IMPARȚIALITATEA ȘI BUNA-CREDINȚĂ SUNT NOȚIUNI STRĂINE PENTRU SUA ȘI ISRAEL; PALESTINIENII TREBUIE SĂ LE CAUTE ÎN ALTĂ PARTE

 Jurnaliști palestinieni în Gaza țintiți de forțele israeliene de ocupație cu gaze lacrimogene.

de Dr Daud Abdullah

Dintre toate masacrele comise de către Israel și israelieni împotriva poporului palestinian, cel de pe 25 februarie 1994 (sau ziua a cincisprezecea a Ramadanului, după calendarul islamic – calendar lunar) a fost unic. Având loc la doar câteva luni de la semnarea Acordurilor Oslo, în mod evident era o tentativă de a face să deraieze ceea ce președintele de atunci al SUA Bill Clinton numea „pacea celui curajos”. Împușcarea mortală a unui băiat palestinian de 15 ani, Mahmoud Rafat Badran, săptămâna aceasta de către soldații israelieni în ajunul celei de-a douăzeci și treia comemorări a masacrului din Hebron este un memento înfiorător al eșecului procesului Oslo.

Badran nu era un „terorist” și nici nu era căutat pentru vreo infracțiune. A fost împușcat în timp ce se întorcea acasă de la o piscină din apropiere. După o scurtă anchetă inițială, armata israeliană a admis că l-a împușcat „din greșeală” în timp ce urmărea un grup de „aruncători cu pietre”. La fel ca cei 29 de credincioși care au fost împușcați cu sânge rece în moscheea Ibrahimi în 1994, Badran a fost victima politicii înșelătoare a Statelor Unite, deoarece fără echipamentul militar și fără sprijinul politic al guvernelor americane, coloniștii și soldații israelieni nu ar fi putut acționa cu impunitatea neînfrânată cu care acționează până în ziua de astăzi.

În ziua în care democrații desfășoară așa-numita „grevă italiană” în Congresul SUA ca protest față de legile liberale privind regimul armelor, este ciudat că atât de mulți americani susțin înăsprirea legilor armelor după fiecare atac în masă în Statele Unite, dar niciodată nu simt nevoia de o acțiune similară în ceea ce privește sprijinul militar acordat Israelului de către SUA după fiecare crimă comisă împotriva civililor palestinieni. Pentru acest aspect nu e nevoie de legi noi. The Foreign Assistance Act (FAA) încredințează președintelui SUA puterea de a „reduce în mod substanțial sau a încheia asistența de securitate în cazul oricărui guvern implicat într-un tipar constant de violări grosolane ale drepturilor umane recunoscute internațional.”

Niciun președinte american înainte sau după Oslo nu a avut curajul moral sau politic de a implementa clauzele Actului de Asistență Străină în ceea ce privește Israelul. Dimpotrivă, uciderea zilnică a palestinienilor a fost răsplătită de Congres prin aprobarea unui flux constant de arme letale de-a lungul multor ani. Ca o consecință, în timp ce palestinienii îl îngropau și-l plângeau pe tânărul Mahmoud Badran săptămâna aceasta, noul ministru israelian – de extremă dreapta – al Apărării Avigdor Lieberman toasta în SUA pentru a sărbători iminenta livrare către Israel a 20 de aparate de zbor de ultimă oră, avioanele de bombardament F-35.

Nimeni din administrația SUA și nici producătorul aeronavei Lockheed Martin nu va îndrăzni să pună la îndoială înțelepciunea acestei mișcări. Dacă cineva s-a gândit cumva, pentru o clipă, că înlăturarea așa-zisei „amenințări nucleare iraniene” va reduce numărul transferurilor de arme către Israel, s-a înșelat. La vremea masacrului de la Hebron din 1994, coloniștii extremiști erau de neatins, erau mai presus de orice critică. Și acum, la fel, aceștia rămân componenta politică dominantă a Israelului de astăzi. Lieberman este liderul lor cel mai reprezentativ și tocmai a intrat în posesia unui puternic portofoliu.

