Palestina: spre o nouă eră!

 

de Hatem Bazian

Situația actuală din Palestina nu poate continua pentru palestinieni în felul acesta, dinamicile interne semnalizând o criză viitoare inevitabilă. În primul rând, haideți să ne lipsim de noțiuni sau comentarii de tipul „proces de pace” din moment ce nu a existat niciunul din 2000 încoace, dacă nu chiar de mai multă vreme. Ceea ce se petrece acum este o mascaradă care a favorizat sprijinul internațional pentru ocupație prin negocieri nesfârșite și care n-au dus nicăieri. În acest context, am avut guverne israeliene succesive care au continuat să întrețină o conducere globală care a părut mai dornică să acumuleze mile de călătorie către și dinspre regiune decât rezultate concrete și verificabile care să pună capăt ocupației.

A venit timpul pentru o eră politică nouă care să re-centreze Palestina și speranțele, dorințele și aspirațiile palestinienilor de libertate, demnitate și preocupare pentru viitor. Palestinienii speră la o nouă eră care să pună capăt sistemelor multiple și stratificate ale ocupației, ca punct de plecare, și apoi, să se îmbarce pe o traiectorie a libertății care să se manifeste în viața de zi cu zi a oamenilor. Însă, punctul de plecare trebuie să țină cont de situația actuală și de actorii internaționali care reprezintă un obstacol la fel de mare ca însăși ocupația israeliană.

Cvartetul – SUA, Rusia, Uniunea Europeană și Națiunile Unite – gașca internațională a celor patru care și-au asumat rolul de custode al negocierilor palestiniano-israeliene a demonstrat prin vorbe și fapte că funcția sa primară este aceea de a „apăra” Israelul de legea internațională și de comunitatea globală. Cvartetul nu poate arăta nici măcar o singură realizare sau un cât de mic progres în mai mult de 20 de ani de custodie a „procesului păcii” și nu a indicat că ar fi capabil să ia în serios ocupația și coloniile. Orice temelie a avut acest cvartet, întotdeauna a exercitat presiuni asupra poporului palestinian pentru a ceda în fața cerințelor ocupatorilor săi. Palestinienii au fost și sunt constrânși să se poarte adecvat și frumos, ca nu cumva să creeze disconfort celor peste 600.000 de coloniști israelieni, să nu distrugă drumurile de ocolire, să nu protesteze împotriva Zidului Apartheidului și, în mod categoric, să nu afecteze alegerile din capitalele importante în care diplomații sunt aleși cu grijă pentru rolurile lor zadarnice sau, adesea, pentru un ultim turneu înainte de pensionare.

Apoi, actuala conducere a Autorității Palestiniene și-a bătut joc de semnificația termenului a guverna. Dacă a guverna înseamnă cel puțin a adopta  niște tactici economice, politice și sociale pentru a ridica și îmbunătăți condițiile de trai ale oamenilor, atunci, eșecul Autorității Palestiniene este atât de evident că nici măcar nu se califică pentru o evaluare. Actuala conducere a Autorității Palestiniene este îndatorată cvartetului și răspunde în fața acestuia și operează pentru a proteja, extinde și promova interesele Israelului cu prețul suferinței palestinienilor ce trăiesc sub ocupație.

Gama de servicii executate pentru protejarea intereselor Israelului este atât de largă încât enumerarea acestora ar ocupa pagini întregi, dar ajunge să spunem că cel mai important rol al său a fost și este acela de a proteja ocupația. În mod constant, Autoritatea Palestiniană adaugă insulte la nedreptățile suferite de populația sa, arestând și vânând pe oricine îndrăznește să conteste ocupația și să organizeze acțiuni care să o destabilizeze. În plus, inclusiv pe plan internațional, Autoritatea Palestiniană a cedat presiunilor exercitate de cvartet și a sfârșit prin a-și retrage o plângere înaintată Curții Internaționale de Justiție legată de crimele israeliene de război din Gaza. Autoritatea Palestiniană se folosește de puterile și privilegiile sale pentru a împiedica și preveni mobilizarea în masă a palestinienilor în interiorul și din afara Palestinei ocupate, pentru a nu stânjeni Israelul și cvartetul și a-și pune în pericol sursele de finanțare.

O altă dimensiune dăunătoare este facilitarea și fuzionarea cu dominarea și controlul pieței palestiniene prin investiții comune care adâncesc ocupația propriu-zisă în timp ce creează o „colivie de aur” pentru cei câțiva care beneficiază de pe urma lor. O „colivie de aur” este tot o colivie indiferent cât e de frumoasă sau oricât ar fi de luxuriant peisajul care o înconjoară. Progresul și dezvoltarea economică sunt fără sens dacă sunt înrădăcinate în adâncirea ocupației. Da, beneficiile economice s-au materializat pentru câțiva și cadrul procesului Oslo a oferit toate capcanele unui stat, dar fără libertate, demnitate sau suveranitate pentru cei care trăiesc zilnic sub ocupație.

O altă consecință dezastruoasă a cadrului Oslo a fost distrugerea structurală a PLO (Organizația pentru Eliberarea Palestinei). Transformarea unui organ politic palestinian existent într-o forță de poliție și o unealtă eficientă pentru a proteja ocupația este o adevărată batjocură. Orice ați putea crede sau spune despre PLO ca organizație, trebuie să recunoașteți un fapt elementar – la apogeul său a furnizat o umbrelă internațională coezivă pentru palestinieni, lucru care lipsește în momentul de față. Procesul Oslo a dus la decapitarea corpului politic palestinian care a fost înlocuit de o marionetă a Israelului care se mișcă și acționează conform rolurilor atribuite de acesta.

În mod cert, nașterea unei noi ere în Palestina este împiedicată de condițiile curente din regiunea arabă, dar acestea nu sunt separate și constituie o continuare a crizei generale. Preocuparea Israelului pentru interese și alianțe mai ample este direcționată către fragmentarea lumii arabe pentru a duce la canalizarea greșită a puterilor economice, politice, militare și sociale din regiune. Strategiile Israelului sunt operabile de-a lungul lumii arabe prin mai mult de un actor regional dispus să facă o alianță în speranța unei percepții de moment a succesului împotriva unui stat perceput ca inamic.

În contextul aparentei fragmentări și al conflictelor din zonă, palestinienii au de jucat un rol esențial și este nevoie urgentă de o strategie care să înfrunte abordarea Israelului la niveluri regionale și globale. Ce este necesar în această nouă eră este un front palestinian unit, în interiorul și în afara Palestinei, pentru a contracara strategia de fragmentare continuă. În realitate, Israelul este cel care are cel mai mult de câștigat de pe urma fragmentării palestiniene. Este greu de dezvoltat o strategie de lungă durată dacă structura politică palestiniană nu este pusă la punct și procesul decizional este ostaticul cvartetului și cerințelor Israelului. A venit vremea pentru ca ansamblul politic palestinian să își anunțe intențiile de a dizolva actuala Autoritate Palestiniană și de a-i reconfigura instituțiile departe de rolul de furnizor pentru permanenta ocupație israeliană.

