protecția oamenilor oprimați și pentru a face ordine pe pământurile prost guvernate” – atât prin metode diplomatice cât și prin „presiune extra-diplomatică”. Misiunea „puterilor organizatoare” avea să fie îndeplinită odată ce evreii erau gata, ca națiune, să preia ei înșiși controlul țării. Până atunci nu puteau decât fi pregătiți pentru responsabilitățile unei existențe naționale independente.

Spre sfârșitul anilor 1870, ideea „întoarcerii” s-a alăturat și mai puternic tendințelor imperialiste și s-a legat de tot felul de proiecte. Edward Cazalet, industriaș britanic, cerea stabilirea unui protectorat britanic asupra Palestinei cu scopul conducerii evreilor înapoi în Palestina și creării unei legături de durată între țară și Anglia. Charles Warren, unul dintre renumiții activiști ai Fondului pentru Explorarea Palestinei, în fața falimentului otoman propunea ca „Țara Sfântă” să fie plasată sub supravegherea unei companii – croită după tiparul Companiei Britanice a Indiilor de Est – pentru 20 de ani. Compania avea să-i stabilească pe evrei în țară, pas cu pas, așa încât Palestina să devină într-un final sub controlul și proprietatea lor. Anumite întrebări se ridicau în legătură cu ce s-ar fi întâmplat cu arabii din Palestina. Warren a spus: „Întreb și eu la rândul meu: cine sunt arabii?”

Conder, directorul Studiului Palestinei Vestice, avea niște idei în legătură cu ce se putea face cu locuitorii țării. În viziunea sa, nimeni nu era mai potrivit să se ocupe de renașterea Palestinei și să instruiască populația prezentă în domeniul agriculturii decât proprietarii săi de drept, evreii, care erau energici, destoinici și abili de la natură. Țăranii nativi erau „teribil de ignoranți, fanatici și mai presus de orice, niște mincinoși inveterați” dar aveau și calități „care, dacă erau dezvoltate, îi puteau face utili...” – utili pentru „proprietarii” țării.

Odată dezbrăcată de veșmintele chiliastice, doctrina dreptului inalienabil al evreilor în Palestina, întoarcerea lor și rolul pe care Marea Britanie l-a dobândit, a devenit o banalitate în literatura britanică despre Palestina. Era o componentă esențială a înțelegerii britanice a Palestinei. Tot mai mult, imaginea convertirii evreilor la creștinism se pierduse. La izbucnirea primului război mondial, doctrina era încă în putere. Fascinația conceptului în forma sa secularizată se combina cu argumentele politice ale războiului și cu strategia imperială ce a dat naștere Declarației Balfour în 1917. Când Balfour și-a exprimat convingerea în 1919 că Zionismul era „mult mai important decât dorințele și pagubele suferite de 700.000 de arabi care locuiesc acum pe vechiul pământ al Palestinei” dădea glas celor mai intime gânduri ale majorității populației britanice. Scopul „întoarcerii evreilor” a fost echivalat, imperceptibil, cu scopul Zionismului; în contextul politicii imperialiste, cei care susțineau „întoarcerea evreilor” s-au identificat cu Zioniștii.

Proiecte de colonizare

Un  număr de sugestii și planuri pentru o colonizare a „Țării Sfinte” au fost menționate în legătură cu eforturile și aspirațiile politico-religioase privind Palestina în secolul 19. Chemarea pentru colonizarea europeană a devenit cu atât mai puternică mai ales după mijlocul anilor 1860. A fost consolidată sub forma unor proiecte mai mult sau mai puțin realiste. „Nevoia” de colonizare pentru „progresul țării” a devenit un element fundamental al înțelegerii europene privind Palestina.

„Oricine este într-o oarecare măsură familiar cu chestiunile acestea și care își pune problema cum poate fi ajutată această țară, ajunge repede la concluzia că numai prin cultura adusă de lumea creștină se va întâmpla acest lucru și că o imigrare substanțială de pe pământurile creștine, civilizate, este necesară pentru a pregăti drumul pentru condiții noi și mai bune.” În felul acesta formula Shick chestiunea în 1881 (Schick, "Studien über Colonisirung," p. 37). După cum se poate observa, locuitorii arabi ai țării nu erau deloc luați în considerare.

„Este dezirabil”, le explica Heilige Land cititorilor săi, „ca mulți coloniști străini să se instaleze acolo. Renumita fertilitate a oazei din Ierihon, câmpiile Șaron și Esdrelon și multe alte zone din Palestina, odată ajunse sub mâinile destoinicilor și inteligenților coloniști...vor ajunge să bucure din nou ochiul și inima pelerinului și vor răsplăti coloniștii pentru munca lor.”

