Scrisoare de dragoste din Palestina

de Mohammed El-Kurd

anul trecut: 17 octombrie, 2015

Draga mea,

Trei martiri fără voie au căzut astăzi. Doi dintre ei aveau 16 ani și celălalt 18. Nu pot să nu mă gândesc la toate visele și speranțele pe care și le făceau în legătură cu viitorul; ce impact pozitiv ar fi putut avea asupra societății; și cât de ușor ar putea să ne oglindească pe noi doi. Astfel de tragedii nu sunt deloc izolate. Asemenea tragedii, pentru mine și pentru tine, stau lângă noi, pe canapeaua noastră, ne ascultă conversațiile, iau autobuzul împreună cu noi și încă sunt vii și zgomotoase chiar și după ce stingem televizorul.

Oamenii leagă pericolul de exaltare, de adrenalină, când, de fapt, nu e nimic entuziasmant în legătură cu el. Este insultător și chiar bizar pentru noi să fim acuzați că „nu suntem recunoscători” pentru că „avem parte de asemenea senzații”, chiar și atunci când lucrurile astea sunt spuse într-o manieră sarcastică. Nu e palpitant. Nu e nici măcar șocant. Moartea în Palestina e rece, banală și paralizantă. Este prezentă în fiecare șoaptă și în fiecare râset, este încă un titlu de ziar după cel despre o vedetă pop care a divorțat, este un „allah yirhamo” (Dumnezeu să-l odihnească) înainte de un „dă-mi te rog o țigară” și este înfricoșătoare. E înfricoșătoare pentru că mânia pe care o stârnește este rece și ea și se încadrează tot în banalitate și tăcere. Spune-mi, când a fost ultima oară când ai vrut să dai foc la țara asta din cauza opresiunii pe care o trăiești? Când mi-am exprimat eu frustrarea altfel decât prin oftaturi încărcate de dor și poeme ezitante?

Și totuși, oamenii caută cele mai frivole scuze pentru a argumenta moartea victimelor. Nu îi jelesc decât dacă martirii au fost pasivi, nu au ripostat și și-au dorit așa-zisa pace. Ferească sfântul ca martirul să fi aruncat cu vreo piatră către ocupator. Și apoi, noi palestinienii ne justificăm, explicăm, scoatem grafice și rezoluții UN ca să arătăm oamenilor că moartea unei fete de 16 ani nu este în regulă. Trebuie să ne argumentăm pledoaria, să le atragem simpatia. Așa că moartea – moartea intimă a unui adolescent devine un act dezgustător inundat de cifre și comentarii pe facebook, golit de orice urmă de umanitate ar fi avut odată.

Oamenii refuză să vadă aceste victime ca pe copiii lor. Le este imposibil să se raporteze la un număr, declarat mort în timp ce ei își luau micul dejun, undeva în marele semn de întrebare care este Palestina. Ma întristează pentru că asta întunecă uneori solidaritatea. Dar, este ceva universal: se întâmplă atunci când oamenii trebuie să se asigure că negrul din Bronx care a fost împușcat mortal era neînarmat înainte să condamne actul sau când refuză să sprijine o victimă a unui viol deoarece „nu era îmbrăcată decent” sau „era beată”.

Și teroarea continuă.

Știu că vrei să te consolez. Știu că te dezamăgesc. Dar nu de asta avem nevoie oare? Ca palestinieni, întotdeauna ne-am consolat cu noțiunea de „mâine”. Am folosit destinul ca să amânăm irefutabilul. Ce e scris, e scris. Nu avem nevoie să ne stropim puțin pe ochi cu apă rece? Și dacă destinul nu este de partea noastră? Nu e nevoie să decidem ce ar trebui să fie scris?

Durerea noastră, iubito, nu ar trebui să fie șovăitoare – ar trebui să fie încinsă, ar trebui să ardă. Revoltă-ți durerea cât încă suntem oameni, până nu ne piere dorința de viață, până nu uităm că cine protestează față de nedreptate și ocupație cu roți incendiate și urlete strașnice nu tulbură pacea, ci afirmă cât de mult o merită.

Dar lucrurile astea, cu siguranța, nu au logică pentru cineva a cărui definiție a „păcii” este aceeași cu „a te preda”.

Erai chiar un început; frumos spus, pictat ca o posibilitate înfloritoare și oferit ca o doză modestă de fericire spontană. Dar odată ce ieși din teatru, ridici cortina pentru a dezveli monstrul de care m-am temut întotdeauna: realitatea.

Orașul ăsta nu e pentru visători și toată lumea e moartă din cauza cruzimii bestiei, așa că, de fiecare dată când încerc să fug, de fiecare dată când încolțește în mine cea mai firavă rază de speranță, de fiecare dată când ajung să cred, îmi dau seama că nu are rost să mă ascund; monstrul trăiește în interiorul meu.

Iartă-mă iubito pentru că nu pot să te mint și nu pot să-ți spun că totul va fi bine – toți avem ochi, toți vedem.

Dar tu și cu mine nu ne putem exclude din realitate. Oricât de frumoși am părea, nu putem elimina fundalul acestei scene.

Aș putea să îți vorbesc despre minunile zilei de mâine dar nu vreau s-o apuc pe calea asta. De ce? Pentru că ziua de mâine moare cu fiecare copil care cade mort pe asfalt, cu fiecare promisiune strălucitoare cu care mi se exploatează setea, cu fiecare speranță avortată și cu fiecare șansă care este ucisă.

Nu pot planta flori înăuntrul tău, pentru că nu-mi permit să le ud.

Iartă-mă,

Mohammed.

https://medium.com/@mohammedelkurd/a-love-letter-from-palestine-anything-but-the-usual-707d8e6826b6#.gqecv4ma6

Refugiații nu sunt bineveniți

                                     Foto: Getty Images

de Mona Bibi

Pe 31 octombrie, parlamentul libanez a ales în sfârșit noul președinte al țării, punând capăt unui vid instituțional ce dura de 29 de luni. În vreme ce majoritatea libanezilor au răsuflat cu ușurare sau au ridicat din umeri cu indiferență, refugiații palestinieni și sirieni sunt dezgustați și temători.

„Trei mii de martiri palestinieni au fost absenți din ședința de parlament în cadrul căreia s-a votat pentru Michel Aoun. Poate că dacă ar fi fost prezenți, ar fi scris pe pereții parlamentului un mare NU, cu sângele lor, sânge care a curs în valuri prin tabăra palestiniană de refugiați Tel Zaatar. Sau poate că ar fi scuturat conștiința libaneză, trezind-o din somn și le-ar fi amintit libanezilor despre oribilele crime înregistrate de istoria lor dar ignorate de lipsa lor de umanitate”, scria Mohammad Mahmoud Al Sayed, analist politic, în articolul său intitulat „Aoun as President: Tel Zaatar Did Not Have the Right to Vote.”

Moștenirea sângeroasă a lui Aoun

Tel Zaatar, cunoscută și ca Dealul Cimbrului, a fost una dintre cele mai mari și mai puternice tabere palestiniene de refugiați, stabilită în 1948 după crearea Israelului și epurarea etnică a locuitorilor palestinieni nativi. Aflată în partea nordică a ceea ce mai târziu a devenit Beirutul de Est creștin în timpul războiului civil dintre 1975 și 1990, găzduia în jur de 15.000-17.000 de refugiați palestinieni. Suprafața din jurul taberei era o zonă rurală, agricolă, care le oferea celor ce locuiau acolo posibilitatea de a lucra pe o plantație – asta până în 1968, când a pătruns industrializarea. Atunci șomajul a atins cote violente și palestinienii au început să formeze facțiuni, care apoi s-au înarmat.

Partidele libaneze creștine de dreapta, în special Kataeb și aripa sa militarizată (falangiștii), au considerat că existența unor asemenea grupuri palestiniene înarmate reprezintă o amenințare la adresa securității și stabilității țării. Au erupt ciocniri fatale între partide.

Războiul civil libanez mai amplu a izbucnit în 1975, și, în ianuarie 1976, ostilitățile ce clocoteau deja în tabără au erupt ducând la Bătălia de la Tel Zaatar. Luptătorii, inclusiv falangiștii din milițiile creștine libaneze au lansat o ofensivă împotriva taberei și a locuitorilor ei, impunând un asediu care a durat 52 de zile. Foametea răspândită era atât de cruntă, încât unii rezidenți au fost siliți să mănânce pisici ca să rămână în viață. Ulema (învățați în domeniul științelor religioase, care au studiat Coranul, hadith-ul și dreptul musulman) a fost rugată să emită o fatwah (opinie pe teme religioase privind legea islamică) pentru a le permite să mănânce carnea morților lor. Între timp, în jur de 55.000 de bombe au fost aruncate în tabăra de refugiați, omorând peste 1000 de palestinieni.

În ziua de 12 august a acelui an, tabăra a cedat în fața milițiilor libaneze de dreapta. Au urmat masacre, familii întregi au fost măcelărite, peste 60 de surori medicale au fost omorâte, fete chiar și de 10 ani violate. Se estimează că în jur de 3.500 de palestinieni au fost uciși în Tel Zaatar și mulți au fost dați dispăruți.

În următoarele două zile, tabăra a fost făcută una cu pământul de buldozere pentru a împiedica reîntoarcerea celor plecați din calea măcelului.