Eu și ceilalți palestinieni din diaspora cerem un parlament palestinian în exil, împuternicit, mobilizat general și constituit în mod democratic, lucru care ar trebui să fie prioritatea numărul unu dacă visul nostru este eliberarea Palestinei. Toți palestinienii trebuie să aibă un rol și un cuvânt de spus în proiectare și organizare pentru a construi noua eră și fiecare instituție trebuie să fie adusă în acest proiect, cu cât mai repede cu atât mai bine. Organizarea și caracterul acestuia pot fi revizuite, dar principiul întocmirii unui corp reprezentativ extins este un pas către materializarea libertății și dreptății pentru palestinieni.

http://www.dailysabah.com/columns/hatem-bazian/2016/10/20/palestine-toward-a-new-era

Intifada al-Aqsa: concluzia inevitabilă a procesului Oslo

La sfârșitul lunii septembrie 2000, exista un consens general că Israelul și palestinienii se aflau în pragul unei înțelegeri – dacă nu înainte de alegerile prezidențiale americane de pe 6 noiembrie, atunci cu siguranță până la retragerea finală a lui Bill Clinton de la Casa Albă pe 20 ianuarie. Israelul și palestinienii reluaseră rapid negocierile după eșecul summit-ului de la Camp David în iulie, și până în septembrie se întâlniseră atât în SUA cât și în Orientul Mijlociu. Relatările sugerând că discrepanțele se îngustau au fost consolidate de o cină găzduită de prim ministrul israelian Ehud Barak pe 25 septembrie la reședința sa privată în onoarea președintelui palestinian Yasser Arafat. Patru zile mai târziu, lumea a fost uluită când intruziunea provocatoare a lui Ariel Sharon în Haram al-Sharif a declanșat o rebeliune palestiniană care în primele sale cinci luni a făcut tot atâtea victime cât întâia Intifadă în primul său an.

La vremea respectivă, în ciuda semnelor tot mai accentuate ale unei neliniști populare, păreau să existe motive întemeiate pentru negarea posibilității unei revolte susținute, asemănătoare celei dintre anii 1987-1993. Cel mai important motiv era acela că un conflict prelungit nu era dorit de conducerea palestiniană, deoarece ar fi contestat și poate chiar ar fi distrus bazele cooperării israeliano-palestiniene stabilite la Oslo. În plus, forțele politice despre care se credea că ar avea cel mai mare interes în a ațâța o revoltă, stângiștii palestinieni și opozițiile islamiste, au fost neutralizate de PA după procesul Oslo, în primul rând printr-un proces de marginalizare politică și fragmentare care efectiv le-a făcut irelevante și, în al doilea rând, printr-o campanie de represiune a Israelului în colaborare cu CIA, care le-a paralizat la nivel organizațional și militar. Principala mișcare, Fatah, condusă de Arafat, ce jucase un rol central în prima Intifadă, în această perioadă nu a reprezentat mai mult decât un apendice al PA.

La fel ca în cazul primei Intifade, un eveniment dramatic în contextul unui impas diplomatic a aprins scânteia unei reacții pe un teren deja minat. În 1987, elementul declanșator a fost uciderea unei eleve de către un colonist și moartea a șapte muncitori palestinieni într-un accident din Gaza, pe fondul unui summit arab dezamăgitor; în 2000 a fost vizita lui Ariel Sharon la Haram al-Sharif pe 28 septembrie și împușcarea mortală a șase palestinieni dintre cei care demonstrau la fața locului împotriva eșecului summit-ului de la Camp David (II) din iulie. Însă, în ambele cazuri trebuie să privim, dincolo de scântei, la factorii mai profunzi ce au determinat tranziția bruscă de la ceea ce părea un sistem de control rutinat, la violența răspândită ce implica tineri bărbați și femei gata să-și dea viețile pentru sfârșirea statu-quo-ului.

Afrontul adus sensibilităților naționale și religioase de intrarea lui Ariel Sharon în Haram al-Sharif a fost suficient pentru a cauza proteste în masă, dar, chiar în combinație cu uciderea acelor palestinieni a doua zi, nu sugera izbucnirea unei revolte de o asemenea intensitate și durată. În condiții similare, ca de exemplu masacrul de la al-Aqsa din 1990 când 14 palestinieni au fost uciși, masacrul din 1994 a 29 de musulmani care se rugau în moscheea Ibrahimi din Hebron în luna sfântă a Ramadanului sau săparea în 1996 a unui tunel israelian de-a lungul Haram al-Sharifului sub guvernul Netanyahu, nu s-a produs o reacție comparabilă.

Deși contextul imediat al revoltei explică într-o mare măsură originile sale, trebuie luat în calcul și fundalul relațiilor israeliano-palestiniene negociate în cadrul procesului Oslo din 1993. Deosebit de important a fost impactul implementării procesului asupra vieților palestinienilor din Cisiordania și Gaza care, în marea lor majoritate, sprijiniseră acordurile de la Oslo. După demararea așa-zisului proces de pace, ocupația militară, colonizarea de tip settler și subdezvoltarea economică s-au accentuat, când lumea se aștepta ca acestea să dispară. Dezamăgirea și frustrările cauzate de aceste speranțe și așteptări înșelate au deținut un rol central în declanșarea celei de-a doua Intifade.

Nu există nicio îndoială că Israelul a refuzat să implementeze acordurile semnate și că și-a încălcat angajamentul. O simplă comparație între Declarația Principiilor din septembrie 1993 („Oslo”), acordurile interimare din septembrie 1995 („Oslo II”), protocolul Hebron din ianuarie 1997, memorandumul Wye din octombrie 1998 și acordurile de la Sharm al-Shaykh din septembrie 1999 dezvăluie un tipar clar al refuzului Israelului de a pune în practică propriile angajamente, după care caută și obține dizolvarea acestora prin noi acorduri, apoi se angajează într-o nerespectare sistematică a obligațiilor și în final solicită noi negocieri care vor duce la niște viitoare acorduri care, la rândul lor, vor fi dizolvate.

Acest tipar se evidențiase cel mai puternic atunci când a venit vorba de retragerea forțelor militare israeliene din Cisiordania și Fâșia Gaza. În afara retragerii inițiale a Israelului din Ierihon și Gaza în 1994, trei retrageri de trupe israeliene din Cisiordania urmau să se petreacă în timpul unei faze tranzitorii de cinci ani. Deși variatele acorduri nu menționau în mod explicit suprafața de pământ cisiordanian care urma să fie returnat ca rezultat al celor trei retrageri de trupe, PA și suporterii palestinieni ai procesului Oslo au presupus (și în mod cert așa i-a făcut să creadă guvernul Rabin) că suprafața respectivă va cuprinde toate teritoriile ocupate în 1967.

Această interpretare optimistă a perioadei de tranziție avea să sufere odată cu cea de-a doua, zgârcită, retragere de trupe sub Netanyahu. Însă, în ton cu gândirea administrației americane, optimiștii încă puteau crede că o revenire a partidului laburist va marca o reîntoarcere la „spiritul inițial” al acordurilor. Așa încât, alegerea lui Ehud Barak în funcția de prim ministru în 1999 a fost bine primită. Dar optimiștii, printre alte aspecte, nu au luat în considerare faptul că Barak, din funcția de ministru de interne în guvernul Rabin, votase împotriva acordurilor de la Oslo, într-o vreme în care încrederea în procesul respectiv se afla în punctul său culminant.