În 1866, Henry Dunant, fondatorul Crucii Roșii, cerea întemeierea unei Societăți Internaționale pentru Refacerea Orientului. Scopul său principal ar fi fost colonizarea în masă a Palestinei sub protectoratul lui Napoleon al III-lea. Acțiunea ar fi avut un caracter internațional și ar fi dus la neutralizarea Palestinei. Ca parte a proiectului, o atenție specială s-ar fi acordat stabilirii evreilor în Palestina, sarcină pe care și-ar fi putut-o asuma magnații financiari evrei ai Europei. Poate că ulterior împăratul francez s-ar fi putut gândi dacă să preia suveranitatea supremă asupra unui „mic stat evreiesc” în Palestina, care, deși sub protecție europeană, ar fi fost dependent de Franța. Evreii ar fi putut să continue misiunea civilizatoare a Franței și a Angliei din Asia. Cel mai important rezultat al colonizării europene a Palestinei, susținea acesta, ar fi fost eliberarea „Țării Sfinte” de jugul turcesc, încheierea pașnică a cârmuirii islamice („Der Ackerbau in Palästina” HL XVI (1872), pp. 117ff).

Un proiect colonizator catolic, adus la viață în 1876 în Franța de arhitectul și scriitorul Pierotti, care primise binecuvântarea Papei Pius al IX-lea, a eșuat și el. Scopul proiectului era stabilirea de colonii catolice în „Țara Sfântă” și promovarea pelerinajului catolic.

Cu puțin timp înainte de întemeierea primei colonii templiere lângă Haifa, geograful vienez Kuhlmann, care își petrecuse doi ani explorând Orientul Mijlociu, a insistat asupra colonizării teutone a Palestinei, în baza unei misiuni teutone rasiste, șoviniste, care privea întregul Orient Mijlociu ca pe terenul său de joacă. Pe de o parte, Kuhlmann descria cititorilor săi o Palestină în mare măsură nepopulată, iar pe de altă parte avertiza că imigranții nu se puteau stabili de capul lor unul câte unul, ci trebuiau instalați „întotdeauna în grupuri mari de cel puțin 1000 de oameni capabili să mânuiască armele”, ca să poată înfrunta populația musulmană.

În literatura Zionistă, mai ales un proiect de colonizare al lui Oliphant, un diplomat scoțian, activist politic și mistic (creștin), este descris ca „proto-zionist”. În ajunul primului val de imigrare evreiască și cu sprijinul guvernului britanic, Oliphant plănuia stabilirea unei colonii evreiești în Balqa, pe malul celălalt al Iordanului; însă, inițiativa sa intra în conflict cu Constantinopolul.

Nu e adevărat că, propunând asemenea planuri, entuziaștii colonizării nu percepeau problema existenței unei populații native. În timp ce Kuhlmann sugera o soluție militară, Oliphant vroia ca populația din Transiordania care nu renunța la stilul de viață nomad să fie pusă în rezervații, ca indienii din America de Nord. Cât despre agricultorii sedentari, aceștia ar fi constituit o forță de muncă valoroasă care ar fi putut fi folosită de imigranții capitaliști.

Și Conder credea că populația nativă putea fi folosită. În 1872, colegul său de la Fondul pentru Explorarea Palestinei scria direct: „Nu pot spune decât că ar fi minunat dacă guvernul otoman ar putea să-și învingă aversiunea față de vânzarea pământului către străini. Cu drepturile garantate, o mare porțiune a acestui pământ [Palestina] ar găsi o piață favorabilă și apoi țăranii fie ar fi expulzați, fie vor fi transformați în membri folositori ai societății, în timp ce câștigul guvernului turc ar fi considerabil.”

În general, însă, potențialii coloniști nu erau prea preocupați de populația indigenă. Fie apelau la platitudinile de tipul „Palestinei nepopulate” sau pur și simplu ofereau soluții gata confecționate, rudimentare. Așa încât, exista o continuitate în gândire, începând cu viziunile propagandiștilor individuali care promovau „întoarcerea evreilor” în anii 1840, până la entuziaștii colonizării cu variatele derivații în ultima treime a secolului al 19-lea și până la concepțiile Zioniste ale secolului 20. În 1845, Mitford, un adept al „întoarcerii” evreilor, a avut ideea că s-ar putea face loc în Palestina pentru imigranții evrei dacă populația musulmană ar fi relocată în Asia Minor. Iar în 1918, Ballod încă credea că „Ultima noastră problemă sunt felahii (țăranii) arabi. Ei vor părăsi bucuroși Palestina dacă li se vor oferi condiții mai bune în altă parte, de exemplu, în Siria modernă sau în Babilonia...”