După masacrul din Hebron, pentru palestinieni nu a contat prea mult că israelienii au ridicat un altar în memoria ucigașului în masă Baruch Goldstein. Nu a contat prea mult nici că guvernul Statelor Unite a decis să numească gruparea Kahane Chai, cea din care făcea parte Goldstein, organizație teroristă. Ceea ce a contat pentru ei și contează până în ziua de astăzi, a fost decizia fără precedent de împărțire a moscheei Ibrahimi într-o manieră care le oferea evreilor drepturi exclusive de a se ruga în timpul anumitor sărbători religioase și le impunea musulmanilor o serie de restricții. Restricția dreptului de chemare la rugăciune prin megafoane este doar una dintre ele. Numai în 2015, departamentul din Hebron al Waqf-ul Islamic (Consiliu Religios) a înregistrat 600 de ocazii în care forțele de ocupație israeliene au împiedicat chemarea islamică la rugăciune în moscheea Ibrahimi. Motivul oferit a fost acela că îi deranja pe cei 500 de coloniști extremiști locuind ilegal în colonia Kiryat Arba (unde a trăit Goldstein și unde e comemorat) la câteva sute de metri distanță de moschee.

Încurajați de succesul schimbării status quo-ului moscheei din Hebron, coloniștii și-au intensificat în ultimii ani eforturile de a repeta același proces în cazul moscheei al-Aqsa din Ierusalim. Nu trece o zi fără scandal sau deranj în moschee sub protecția armatei israeliene. Cu excepția unor apeluri timide la „reținere” din partea comunității internaționale, palestinienii au fost lăsați să se descurce singuri pentru a proteja sfințenia și integritatea Sanctuarului Nobil (Haram al-Sharif). Spectatorii internaționali se pare că așteaptă încă un masacru în stilul celui din Hebron pentru a le furniza un imbold în susținerea divizării moscheei și al complexului din jurul ei.

Pe lângă suportul Statelor Unite pentru Israel și pentru regimul colonialist al acestuia, nu trebuie să ignorăm nici complicitatea liderilor regionali, inclusiv a celor palestinieni. Declarația de săptămâna aceasta a veteranului negociator al PLO (Organizația pentru Eliberarea Palestinei) Nabil Shaath cum că Autoritatea Palestiniană cheltuiește mai mulți bani pe securitatea israeliană decât pe educația palestinienilor este o auto-incriminare șocantă și o recunoaștere a culpei.

A douăzeci și treia comemorare a masacrului din Hebron nu este doar un memento actual al eșecului procesului Oslo, ci și o oportunitate pentru a schimba direcția și a privi în altă parte pentru soluții. Palestinienii nu mai pot avea încredere în imparțialitatea Statelor Unite sau în buna-credință a Israelului; asemenea concepte sunt străine politicienilor din ambele țări.

Articolul poate fi citit în original aici: https://www.middleeastmonitor.com/20160623-impartiality-and-good-faith-are-alien-to-the-us-and-israel-the-palestinians-must-look-elsewhere/

ISRAELUL ÎȘI CÂNTĂREȘTE BOMBA DEMOGRAFICĂ CE POATE EXPLODA

Zouheir Bahloul, candidatul cu numărul 17 de pe lista Uniunii Zioniste, vorbește în timpul unei conferințe de presă într-o campanie electorală pentru partid. Fotografie de Ahmad Gharabli/AFP Photo.

de Jonathan Cook

Într-o mutare puțin observată, ministrul israelian al Apărării Avigdor Lieberman l-a împiedicat săptămâna trecută pe un oficial apropiat de președintele palestinian Mahmoud Abbas să intre în Israel. Mohammed Madani este acuzat de „activitate subversivă” și „terorism politic”. Infracțiunile sale, așa cum le-a definit domnul Lieberman, merită cântărite. Ele sugerează că litigiul Israelului cu palestinienii își poate avea rădăcinile nu atât în chestiuni de securitate, cât în colonialismul european.