Barak a refuzat a treia retragere de trupe pe care el însuși o renegociase în cadrul acordurilor de la Sharm al-Shaykh în septembrie 1999, insistând să se treacă direct la discuțiile despre statusul final. Asta a însemnat că, atunci când a avut loc summit-ul de la Camp David între 11 și 25 iulie, PA a fost forțată să negocieze problemele legate de statusul permanent având doar 42% din teritoriu sub controlul său întreg sau parțial (control întreg asupra 18% – centrele urbane din zona A; control comun a 24% – satele și alte suprafețe din zona B). Înțelegerea inițială ca retragerea din marea majoritate a teritoriilor ocupate să fie încheiată în timpul perioadei de tranziție ca precondiție a statusului final, era transformată acum într-o retragere condiționată de concesiile palestiniene în legătură cu problemele legate de statusul final. Această mutație a reprezentat consecința inevitabilă a masivului dezechilibru de putere dintre cele doua părți, dezechilibru care a definit logica Oslo pe întregul parcurs al procesului.

Aici ar trebui să menționăm că liderul palestinian Yasser Arafat a făcut, încă de la început, în discursul său politic, o distincție clară între concesiile pe care au fost siliți să le facă în timpul fazei de tranziție a procesului Oslo (privind libertatea internă de mișcare, drumurile de ocolire, aranjamentele economice, împărțirea apei, ș.a.m.d.) și „punctele fierbinți” ale principalelor probleme odată ce au început discuțiile despre statusul final. Așadar, conducerea palestiniană a prezentat dezamăgirile inițiale legate de Oslo ca întâmplări neprevăzute, impuse de nevoia de a aduce acasă Organizația pentru Eliberarea Palestinei (PLO) din exil și de a consolida o entitate palestiniană autonomă, după care ar fi putut să pornească la lupta extinsă pentru statalitate de la noua sa bază de acasă. Pe măsură ce concesiile și eșecurile perioadei tranziționale au început să se acumuleze, era logic ca palestinienii să fie forțați să apere cu și mai multă intensitate aceste puncte fierbinți în cadrul discuțiilor despre statusul final. La un anumit nivel, eșecul negocierilor de la Camp David a fost rezultatul unei confruntări între două logici rivale: așteptările israeliene în legătură cu concesiile palestiniene privind problemele legate de statusul final în schimbul unei bucăți mai mari de pământ versus imposibilitatea conducerii palestiniene de a mai face concesii în legătură cu statusul final deoarece se făcuseră deja foarte multe concesii în timpul perioadei de tranziție.

O altă teorie este aceea că Ehud Barak s-a dus la Camp David cu intenția clară de a provoca eșecul negocierilor. Nedorind să facă niciun fel de concesii palestinienilor, acesta a optat să îi lase pe ei să-i ofere o cale de ieșire din aceste negocieri. Acesta este scenariul în care cred majoritatea negociatorilor palestinieni, dar are aderenți și în rândul israelienilor. Adevăratul scop al participării Israelului la Camp David ar fi fost crearea unei crize care să submineze rezultatele invitând respingerea palestiniană. Iată ce scria Dan Margalit, un jurnalist apropiat de conducerea israeliană, cu o săptămână înainte de începerea negocierilor de la Camp David:

„Cam asta ar trebui să se întâmple cu palestinienii: Barak le va prezenta niște propuneri care să sugereze că este dispus să facă niște concesii foarte dificile pentru Israel. Dacă sunt respinse, atât lumea arabă cât și cea vestică va înțelege că Arafat nu este diferit de Asad, din moment ce, în clipa decisivă, el a preferat comoditatea rutinei conflictului decât îndrăzneala de a face pace.”

Contextul mai profund al celei de-a doua Intifade este experiența propriu-zisă a procesului Oslo suferită de populația din Cisiordania și Gaza. Principalele caracteristici ale fazei interimare extinse au dat naștere unei situații de neconceput pentru majoritatea oamenilor și greu de suportat pentru sute de mii. Situația nu s-a îmbunătățit sub mandatul lui Ehud Barak ci s-a simțit ca o adâncire a unor procese negative accelerate sub mandatul lui Netanyahu. Care sunt aceste procese?

Primul a fost continuarea separării Cisiordaniei de Gaza, în ciuda faptului că acordurile de la Oslo stipulau nevoia de „menținere a integrității teritoriale...ca singură unitate teritorială.” Circulația între cele două zone a rămas aproape complet restricționată, cu excepția câtorva mici sectoare ale elitelor politice și, într-o măsură mai mică, a marilor comercianți. În vreme ce în jur de 100.000 de muncitori care făceau naveta (mai puțin de 5% din populație) primeau permise de muncă în Israel, restului populației i se refuzau aceste permise de a călători în cealaltă parte a teritoriilor ocupate.

În Cisiordania și Gaza (mai ales în cea din urmă), zonele construite au devenit izolate unele de celelalte și de pământul care le înconjura. Aceste așa-numite zone autonome erau marcate de drumuri israeliene de ocolire (pe care aveau voie să circule doar coloniștii) și de zone de securitate controlate de armata israeliană (zona C), permițând ca fiecare dintre aceste zone să poată fi blocată după placul inimii Israelului. Numai între granițele municipale ale orașelor, populația nu trăia sub control militar israelian direct. Pentru cei din satele din afara granițelor municipale (zona B) și pentru cei și mai ghinioniști care trăiau cu totul în afara granițelor municipale (zona C), ocupația militară israeliană directă continua.

Această întreagă configurație a expansiunii strategice a coloniilor și drumurile de ocolire au fragmentat Cisiordania. Rezultatul a fost efectiva înlăturare a Ierusalimului de pe harta palestiniană prin refuzul de a permite palestinienilor să intre în oraș și prin împrejmuirea acestuia cu vaste colonii fortificate care nu doar că separă Ierusalimul de hinterlandul suburban al Cisiordaniei, ci separă și Cisiordania în două zone majore, nordică și sudică. Pe lângă toate acestea a urmat iudaizarea intensivă a Ierusalimului extins, prin importarea a zeci de mii de coloniști din interiorul Ierusalimului (și din rândul noilor imigranți evrei) și campania birocratică ce avea ca scop transferarea rezidenților palestinieni în afara orașului prin revocarea permiselor de rezidență.

În perioada 1998-2000, această fragmentare internă a Cisiordaniei și Gazei s-a accentuat odată cu expansiunea coloniilor și lupta pentru consolidarea acestora în blocuri masive pentru a le asigura supraviețuirea dincolo de statusul final. Cel mai vătămător a fost felul în care zona C, cea mai puțin populată, constituită din majoritatea pământului agricol palestinian, a devenit pur și simplu o zonă acaparată de coloniști. Confiscarea de pământ pentru extinderea coloniilor în zona C a mers mână în mână cu acceleratele demolări de case pentru a încuraja și mai mult depopularea zonelor, în timp ce atacurile coloniștilor asupra fermierilor palestinieni au devenit acte zilnice.