Dar dintre multiplele proiecte și inițiative colonizatoare, doar două au avut succes: colonizarea întreprinsă de templieri începând cu 1868 și cea a imigranților evrei începând cu 1882. Templierii, o sectă pietistă din Württemberg, își stabiliseră ca țel „adunarea poporului lui Dumnezeu” în Ierusalim. Aceștia și-au declarat principiile de bază într-o proclamație din 1861: „Mintea națiunii germane ar trebui să fie direcționată spre construirea Templului în Ierusalim și ocuparea Palestinei...trebuie să facem eforturi pentru a crea o autoritate germană centrală care să urmărească acest țel.” Ei credeau că „poporul lui Dumnezeu”, (ei, cu alte cuvinte) avea un drept inviolabil de a ocupa „Țara Sfântă”. Modalitatea prin care își puteau atinge scopul era emigrarea în Palestina. După dificultățile inițiale, „poporul lui Dumnezeu” șvab a întemeiat patru colonii între 1868 și 1873 și încă trei au fost adăugate între 1902-1907. Masele de oameni care trebuiau să transforme „Țara Sfântă” întârziau să apară însă. Numărul templierilor stabiliți în Palestina nu a depășit niciodată 2.000 de suflete.

Însa guvernul imperial german nu a ridicat niciodată activitățile de colonizare la rang la politică. Din acest motiv, a manifestat precauție față de coloniștii germani. Se pare că templierii, certându-se mereu cu autoritățile locale și mergând până la evaziune fiscală, erau un element extrem de distrugător pentru relațiile germano-otomane. În mod firesc, Înalta Poartă avea îndoieli fundamentale. În ciuda legii din 1867, care încuviința dreptul străinilor de a achiziționa pământ în Imperiul Otoman, Poarta Otomană s-a opus multă vreme acordării titlurilor de proprietate templierilor, temându-se că aceștia se vor face independenți de autoritățile naționale – așa cum raporta reprezentantul german al biroului de externe din Constantinopol. Pentru Germania era mai importantă promovarea protestantismului german și a instituțiilor catolice și crearea unei clientele „germano-evreiești”. Acest ultim factor a jucat un rol esențial, mai ales după anii 1870. Cât despre „protejarea” evreilor, Anglia începuse să aibă un rival serios în Imperiul German. Așa că, rolul istoric al templierilor s-a redus la a le demonstra competitorilor și moștenitorilor lor, coloniștii evrei, că o colonizare europeană a Palestinei chiar putea să aibă succes. Coloniștii evrei au încercat să învețe din experiența templierilor.

În pragul primului val de imigrare evreiască (prima aliya), doar 24.000 de evrei locuiau în Palestina. Marea lor majoritate locuiau în „orașele sfinte”: Ierusalim, Safad, Tiberias și Hebron (deși Hebronul avea o comunitate mică de evrei). În paralel cu proiectele creștine de colonizare, existau și inițiative evreiești de acest tip. De exemplu, în 1860, un anume dr. Lorje a fondat o „Uniune Colonizatoare pentru Palestina” în Frankfurt pe Oder, lucru bine-primit de consulul austriac din Ierusalim. Scopul său imediat era acela de a întemeia „o mare colonie agrară evreiască în Palestina”, iar cel pe termen lung era „restaurarea statului evreiesc”. Filantropiști precum Sir Moses Montefiore sau organizații precum Alliance Israelite Universelle au susținut îmbunătățirea condițiilor de trai ale coreligionarilor lor din „Eretz Israel”, mai ales prin crearea de stimulente pentru activități industriale și agricole. Aceste lucruri au dus la primele încercări majore ale evreilor de a coloniza noul pământ achiziționat în Palestina. Alliance Israelite Universelle a întemeiat o școală pentru economie agricolă în Jaffa (Mikveh Israel) în 1870 și în 1878, evreii din Ierusalim au fondat prima colonie agrară – Petach Tikva; avea să fie abandonată în 1881.

Toate acestea au fost acțiuni precursoare și numai după 1882 a început colonizarea evreiască propriu-zisă, o colonizare care avea să schimbe fața Palestinei.

Zionism și imperialism: origini istorice

de Abdul-Wahab Kayyali

Zionismul ca principiu politic modern a apărut ca reacție la trei provocări și probleme cu care se confrunta Europa în secolul al IX-lea, perioadă de înflorire a imperialismului vestic. Prima dintre ele era dezvoltarea și expansiunea imperialismului european care reclama căutarea unor noi surse de materii prime și piețe de desfacere a mărfurilor, pe lângă asigurarea liniilor de comunicare comercială și militară. Importanța pământurilor arabe ca deschidere spre Africa și pod spre Asia a fost evidențiată de campania lui Napoleon (1797-1799). Însă, „pericolul” unui stat independent cuprinzând Egiptul și alte părți ale lumii arabe începuse să devină tot mai clar. Așa încât se născuse nevoia înăbușirii oricărui stat independent în formare care amenința imperialismul, răspândirea sentimentului naționalist arab devenind cu atât mai persistentă cu cât Imperiul Otoman se îndrepta spre dezintegrare.