Din poziția sa de președinte al comitetului palestinian pentru interacțiune cu societatea israeliană, domnul Madani s-a folosit, lucru de înțeles, de vizitele sale în Israel pentru a întâlni evrei israelieni – dar nu i-a ales pe cei potriviți. El a încercat să deschidă un dialog cu acei evrei cunoscuți în Israel drept Mizrahim sau Sefarzi (evrei orientali), israelienii descendenți ai evreilor care au emigrat din statele arabe după crearea statului Israel în 1948. Astăzi, acești evrei alcătuiesc aproximativ jumătate din populația Israelului. Se știe că președintele Abbas este dornic de a dezvolta legături cu aceștia.

Majoritatea conducătorilor Israelului se identifică drept evrei europeni sau Așkenazi. De la bun început, această elită europeană nu a avut încredere în evreii arabi, privindu-i ca pe o populație „înapoiată” ce ar putea submina pretenția Israelului de a fi un avanpost al vestului „civilizat” în Orientul Mijlociu.

Dar mai ales, Așkenazii s-au temut că într-o zi evreii arabi s-ar putea alia politic cu populația nativă, cu palestinienii. Atunci Așkenazii ar fi depășiți numeric. Sefarzii, care au venit din diverse țări precum Maroc și Iran, aveau mult mai multe în comun cu palestinienii decât cu recent sosiții europeni.

Inițial, fondatorii Israelului au avut de gând să nu-i includă pe evreii arabi în proiectul lor de construire a națiunii. Au fost forțați să-și reconsidere planurile doar pentru că genocidul lui Hitler a lăsat prea puțini evrei „civilizați”. Arhivele dezvăluie faptul că Israelul a pus la cale migrarea multor evrei arabi, atrăgându-i cu promisiuni false sau dirijând operațiuni sub steag-fals pentru instiga suspiciuni în legătură cu ei în țările lor natale. Erau văzuți ca o forță de muncă ieftină și utilă, numai bună pentru a înlocui palestinienii expulzați.

David Ben Gurion, un polonez care a devenit întâiul prim-ministru, a descris Sefarzii în termeni exclusiv negativi, cum ar fi „prostime” sau „rebuturi umane”. Emigranții Sefarzi erau supuși unui program de „dez-arabizare”, presupusa lor înapoiere nefiind tratată diferit față de bolile pe care se presupunea că le aveau.

Documentele arată că armata a dezbătut îndelung dacă noii recruți evrei arabi erau retardați mintal, ceea ce însemna că sunt o cauză pierdută sau pur și simplu erau primitivi, o condiție ce putea fi îmbunătățită în timp. Provocarea Israelului, potrivit lui Ben Gurion, era „de a lupta împotriva spiritului Levantului care corupe indivizii și societatea...Nu dorim ca israelienii să devină arabi.”

Această sarcină nu era ușoară, pentru că, în ciuda unei campanii agresive de expulzare în 1948, Israelul încă includea un număr destul de mare de palestinieni care deveniseră cetățeni. Israelul i-a ținut pe aceștia departe de Sefarzi prin segregare – comunități separate și sisteme educaționale separate. Copiii Sefarzi nu aveau voie să vorbească limba arabă în școlile lor evreiești și erau făcuți să le fie rușine cu obiceiurile înapoiate ale părinților lor.

Întotdeauna existau și unii care rezistau acestor stereotipuri negative. În anii 70, chiar s-a înființat o asociație studențească a Panterelor Negre, numită după grupul militant afro-american din SUA , care dădea glas nevoii de schimbare.

Astăzi, aceste lucruri sunt moarte și îngropate. Un număr mic de Sefarzi s-a alăturat grupului Democratic Rainbow, care se concentrează pe dreptatea socială pentru evreii arabi. Alții au căutat consolare în fundamentalismul religios.