Cei care s-au opus procesului Oslo considerau că însăși structura acordurilor era cea care a determinat maniera implementării acestora. Edward Said susținea că defectul fatal al procesului Oslo era acela că nu reprezenta nici un instrument de decolonizare, nici un mecanism de implementare a rezoluțiilor UN relevante pentru conflictul israeliano-palestinian. Așa încât, procesul fiind structural incapabil să producă un acord viabil, avea să ducă, în mod inevitabil, la un conflict viitor. Pentru a-și argumenta poziția, Said și ceilalți critici susțineau că relația dintre Israel și PLO consolidată prin procesul Oslo, nu era bazată pe o recunoaștere reciprocă a unor drepturi egale (sau măcar comparabile). Așa încât, dezechilibrul puterii a determinat rezultatul distorsionat al procesului. Prin intermediul acestuia, un Israel dominant căutând să pună capăt poverii tactice a unei ocupații militare directe, a construit un parteneriat cu o PLO slăbită și epuizată, în cadrul căruia, cel dintâi poseda bunurile strategice din Cisiordania și Gaza (pământ, apă, granițe, Ierusalim) și cel din urmă își asuma responsabilitatea formală față de populația indigenă în cadrul unei entități palestiniene recunoscute. Era un proces întemeiat pe interpretarea Israelului privind interesele sale de securitate, cărora li se supuneau toate celelalte aspecte, inclusiv drepturile palestiniene individuale și colective. Era un proces care în mod necesar ducea la separare în cadrul teritoriilor ocupate sub hegemonie israeliană continuă, opusă partajării Palestinei printr-o retragere israeliană multilaterală din Cisiordania și Gaza. Făcând asta, procesul formaliza aranjamente echivalente cu apartheidul.

Din această perspectivă, accelerarea masivă a colonizării israeliene începând cu 1993 și construcția paralelă a unei rețele de drumuri care să lege coloniile între ele și de Israel într-o manieră care să ocolească și să împrejmuiască centrele palestiniene, fragmentarea deliberată a zonelor PA în enclave etnice izolate, controlul israelian strict al circulației palestiniene în, în afara și între aceste enclave și efortul susținut de împiedicare a apariției unei economii palestiniene independente, reflectau adevăratul „spirit al procesului Oslo”.

Mai mult, din perspectiva caracterului bilateral al acordurilor (a căror implementare nu a fost niciodată garantată de comunitatea internațională ci, mai degrabă, sponsorizată de aliatul strategic al Israelului, SUA) devenea inevitabil ca dinamica relației israeliano-palestiniană să fie guvernată de un dezechilibru uriaș al puterii. Deoarece această dinamică făcea practic imposibilă corectarea neglijării studiate a cerințelor de pace sau a distorsionărilor israeliene ulterioare, pur și simplu a pavat drumul către un viitor conflict.

Între septembrie 1993 și 2000, totalul coloniștilor (excluzând Ierusalimul și împrejurimile) a crescut de la 110.000 la 195.000. Rata anuală a implantării coloniștilor evrei în coloniile ilegale din Cisiordania și Gaza era undeva la 4.200 între 1967 și 1993, 9.600 între 1986 și 1996 și peste 12.000 între 1994 și 2000. Exproprierile de pământ au crescut și ele, ajungând la 40.178 de dunami (1 dunam = 0,25 acri) numai în 1999. Atât de insațiabilă a fost pofta Israelului de pământ palestinian, încât e greu să nu remarci că realizarea propriu-zisă a procesului Oslo a fost intermedierea ocupării israeliene a Iudeei și Samariei. Statisticile dezvăluie și că Barak a fost un colonist mai lacom decât Netanyahu. În primul an, „cabinetul păcii” a autorizat construirea a 1.924 de așezări de-a lungul Liniei Verzi, spre deosebire de cabinetul lui Netanyahu care autorizase 1.1960 în 1997.

Iar pentru a integra aceste noi așezăminte și avanposturi din Israel, în 2000 s-au investit 198 de milioane de dolari în rețele de drumuri de-a lungul Liniei Verzi. Deoarece pentru fiecare 100 de kilometri de drum colonial era nevoie de 10.000 de dunami de pământ, mai mult de 40% din pământurile expropriate în 1999 au fost dedicate acestui scop, cauzând smulgerea a 15.000 de copaci. Aceste drumuri aveau ca scop suplimentar și consolidarea și perpetuarea încercuirii enclavelor palestiniene izolate. Și, împreună cu segmentarea pământului, devenise imposibil să mergi mai mult de câțiva kilometri fără să intri pe un teritoriu controlat de Israel și în acel univers unic al punctelor de control militare unde se află soldați dedicați brutalizării sistematice și umilirii a tot ce este arab.

Între timp, în sfera economică, controlul permanent al Israelului asupra granițelor interne și externe ale teritoriilor ocupate și blocada nesfârșită, instituționalizată instaurată asupra Cisiordaniei și a Gazei mai ales, au taxat aspru populația. Reclama făcută procesului Oslo în 1993 și 1994 promitea publicului palestinian prosperitate economică. Însă, șapte ani mai târziu, tot mai mulți palestinieni se zbăteau în sărăcie cruntă.

Pe acest fundal și-a etalat Ehud Barak propunerile în cadrul summit-ului de la Camp David. Este clar că în cadrul acestor negocieri, Israelul dorea, printre alte obiective, anexarea permanentă a drumurilor și blocurilor de colonii localizate strategic (fragmentând statul palestinian propus într-o serie de enclave); menținerea autorității supreme asupra granițelor gazano-egiptene și cisiordaniano-iordaniene; păstrarea controlului general asupra unui Ierusalim extins în mod substanțial; și obținerea drepturilor oficiale și disproporționate asupra apei. Cu alte cuvinte, entitatea palestiniană – ca aranjament asemănător cu sistemul mandatului interbelic stabilit de Liga Națiunilor – avea să fie redusă la un protectorat arab sub dominare și supraveghere israeliană. Între aceste limite înguste, așa cum liderii israelieni nu au obosit să sublinieze, palestinienii erau liberi să-și definească entitatea ca stat, imperiu sau orice alt termen și-ar fi dorit.

Deși Intifada al-Aqsa nu a debutat ca o revoltă împotriva procesului Oslo, un refuz de reîntoarcere la statu-quo-ul de dinainte a reprezentat forța mobilizatoare și principalul factor ce a unit toate nivelurile politicilor și societății palestiniene. În faza sa inițială, cea de-a doua Intifadă a semănat mult cu prima: demonstrații în masă soldându-se cu ciocniri între soldații israelieni înarmați și tinerii palestinieni aruncători de pietre; greve generale; formarea unei coaliții largi a facțiunilor palestiniene (Forțele Naționale și Islamice sau NIF) pentru a da direcție revoltei; și expansiunea rapidă de la o regiune la alta. În câteva zile s-au înregistrat schimburi de focuri între israelieni și palestinieni; ofensive armate asupra avanposturilor israeliene din orașele palestiniene, inclusiv asupra mormântului din Nablus declarat de coloniști în anii 1970 ca fiind al lui Iosif; un număr mare de victime rezultate în urma deplasărilor masive de forțe israeliene; și eforturi frenetice americane și arabe pentru a repune procesul de pace pe drumul său.

Foarte repede, însă, lucrurile au început să devieze de la aceste tipare. În locul Intifadei armate care să o includă pe cea populară, ele s-au consolidat una pe cealaltă, escaladând tot mai mult cu fiecare crimă israeliană. În prima Intifadă ciocnirile fuseseră limitate la granițele dintre zona A și teritoriul sub control israelian, de data aceasta s-au răspândit de-a lungul Liniei Verzi, pe măsură ce cetățenii palestinieni ai Israelului ieșeau pe străzi să-și arate solidaritatea națională. Și poate cel mai important, în loc ca PA să îndeplinească funcțiunile armatei sud-libaneze, Fatah a început să acționeze ca Hizballah.