În al doilea rând: eșecul liberalismului european și al ideilor de egalitate și democrație care să-i încorporeze și să-i asimileze pe evrei se combinase cu criza capitalistă din Europa de est care urmase după adoptarea industrializării și dusese la dispariția profesiilor multor evrei care nu reușiseră să se adapteze la transformarea sistemului economic feudal. Este important de notat că această separare a evreilor de mediile lor a încurajat o „neasemănare” evreiască, un excepționalism care, în trecut, a fost un factor ce a contribuit la fenomenul anti-evreismului.

În al treilea rând: răspândirea naționalismului agresiv și șovin în Europa a accentuat calitățile rasiale și fundamentul rasial al națiunii și al statului-națiune precum și superioritatea rasială și nevoia de expansiune, Lebensraum, direcționată către coloniile și posesiunile de peste hotare. Superioritatea, exploatarea și dominarea erau încurajate ca făcând parte din misiunea civilizatoare, sub noțiunea de „povara omului alb” (de a-i civiliza pe ceilalți). Aceste idei și principii au avut un rol crucial în formularea ideologică a Zionismului și i-au ghidat pe fondatorii acestuia.

Aceste provocări erau cunoscute sub titulatura de „problema estică” sau „problema siriană” sau „problema evreiască”. Vom vedea că prima problemă a fost cea care le-a impulsionat pe figurile imperialiste majore să propună ideea creării unui stat satelit evreiesc colonialist în Palestina, în primul rând pentru a bloca dezvoltarea unității și independenței în acea regiune importantă a lumii și pentru a servi interesele sponsorilor imperialiști și ale protectorilor acelui stat satelit.

Ascensiunea intereselor imperialiste în Palestina

Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, interesul puterilor vestice în zona arabă s-a intensificat pe măsură ce îmbătrânitul Imperiu Otoman depindea tot mai mult de puterile europene, care obțineau privilegii, își stabileau poziții și sfere de influență chiar acolo în Imperiu. Aceste puteri au căutat să stabilească legături directe cu diferitele populații și secte religioase din zonă. Prin urmare, Franța urma să devină protectoarea comunităților catolice din Siria, Liban și Palestina, în vreme ce creștinii ortodocși urmau să se afle sub protecție rusă.

În timpul campaniei sale din Palestina (1799), Napoleon, motivat de nevoile sale războinice și apoi de ambițiile de a atrage loialitatea evreilor din întreaga lume, a venit cu ideea reconstruirii templului din Ierusalim și cu „reîntoarcerea” evreilor în Palestina în scopuri politice. Campania avea să stârnească interesul britanic în Palestina deoarece punea în pericol ruta britanică cea mai scurtă spre India. Când Muhammad Ali al Egiptului a demarat ambițiosul său plan de a moderniza Egiptul și de a întemeia un puternic stat independent care să cuprindă Egiptul, Marea Sirie și Peninsula Arabă în primele decenii ale secolului al IX-lea, guvernul britanic a adoptat calea unei intervenții militare directe pentru a împinge armatele Pașei Ibrahim (fiul lui Muhammad Ali) înapoi în Egipt.

Înaintarea lui Muhammad Ali în Siria a deschis problema siriană. Noi politici britanice au fost formulate în consecință. Una din cheile noii abordări era Palestina, evreii reprezentând o parte importantă a vârfului de lance. În 1838, britanicii au decis să instaleze un agent consular britanic în Ierusalim și în anul următor au deschis primul consulat european în acel oraș. În anii 1840 și 1850, guvernul britanic, ce nu avea niște protejați ai săi, a stabilit o legătură cu evreii din Palestina (care erau vreo 9700 cu totul), cu druizii din Liban și cu noile biserici protestante.

De la bun început, prezența britanică în Palestina a fost asociată cu promovarea intereselor evreiești. „Această chestiune a protecției britanice a evreilor a devenit și s-a păstrat, vreme de mulți ani, preocuparea principală a consulatului britanic din Ierusalim.” (Albert Hyamson, The British Consulate in Jerusalem in Relation to the Jews of Palestine, 1838- 1914 (London, 1939-1941), Part I, p. Xxxiv)

Formularea și încadrarea politicii imperiale britanice în zonă a fost trasată secretarul de externe, Viscount Palmerston. Într-o scrisoare adresată ambasadorului britanic din Constantinopol în care explica de ce sultanul otoman ar trebui să încurajeze imigrația evreiască în Palestina, scria: „...dacă poporul evreu s-ar întoarce în Palestina cu aprobarea, protecția și invitația sultanului, ar reprezenta o piedică în calea oricăror planuri diabolice ale lui Muhammad Ali sau ale succesorului său.”