                             Ce a mai rămas din tabăra Tel Zaatar după masacru

Dealul Cimbrului nu a mai mirosit de atunci a lămâiță; a rămas impregnat de mirosul greu, coroziv, al sângelui și al cărnii. De acest miros și-au amintit refugiații palestinieni când Michel Aoun a fost ales președinte al Libanului pe 31 octombrie. Fostul comandant al armatei, creștin și fondator al Mișcării Patriotice de Eliberare, este tiranul războinic ce se laudă cu aroganță că a fost „mintea din spatele asediului Tel Zaatarului” – ca să nu menționăm și masacrele din timpul războiului civil.

Când a fost intervievat, Aoun a vorbit cu indiferență despre măcelul de la Tel Zaatar, susținând că el a plănuit asediul pentru a-i convinge pe palestinieni să se dezarmeze. „Lucrurile nu au mers tocmai bine”, a spus acesta, fără nicio urmă de regret în voce. Când rezidenții palestinieni au refuzat să plece, „devenise enervant și plictisitor”, așa că forțele sale „au demontat” tabăra.

Ostil față de refugiați

Problema, desigur, nu se află doar la Aoun. Întregul edificiu guvernamental libanez este structurat în jurul unor militariști inveterați care și-au condus sectele în războiul civil și au preluat guvernul atunci când acesta s-a sfârșit. Între timp, palestinienii încă sunt priviți ca niște invadatori străini care au întrerupt pacea Libanului și au cauzat războiul civil în timp ce încercau să privească Libanul ca pe o țară de substituție după ce fuseseră expulzați din Palestina. Ar fi izbucnit războiul civil dacă nu ar fi fost palestinienii? Nu vom ști niciodată. Dar un lucru care nu poate fi negat este că palestinienii au fost singurii care au plătit.

Umbre palestiniene

Palestinienii trăiesc în Liban ca niște umbre, aproape că nu au voie să existe. Noi, a treia generație de refugiați palestinieni în Liban, plătim pentru un război în care nu am luptat, în vreme ce instigatori la război precum Michel Aoun conduc țara.

Statutul palestinienilor în Liban nu a fost definit legal; suntem undeva între refugiați și străini. Ni se interzice să avem profesii din categoria „gulere albe”, cum ar fi medicina, avocatura, ingineria. Chiar și pentru locurile de muncă din categoria „gulerelor albastre”, cele care implică munca fizică, avem nevoie de permise de muncă pe care trebuie să le reînnoim anual sau când schimbăm angajatorii. Nu avem voie să deținem proprietăți și suntem excluși din majoritatea serviciilor sociale oferite de stat, deși plătim taxe sociale guvernului libanez pentru a obține permise de muncă.

                                                        Michel Aoun.

Problema drepturilor refugiaților palestinieni a fost mereu una controversată în Liban, în ciuda faptului că ne aflăm acolo de peste 60 de ani, din cauza echilibrului sectant stabilit de constituția țării. Temându-se să permită mai multor musulmani sunniți să își exercite influența, politicienii creștini au respins toate legile propuse de parlamentul libanez care le-ar fi acordat palestinienilor dreptul de a munci și de a deține proprietăți. Acum, refugiații sirieni se lovesc de același zid al opoziției față de prezența lor.

În discursul său inaugural, Aoun a declarat: „Nu va fi nicio soluție pentru Siria fără reîntoarcerea refugiaților sirieni în țara lor.” Noul președinte a mai caracterizat refugiații sirieni ca reprezentând o amenințare la adresa securității. Ginerele lui Aoun și ministrul afacerilor externe, Gebran Bassil, își exprimă cu nerușinare rasismul și antipatia față de refugiații palestinieni și sirieni din Liban. Acesta a făcut apeluri repetate pentru închiderea granițelor în fața valului de refugiați sirieni și palestiniano-sirieni care fug din calea violenței din Siria.

                                             Tabără refugiați lângă Beirut.

„Când spunem că nu vrem refugiați sirieni și palestinieni, este din cauză că ei ne iau locurile”, a spus Bassil. O țară fără „materii prime” nu poate susține povara economică pe care noii refugiați o aduc cu ei, a adăugat el. „Nu avem destui palestinieni în Liban? Cum să îi lăsăm și pe ceilalți refugiați să vină în Liban?”

Yazan Al-Saadi, autor și cercetător sirian stabilit în Liban, scrie: „Problema mea cu Aoun nu este doar pentru că este aliat cu regimul sirian. Este misogin și xenofob, la fel ca partidul său. Nu a făcut nimic să oprească interdicțiile și discriminările aplicate refugiaților sirieni și altor comunități marginalizate ale societății. Este reprezentantul unui sistem sectant, neoliberal, exploatator. Simt că acestui om nu îi pasă decât de tronul său și nu cred că este bun pentru refugiații sirieni, pentru refugiații palestinieni sau pentru muncitorii emigranți – și, de fapt, nici măcar pentru cetățenii libanezi”.

Fără un cămin adevărat în Liban

Libanul a ales un președinte care este un fost militarist inveterat. Un om care reprezintă valorile rasiste și xenofobe ale partidului său. Cu Aoun la putere, slabele speranțe ale progresului privind drepturile civile și umane ale refugiaților par să moară. Nu contează cât de mult iubesc eu, un refugiat palestinian, Libanul, îmi dau seama acum că niciodată nu a fost casa mea și nu va fi niciodată, nici măcar o locuință temporară decentă. E greu să fii refugiat în Liban. Te seacă de fiecare strop de pasiune pentru viață. Nimic nu poate fi mai insultător decât să trăiești într-o țară condusă de un om care a contribuit la moartea prin înfometare a poporului tău. Dacă am avea o opțiune, am pleca. În aceste momente înțeleg de ce refugiații își riscă viețile traversând marea pentru a părăsi țara asta. Alternativa este a continua să trăiești în tăcere, în umbră, invizibil, fără să faci un zgomot, încercând să fii cât mai neexistent cu putință.

http://wearenotnumbers.org/

A juca pentru Palestina în Santiago de Chile

de Siri Schwabe

Într-un cartier liniștit și plin de praf din periferia sudică a orașului Santiago, se află stadionul La Cisterna. Modest și deloc remarcabil printre celelalte multe stadioane ale orașului – cel puțin în ochiul neinițiatului – un lucru îl distinge totuși. De la vestibul și până la scaunele de plastic și boxele de beton, stadionul este îmbrăcat în culorile drapelului palestinian: negru, alb, roșu și verde.

În interiorul edificiului principal, lângă bufet, acolo unde se strâng oamenii sau pe unde trec înainte și după meci, afișe uriașe sunt lipite pe toți pereții. Unul dintre aceste afișe înfățișează un grup de oameni care pozează în fața Cupolei Stâncii din Ierusalimul de Est. Un altul îl reprezintă pe un tânăr arab, câștigător al unui concurs de muzică, Mohammed Assaf, cântând pe scenă. Pe toate posterele apar cuvintele „orgullo palestino”, „mândrie palestiniană”. În boxele de beton, decorate cu roșu, alb și verde, fanii îmbrăcați în aceleași culori flutură steaguri palestiniene în timp ce scandează insulte la adresa echipei rivale.

De la reconstrucția sa din 1988, La Cisterna a fost căminul echipei de fotbal Club Deportivo Palestino, cunoscută și sub numele simplu de Palestino și adesea alintată ca Tino-Tino, Los Árabes sau Los Baisanos. Cămin al unei echipe al cărei nume înseamnă literalmente „palestinian”, La Cisterna este diferită de celelalte arene sportive din capitala chiliană.

O sută de ani de Palestino

Pe cât de impresionant este angajamentul vizual al stadionului față de Palestina, mai există și altceva în legătură cu Palestino decât simplul spectacol. Documente de arhivă dezvăluite în 2014 arată că instituția, cunoscută atunci sub numele de Club Sportivo Palestina, a fost întemeiată de emigranții palestinieni din Santiago pe 25 martie 1916, acum mai mult de o sută de ani.

Până în anii 1920 echipa își schimbase numele în Club Deportivo Palestina și avea un număr de jucători profesioniști. Abia în 1952 Palestino a promovat în divizia secundă chiliană, urmând să câștige liga trei ani mai târziu.

Suferind numeroase urcușuri și coborâșuri de-a lungul anilor, Palestino și-a consolidat acum poziția printre echipele de top ale primei divizii chiliene, „primera división”. Anul trecut, echipa feminină a clubului a învins echipa cea mai populară a țării, Colo-Colo, devenind campioana primei dizivii de fotbal.

Reprezentând Palestina

Povestea echipei Palestino are mai multe straturi. Reușitele sportive au fost importante, desigur, atât pentru cei implicați în echipă cât și pentru suporterii ei. Pentru mulți dintre acești oameni, importanța acestui succes a fost strâns legată de rolul echipei în a reprezenta palestinienii în Chile. Când a fost întemeiată Palestino, era menită în primul rând a fi un punct de întâlnire pentru emigranții palestinieni și succesorii lor. De atunci, a devenit o modalitate importantă de a promova și a genera atenție pozitivă pentru comunitatea palestiniană existentă în Chile.