Însă mulți au asimilat ura de sine cultivată de stat față de ei. Mulți votează acum pentru extrema-dreaptă, inclusiv pentru partidul Likud al lui Benjamin Netanyahu, rivalul oficial al partidului Laburist, partidul fondatorilor statului Israel.

Zeloasa platformă anti-palestiniană a partidului Likud s-a dovedit a fi atrăgătoare. Avertismentul lui Netanyahu din ajunul alegerilor: „Turme de arabi ies să voteze” i-a raliat pe votanții Sefarzi de partea Likud-ului și probabil ei l-au reales.

Sefarzi ce urăsc palestinienii pot fi văzuți în fiecare sfârșit de săptămână în tribunele stadionului principalei echipe de fotbal a Ierusalimului, scandând „Moarte arabilor.”

Unul dintre acești Sefarzi, Elor Azaria, un medic al armatei israeliene, pune în practică sloganul acelor ultrași. În martie a fost surprins de camerele de luat vederi ucigând un palestinian care zăcea rănit pe o stradă din Hebron. Domnul Netanyahu și domnul Lieberman i-au luat apărarea.

Așkenazii mai „moderați”, inclusiv comandantul armatei, între timp s-au distanțat de Azaria, temându-se că acțiunea acestuia ar putea dăuna imaginii pe care Israelul o are în Vest.

Dar ura lor față de tot ce e arab nu este mai puțin intensă decât a fondatorilor statului.

Săptămâna trecută, un grup format din generali ai armatei și politicieni Așkenazi care susțin soluția celor două state a făcut public un material video. Acesta prezenta un „scenariu de coșmar” în care palestinienii lăsau jos armele și se îndreptau spre urnele de votare pentru a-l alege pe unul de-al lor primar al Ierusalimului.

Exact acest gen de „terorism politic” l-a împins pe domnul Lieberman să îi interzică domnului Madani  intrarea în Israel. Cu evreii arabi de partea palestinienilor, conflictul cu Israelul s-ar putea termina la urnele de votare. Lucru ce ar fi într-adevăr, subversiv.

Jonathan Cook este un jurnalist independent din Nazareth.

Articolul poate fi citit în original aici: http://www.thenational.ae/opinion/comment/israel-considers-its-demographic-time-bomb

ÎMPĂRȚIND IERUSALIMUL, ÎNTĂRIND OCUPAȚIA

Pe măsură ce Israelul se apropie de a cincizecea aniversare a victoriei sale în Războiul de Șase Zile, este cât se poate de clar că politicile ulterioare au transformat războiul inițial într-o platformă a expansionismului mesianic ce în timp subminează însăși existența Israelului.

de Daniel Seidemann

 Zidul de separație israelian înconjoară tabăra de refugiați Shuafat, care, tehnic, este în interiorul granițelor municipale ale Ierusalimului și a fost anexată de către Israel în mod unilateral.

Săptămâna trecută a fost cea de-a 49-a aniversare a „reunificării” Ierusalimului. Această aniversare vine în contextul unei revolte populare fără precedent de la 1967 încoace. Deși „Ierusalim-eterna-și-neîmpărțita-cu-nimeni-capitală-a-Israelului” nu a fost niciodată mai mult decât un mit, la 49 de ani după „unificare” orașul este despărțit în mod fizic de ziduri ale fricii și urii, iar fundamentul său este, mai mult decât oricând, cel al violenței și al neîncrederii.

De la 1967, au existat perioade în care ocupația israeliană asupra Ierusalimului de Est părea a fi o boală în remisie. Acum este evident că ocupația metastazează și este din ce în ce mai puțin diferită de cea din Cisiordania. Non-cetățenii Israelului, palestinienii din Ierusalim formează o societate aflată într-un limbo – în permanență privați de drepturi și fără niciun fel de putere politică, nefăcând parte nici din Israel, nici din Teritoriile Palestiniene Ocupate.