Militarizarea revoltei este o altă caracteristică esențială a Intifadei al-Aqsa. Majoritatea acțiunilor armate a fost condusă de Fatah tanzim, facțiunea militantă a organizației Fatah și de elemente ale forțelor de securitate preventivă a PA. Chiar dacă forțele palestiniene de securitate oficiale au fost rar implicate în lupte, acest aspect a permis o mai mare justificare din partea Israelului pentru folosirea forței militare. Fără îndoială, participarea activă a Fatah ca forță organizată acționând cu autonomie relativă a reprezentat cel mai important factor în transformarea ciocnirilor timpurii într-o rebeliune susținută.

O explicație a acestor factori o poate oferi relația complexă dintre Fatah și PA. Deși membrii Fatah formau temelia PA, mișcarea ca atare nu era partidul de guvernare. Structura organizațională pre-Oslo a Fatah din Cisiordania și Gaza, fusese în general mai sceptică față de procesul de pace și avea o viziune mai dezvoltată asupra societății palestiniene viitoare. Așa încât, Fatah rămăsese o mișcare politică autonomă care nu era nici subordonată, nici în opoziție cu PA. În schimb, țelul său era să rămână suficient de conectată la baza populară pentru a o putea mobiliza în scopul obiectivelor naționale și să conducă societatea palestiniană într-o nouă era, dar suficient de implicată în PA pentru a putea obține resursele necesare împlinirii acestei ambiții.

Numai Fatah, care avea legături cu serviciile de securitate și pe care conducerea PA ar fi confruntat-o doar în circumstanțe extreme, se afla în poziția de a relua lupta armată; dacă Hamas sau Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei (PFLP) ar fi inițiat revolta înfruntând PA, ar fi fost strivite imediat de serviciile de securitate. Deși exista o contradicție de bază între abordarea Intifadei al-Aqsa din partea PA și cea a Fatah, cele două puteau coexista atâta vreme cât revolta nu se dezvolta în moduri care puteau amenința însăși existența PA și câtă vreme cea din urmă nu era dispusă să pună capăt revoltei înainte de sfârșirea ocupației israeliene.

În principal, strategia Fatah era de a schimba infrastructura israeliană de control. Acolo unde Israelul a stabilit colonii izolate în interiorul sau la marginea orașelor palestiniene pentru a le strangula, precum și drumurile de ocolire care le aprovizionau au fost supuse atacurilor aproape zilnice, accentuându-le atât vulnerabilitatea cât și faptul că, în loc să contribuie la securitatea israeliană, erau de fapt călcâiul lui Ahile. Ca rezultat, pentru prima oară din 1967, mai mulți coloniști plecau decât se mutau în teritoriile ocupate. Dacă Israelul ar fi răspuns cu întăriri masive, doar ar fi crescut numărul potențialelor ținte. Dacă înăsprea blocada, ar fi crescut sprijinul pentru și participarea la actele de rezistență armată. Dacă recurgea la bombardamente aeriene și navale asupra orașelor palestiniene și la asasinarea militanților palestinieni de trupele de comando aeroportate ar fi fost intens criticat și izolat de comunitatea internațională. Și dacă ar fi decis să lichideze PA sau să-i slăbească serviciile de securitate, n-ar fi avut nevoie decât să-și reamintească ce a înlocuit PLO în Liban după ce Israelul a distrus-o în 1982.

Problema Israelului era că strategia sa Field of Thorns – o combinație intensă de arme și efective copleșitoare cu sancțiuni colective de mare amploare și operațiuni speciale culminând cu invazia militară a teritoriilor PA – era concepută în mod special pentru a păzi statu-quo-ul. Însă pentru PA și Fatah (ca să nu menționăm și forțele de opoziție) problema era tocmai statu-quo-ul și opoziția față de acesta era ceea ce le unea.

Într-adevăr, principalele solicitări politice ale Intifadei al-Aqsa reflectau frustrarea și furia acumulată în ultimii șapte ani: termenii de referință ai procesului Oslo trebuiau să fie înlocuiți cu rezoluțiile UN relevante; acestea trebuiau să fie implementate, nu negociate; iar procesul trebuia să fie garantat și acolo unde era necesar, impus de comunitatea internațională. Mai specific, Israelul trebuia să se retragă la granițele de dinainte de 1967 și să desființeze coloniile sale evreiești ilegale. Trebuia să aleagă între pământ și pace. Pentru a ajuta Israelul să se decidă, revolta îi amintea zilnic că nu poate să le aibă pe amândouă.

Era clar, însă, că Israelul nu avea să cedeze acestor solicitări. Pentru a clarifica acest lucru, a dezlănțuit un val de violență fără precedent în istoria ocupației și a impus o blocadă care a paralizat viața palestiniană și a omorât economia în fașă.

http://www.palestine-studies.org/resources/special-focus/second-intifada-then-and-now

Șimon Peres, criminalul de război ale cărui victime sunt ignorate de către Vest

Șimon Peres, care a decedat astăzi, 28 septembrie 2016, la vârsta de 93 de ani în urma unui stop cardio-respirator, a simbolizat decalajul dintre imaginea Israelului în Vest și realitatea sângeroaselor sale politici colonialiste în Palestina și în regiune.

Peres s-a născut în Belarusul modern în 1923 și familia sa s-a mutat în Palestina în anii 30. Tânăr fiind, Peres s-a alăturat miliției Haganah, miliție responsabilă pentru epurarea etnică a satelor și orașelor palestiniene între 1947 și 1949, în timpul a ceea ce avea să poarte numele de Nakba (catastrofă). Armatele și milițiile israeliene au comis zeci de masacre în timpul Nakbei, 15.000 de palestinieni pierzându-și viețile. 800.000 de palestinieni, la vremea respectivă însemnând 67% din totalul populației, au devenit oameni fără adăpost și/sau refugiați fără țară. Între 1947 și 1949, armatele și milițiile israeliene au izgonit aproape 90.000 de creștini palestinieni, aproximativ două treimi din populația creștină palestiniană, care la vremea Palestinei istorice era de 117.450.

În ciuda faptului că expulzarea violentă a palestinienilor este o realitate istorică înregistrată, Peres a susținut că înainte ca Israelul să fie întemeiat în regiune, „nu a existat nimic acolo”.

De-a lungul zecilor de ani, Peres a deținut funcția de prim ministru (de două ori) și de președinte al Israelului, a fost ministru al apărării, externelor și al finanțelor. A fost membru în 12 cabinete.

Probabil în Vest este cel mai cunoscut pentru rolul său în negocierile ce au dus la semnarea Acordurilor Oslo, pentru care a fost premiat, alături de Ițac Rabin și Yasser Arafat, cu Nobelul pentru pace. Prin această declarație poporul palestinian renunța la 78% din Palestina și recunoștea formal Statul Israel. Prin acest compromis uriaș și dureros, palestinienii renunțau la visul vechi de recăpătare a întregului teritoriu însușit cu forța de către evrei, pentru visul nou și nesigur al celor două state. În realitate, Acordurile Oslo au însemnat și mai multă colonizare, și mai multă anexare de pământ, și mai multă asuprire, și mai multă teroare.

Pentru palestinieni și pentru vecinii lor din Orientul Mijlociu, palmaresul lui Peres este foarte diferit de reputația sa din Vest, unde era considerat un „porumbel” neobosit. Ce urmează este un rezumat deloc atotcuprinzător al dosarului lui Peres în ceea ce privește colonialismul și apartheidul.

Armele nucleare

Între 1953 și 1965, Peres a fost director general al ministerului israelian de apărare și apoi ministru adjunct al apărării. Peres a fost descris ca fiind „arhitectul programului de înarmare nucleară a Israelului”, care, până în ziua de astăzi, „rămâne în afara examinării din partea Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (IAEA)”.