De-a lungul existenței sale, Palestino a întruchipat legătura veche și durabilă dintre palestinienii chilieni și pământul natal ancestral. Deși migrația din Palestina în Chile a început încă din 1880, s-a amplificat substanțial în primele decade ale secolului 20. Odată cu începutul Primului Război Mondial și cu iminenta prăbușire a Imperiului Otoman, familiile creștine din Betleem și din satele din împrejurimi, din Beit Sahour și mai ales din Beit Jala, au început să-și trimită fiii peste hotare pentru a nu fi nevoiți să lupte în primele linii. În anii ce au urmat, mai mulți palestinieni au emigrat în Chile, stabilind acolo ceea ce a devenit una dintre cele mai remarcabile comunități palestiniene diasporene din întreaga lume.

Însă, Palestino nu este doar despre legături personale și istorii de familii. Fanclubul include la fel de mulți suporteri non-palestinieni. În mod similar, deși la început Palestino era o echipă unde jucau doar fotbaliști cu rădăcini palestiniene, acum numărul acestora este depășit de cel al jucătorilor chilieni fără origini palestiniene. Însă clubul face eforturi pentru a se asigura că sportivii palestinieni sunt reprezentați în cadrul echipei. În acest sens, clubul l-a recrutat pe fotbalistul din Cisiordania Shadi Shaban, în iulie 2016.

Indiferent de mediul din care provin, toți fanii lui Palestino se pare că au îmbrățișat angajamentul față de Palestina ca parte a dragostei lor pentru club. Credincioși în suportul față de echipă, aceștia sunt dedicați și promisiunii echipei de a reprezenta Palestina și poporul palestinian. Așa cum spune un slogan popular, Palestino este „mai mult decât o echipă” – este „un întreg popor”.

O schimbare controversată

Uneori, legăturile echipei Palestino cu pământul strămoșesc au generat controversă politică. În ianuarie 2014, ca urmare a unei decizii a conducerii clubului, au existat niște schimbări în designul uniformei jucătorilor. Printre alte detalii, o hartă neagră a Palestinei istorice era plasată pe spatele tricourilor – la fel cum urma să fie reprodusă pe zidurile albe ale stadionului La Cisterna.

Schimbarea a înfuriat comunitatea evreiască chiliană. Unele figuri publice mai proeminente din rândul acesteia au început să critice gestul pe toate canalele media, caracterizându-l drept o provocatoare lipsă de recunoaștere și respect pentru Israel. A urmat o dezbatere foarte publică. La puțin timp după, asociația națională de fotbal a statului Chile a declarat că echipamentul nu respectă regulile asociației și Palestino a adoptat o uniformă mai tradițională.

Controversa a avut efecte foarte tangibile. Tot mai mulți oameni au început să vină la meciuri pe La Cisterna,ca urmare a mobilizării făcute pe platformele de socializare de către palestinienii-chilieni pentru manifestarea suportului față de echipă. Fabricantul „infamelor” uniforme a raportat comenzi din întreaga lume de la oameni care își doreau tricoul respectiv. Acel tricou, care devenise un marker vizual al suportului pentru Palestino și Palestina, aducea echipei o audiență mult mai largă și mai globală.

Legături palestiniene

Pentru Palestino, designul uniformelor de joc și recrutarea jucătorilor sunt mai mult decât simple expresii ale solidarității cu Palestina și poporul ei. Pentru mulți dintre jucătorii lui Palestino, pentru conducerea și fanii săi, relația este mult mai profundă.

Fostul fundaș al echipei, Roberto Bishara, întruchipează această realitate. Jucând pentru Palestino timp de 14 ani înainte de a părăsi clubul în 2014, Bishara a devenit o legendă pentru fanii echipei. Născut în Santiago din părinți palestinieni, Bishara s-a alăturat lui Palestino în 2001. În 2002 i s-a oferit și a acceptat un loc în echipa națională a Palestinei, jucând acolo timp de 8 ani – o experiență despre care a spus „parcă aș fi acasă”.

Aceste legături dintre Palestino și Palestina reflectă conexiunea profundă dintre palestinienii din Palestina și diaspora. În același timp, eforturile conducerii de a poziționa clubul ca implicat activ în reprezentarea poporului palestinian în Chile a atras și mai mulți fani – nu doar din Palestina.

După calificarea echipei în 2015 la prestigiosul turneu Copa Libertadores, președintele Autorității Palestiniene Mahmoud Abbas a dat o declarație ziarului chilian La Tercera, făcând apel la „toți palestinienii și oamenii care sprijină cauza noastră să susțină echipa Palestino deoarece poartă mesajul nostru de libertate, dreptate și pace oriunde joacă.”

De atunci, legăturile dintre Palestino și Palestina au devenit și mai deschise. Banca Palestinei a devenit sponsorul principal al echipei începând cu 2010 și plănuiește să-și deschidă prima sucursală latino-americană în Chile. O remodelare completă a stadionului La Cisterna, finanțată în principal de bancă, este și ea în plan.

Mai mult decât fotbal

Pentru Shadi Shaban, relația intimă dintre echipa de fotbal chiliană și ținutul său natal este evidentă. Așa cum a mărturisit într-un video postat pe pagina de Facebook a lui Palestino, „promit să dau totul pentru club pentru a face fericiți oamenii din Palestina.” Deși e o achiziție nouă a clubului, Shaban a mai fost în Chile. La începutul acestui an, în ianuarie, a călătorit la Santiago cu echipa sa din Hebron, Ahli Al-Khalil pentru un meci amical cu Palestino. La vremea respectivă, managerul lui Ahli Al-Khalil, Ibrahim Mansour, a explicat presei chiliene că în Palestina fotbalul înseamnă mai mult decât sport. „Noi jucăm fotbal în primul și-n primul rând pentru a spune că suntem în viață”.

Recunoscând precaritatea vieții în Palestina, potențialul politic al sportului și lupta specială a fotbaliștilor palestinieni care adesea întâmpină o varietate de obstacole, Palestino oferă pe teren o prezență palestiniană deslușită, chiar dacă terenul se află la mii de kilometri de conflict și ocupație.

De-a lungul câtorva ani, o echipă cu o istorie fascinantă a devenit o forță recunoscută și schimbă dinamicile sportului și ale politicii. Se pare că este un dat faptul că legătura dintre Palestino și Palestina va deveni și mai puternică. În cuvintele lui Roberto Bishara, „Palestino este Palestina și Palestina este Palestino.”

Articolul poate fi citit în original aici: http://muftah.org/playing-palestine-santiago-de-chile/#.V8Bv6VuLTIU

Autocrații preferați ai Vestului

de Lawrence Davidson

Statele Unite au fost dintotdeauna și continuă să fie selective cu privire la oamenii de stat străini pe care îi sprijină și pe care nu. Printre cei din urmă s-au numărat Saddam Hussein în Irak, Bashar al-Assad în Siria, Muammar Gaddafi în Libia, Ayatollahul Ruhollah Khomeini în Iran, Hugo Chavez în Venezuela (care nu a fost atât de autocratic pe cum a fost descris de presă), Fidel Castro în Cuba și Vladimir Putin în Rusia. Aceștia sunt doar câțiva dintre recenții conducători care au atras mânia modelelor „democratice” din Washington. Acea mânie venea adesea la pachet cu strangulări economice și comploturi marca CIA.

Între timp, un alt grup de autocrați este bine tolerat de către SUA. Din acest grup fac parte Benjamin Netanyahu (desigur) al Israelului, Recep Tayyip Erdogan al Turciei, Generalul Abdel Fattah el-Sissi al Egiptului și diverși oameni politici de dreapta, cum ar fi Viktor Orban al Ungariei. Fiecare dintre acești autocrați manifestă foarte puțină toleranță față de părerile opuse și o înclinație promptă pentru exploatarea naționalismului cu tentă rasistă.

De ce aceste standarde duble?

Ce se află în spatele standardelor duble ale Washingtonului – a reacțiilor sale contrastante în fața diverselor regimuri politice? Adesea politicienii americani vor vorbi despre promovarea democrației și vor pretinde că dictatorii pe care îi sprijină au o mai mare șansă de a evolua într-o direcție democratică decât cei cărora li se opun. Se poate ca acești politicieni chiar să creadă acest lucru, măcar în momentul în care fac declarațiile respective. Însă istoria pare să demonstreze contrariul. Argumentul acesta este în mare măsură de ochii lumii. Alte motive stau la baza alegerilor pe care le fac politicienii.

Iată câteva dintre aceste probabile motive:

Prietenul/dușmanul prietenului tău/dușmanului tău este prietenul/dușmanul nostru.

În acest scenariu, principalul prieten al SUA este Israelul și principalul dușman este Rusia. Națiunile prietene/dușmane de pe locul al doilea sunt indiscutabil nedemocraticele Egipt și Siria. Egiptul a devenit prietenul Statelor Unite odată ce Anwar Sadat a semnat un tratat de pace cu Israelul în martie 1979. Siria, pe de altă parte, a fost întotdeauna ostilă față de Israel și a rămas un stat dușman. Nicio motivație democratică nu e de găsit aici.

Argumentare bazată pe poziționarea de după Războiul Rece.