Odată o minoritate cu greu tolerată, palestinienii din Ierusalimul de Est sunt priviți astăzi de către oficialii Israelului drept „dușmanul”. Pedeapsa colectivă, care mai demult era episodică, a devenit sistemică, într-un mod alarmant. Dintotdeauna palestinienii care locuiesc între granițele orașului dar dincolo de zidul de separație au avut acces limitat la serviciile publice și guvernamentale, dar acum le sunt refuzate cu desăvârșire.

Împărțind Ierusalimul

Aceste schimbări sunt atât de evidente, încât inclusiv cei care în trecut erau abonați la mantra „Ierusalimului-mereu-unit” realizează că este un lucru imposibil. Această revelație este susținută de câteva propuneri recente pentru o și mai mare fragmentare a orașului. Una dintre aceste propuneri vine de la liderul israelian al opoziției Isaac „Buji” Herzog, o alta din partea liderului laburist Haim Ramon și a treia, mai ocolită dar asemănătoare în esență cu celelalte, dinspre primarul Ierusalimului, Nir Barkat.

Din poziția de susținător îndelungat al împărțirii politice a Ierusalimului ca parte din soluția celor două state, mă bucură trezirea la realitatea imposibilității guvernării Israelului în Ierusalimul de Est. În același timp, sunt extrem de alarmat, deoarece aceste planuri vin din partea unor oameni cu mentalități dintre cele mai periculoase și contraproductive.

Ideea centrală a acestor propuneri recomandă ca modalitate de îmbunătățire a siguranței și de „salvare” a Ierusalimului evreiesc nu încheierea ocupației, ci expansiunea acesteia. Planul constă în eliminarea a 200.000 de bărbați, femei și copii palestinieni din Ierusalim, izolându-i de familii, spitale, locuri de muncă, școli și locuri de rugăciune. Restul de 120.000 de palestinieni – cei locuind în zone pe care Israelul le prețuiește prea mult pentru a renunța la ele – vor fi izolați între noile granițe ale Israelului și vor fi subiectul unor politici ostile prezenței lor într-un mod mult mai deschis ca oricând de la 1967 încoace.

 Cartierul Silwan din Ierusalimul de Est, căminul a zeci de mii de palestinieni este una din zonele pe care Israelul vrea să le păstreze. Coloniști și grupuri arheologice israeliene s-au mutat acolo în ultimii ani asigurând o prezență israeliano-evreiască.

Aceste propuneri nu fac decât să înrăutățească situația unei siguranțe oricum șubrede. Siguranța în Ierusalim nu ține de numărul agenților forțelor de securitate care patrulează pe străzile orașului și la granițele sale, nici de numărul per se al rezidenților palestinieni. Insecuritatea de astăzi a Ierusalimului își are originea în furia palestiniană, alimentată de disperare, derivată din ocupația permanentă, sporită de teama că Israelul caută să schimbe status quo-ul Muntelui Templului/ Al-Haram al-Sharif. Declarațiile Israelului, politicile și acțiunile sale – cum ar fi propunerea expulzării a 200.000 de palestinieni din orașul lor! – nu fac decât să intensifice și să credibilizeze aceste temeri.

Cât despre „salvarea” Ierusalimului evreiesc, coloniștii și oficialii guvernului Israelului lucrează de ani de zile la crearea – prin case, parcuri, situri arheologice și facilități turistice – unui domeniu evreiesc pseudo-biblic în zonele cele mai instabile ale Ierusalimului de Est (și, într-adevăr, ale planetei) și anume în Orașul Vechi și teritoriile adiacente acestuia, inclusiv Muntelui Templului/ Al-Haram al-Sharif, fără a ține cont de drepturile pe care le dețin acolo musulmanii și creștinii. Propunerile de a izola și mai mult palestinienii de aceste zone exacerbează această tendință periculoasă deja existentă a transformării conflictului israeliano-palestinian dintr-unul politic într-o bătălie religioasă cu sumă nulă.