În 1975, așa cum au arătat dezvăluiri ulterioare, Peres s-a întâlnit cu ministrul sud-african al apărării, P.W. Botha și „s-a oferit să vândă armament nuclear regimului de apartheid”. În 1986, Peres a autorizat operațiunea întreprinsă de Mossad pentru a-l răpi pe Mordechai Vanunu, fostul tehnician nuclear al Israelului care a dezvăluit presei britanice detalii despre programul nuclear al acestuia.

Targetarea cetățenilor palestinieni

Peres a avut un rol central în impunerea regimului militar palestinienilor până în 1966, regim militar sub care autoritățile au întreprins strămutări și furturi masive de pământ.

O asemenea unealtă de deposedare a fost articolul 125 care permitea ca pământul palestinian să fie declarat zonă militară închisă. Proprietarilor li s-a interzis accesul și pământul avea să fie confiscat ulterior pe motiv că este „necultivat”. Peres a susținut că articolul 125 este o modalitate de „a continua în mod direct lupta pentru emigrarea și colonizarea evreiască.”

O altă responsabilitate a lui Peres ca director general al ministerului apărării a fost aceea de a „iudaiza” Galileea; adică, de a implementa politici menite să reducă proporția cetățenilor palestinieni în zonă.

În 2005, ca vice-premier în cabinetul lui Ariel Sharon, Peres și-a reînnoit atacurile asupra cetățenilor palestinieni prin proiecte ce încurajau evreii israelieni să se mute în Galileea. Proiectul său de „dezvoltare” acoperea 104 comunități – 100 dintre ele fiind evreiești.

În conversații secrete cu oficiali americani în același an, Peres a declarat că Israelul „a pierdut un milion de dunami (1000 de kilometri pătrați) din zona Negev în favoarea beduinilor”, adăugând că „dezvoltarea” regiunii Negev și a Galileei ar putea contracara ceea ce el numea „o amenințare demografică”.

Susținerea coloniilor ilegale din Cisiordania

Deși proiectul Israelului de colonizare a Cisiordaniei este asociat mai mult cu partidul Likud și cu celelalte partide naționaliste de extremă dreapta, partidul Laburist a fost cel care a inițiat colonizarea teritoriului palestinian nou cucerit – iar Peres a fost un participant entuziast.

În timpul mandatului lui Peres de ministru al apărării, din 1974 până în 1977, guvernul Rabin a întemeiat o serie de colonii cheie în Cisiordania, inclusiv Ofra – mari porțiuni ale acesteia fiind construite pe teren palestinian privat confiscat.

Deținând un rol principal în primele zile ale proiectului de colonizare, în anii mai recenți, Peres a intervenit pentru a submina orice fel de încercări, oricât de modeste, de a sancționa coloniile ilegale – întotdeauna, desigur, în numele protejării „acordurilor de pace”.

Masacrul de la Qana

În 1996, din funcția de prim-ministru, Peres a ordonat și a supravegheat operațiunea militară „Fructele Mâniei”, în care forțele armate israeliene au omorât 154 de civili în Liban și au rănit alți 351. Operațiunea, considerată o demonstrație de putere înaintea alegerilor, i-a luat în vizor în mod deliberat pe civilii libanezi.

Potrivit site-ului oficial al forțelor aeriene israeliene (în limba ebraică, nu în engleză), operațiunea a implicat „bombardarea masivă a satelor șiite din sudul Libanului pentru a provoca migrarea în masă a civililor în nord, spre Beirut, presând astfel Siria și Libanul să oprească forțele Hezbollah”.

Cel mai faimos incident al campaniei a fost masacrul de la Qana, când Israelul a bombardat o clădire a Națiunilor Unite și a omorât 106 civili care se adăposteau acolo. Un raport al UN a constatat, contrar negărilor israeliene, că bombardamentul „este foarte puțin probabil să fi fost rezultatul unor erori tehnice sau procedurale”.

Mai târziu, artileriștii israelieni au declarat pentru televiziunea israeliană că nu au niciun fel de regrete în legătură cu masacrul și că morții sunt „doar o grămadă de arabi”. Cât despre Peres, și conștiința acestuia era la fel de curată: „Totul a fost făcut într-o manieră logică și responsabilă”, a declarat acesta. „Sunt împăcat cu mine însumi.”

http://www.independent.co.uk/news/world/qana-dead-a-bunch-of-arabs-1346664.html

Gaza – apărând  blocada și brutalitatea

Peres s-a impus ca unul dintre cei mai importanți ambasadori globali ai Israelului în ultimii zece ani, timp în care Fâșia Gaza a fost supusă unei blocade devastatoare și a fost ținta a trei ofensive majore. În ciuda revoltei generale față de astfel de politici, Peres a susținut în mod constant pedeapsa colectivă și brutalitatea militară.

În ianuarie 2009, de exemplu, în ciuda apelurilor din partea organizațiilor israeliene pentru drepturile omului de a înceta operațiunea „Cast Lead”, Peres a descris „solidaritatea națională din spatele operațiunii militare” ca pe „una dintre cele mai mari realizări israeliene”. Potrivit lui Peres, scopul asaltului era „de a-i bombarda pe palestinieni de să le sară capacele, pentru a-și pierde pofta de a mai trage în Israel.”

http://www.jpost.com/Israel/Solidarity-during-war-is-Israels-finest-hour

În timpul operațiunii „Pilonul Apărării” din noiembrie 2012, Peres „și-a asumat rolul de a ajuta relațiile publice israeliene, comunicându-le liderilor lumii narativa israeliană”, în cuvintele ziarului Ynetnews. În ajunul ofensivei israeliene, „Peres a avertizat mișcarea Hamas că dacă dorește o viață normală pentru oamenii din Gaza, trebuie să înceteze să mai trimită rachete în Israel.”

În 2014, în timpul unui bombardament fără precedent asupra Gazei, Peres a preluat din nou misiunea de a spăla crimele israeliene de război. După ce forțele israeliene au ucis patru copii mici ce se jucau pe o plajă, Peres a știut pe cine să învinovățească – pe palestinieni: „Era o zonă în legătură cu care am avertizat că va fi bombardată”, a spus acesta. „Din nefericire, ei nu și-au luat copiii de acolo.”

Blocada sufocantă, condamnată de comunitatea internațională ca fiind o formă interzisă de pedeapsă colectivă, a fost apărată de Peres – exact pe motivele că este o formă de pedeapsă colectivă. Așa cum a afirmat Peres în 2014: „Dacă Gaza încetează să tragă, nu va mai fi nevoie de blocadă.”

Susținerea lui Peres față de pedeapsa colectivă s-a extins și asupra Iranului. Comentând în 2012 rapoartele care spuneau că 6 milioane de iranieni bolnavi de cancer nu puteau primi tratament din cauza sancțiunilor, Peres a declarat: „Dacă vor să se întoarcă la o viață normală, atunci să se poarte normal.”

Nu a simțit niciodată nevoia să-și ceară iertare, nici spre final

Peres a fost mereu limpede cu privire la scopul unui acord de pace cu palestinienii. Așa cum a spus în 2014: „Prioritatea principală este aceea ca Israelul să rămână un stat evreiesc. Acesta este scopul nostru central, pentru asta ne luptăm.” Anul trecut, a reiterat aceste sentimente într-un interviu pentru AP, afirmând că: „Israelul ar trebui să implementeze soluția celor două state pentru binele său”, pentru a „nu ne pierde majoritatea evreiască”.