După cel de-al Doilea Război Mondial, Turcia a devenit o „achiziție strategică” în virtutea proximității sale față de Uniunea Sovietică și a disponibilității acesteia de a găzdui baze aeriene și lansatoare de rachete americane. Repetata amestecare a armatei turce în politicile civile nu avea niciun fel de consecință pentru Washington. Guverne est-europene actuale, tot mai multe autocratice ca natură, par a fi considerate de către Pentagon drept „achiziții post-Război Rece” la granița cu o Rusie care nu a încetat niciodată să fie un dușman. Pentru un întreg subansamblu de americani (militariști și neoconservatori), Războiul Rece nu s-a sfârșit de fapt niciodată.

Motivul resurselor.

Autocrații precum Arabia Saudită și Kuweitul intră în această categorie. Statele Unite își asumă rolul de aliat în schimbul prețurilor stabile și avantajoase de petrol. Reprimarea șiiților și a altor minorități de către sunniți în aceste țări este neesențială. Ce se întâmplă dacă asemenea regimuri bogate în resurse își schimbă radical poziția și nu mai cooperează cu SUA? Ei bine, găsiți răspunsul în Iran. Aici Statele Unite sprijineau odată complet Șahul, însă acesta a fost înlocuit cu ayatollahi ostili în 1979. Așa încât prietenia a făcut loc tacticilor de izolare economică și comploturilor CIA. Din nou, democrația nu are de-a face cu aceste cazuri.

Clasicul argument stânga vs dreapta.

Există o tradiție americană consolidată istoric, potrivit căreia regimurile autocratice cooperante din punct de vedere economic reprezintă niște aliați acceptabili. „Cooperant” înseamnă în acest caz conducători care se implică într-un comportament prietenos față de capitalism: tolerează inițiativa privată și protejează proprietatea investitorilor străini. O asemenea atitudine economică datează dinainte de Războiul Rece și a fost întotdeauna mai importantă decât libertățile politice. Cei care acționează în acest fel, ca de exemplu Chile sub Augusto Pinochet sau Argentina sub brutalul regim de conducere militară, primesc undă verde când vine vorba de suprimarea democrației și a drepturilor omului. Însă, alte regimuri, ca cele din Cuba sub Castro și Venezuela sub Chavez sunt tratate diferit. În cazul Venezuelei, democrația chiar se practica, dar din cauza politicilor sale economice înclinate spre socialism, Washingtonul a încercat cu stăruință să distrugă guvernul țării.

Democrația și „Celălalt”

Acordând prioritate alianțelor tradiționale, controlului resurselor și ideologiei economice, Statele Unite închid ochii când vine vorba de alte aspecte ale comportamentului autocratic ce contrazic propriile valori declarate, etalând astfel o mostră de ipocrizie a politicii externe. Un exemplu este chestiunea democrației și a „Celuilalt”. Din 1960 Statele Unite se luptă cu impulsurile sale rasiste. Adică, majoritatea  americanilor știu că discriminarea „Celuilalt” este greșită. O recunosc în legi, în comportamentul poliției și în atitudinea unui candidat politic ca Donald Trump. Pași oficiali, deși agonizant de înceți și periodic inversați, sunt făcuți pentru atenuarea, dacă nu depășirea acestor discriminări publice. Ați zice că asemenea pași s-ar face și în afacerile externe. Și totuși, realitatea este cu totul alta.

Mulți lideri autocratici pe care SUA îi favorizează au ajuns la putere, cel puțin parțial, prin insuflarea fricii de „Celălalt” – cel care amenință fanteziile unui caracter național etern, al sângelui pur și al statutului de popor ales de Dumnezeu. Principalul aliat al Washingtonului în Orientul Mijlociu, Israelul, este un stat care, în cel mai bun caz poate fi descris ca o democrație în mod oficial discriminantă, în care discriminarea „Celuilalt” (în acest caz a palestinienilor și a altor non-evrei) este autorizată de lege.

În cazul Europei, actuala creștere a popularității dreptei și a liderilor săi autoritariști derivă în mod direct dintr-o teamă de „Celălalt”. Această teamă a fost stimulată de o criză a refugiaților pe care Statele Unite și aliații acestora au creat-o. Distrugerea Irakului a fost un catalizator care a dezlănțuit forțe ce au copleșit Siria și Libia și au pus în mișcare un val uriaș de refugiați care se deplasează din Orientul Mijlociu și din Africa de Nord către Europa. Guvernul SUA acceptă autocrații anti-democratici de dreapta care acum exploatează frica de sute de mii de refugiați pentru care Washingtonul este în mare parte responsabil.

Concluzie

Sfârșitul Războiului Rece nu a pus capăt forțelor ideologice militariste ale Vestului. Ba chiar le-a dat un impuls. Acele politici externe „neoconservatoare” încă sunt bine reprezentate în cadrul birocrațiilor guvernului american. Politicile acestea sunt bazate pe fanteziile „schimbărilor de regim” și pe refacerea lumii așa încât să se afle sub permanentă influență a Statelor Unite. Democrația, nu este și nici nu a fost vreodată scopul acestui proces.

Într-adevăr, afacerile externe americane au ca scop propagarea practicilor economice capitaliste care facilitează prosperitatea propriei clase „cârmuitoare”. Pe parcursul acestui proces, SUA caută să asigure certitudinea resurselor pentru ea și pentru partenerii săi de negoț, securitate pentru aliații săi tradiționali și avantaje strategice asupra vechilor dușmani. Pentru a obține toate aceste lucruri, Statele Unite aplică ceea ce Jonathan Freedland numea odată „școala sonofabitch (son of a bitch) de politici externe”. Cu alte cuvinte, Washingtonului nu îi pasă dacă aliații care cooperează cu el sunt criminali, hoți corupți, rasiști și așa mai departe. Pot fi cei mai nemernici de pe planetă, câtă vreme sunt „nemernicii noștri”. Așa arată compania în care ne aflăm.

Articolul poate fi citit în original aici: http://www.counterpunch.org/2016/08/18/the-wests-favored-autocrats/

DINTOTDEAUNA UN PĂMÂNT CU OAMENI

de  Dr. Hatem Bazian

În decembrie anul trecut mă aflam în Iordania vizitând-o pe mama, care se recupera după o operație majoră. Mi-am făcut timp să mă uit printre documentele și fotografiile de familie. Pe lângă obișnuitele fotografii din copilărie și mutrele caraghioase de la diversele evenimente, mi-a captat atenția pașaportul palestinian al răposatului meu tată, din perioada mandatului britanic.  Era plin de ștampile și detalii ale călătoriilor și încă în stare excelentă. Crescând, l-am văzut, l-am ținut în mână, l-am studiat; însă, de data aceasta, m-am uitat la el din perspectiva unui istoric ce scrie despre colonialism și Palestina. Pașaportul acela este un obiect valoros pentru familia mea și e o bucățică de istorie care atestă prezența Palestinei pe hartă înainte ca Zionismul să înceapă să o șteargă. Eliberat în 1943, este un pașaport britanic cu numărul 169390, desemnat pentru Palestina Mandatorie.

Pașaportul, hărțile, banii și toate documentele coloniale folosesc numele „Palestina”, inclusiv, destul de interesant, discuțiile dintre britanici și Zioniști, înainte, în timpul și după Primul Război Mondial. La fel, numele Palestina (în continuare Palestina) a fost folosit în timpul perioadei otomane târzii. Populația indigenă din regiune a folosit principalele orașe ca puncte de referință pentru identitatea sa; însă acest lucru nu înseamnă că într-un fel sau altul nu s-a identificat și nu a conceptualizat Palestina ca pământ  natal coeziv.

Coloniștii Zioniști continuă să le ceară palestinienilor, în mod fals, să-și prezinte dovezile naționaliste care să valideze dreptul asupra pământului, așa cum îl susțin. Dar naționalismul, care este un fenomen modern, nu poate fi folosit ca unică metodă pentru a stabili dreptul populației indigene asupra pământului, deoarece acest drept predatează conceptele naționaliste europene. Mai mult decât atât, prezența sau absența unui nume nu schimbă, nici nu înlătură dreptul palestinienilor indigeni asupra pământului lor.

Ce este un nume? Răspunsurile la această întrebare profundă sunt legate de fiecare aspect al experienței umane, inclusiv de numele și identitatea proprie. Un nume ne permite să construim o hartă mentală cu ajutorul căreia putem modela înțelegerea proprie a obiectelor, a lucrurilor și a conceptelor lumii. La un nivel superior, ne permite să formulăm idei complexe și abstracte pe care le putem folosi pentru a inova și atinge noi orizonturi. Dacă un nume ne poate ajuta să descătușăm potențialul uman și să sculptăm harta mentală ce face posibilă relaționarea noastră cu lumea fizică și gândirea abstractă, atunci întrebarea critică este ce se întâmplă când acel nume se lovește de o ștergere structurală și obliterare politică? De ce acest obiectiv specific a reprezentat o parte importantă a fiecărui proiect colonialist? Este o coincidență sau indică ceva mult mai întunecat?

 

Palestina. Întrebarea despre ce conține un nume. Cei isteți vor dori imediat să se concentreze pe etimologia numelui și să-i găsească originile, de parcă acest lucru ar răspunde cumva la întrebarea în ce fel „Palestina” amenință Zionismul și pe adepții și suporterii acestuia. În mod cert, un aspect al acestui nume se învârte în jurul unei greșeli sau imperfecțiuni în etimologia cuvântului. Aceia care sunt hotărâți să-i nege validitatea pe bază etimologică susțin că originea imperfectă a cuvântului anulează dreptul palestinienilor asupra pământului lor. Absurditatea acestei afirmații ar trebui să fie evidentă pentru toată lumea; însă, evidența nu a împiedicat niciodată oamenii să se facă de râs în public. Pare că acest lucru a devenit o abilitate valoroasă în actualul Knesset israelian.