Este uimitor că Palmerston a folosit termenul „popor evreu” referindu-se la unitatea rasial-religioasă, neexistând alte legături între evrei într-o vreme în care mișcarea evreiască Haskalah, adesea numită și iluminismul evreiesc, ce promova integrarea evreilor în societate și adoptarea valorilor moderne, câștiga tot mai mult teren. De asemenea, este de remarcat că Palmerston folosește cuvântul „întoarcere” de parcă istoria ar fi încremenit vreme de 2000 de ani și adoptă reminiscențele religioase pe post de act doveditor al unui drept, cu o totală desconsiderare a dorinței locuitorilor pământului.

Toate acestea au precedat convertirea părintelui Zionismului la Zionism și nașterea oficială a mișcării, cu mai bine de jumătate de secol. Nici ideea lui Palmerston nu a reprezentat vreo noutate pe scena politicii imperialiste britanice. Această idee a ridicării unei bariere umane, a unui stat colonist evreiesc de tip settler în Palestina pentru a sluji interesele imperiale sub pretextul unei varietăți de pretenții morale, a fost împărtășită de un număr de prim miniștri, oameni de stat, lideri militari imperialiști britanici proeminenți. Printre aceștia se numărau Shaftesbury, colonelul Gawler, Disraeli, Rhodes, colonelul C. H. Churchill, Lawrence Oliphant, Joseph Chamberlain, generalul Smuts, A. J. Balfour și Winston Churchill.

Mulți dintre acești patroni ai Zionismului nu erau filosemiți, cum se presupune uneori. Poziția pro-Zionistă a lui Balfour a fost determinată de argumentul susținut de Herzl în fața unei comisii regale britanice asupra emigrării evreilor în Marea Britanie (1902), care spunea că direcționarea evreilor în Palestina ar reprezenta soluția la problema britanică.

Planul imperialist britanic nu a încolțit imediat și a trebuit să aștepte ploile intereselor imperialiste mai ample în regiune; acestea au însoțit vânturile deschiderii Canalului de Suez în 1869 și ale ocupației britanice a Ciprului și a Egiptului în 1870 și 1880, plus furtunile a două trenduri ce se dezvoltau simultan în Europa. Primul a fost răspândirea antisemitismului în Europa de est și apoi în cea de vest.

Comunitățile evreiești vestice au început să joace un rol din ce în ce mai important în Țara Sfântă. Primele organizații care promovau programul de colonizare au fost britanice: ”The British and Foreign Society for promoting the Restoration of the Jewish Nation to Palestine”, ”The Association for Promoting Jewish Settlements in Palestine” și ”The Society for the Promotion of Jewish Agricultural Labour in the Holy Land.” Ziarul Jewish Chronicle a fost întemeiat în vremea aceea și a devenit „un important vehicul de popularizare a colonizării Palestinei în cercurile evreiești”.

Diverși scriitori britanici au scris pamflete sau alte lucrări promovând ideea coloniilor evreiești în Palestina. „Melodiile ebraice” ale lui Byron, „Daniel Deronda” a lui George Eliot sau „Tancred” a lui Benjamin Disraeli aduceau o notă romantică și stimulau acceptarea publică a unei „întoarceri” evreiești în Palestina. Aceste atitudini și eforturi vestice au furnizat contextul necesar pentru apariția Zionismului.

Al doilea trend european care a împins în față ideea Zionistă a fost reprezentat de pogromurile antisemitice din Rusia anilor 1881-1882. Acestea au produs un exod în masă al evreilor în Europa de est și vest și au pus capăt mișcării asimilaționiste Haskalah. În locul acesteia a apărut o mișcare nouă, „Hibbath Zion” (dragostea de Zion), care a fost inspirată de pamfletul lui Leo Pinsker „Autoemanciparea”, un eseu în care îi critica aspru pe evrei pentru că au așteptat, pasivi, „epoca armoniei universale”. El le cerea să adopte o metodă nouă, „mai exhaustivă decât paliativele la care a apelat nefericitul nostru popor în ultimii 2000 de ani”. Pinsker propunea un nou exod, într-un timp și un spațiu ce făcea parte din identitatea lor.

„Poporul evreu nu are o patrie a sa, deși are multe patrii-mamă; nu are un punct central, nu are un guvern al său, nici reprezentare oficială. Evreii sunt peste tot, dar niciunde acasă. Națiunile nu au avut niciodată de a face cu o națiune evreiască ci doar cu simpli evrei...Evreii par să fi uitat cu totul de fostul lor cămin. Adesea, pentru a-și mulțumi protectorii, ei renunță în întregime la individualitatea lor tradițională...Trebuie să demonstrăm că nenorocirile de care au parte evreii se datorează, mai presus de orice, lipsei lor de dorință pentru independență națională; iar această dorință trebuie deșteptată și menținută în timp dacă nu doresc să aibă mereu parte de o existență condamnabilă – într-un cuvânt, trebuie să demonstrăm că evreii trebuie să devină o națiune...”