Această noțiune este cea care a conturat sprijinul partidului Laburist pentru Acordurile Oslo. Rabin, adresându-se Knessetului nu cu mult înainte de asasinarea sa în 1995, a afirmat cât se poate de clar că ceea ce a urmărit Israelul prin Acordurile Oslo era o „entitate” palestiniană care să fie ceva „mai nesemnificativ decât un stat”. Ierusalimul avea să devină capitala nedivizată a Israelului, coloniile cheie aveau să fie anexate și Israelul avea să rămână în valea Iordanului.

Cu câțiva ani în urmă, Peres a spus că palestinienii „se autovictimizează”. A continuat spunând: „Se autovictimizează. Sunt niște victime ale greșelilor lor nenecesare.” O astfel de infatuare crudă l-a caracterizat pe omul a cărui „pace” a însemnat întotdeauna o pacificare colonială.

https://www.middleeastmonitor.com/20160928-shimon-peres-israeli-war-criminal-whose-victims-the-west-ignored/

IMPARȚIALITATEA ȘI BUNA-CREDINȚĂ SUNT NOȚIUNI STRĂINE PENTRU SUA ȘI ISRAEL; PALESTINIENII TREBUIE SĂ LE CAUTE ÎN ALTĂ PARTE

 Jurnaliști palestinieni în Gaza țintiți de forțele israeliene de ocupație cu gaze lacrimogene.

de Dr Daud Abdullah

Dintre toate masacrele comise de către Israel și israelieni împotriva poporului palestinian, cel de pe 25 februarie 1994 (sau ziua a cincisprezecea a Ramadanului, după calendarul islamic – calendar lunar) a fost unic. Având loc la doar câteva luni de la semnarea Acordurilor Oslo, în mod evident era o tentativă de a face să deraieze ceea ce președintele de atunci al SUA Bill Clinton numea „pacea celui curajos”. Împușcarea mortală a unui băiat palestinian de 15 ani, Mahmoud Rafat Badran, săptămâna aceasta de către soldații israelieni în ajunul celei de-a douăzeci și treia comemorări a masacrului din Hebron este un memento înfiorător al eșecului procesului Oslo.

Badran nu era un „terorist” și nici nu era căutat pentru vreo infracțiune. A fost împușcat în timp ce se întorcea acasă de la o piscină din apropiere. După o scurtă anchetă inițială, armata israeliană a admis că l-a împușcat „din greșeală” în timp ce urmărea un grup de „aruncători cu pietre”. La fel ca cei 29 de credincioși care au fost împușcați cu sânge rece în moscheea Ibrahimi în 1994, Badran a fost victima politicii înșelătoare a Statelor Unite, deoarece fără echipamentul militar și fără sprijinul politic al guvernelor americane, coloniștii și soldații israelieni nu ar fi putut acționa cu impunitatea neînfrânată cu care acționează până în ziua de astăzi.

În ziua în care democrații desfășoară așa-numita „grevă italiană” în Congresul SUA ca protest față de legile liberale privind regimul armelor, este ciudat că atât de mulți americani susțin înăsprirea legilor armelor după fiecare atac în masă în Statele Unite, dar niciodată nu simt nevoia de o acțiune similară în ceea ce privește sprijinul militar acordat Israelului de către SUA după fiecare crimă comisă împotriva civililor palestinieni. Pentru acest aspect nu e nevoie de legi noi. The Foreign Assistance Act (FAA) încredințează președintelui SUA puterea de a „reduce în mod substanțial sau a încheia asistența de securitate în cazul oricărui guvern implicat într-un tipar constant de violări grosolane ale drepturilor umane recunoscute internațional.”

Niciun președinte american înainte sau după Oslo nu a avut curajul moral sau politic de a implementa clauzele Actului de Asistență Străină în ceea ce privește Israelul. Dimpotrivă, uciderea zilnică a palestinienilor a fost răsplătită de Congres prin aprobarea unui flux constant de arme letale de-a lungul multor ani. Ca o consecință, în timp ce palestinienii îl îngropau și-l plângeau pe tânărul Mahmoud Badran săptămâna aceasta, noul ministru israelian – de extremă dreapta – al Apărării Avigdor Lieberman toasta în SUA pentru a sărbători iminenta livrare către Israel a 20 de aparate de zbor de ultimă oră, avioanele de bombardament F-35.

Nimeni din administrația SUA și nici producătorul aeronavei Lockheed Martin nu va îndrăzni să pună la îndoială înțelepciunea acestei mișcări. Dacă cineva s-a gândit cumva, pentru o clipă, că înlăturarea așa-zisei „amenințări nucleare iraniene” va reduce numărul transferurilor de arme către Israel, s-a înșelat. La vremea masacrului de la Hebron din 1994, coloniștii extremiști erau de neatins, erau mai presus de orice critică. Și acum, la fel, aceștia rămân componenta politică dominantă a Israelului de astăzi. Lieberman este liderul lor cel mai reprezentativ și tocmai a intrat în posesia unui puternic portofoliu.

După masacrul din Hebron, pentru palestinieni nu a contat prea mult că israelienii au ridicat un altar în memoria ucigașului în masă Baruch Goldstein. Nu a contat prea mult nici că guvernul Statelor Unite a decis să numească gruparea Kahane Chai, cea din care făcea parte Goldstein, organizație teroristă. Ceea ce a contat pentru ei și contează până în ziua de astăzi, a fost decizia fără precedent de împărțire a moscheei Ibrahimi într-o manieră care le oferea evreilor drepturi exclusive de a se ruga în timpul anumitor sărbători religioase și le impunea musulmanilor o serie de restricții. Restricția dreptului de chemare la rugăciune prin megafoane este doar una dintre ele. Numai în 2015, departamentul din Hebron al Waqf-ul Islamic (Consiliu Religios) a înregistrat 600 de ocazii în care forțele de ocupație israeliene au împiedicat chemarea islamică la rugăciune în moscheea Ibrahimi. Motivul oferit a fost acela că îi deranja pe cei 500 de coloniști extremiști locuind ilegal în colonia Kiryat Arba (unde a trăit Goldstein și unde e comemorat) la câteva sute de metri distanță de moschee.

Încurajați de succesul schimbării status quo-ului moscheei din Hebron, coloniștii și-au intensificat în ultimii ani eforturile de a repeta același proces în cazul moscheei al-Aqsa din Ierusalim. Nu trece o zi fără scandal sau deranj în moschee sub protecția armatei israeliene. Cu excepția unor apeluri timide la „reținere” din partea comunității internaționale, palestinienii au fost lăsați să se descurce singuri pentru a proteja sfințenia și integritatea Sanctuarului Nobil (Haram al-Sharif). Spectatorii internaționali se pare că așteaptă încă un masacru în stilul celui din Hebron pentru a le furniza un imbold în susținerea divizării moscheei și al complexului din jurul ei.

Pe lângă suportul Statelor Unite pentru Israel și pentru regimul colonialist al acestuia, nu trebuie să ignorăm nici complicitatea liderilor regionali, inclusiv a celor palestinieni. Declarația de săptămâna aceasta a veteranului negociator al PLO (Organizația pentru Eliberarea Palestinei) Nabil Shaath cum că Autoritatea Palestiniană cheltuiește mai mulți bani pe securitatea israeliană decât pe educația palestinienilor este o auto-incriminare șocantă și o recunoaștere a culpei.