O altă abordare poate fi întâlnită în rândul celor care se consideră adevărați fanatici ai istoriei: romanii au fost cei care au bătut numele „Palestina” pe monezi. Dar în ce fel decizia acestora de a-i spune „Palestina” sau „o bucată de pământ” răspunde la întrebarea „Ce se află într-un nume?” și de ce este nevoie de atât de mult efort uman și financiar pentru a șterge acest cuvânt din discursul public? Pe scurt, argumentul lor este acela că palestinienii nu au avut o structură politică sau o înțelegere asupra lor ca popor până când romanii „au creat” acest nume pentru a disocia pământul de proprietarii săi „de drept”: israeliții antici. Desigur, nu este nevoie să reamintim că aceștia au schimbat numele original al pământului – țara Canaanului – când l-au invadat conduși de Ioșua, potrivit Vechiului Testament pe care îl invocă drept dovadă. Cu alte cuvinte, încearcă să-și susțină cauza citând un text care demonstrează netemeinicia pretenției lor.

Alți oameni vor arăta spre arabii musulmani care au ajuns acolo la mijlocul secolului al șaptelea și, după o vreme, au început să se refere la regiune spunându-i „Palestina”. Pentru a nu păstra lucrurile simple și nepoluate din punct de vedere intelectual, acestui grup îi place să vorbească despre o invazie arabă, convertire forțată și o puzderie de alte argumente ce fac parte din setul de unelte al orientaliștilor, pentru a demonstra inexistența „Palestinei”. Argumentul invaziei pretinde că arabii erau niște intruși care au sosit dintr-odată sub forma unei mici armate și au reușit să transforme peisajul demografic al viitorului apropiat. Acesta este un argument simplist, în cel mai bun caz, dar totuși continuă să fie destul de vehiculat și apare inclusiv în textele așa-zișilor erudiți.

Această aserțiune caută să separe Palestina de moștenirea sa arabă și, în același timp, promovează o formă clasică de islamofobie care postulează natura violentă a islamului și presupusele politici de convertire forțată. Dacă vechii arabi au „invadat” Palestina, atunci palestinienii din prezent, făcând parte din lumea arabă actuală, nu ar avea drept asupra acestui pământ. Dar există o problemă aici: istoria nu confirmă această presupusă legătură a unei invazii militare arabe cu convertirea religioasă sau că transformarea religioasă din regiune s-a produs încet și forțat. La începutul secolului al 7-lea, populația Palestinei era arabă și triburile vorbitoare de limbă arabă ce locuiau în Valea Iordanului, Al-Khalil și în jurul Ierusalimului făceau negoț cu triburile din Peninsula Arabică, chiar și cu cele ce trăiau în Mecca, înainte de apariția islamului.

În plus, încercarea Zioniștilor de a înlătura toate referirile la creștinii arabi vorbitori de limbă arabă care au trăit dintotdeauna în zonă și păstrarea unui unic centru al atenției pe islam și musulmani, este făcută în mod intenționat pentru a ține isonul stereotipurilor orientaliste. Istoricul creștinilor palestinieni este problematizat prin concentrarea exclusivă asupra acelor perioade de dispute între arabii musulmani și arabii creștini, bătându-se cât mai mult moneda pe Vest și pe Zionism ca așa-ziși apărători ai creștinilor estici. Da, musulmanii și creștinii din lumea arabă au avut conflictele, contradicțiile, perioadele lor de ostilitate, pentru că aceasta este natura umană. Dar misiunile colonialiste de „civilizare” și cele post-colonialiste vestice și Zioniste nici nu au rezolvat și nici nu au pus capăt acestor realități.

Istoria recentă arată că Zionismul încă face un efort global susținut pentru a șterge „Palestina” din cărți, de pe hărți, din documente oficiale, informații turistice și filme. Unele eforturi au atins niveluri atât de extreme de cenzură și contestare a simplei mențiuni a cuvântului în orice context, încât mă și mir că rostirea cu voce tare a cuvântului „Palestina” nu pune capăt  timpului însuși. Visul Zionist este acela de a extirpa cuvântul „Palestina” din orice dicționar sau vocabular, de a-l extermina pur și simplu, pentru a-l disocia de pământul și de oamenii care îl asociază ca făcând parte atât din vechea lor identitate cât și din cea în continuă formare.

Discursul colonialist normativ caută să înlăture identificarea populației indigene cu pământul colonizat, pentru ca, la un moment dat în viitor, numele actual al pământului să poată fi transferat poporului implantat prin colonizare, așa cum s-a întâmplat în Americi. Iarăși este adus în discuție un text religios și Dumnezeul coloniștilor pentru a justifica transformarea și disposesia proiectată de om. Dacă numele acestui pământ poate fi păstrat de către coloniști pentru generații întregi, există speranța ca într-o zi, viitorii săi locuitori să nu-și mai poată aminti și afirma decât numele colonialist.

Dar Zioniștii doresc ceva și mai abject: radierea numelui Palestinei pentru a radia locuitorii pământului. Și totuși, cu cât urmăresc cu mai multă ardoare acest lucru, cu atât devine mai puternic atașamentul palestinienilor față de „Palestina”. Relația organică dintre nume și popor poate fi distrusă numai prin anihilarea totală a celui din urmă, pentru ca toată lumea să îl uite pe primul.

Simplul fapt că un popor se referă la un pământ prin numele „X” și îl face depozitarul valorilor sale istorice, culturale, etnice, religioase și sociale este suficient ca punct de plecare. O comunitate de coloniști ce contestă punctul de referință al populației indigene față de căminul și pământul ancestral nu se susține sub nicio formă, oricâtă hârtie și cerneală s-ar risipi în încercarea justificării.

Am început acest discurs despre „Palestina” deoarece prima copertă a pașaportului britanic al tatălui meu conține acest nume. Pașaportul, ca orice altceva din Palestina, este contestat de colonialism și negat pentru că este o invenție britanică și, potrivit Zioniștilor hardcore, a fost creat pentru a împăciui arabii pe spezele evreilor. Britanicii, fiind ei înșiși una dintre cele mai viclene puteri colonialiste, au acționat pentru a-și urmări interesul, înainte, în timpul și după Primul Război Mondial. În acest caz, presupunea incubația Zionismului pentru a-și proteja colonia egipteană și a-și asigura și mai mult teritoriu din Imperiul Otoman care se destrăma. Mai mult, și esențial, elitelor britanice rasiste nu le plăceau evreii și trimiterea lor în Palestina era o modalitate de a rezolva „problema evreiască”. Așa cum se întâmplă de obicei, britanicii au spus orice era necesar pentru a-și garanta mai multă putere, teritoriu, interese și resurse pentru Coroană. Nu trebuie să uităm implicarea lor masivă în traficul de droguri din Asia, mai ales în timpul Războaielor Opiumului (1839-42 și 1856-60) din China.

A-i suspecta pe britanici de impulsuri împăciuitoare este cu siguranță amuzant și, (cu indulgență) se poate califica pentru un scheci demn de Comedy Central sau Saturday Night Live, dar nu poate reprezenta o justificare pentru folosirea numelui „Palestina” în timpul Mandatului Britanic. Moștenirea colonialistă britanică lasă de dorit când vine vorba de folosirea unor termeni precum adevăr, onestitate, dreptate și corectitudine. Este ridicol să-i acuzi pe britanici de onestitate în politicile lor colonialiste, mărturie în acest sens stau 800 de ani de experiență ai poporului irlandez. Dar Zioniștii își iau în serios afirmațiile.

Existența pașaportului tatălui meu este relevant la un anumit nivel, dar complet irelevant la un altul. Palestina există indiferent de existența acestui pașaport britanic sau a oricărui alt document emis în acea perioadă. Britanicii nu au inventat „Palestina” pentru a o inscripționa pe pașaport, căci Palestina și poporul ei au existat dinainte de sosirea britanicilor, au rămas după plecarea lor și sunt legați pentru veșnicie de acest pământ în ciuda actualei disposesii.

La un moment dat, după ce am ținut o lungă prelegere despre istoria Palestinei, un om foarte nervos a insistat că nu există lucrul ăsta numit „Palestina”. I-am răspuns mulțumindu-i pentru că a afirmat acest nume în efortul său de a-l nega. Cu cât Zioniștii încearcă mai tare să conteste și să nege existența „Palestinei”, cu atât se înrădăcinează mai puternic în mentalul oamenilor și în imaginarul colectiv al palestinienilor.