Primii coloniști evrei au aparținut unei organizații a studenților ruso-evrei, formată cu scopul precis al colonizării, numită Bilu. Însă, în ciuda înmulțirii organizațiilor evreiești orientate spre colonizare, nu își făcuse apariția niciun lider central. Fluxul emigranților evrei în Europa de vest a adus cu el antisemitismul dar și interesul evreilor proeminenți din vest față de soarta evreilor din estul Europei. Celebra, ultra-bogata familie Rostchild, a asigurat baza financiară pentru a minimaliza emigrarea evreiască în Europa de vest, direcționând-o către Palestina, pentru a evita consecințele antisemitismului dar și pentru a alinia evreimea la interesele imperialiste expansive în Orientul Mijlociu în era post-Suez. Un tânăr jurnalist vienez, Theodor Herzl, avea să devină conducătorul politic și organizațional al noii mișcări.

Ce l-a scos pe Herzl din indiferența față de evreicitatea sa și l-a condus spre Zionismul activ a fost afacerea Dreyfus (1894). În 1896 a publicat cartea sa Der Judenstaat (Statul evreiesc) care a stârnit interesul activiștilor evrei din diverse părți ale lumii vestice. Cartea se concentra asupra situației evreilor și susținea că numai prin obținerea statalității pe un pământ al evreilor, „problema evreiască putea fi rezolvată”. În anul următor, Herzl reușea să convoace prima Conferință Zionistă la Basel (august 1897) și să aducă la viață Organizația Zionistă Mondială. Herzl a fost ales președintele noii mișcări și a articulat cu grijă programul acesteia declarând că scopul Zionismului era „un cămin în Palestina, recunoscut public și asigurat din punct de vedere legal”, ce urma să fie atins prin organizare, colonizare și negociere sub umbrela puterilor imperialiste.

Relația dintre puterile europene și statul Zionist colonialist propus a fost concepută pe fundamentul imperialist-colonialist. Cu toate acestea, colonialismul Zionist a avut „nuanțele” proprii, care l-au făcut și mai aberant. Prima dintre aceste nuanțe a fost aceea că în timp ce coloniștii europeni erau o extensie a unui stat și a unei identități naționale deja stabilite, coloniștii evrei au căutat să născocească, să falsifice o națiune sau o identitate națională, prin însăși actul de colonizare.

Spre deosebire de alte mișcări naționaliste, aceasta era bazată pe religie, din moment ce evreii nu vorbeau o singură limbă comună și nici nu aveau norme sociale și experiențe istorice continue comune. Ca să pară mai viabil pentru mintea europeană, Zionismul a pretins unitatea rasială a evreilor, adăugând astfel pseudo-știința conceptului anacronic de construire a unui stat-națiune religios. O altă caracteristică a fost că Zionismul, străduindu-se să-și asigure patronajul entuziast al celor mai potente și mai interesate puteri vestice, s-a bazat până în cele mai mici detalii pe consensul puterilor vestice și imperialiste. A căutat și și-a asigurat ajutorul competiției inter-imperialiste, în contrast cu alte state colonialiste de tip settler. Ultima dintre aceste nuanțe este de natură ideologică, mai precis, Zionismul a căutat să expulzeze nativii ca strategie de bază și a propus un stat național evreiesc „pur” și nu un stat de tip settler în care minoritatea exploatează majoritatea.

Orice examinare profundă a scrierilor și liniilor directive ale teoriei și acțiunii Zioniste dezvăluie impactul predominant și dinamic al concepției imperialiste și al modului de operare colonialist, precum și puternica influență rasistă a Europei secolului al XIX-lea.

Strategie de bază: umbrela imperialistă

Programul Basel, formulat în cadrul primului Congres Zionist, determina că „scopul Zionismului este crearea unui cămin național pentru poporul evreiesc în Palestina, garantat de legea publică.” Citind jurnalele lui Herzl și examinând acțiunile Zioniste subsecvente, înțelegem că termenul lege publică se referă la patronajul puterilor imperialiste. Acest patronaj era necesar din mai multe motive. Herzl a încercat să obțină o concesiune colonială cu sprijin imperial public și explicit care să-i ofere credibilitate în rândul evreilor și pentru a se asigura că protecția proiectului său îl va face viabil. Herzl preconiza că puterile europene vor susține Zionismul pentru unul din trei motive principale: interes imperialist propriu, pentru a se debarasa de evrei și astfel de antisemitism (în cazul Europei de vest evitarea influxului de emigranți evrei din Europa de est) și folosirea influenței evreiești pentru combaterea mișcărilor revoluționare.