Trădarea moderaților

Unii susțin că nimic din lucrurile acestea nu contează – că toată discuția asta despre divizarea Ierusalimului este doar un gambit politic menit să demonstreze că Netanyahu nu are soluții la problemele cu care se confruntă astăzi Israelul. Chiar dacă acesta ar fi cazul, introducerea unor astfel de noțiuni în discursul public are consecințe devastatoare. Făcând acest lucru se promovează ideea că nu există un partener palestinian pentru negocieri, ceea ce servește la o și mai mare exploatare a politicilor menite să îngroape posibilitatea soluției celor două state. Herzog și Ramon, mai ales, atrag și ei atenția palestinienilor că Stânga israeliană, dacă ar mai reveni vreodată la putere sau i s-ar alătura guvernului lui Netanyahu, nu va fi un partener de negocieri. Într-adevăr, susținând această abordare, presupusele forțe moderate ale Israelului adoptă o poziție la fel de inumană față de palestinieni ca cea a rasiștilor și a islamofobilor israelieni de Dreapta. De fapt, ceea ce așa-zișii moderați le transmit palestinienilor și lumii este că în Ierusalim doar viețile evreilor contează.

Pentru că m-am opus acestor planuri de divizare a Ierusalimului, am fost acuzat de ipocrizie și că îmi doresc „totul sau nimic”. De fapt, cred că granițele provizorii, cedarea autorității și măsurile sporite de securitate pot fi niște pași constructivi, dar numai dacă într-adevăr servesc terminării ocupației. Dar Netanyahu și guvernul său cimentează în mod sistematic realitatea unui stat unic iar posibilitatea implementării soluției celor două state atârnă de un fir de păr. Ocupația permanentă este cel mai mare pericol al generației noastre și ne aflăm chiar la limita izbânzii planului Zionist. Miza este aceea că Israelul fie va reprezenta o dezvoltare trainică, importantă în istoria evreiască, fie încă un episod trecător al independenței evreiești.

 Polițist israelian de graniță oprește și verifică palestinienii ce ies din cartierul Issawiya al Ierusalimului de Est, pe 15 octombrie 2015. Israelul a stabilit puncte de control în cartierele palestiniene din Ierusalimul de Est ca o pedeapsă colectivă după câteva atacuri ale unor palestinieni. Israelul susține că aceste măsuri au fost necesare pentru siguranță.

Pe măsură ce Israelul se apropie de a cincizecea aniversare a victoriei sale în Războiul de Șase Zile, este cât se poate de clar că politicile ulterioare au transformat războiul inițial într-o platformă a expansionismului mesianic care în timp subminează însăși existența Israelului. Israelul are nevoie disperată de lideri curajoși care să spună adevărul despre imposibilitatea continuării ocupației și despre necesitatea vitală a adoptării unor politici care să îndrepte Israelul spre soluția celor două state, atât în interiorul cât și în exteriorul Ierusalimului. În schimb, „moderați” precum Herzog și Ramon i s-au alăturat lui Netanyahu perpetuând iluzia că siguranța poate fi îmbunătățită, Ierusalimul poate fi făcut mai evreiesc și palestinienii pot fi făcuți să dispară – totul fără ca Israelul să trebuiască să facă alegeri dificile sau compromisuri dureroase. Practic, aceștia spun publicului : problema nu este ocupația, problema e că Netanyahu o face prost și Stânga poate să o facă mai bine. Dar ocupația nu poate fi diminuată prin șmecherii politice și nu poate fi acoperită prin cascadorii de-ale hasbarei. Ocupația fie este, fie nu este.

Mulți dintre suporterii lui Herzog și ai lui Ramon sunt oameni de treabă, exact ei ar trebui să aibă curajul să articuleze alternative lucide la traseul autodistructiv al Israelului. Dar, într-o eșuare tragică a cutezanței și a integrității, aceștia au abdicat de la responsabilitățile lor. Istoria nu îi va judeca cu blândețe.

Daniel Seidemann este un avocat israelian specializat în geopolitica Ierusalimului și fondatorul Terrestrial Jerusalem, un ONG din Ierusalim ce lucrează la o soluție pentru problema Ierusalimului compatibilă cu soluția celor două state.