Articolul poate fi citit în original aici: http://www.hatembazian.com/content/always-a-land-with-people/

EL-SISSI: OMUL ISRAELULUI ÎN CAIRO

de Dr. Hatem Bazian

„El-Sissi duce o luptă churchilliană împotriva Hamas-ului” era un titlu din 2015 de pe prima pagină a publicației The Times of Israel, o evaluare corectă și concisă a declarației de război împotriva enclavei Gaza și a guvernului său actual și, de asemenea, grăitoare privind schimbările ce se petrec în Egipt după lovitura de stat din 2013. În articolul respectiv, Avi Issacharoff afirma că „există un singur lider în Orientul Mijlociu care poate fi comparat cu Winston Churchill, și stă în Cairo.” Motivul acestei declarații este acela că un tribunal egiptean a declarat Brigăzile Izz ad-Din al-Qassam, aripa militarizată a mișcării Hamas, drept organizație teroristă și a făcut o aluzie la începerea unui război împotriva organizației ce guvernează enclava și prin urmare și populația palestiniană din Gaza.

Numirea aripii militarizate a Hamas-ului drept organizație teroristă a fost urmată de hotărârea judecătorească și mai impetuoasă de a declara întreaga mișcare Hamas drept organizație teroristă. Această decizie a făcut ca orice negociere cu Hamas să fie considerată ilegală și practic l-a acuzat pe președintele Morsi de conspirație împreună cu gruparea palestiniană pe scurta durată a mandatului său.  Issacharoff observa în mod corect că „în ceea ce privește Cairo, adevăratul dușman este în Gaza iar Tel Aviv-ul și Ierusalimul găzduiesc partenerii săi în lupta împotriva terorismului.” În acest context, schimbarea din Egipt și din regiune devine mult mai clară, iar noua aliniere de după Primăvara Arabă, martora colaborării dintre El-Sissi, Israel și Țările Golfului, trădează motivele din spatele loviturii militare și cadrul actual al politicilor implementate de actorii din zonă. Direcțiile cooperării și noua alianță strategică formată în 2013 sugerează o schimbare monumentală a cărei consecințe continuă să ni se dezvăluie; așadar, va dura ceva timp până când vom putea evalua complet impactul local și regional al acestora. Prietenia dintre Israel și Egipt și dintre Israel și Țările Golfului nu este surprinzătoare dacă luăm în considerare remodelarea regiunii imediat după Primăvara Arabă și teama de o posibilă schimbare democratică sub conducerea islamiștilor. Mai mult, colapsul a trei regimuri politice din Africa de Nord - al Tunisiei, Egiptului și al Libiei, într-o scurtă perioadă de timp, a lăsat multe necunoscute în zonă și a adus în prim-plan forțe politice noi care au îngrijorat Tel Aviv-ul și capitalele arabe. Supraviețuirea politică a vechiului sistem a impus nevoia cimentării unei noi alianțe regionale cu Israelul. Israelul avea rolul de a asigura cooperare privind securitatea, dar și mai importante erau abilitățile acestuia de a influența liderii europeni și ai Statelor Unite.

În acest context, noua alianță a refăcut vechile relații cu Israelul, adoptate în mod public și absolut de către El-Sissi și Țările Golfului sub titlul de luptă împotriva unui dușman comun. Cine este acest dușman comun, cum ar trebui să privim noua alianță regională și ce factori au dus la crearea ei în acest moment? Și mai important, care sunt motivele din spatele politicilor agresive ale Egiptului împotriva mișcării Hamas și ale participării la asediul impus de Israel Fâșiei Gaza? Ca să răspundem la aceste întrebări și nu numai, este nevoie să facem o scurtă recapitulare a ordinii politice din lumea arabă de după cel de-al Doilea Război Mondial, concentrându-ne pe relațiile cu Israelul, iar apoi să examinăm schimbările aduse de El-Sissi în Egipt după lovitura de stat din 2013.

Palestina și arhitectura strategică arabă

Egiptul lui El-Sissi a instaurat în Gaza o blocadă la fel de devastatoare ca cea  impusă de Israel începând cu anul 2006. Imediat după lovitura de stat din 2013 pentru a-l alunga pe Morsi, armata egipteană s-a mobilizat rapid pentru a închide granița cu Gaza și și-a instalat forțele de-a lungul graniței pentru a detecta și a distruge tunelurile care țineau în viață 1,2 milioane de oameni izolați în Gaza. El-Sissi a mers și mai departe și a creat o zonă-tampon înlăturând cu forța și depopulând partea egipteană a graniței și orașul Rafah. Pe 29 octombrie 2014 The New York Times titra: „Egiptul nivelează cartiere întregi pentru a crea o zonă-tampon între el și Gaza”, ilustrând articolul cu fotografii ale caselor aruncate în aer, ale magazinelor distruse și în general, cu imagini ale unor zone de război. Acțiunile agresive ale lui El-Sissi sunt întreprinse cu scopul de a izola și a pedepsi mișcarea Hamas pentru legăturile apropiate cu Frăția Musulmană egipteană, dar și pentru a stabili o alianță mai solidă cu Israelul. Operațiunile de partea egipteană a graniței de la Rafah au țintit aproximativ 800 de case și au dus la strămutarea internă a 10.000 de rezidenți, lucru care a alimentat sentimentele antiguvernamentale din zonă.

Campania împotriva mișcării Hamas și a Fâșiei Gaza a fost demarată imediat după lovitura de stat din 2013 și a fost cuplată cu distrugerea sistematică a sute de tuneluri ce operau ca un soi de economie neoficială și ca ancoră de salvare pentru palestinienii ce trăiau sub asediu. De parcă distrugerea tunelurilor nu ar fi fost suficientă, armata egipteană a mers mai departe și le-a inundat cu apă de mare pentru a distruge orice urmă a ceea ce însemna o sursă importantă de provizii pentru Fâșia asediată. Pe lângă intervenția militară violentă și distrugerea tunelurilor a existat și o campanie media egipteană de incitare împotriva palestinienilor în timpul atacului israelian asupra Gazei în vara lui 2014. Hossam al-Hamalawy, un jurnalist egiptean, explica într-un articol din Al-Akhbar: „Sprijinul pentru palestinieni a scăzut dramatic și tăcerea Egiptului în fața celei mai recente ofensive israeliene face parte dintr-o campanie media de defăimare fără precedent a Hamas-ului.” Articolul îl menționează și pe Azza Sami, redactorul-șef al publicației Al-Ahram care a postat un tweet spunând: „Mulțumesc Netanyahu și fie ca Dumnezeu să ne dea mai mulți oameni ca tine pentru a distruge Hamas-ul, rădăcina corupției și a trădării.” Declarațiile ostile o includeau pe cea a canalului TV egiptean CBC pe pagina sa oficială de Facebook: „Forțele aeriene ale Israelului au bombardat 12 amplasamente teroriste din Gaza.” Hayat al-Dardiri, un prezentator TV al canalului Egypt Today făcea și el o afirmație agresivă susținând că „poporul egiptean știe exact cu cine are de-a face și înțelege că nu există alternativă la implicarea armatei egiptene pentru a lovi celulele teroriste din Gaza și pentru a distruge mișcarea Hamas printr-o operațiune militară.” Toufic Akasha, proprietarul canalului TV pro-Sissi Faraeen, a avut poziția cea mai belicoasă și mai pro-israeliană în timpul asaltului din vara lui 2014, afirmând că „Hamas și oamenii Hamas-ului pot să se ducă dracului” și cerea gazanilor „să se revolte împotriva Hamas-ului chiar astăzi. Dacă nu, merită să fie bombardați. Dacă gazanii se revoltă împotriva Hamas-ului, Israelul va înceta să-i bombardeze și armata egipteană îi va sprijini pentru a elimina această organizație teroristă.” A urmat și mai multă retorică anti-palestiniană, iar ministrul egiptean al Apărării Sedki Sobhi a luat decizia de a deturna 500 de tone de alimente și medicamente destinate palestinienilor din Gaza, afirmând că „standardele de viață ale cetățenilor din Gaza sunt mult mai înalte decât cele ale egiptenilor. Săracii din Egipt au mai multă nevoie de aceste ajutoare decât săracii din Gaza. Nu are decât să arunce cu bani Qatar-ul în Fâșia Gaza. Noi nu vom trimite nimic din ceea ce folosește egiptenilor.” Punctul cel mai josnic al acestei campanii media orchestrate a fost acela când jurnalistul Gamal Fahmy a spus că „ocupația israeliană este mai bună în Gaza decât guvernarea Hamas.” După declarația acestuia, a apărut un prezentator TV, Ahmad Moussa, care a afirmat că Hamas și Brigăzile al-Qassam „nu sunt frații nostri, nu sunt nici musulmani, ei sunt dușmanul...Bombardați fiecare colțișor din Gaza, este dreptul copiiilor noștri” și s-a opus intrării în Egipt a celor care aveau nevoie de îngrijire medicală spunând că „nu îi vrem pe niciunul aici, cei care mor n-au decât să moară.” Așa cum a explicat activistul și jurnalistul egiptean Wael Eskander, este clar că această campanie media și „ura împotriva Hamas-ului s-a transformat într-o justificare a bombardării palestinienilor de către Israel” și în esență se potrivește cu decizia lui El-Sissi de a întări alianța cu Israelul pe spinarea palestinienilor. Pentru a înțelege aceste evenimente, acțiunile lui El-Sissi trebuie examinate nu izolat, ci în contextul istoric și mai amplu al dezvoltării relațiilor dintre Israel și Egipt și dintre Israel și alte state arabe importante din regiune.