Herzl a apelat mai întâi la Kaiserul german, spunând că acesta este „un om care mi-ar înțelege planul.” Asta era nu doar din cauza influenței germane din rândul Zioniștilor, ci pentru că Germania era hotărâtă să-i croiască drum politicii sale de colonizare „Drang nach osten” (Pătrunderea spre est).

Într-o scrisoare adresată Kaiserului, Herzl explica țelurile Zioniste și felul în care acestea ar putea fi de folos politicii orientale a Germaniei, că evreii erau singurii coloniști europeni dispuși și doritori să se stabilească în Palestina întrucât pământul era sărac și că Palestina trebuie să fie colonizată deoarece ocupă o poziție strategică. Europa, adăuga el, „mai degrabă ar permite stabilirea evreilor acolo, poate nu atât datorită dreptului istoric garantat de cea mai sfântă carte a omenirii, cât din cauza înclinației majorității țărilor de a se debarasa de evrei.”

Ultimul argument a ajuns la urechile domnului de Plehwe, antisemitul ministru rus al internelor (1903), care a susținut ideea Zionistă. Însă, era inevitabil ca Londra și nu altă capitală să devină centrul gravitațional. Marea Britanie era principala putere imperialistă interesată de viitorul Palestinei deoarece deținea proprietăți în țările vecine și era ruta cea mai scurtă către India. La Londra, Herzl l-a abordat pe secretarul colonial Joseph Chamberlain, prin intermediul lordului Rothschild. Acestuia i-a explicat că patronând inițiativa Zionistă, Imperiul Britanic nu doar că „s-ar mări cu o colonie bogată”, dar 10 milioane de evrei „ar purta Anglia în inimile lor. Ar obține 10 milioane de agenți loiali care ar contribui la măreția și influența sa. La un singur semn, toți se vor pune în serviciul mărinimoasei națiuni...”

Tactici de bază

Zionismul a încercat să se autorealizeze prin mobilizarea evreilor, negocieri cu puterile imperialiste și colonizare. Principala forță mobilizatoare care a acționat în favoarea Zionismului a fost antisemitismul, care, așa cum am văzut, a atras politicieni ne-evrei de partea Zioniștilor. Herzl se referea la acest aspect în următorii termeni: „Nu va fi nevoie de niciun mare efort pentru a stimula mișcarea de emigrare. Antisemiții au deja grijă de asta pentru noi.”

O altă cale de mobilizare a opiniei evreiești a fost apelarea la complexele evreiești prin anumite noțiuni evreiești, mai ales prin cea de „popor ales”. În climatul rasist al Europei secolului al XIX-lea, această noțiune a fost transformată așa încât să sune precum cea a „poverii omului alb” și a fost legată de conceptul „pământului promis” și de promisiunea „reîntoarcerii”, în ciuda faptului că liderii Zioniști erau fie nereligioși, fie agnostici. Moses Hess afirma că „fiecare evreu are constituția unui Mesia, fiecare evreică are construcția unei Mater Dolorosa.” Ahad Ha'am declara că „simțim că suntem aristocrația istoriei”. Herzl declara că „rasa noastră este mai eficientă în orice decât majoritatea oamenilor de pe pământ”. În 1957, Ben Gurion exprima aceeași noțiune: „Cred în superioritatea noastră morală și intelectuală care servește ca model pentru renașterea rasei umane.”

A doua metodă, cea a negocierii cu imperialiștii, implica accentuarea intereselor comune împotriva concurenței ca bază a parteneriatului și folosirea înșelătoriei și a corupției. În timpul negocierilor cu Chamberlain asupra colonizării evreiești a Ciprului, Herzl spunea: „Odată stabilită Compania Estică Evreiască, beneficiind de un capital de 5 milioane de lire sterline, pentru a coloniza Sinaiul și El-Arish, ciprioții vor începe să vrea și ei acea ploaie de aur deasupra insulei lor. Musulmanii vor pleca, grecii își vor vinde cu bucurie terenurile la un preț bun și vor migra spre Atena sau Creta.”

Procesul de colonizare a dezvăluit o caracteristică și mai elocventă a naturii Zionismului. Denumirile și scopurile instrumentelor timpurii de colonizare sunau în felul următor: „Trustul Colonial Evreiesc”, „Comisia de colonizare”, „Compania de dezvoltare a terenurilor din Palestina”. Din start, Zioniștii au căutat să cumpere pământuri în locații strategice, să evacueze țăranii arabi și să boicoteze forța de muncă arabă, toate acestea fiind cerințe legate de esența Zionismului, de crearea unei națiuni evreiești pe pământ evreiesc „pur”, la fel de evreiesc pe cât de englezească era Anglia, pentru a folosi celebra expresie Zionistă.