A douăzeci și treia comemorare a masacrului din Hebron nu este doar un memento actual al eșecului procesului Oslo, ci și o oportunitate pentru a schimba direcția și a privi în altă parte pentru soluții. Palestinienii nu mai pot avea încredere în imparțialitatea Statelor Unite sau în buna-credință a Israelului; asemenea concepte sunt străine politicienilor din ambele țări.

Articolul poate fi citit în original aici: https://www.middleeastmonitor.com/20160623-impartiality-and-good-faith-are-alien-to-the-us-and-israel-the-palestinians-must-look-elsewhere/

A venit timpul înlăturării stigmatului negocierilor cu Hamas?

       Mișcarea islamică de rezistență Hamas

de Diana Alghoul

Pentru mulți ani, a negocia cu Hamas a fost privit ca un concept tabu în cadrul inițiativelor de pace israeliano-palestiniene. Acum zece ani mișcarea de rezistență Hamas câștiga alegerile legislative palestiniene în Gaza și de atunci, civilii au avut de suferit din cauza blocadei și a războaielor ce au făcut ca toți copiii gazani cu vârsta de 8 ani sau mai puțin, să nu cunoască altă realitate zilnică decât aceea a războiului și a consecințelor dezastruoase ale acestuia. ONU a estimat că în ritmul acesta, Fâșia Gaza va deveni nelocuibilă în mai puțin de patru ani.

Gaza s-a transformat într-o catastrofă umanitară după ultima ofensivă israeliană în 2014. Prinși între agresiunile Israelului și ale Egiptului, locuitorii Gazei au rămas fără apă, mâncare sau posibilitatea satisfacerii altor nevoi elementare. 97% din apa Gazei nu este potabilă, în condițiile în care tot mai mulți gazani trăiesc sub limita sărăciei, fiindu-le imposibil să-și permită apa îmbuteliată. Asediate de violența politică, spitalele nu mai au medicamente și pacienții nu își pot primi tratamentele de care au nevoie.

Toate aceste lucruri au fost făcute în numele așa zisei siguranțe a Israelului și pentru a forța locuitorii Gazei să aleagă între ceea ce premierul israelian Benjamin Netanyahu numește „Hamas sau pace”.

Pentru Netanyahu și aliații săi, a negocia cu Hamas reprezintă o aprobare a țelului mișcării de rezistență de a obține un stat Palestinian de-a lungul granițelor dinainte de 1948. Carta Mișcării Hamas respinge unul dintre termenii de bază ai acordurilor de la Oslo: soluția celor două state. Dacă ne raportăm la procesul Oslo am putea spune că o administrație politică ce nu recunoaște Israelul nu poate fi considerată ca făcând parte dintr-un proces de pace, însă trebuie să luăm în calcul că și actualul guvern al Israelului este tot o administrație politică ce nu crede în soluția celor două state. În timpul campaniei sale electorale de anul trecut, Netanyahu s-a exprimat foarte clar spunând că „nu va exista un stat Palestinian” dacă el va fi ales.

În ciuda acestor lucruri, un număr din ce în ce mai mare de oficiali vestici și israelieni susțin necesitatea discuțiilor cu Hamas. Într-un interviu pentru Al Jazeera, Efraim Halevy, directorul Mosadului până în 2002, a subliniat nevoia imperativă a unui dialog cu Hamas. Acesta a menționat că generali de top ai Israelului consideră că prezența mișcării Hamas în Gaza este „cea mai bună situație pentru Israel” deoarece nu există alternativă în afara anarhiei.

În timpul ofensivei israeliene asupra Gazei în 2014, politicieni din întreaga lume au făcut apel în favoarea negocierilor cu Hamas. Printre aceștia s-a numărat fostul lider al partidului Democrat Liberal Britanic Nick Clegg, care a insistat asupra guvernului israelian să înceteze măcar blocada și să găsească o altă modalitate de a ține în frâu mișcarea Hamas fără a induce o catastrofă umanitară în Gaza.

Fostul reprezentativ diplomatic al UE pentru pacea în Orientul Mijlociu, Tony Blair, a mediat discuții secrete între Hamas și Israel pentru a pune capăt blocadei în Fâșia Gaza în august, anul trecut. Aceste acțiuni dovedesc o schimbare în percepția față de Hamas. Lumea începe să nu mai privească mișcarea ca pe o organizație teroristă, anarhică și imprevizibilă și începe să realizeze că este vorba despre o forță politică influentă.

Fostul președinte american Jimmy Carter și fosta doamnă președinte a Irlandei Mary Robinson au scris un articol pentru Foreign Policy cerând o schimbare a atitudinii față de Hamas. „Totodată, Statele Unite și UE ar trebui să recunoască faptul că Hamas nu reprezintă doar o forță militară, ci și o forță politică”, explicau aceștia. „Hamas nu se va evapora doar pentru că așa își doresc unii, nici nu va coopera în a-și da demisia.”

Doar înlăturând stigmatul ce planează asupra dialogurilor cu Hamas, dialoguri care oricum au loc în secret, va exista o modalitate legitimă pentru atingerea scopurilor strategice de scurtă durată și a celor umanitare de a curma suferința oamenilor din Gaza.

Fostul consilier al lui Blair, Jonathan Powell, care a jucat un rol crucial în negocierile de la Belfast în procesul de pace din Irlanda de Nord, este unul dintre vechii susținători ai negocierilor cu opoziția militară, chiar dacă aceștia refuză să se întâlnească față în față, mai mult din motive umanitare. „Cu cât încetarea focului durează mai mult, cu atât va fi mai greu sa te reîntorci la ucis oameni,” scrie acesta în cartea sa „Talking to Terrorists”.

De la a nega posibilitatea existenței unui stat Palestinian până la a refuza coabitarea cu palestinienii deoarece „este imposibil de trăit cu cancerul”, este mai mult decât clar că guvernul israelian nu este dispus nici măcar să privească palestinienii ca pe niște ființe umane, darămite să le acorde autonomie.

De partea sa, Hamas crede că deși „există momente de-a lungul conflictului când negocierile cu dușmanul sunt necesare”, poziția pe termen lung față de negocieri a mișcării de rezistență este că negocierile ce „servesc interesele celui puternic, nu și ale celui slab” vor fi respinse, după cum a declarat Khaled Meshaal, liderul Hamas.

Este important de recunoscut următorul lucru : chiar dacă mișcarea Hamas ar fi distrusă, câtă vreme condițiile care au dus la susținerea mișcării există, rezistența palestiniană va fi imposibil de strivit.

Este clar că palestinienii nu au uitat de Naqba din 1948 sau de Rezoluția 194 a Consiliului UN care le dă dreptul de reîntoarcere. Dimpotrivă, palestinienii de acasă și din exil continuă să deplângă catastrofa din 1948, care încă are un efect semnificativ asupra vieților lor. Crimele petrecute înainte, în timpul și după formarea statului Israel devin tot mai cunoscute comunității internaționale, deci și mai greu de uitat.

Câtă vreme drepturile legale și umanitare ale palestinienilor nu sunt recunoscute și împlinite, mișcările palestiniene de rezistență vor continua să existe, chiar dacă Hamas ar fi să fie înfrântă.

Articolul poate fi citit în original aici: https://www.middleeastmonitor.com/20160603-is-it-time-to-destigmatise-talks-with-hamas/