În timp ce Israelul lansa trei campanii militare de asalt împotriva Fâșiei Gaza pentru a impune populației voința sa și pentru a smulge palestinienilor termenii necesari predării, lumea arabă și mai ales guvernul egiptean au jucat, pe rând, un rol decisiv. Putem susține, deci, că ceea ce nu a reușit Israelul prin campania sa militară bazată pe efecte, în parte psihologice – americanii folosesc termenul ”shock and awe”(lovește și copleșește) – ca parte a conceptului EBAO (Operațiune Bazată pe Efecte) și prin masacrarea civililor, a fost realizat de politicile Egiptului și ale țărilor arabe privind Gaza și Hamas, politici care s-au asigurat de impunerea termenilor israelieni, inițial prin prelungirea conflictului armat și apoi prin structura acordurilor de încetare a focului. Strategul militar Carl von Clausewitz observa în mod corect că „războiul nu este altceva decât continuarea politicii prin alte mijloace”, dar în acest caz, guvernul egiptean ajuta Israelul să perpetueze o politică a opresiunii, a pedepsei colective și a genocidului, cu scopul a a obține favoruri din partea statului israelian.

Prin distrugerea tunelurilor și stabilirea unei zone-tampon, El-Sissi ajuta Israelul să își atingă scopurile militare pe care a eșuat să le îndeplinească atacând Gaza și ducând un război ce a durat 51 de zile. Această modalitate de folosire a Egiptului pentru a smulge o victorie imposibil de obținut pe câmpul de luptă este aidoma tacticii utilizate de Mubarak după atacurile din 2008/09 ale Israelului asupra Fâșiei Gaza, când a construit un zid subteran care să oprească toate proviziile ce intrau în Fâșie. În acel demers, Corpul de Ingineri al Armatei Americane a supravegheat proiectul și Congresul american a alocat fonduri și a coordonat dezvoltarea sistemului de apărare antirachetă Iron Dome. Nimeni nu s-a deranjat să asigure protecția palestinienilor, care sunt o populație ocupată, refugiată în interiorul propriului teritoriu și, teoretic sub protecție, potrivit celei de-a Patra Convenții de la Geneva. Guvernul egiptean sub Mubarak s-a dat peste cap să se asigure că mișcarea Hamas va continua să fie țintuită și împiedicată să emită vreo pretenție de victorie cu toate că a opus rezistență atacurilor militare devastatoare ale Israelului și nu a cedat pe parcursul acestora. Documente referitoare la atacurile din 2008/09 ieșite la iveală via WikiLeaks arată că atât guvernul egiptean cât și Autoritatea Palestiniană se aflau în acord total cu Israelul. Un document emis de ambasada SUA în Tel Aviv, datat 29 decembrie 2008, spune:

„La ora 16:00 pe data de 28 decembrie, IDF a bombardat culoarul Phiadelphi de-a lungul graniței Gazei cu Egiptul, distrugând 39-40 de tuneluri pentru contrabandă. Niciun agent egiptean al Poliției de Frontieră nu a fost rănit. Contactele din interiorul IDF au confirmat în mod repetat pentru DATT că bombardarea tunelurilor a fost coordonată cu Egiptul și că au transmis coordonatele punctelor de atac egiptenilor pentru a se asigura că nu vor păți nimic.”

Încă un document, din 4 ianuarie 2009, ilustrează complicitatea guvernului egiptean în războiul Israelului cu Gaza:

„Începând cu orele 15:00 ora locală, pe 4 ianuarie, contactele din armata egipteană au spus că Egiptul a închis granița de la Rafah după ce Israelul l-a avertizat în legătură cu invazia lor terestră și raidurile aeriene suplimentare asupra tunelurilor folosite pentru contrabandă de-a lungul graniței Gaza-Rafah.”

Cât despre Autoritatea Palestiniană, aceasta și-a coordonat securitatea în Cisiordania cu cea a Israelului în timpul asaltului Gazei pentru a preveni și controla protestele și violența în zonă. Cităm dintr-un alt document dezvăluit:

„Comandanții PA le-au spus ofițerilor IDF că președintele Abbas și prim-ministrul Fayyad i-au dirijat astfel încât să evite situațiile ce ar fi putut duce la confruntări cu IDF-ul. Șeful securității a spus că Abbas și Fayyad au transmis un mesaj tuturor facțiunilor palestiniene în cadrul unei ședințe a comitetului executiv al PLO pe data de 29 decembrie, că vor fi permise numai marșurile pașnice. Comandanții PA au subliniat că nu dețin controlul zonelor B/C, cum ar fi Qalandiya sau Nil’in și că ar avea nevoie de aprobarea IDF-ului pentru a mobiliza forțe ale PA în acele zone pentru a preveni ciocnirile dintre protestatari și IDF.

Comandanții PA au spus că omologii lor din IDF au fost de acord să rezolve de urgență coordonarea și solicitările pentru mobilizarea forțelor PA și pentru schimbul de informații în legătură cu posibilele turbulențe, deoarece ambele tabere au interesul de a preveni violența în Cisiordania. Au mai spus că ambele tabere au căzut de acord să nu dezvăluie presei informații despre întâlnire, dată fiind sensibilitatea coordonării securității într-un moment de furie palestiniană provocată de evenimentele din Gaza.”

Interesul Autorității Palestiniene de a-și coordona securitatea cu cea a Israelului în ceea ce privește Gaza este genuin, deoarece rivalitatea cu Hamas i-a motivat pe liderii Fatah să se folosească de oportunitate pentru a revendica puterea în Fâșia Gaza. Însă întrebările importante la care trebuie găsite răspunsuri sunt: care este interesul Egiptului în participarea la asedierea israeliană a Gazei și cum s-a ajuns în acest punct? Cum se face că Israelul este un partener de alianță și palestinienii din Gaza sunt condamnați la un regim ostil și restrictiv? Pentru a răspunde cum se cuvinte la aceste întrebări, trebuie să ne întoarcem puțin în urmă la istoria Palestinei și să analizăm contextul regional care a dus la situația actuală, din moment ce acestea sunt chestiuni structurale, nu întâmplătoare.

De-a lungul secolului 20, Palestina a fost subiectul balanței strategice regionale și globale a puterii, rolul principal avându-l hegemonia și siguranța Israelului. Într-un interviu acordat ziarului Washington Post, replica lui El-Sissi la o întrebare privind starea actuală a problemelor din Egipt este edificatoare: „Egiptul are o populație de 90 de milioane de locuitori. Dacă această țară se prăbușește, întreaga regiune va aluneca într-o perioadă de anarhie, lucru care va reprezenta un pericol grav pentru toate statele din zonă, inclusiv pentru Israel și s-ar extinde până în Europa.” Răspunsul lui El-Sissi include referiri la pericolele ce ar amenința celelalte țări, dar, în mod intenționat se referă la Israel într-o manieră specială, ca și când ar fi unica țară importantă și singura care ar merita să i se adreseze pe nume. El-Sissi nu îi aduce în discuție nici măcar pe egipteni și ce ar putea însemna prăbușirea Egiptului pentru cei 90 de milioane de locuitori ai săi. Faptul că El-Sissi nu a menționat Egiptul nu este o omisiune întâmplătoare, a făcut-o mai degrabă pentru a se asigura că accentul cade pe Israel, siguranța acestuia este pe primul plan; dacă Israelul este în siguranță, poziția sa este în siguranță; este o tactică menită a sublinia cine guvernează și ajustează balanța regională a puterii.

Într-adevăr, de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și până în prezent, echilibrul strategic a favorizat Israelul iar suportul acestuia s-a extins până la aliații regionali și cei vestici. Forța Israelului este o funcție a factorilor interni și externi care îi permit acestui stat tânăr să proiecteze o putere mai mare decât i-o asigură dimensiunea geografică și demografică. Fiind un implant străin în zonă, încă de la întemeierea sa, Israelul a avut nevoie de acoperirea politică și militară a unei mari puteri pentru a-și înfăptui proiectul colonialist; Marea Britanie a avut inițial acest rol ce a facilitat fondarea statului iar America i-a moștenit rolul după cel de-al Doilea Război Mondial. În câmpul strategic regional, două elemente trebuiau ținute sub control: țările arabe care aveau potențialul sau abilitatea de a constitui o amenințare militară la adresa Israelului și cele care aveau resursele economice pentru a susține o confruntare pe termen lung cu noul stat format.

În această conjunctură, balanța puterii era înclinată în favoarea Israelului iar acesta a continuat să fie sprijinit de administrațiile succesive ale SUA care au privit acest stat ca pe un aliat strategic important, în special în timpul Războiului Rece. Israelul, ca un implant vestic în Palestina, a fost folosit pentru destabilizarea echilibrului puterilor din zonă și a jucat un rol critic în conflictul dintre țările arabe naționaliste și monarhiile din anii 50, 60 și 70. În plus, SUA, cu puterea sa economică, politică și cu relațiile sale de securitate cu Țările Golfului producătoare de petrol, a reușit să influențeze politicile arabe în favoarea Israelului, confirmând acceptarea acestui echilibru regional al puterii în ciuda frecventelor, controlatelor și scurtelor confruntări militare. Prin anunțuri publice, guvernele arabe și-au exprimat solidaritatea cu palestinienii, în același timp având relații diplomatice secrete cu Israelul. Jocul dublu al statelor arabe și ale Golfului era mai degrabă regula decât excepția. În zonă lumea înțelesese că puterea Israelului este irefutabilă și guvernele arabe s-au comportat în consecință, lucru care presupunea adesea constrângerea palestinienilor și limitarea exprimării rezistenței și a cererii acestora de a avea autoritate politică. Această suprimare a vocii Palestinei a început devreme, odată cu preluarea controlului Fâșiei Gaza de către Egipt după Nakba din 1948, cu dominarea Iordaniei asupra Cisiordaniei și apoi prin finanțarea războaielor civile din Liban și Iordania în anii 70. Exprimarea palestiniană a rezistenței și organizarea sa politică era în opoziție cu balanța puterii acceptată în regiune, cu Israelul la cârmă. Atacurile Israelului asupra Gazei reprezintă un exemplu al acestui echilibru constituit, iar consimțământul – dacă nu chiar participarea propriu-zisă – guvernelor arabe face parte din această construcție istorică a structurii de securitate.