Cum rămânea cu soarta nativilor? „Vom încerca să încurajăm populația săracă să plece în afara granițelor furnizându-i locuri de muncă în țările de tranzit în timp ce vom refuza să o angajăm în țara noastră. Atât procesul de expropriere cât și cel de înlăturare a populației sărace trebuie făcut discret și cu precauție”, scria Herzl în jurnalele sale.

Dar, înainte de a-i încuraja să plece, Herzl avea în plan niște joburi pentru populația locală: „Dacă ne mutăm într-o regiune în care există animale sălbatice cu care evreii nu sunt obișnuiți – șerpi mari, etc...vom folosi nativii, înainte de a le oferi locuri de muncă în țările de tranzit, pentru exterminarea animalelor”.

Când a descoperit mai târziu că era nevoie de operațiuni ample de desecare în coloniile Zioniste a decis să folosească arabii, întrucât muncitorii fuseseră loviți de o febră și nu dorea să-i expună pe Zioniști la asemenea pericole.

E edificator să cităm aici câteva paragrafe din instructivul studiu al lui Jay Gonen (profesor israelian) în legătură cu „problema arabă” din noua sa carte: „Încă de la începutul proiectului lor, zioniștii au demonstrat că nu îi înțeleg pe arabi, nu aveau niciun fel de viziune și mai târziu au adoptat o viziune distorsionată.” Aceștia se refereau la arabi în termeni rasiști, peiorativi și erau convinși că „arabii nu înțeleg decât limbajul forței, o prejudecată care a persistat vreme de mulți ani și a devenit în mod special mai pronunțată după holocaust.” Mai mult, israelienii sunt convinși că „forța fizică este singura realitate politică tangibilă care are efect și importanță în afacerile națiunilor...viziunea politică actuală a Israelului este conceptualizată în mare parte în termeni de tancuri, avioane.” (Jay Gonen, Psychohistory of Zionism (New York: Mason Charter, 1975)

Retorica absurdă a Goldei Meier din 15 iunie 1969 când întreba emfatic „cine sunt palestinieni? Nu există așa ceva” nu este un lucru ciudat în contextul Zionismului. Însă, ar fi greșit și periculos să credem că aceste atitudini Zioniste față de arabii palestinieni sunt separate de contextul mai larg al atitudinilor imperialiste și Zioniste vizavi de unitatea arabă și de viitorul arab ca întreg. Cu mai multe ocazii, Herzl a încercat să prezinte Zionismul ca punctul de întâlnire politică între creștinism și iudaism în poziția lor comună față de islam și de „barbarismul” Orientului. Citindu-i scrierile ne dăm seama că și pentru el și pentru ceilalți imperialiști, termenul islam era o referință la arabi, nu și la alte popoare islamice. Acest lucru a devenit mai evident când Zioniștii s-au aliat cu revoluția otomană din 1908 „în lupta lor comună împotriva mișcării naționale arabe incipiente și a independenței arabe”. În 1919, într-o întâlnire secretă între Weizmann și un număr de înalți oficiali britanici, problema s-a discutat foarte deschis. Ormsby-Gore, cel care a devenit secretarul colonial și astfel conducătorul efectiv al Palestinei, a acceptat argumentele lui Weizmann. Era în favoarea încurajării non-musulmanilor, a europenilor și a evreilor de a dezvolta și stabiliza Orientul Apropiat în vederea faptului că pentru ei islamul reprezenta principalul pericol. Din moment ce Organizația Zionistă furniza elementul uman necesar pentru a echipa avanpostul palestinian în lupta Europei împotriva islamului, „este în interesul Angliei de a sprijini Organizația Zionistă și orice altă organizație care ar putea coopera cu ei în vederea dezvoltării practice a colonizării evreiești a Palestinei.”

Ideea balcanizării a fost extinsă în acordul Sykes-Picot (1916) și implementată în divizarea postbelică a pământurilor arabe. Zionismul, însă, a continuat să lucreze pentru a crea state sectare mai mici, în colaborare de data aceasta cu imperialiștii francezi. În anii 30, a avut loc o apropiere între Zioniști și liderii maroniți pro-francezi din Liban. În 1941, pe măsură ce Zioniștii forțau declararea statului evreiesc, un asociat de-al lui Ben Gurion declara: „Ar trebui să le spunem popoarelor arabe: în noi, evreii, voi vedeți un obstacol în calea voastră spre independență și unificare. Nu o negăm.” Atacul asupra Egiptului în 1956 după naționalizarea intereselor vestice în Canalul de Suez și asaltul asupra naționalismului arab în 1967 au reprezentat împlinirea relației dintre interesele locale Zioniste și puterile vestice, împlinire care a fost preconizată în momentul nașterii Zionismului.