Confruntându-se cu problemele palestiniene interne și, înainte de 1993, cu PLO, Israelul a căutat să controleze și să limiteze sprijinul strategic pentru cauza palestiniană în termeni politici, economici, sociali, religioși și militari. Se argumentează adesea că din cauza suprafeței reduse de continent, de pământ solid strategic, Israelul trebuia să se implice în activități ce vizau securitatea dincolo de granițele sale pentru a preveni o potențială consolidare a forțelor ostile care s-ar putea alia cu aspirațiile palestiniene. În acest scop, Israelul a căutat să înfăptuiască un nucleu și niște strategii periferice pentru a-și structura misiunea de securitate în jurul granițelor imediate cu statele arabe și în jurul cercului exterior al țărilor ce ar putea să sprijine năzuințele palestinienilor.

În anii 50, 60 și 70, pentru Israel punctul focal a fost arestarea și distrugerea forțelor ideologice identificate cu naționalismul arab, în special pe cele ale lui Gamal Abdel Nasser. În timpul epocii lui Nasser, Israelul s-a aliat cu Arabia Saudită, care a reușit să atragă Egiptul într-un război prelungit în Yemen, război care l-a slăbit pe Nasser și i-a distras atenția de la proiectele interne și de la politicile externe. Războiul îndelungat din Yemen a costat multe vieți și resurse egiptene care altfel ar fi putut fi folosite în interiorul țării. Această implicare a avut un efect profund asupra pregătirii și abilității armatei egiptene pe parcursul decisivului Război de Șase Zile din 1967 și asupra pierderilor masive suferite. Nasser a fost învins prima dată în Yemen prin Războiul Rece Arabo-Arab în care Israelul a jucat un rol important susținând și lucrând în secret cu monarhiile arabe pentru a înfrâna Egiptul și potențiala sa emergență ca stat post-colonialist.

La fel, Israelul a colaborat îndeaproape cu Iordania pentru a contracara aspirațiile palestiniene de a amplasa la graniță o rezistență solidă împotriva ocupației din Cisiordania imediat după expulzarea palestinienilor. La vremea respectivă, Israelul l-a ajutat pe regele Hussein să prevină o posibilă susținere siriană a PLO în timpul evenimentelor cunoscute sub numele de Septembrie Negru și a amenințat trupele siriene care au intrat dinspre nord pe cale aeriană, forțându-le să se retragă imediat, lăsându-i astfel pe palestinieni fără sprijin sau acoperire, sfârșind prin a fi măcelăriți în nordul Iordaniei. Relațiile Israelului cu familia regală iordaniană datează de la începutul anilor 20, înainte ca vreunul din state să existe și au fost întărite ulterior începând cu anii 60. Iordania a fost un aliat cheie împotriva naționalismului arab și s-a coordonat cu Israelul pentru a deturna agenda lui Nasser în regiune și orice posibilitate de uniune arabă.

O cooperare similară a existat și în cazul familiei regale a Marocului în contracararea ascensiunii unei mișcări politice de stânga.  Această cooperare a inclus omorârea activiștilor care s-au opus regelui în Europa și în special în Franța. Principala provocare a Israelului a fost împiedicarea dezvoltării forței PLO prin sprijinul internațional de care beneficiau palestinienii. Convergența intereselor israeliene cu ale monarhiilor arabe a făcut posibilă îngrădirea și anihilarea succesului popular al PLO la nivel de fundament și a suportului global al statelor independente post-colonialiste. Privind în urmă, putem trage concluzia că alianța Israelului cu diferitele monarhii arabe a fost o strategie de succes pe frontul armat, puterea PLO fiind neutralizată și organizația înlăturată în mod fizic atât din Iordania cât și din Liban, obstrucționându-i astfel abilitatea de a amenința securitatea Israelului din afara granițelor Palestinei ocupate. Campania a avut succes și pe frontul economic și social, deoarece baza financiară palestiniană și a PLO a fost subminată, devenind supusă diferitelor grade de control din partea țărilor care cooperau în secret cu Israelul din motive de interese domestice sau regionale.

Rolul Egiptului după epoca lui Nasser a fost decisiv, deoarece semnarea Acordurilor de la Camp David a schimbat peisajul strategic în regiune, cel mai mare și mai populat stat arab fiind neutralizat și apoi integrat în structura de securitate a Israelului. Înlăturarea Egiptului ca posibilă amenințare i-a dat Israelului libertate în nord, ceea ce a dus la invadarea Libanului pentru a înlătura PLO din țară și deci, pentru a o îndepărta și mai mult de granițele nordice ale Israelului. Acordurile de la Camp David au furnizat acoperirea și uneltele necesare pentru ca SUA să-și consolideze influența în țară, aducând-o sub umbrela sa de securitate regională, deschizând, în același timp, o ușă largă pentru ca Israelul să dezvolte relații militare și economice cu elitele egiptene ce constituiau pilonii de rezistență ai statului. Urmându-și interesele strategice, Israelul a trebuit să neutralizeze câteva amenințări regionale prin intermediul tratatelor de pace bilaterale, ca în cazul Egiptului și al Iordaniei, în timp ce altele au fost controlate prin participarea la conflicte interne și prin fragmentare, cum ar fi Liban, Irak, Siria, Sudan și posibil Iran în viitor. Acordurile de la Camp David trebuie înțelese din punctul de vedere strategic israelian și din perspectiva importanței înlăturării din conflict a celei mai mari țări arabe. Un rezultat asemănător a fost obținut prin tratatul cu Iordania, care a asigurat puntea economică necesară între piețele arabe și musulmane. Elitele egiptene și iordaniene au semnat tratate de pace cu Israelul, ceea ce a facilitat acordarea de ajutor economic și militar din partea Vestului, dar, mai important, tratatele de pace au asigurat integrarea securității și a infrastructurilor de informații în cele ale Israelului, lucru care le-a consolidat puterea din interior. Câtă vreme Egiptul și Iordania mențin relațiile cu Israelul, toate căile și relațiile cu SUA și cu Europa rămân deschise și, probabil, se vor consolida.

Odată cu Prima Intifadă, în 1987, balanța strategică din regiune s-a înclinat treptat și echilibrul puterii nu mai era atât de clar pe cât fusese în timpul Războiului Rece. Poate o consecință neașteptată a revoltei palestiniene din 1987 a fost erodarea libertății incontestabile de operare a Israelului și tot mai limitata acceptare a folosirii forței în Fâșia Gaza și în Libanul de Sud, două zone aflate sub ocupație militară israeliană directă. Prima Intifadă a expus slăbiciunile Israelului și impotența guvernelor arabe în lupta pentru încetarea ocupației. Trebuie să ne amintim că Prima Intifadă a izbucnit după ce Summitul Arab de la Baghdad din 1987 nu a inclus Palestina ca punct fierbinte al regiunii, ci, în schimb, s-a concentrat pe amenințarea iraniană. Astfel, Intifada a reprezentat atât o măsură punitivă, pentru a rectifica harta politică arabă, cât și o manifestare de rezistență față de ocupația israeliană. Intifada a mobilizat strada arabă și musulmană ca nimic până atunci și grijile Israelului privind securitatea s-au extins mult în afara Palestinei. Așadar, Israelul nu trebuia să înfrunte doar teama unei amenințări palestiniene imediate, post-Intifada, ci și o schimbare rapidă în regiune și în contextul mai larg al lumii arabe și musulmane, și trebuia și să mențină balanța puterii în favoarea sa. Un lucru este sigur – Intifada a vătămat bariera psihologică a fricii palestinienilor și arhitectura superiorității israeliene ce păstrase intactă structura favorabilă Israelului.

Intifada a făcut posibilă apariția unei noi conduceri palestiniene în Teritoriile Ocupate, una care să nu fie supusă controlului și presiunii arabe regionale, lucru care a alterat fundamentul relațiilor existente. Procesul decizional palestinian privind conducerea rezistenței se afla în afara controlului statelor arabe, iar imaginile și reportajele TV ale ciocnirilor zilnice au avut un impact puternic asupra populației din zonă și din întreaga lume. Ca o consecință a Intifadei palestiniene, atât Egiptul cât și Iordania au trebuit să renunțe la pretențiile de custodie și și-au dat consimțământul pentru o traiectorie independentă a aspirațiilor politice palestiniene. De la Nakba din 1948, palestinienii s-au aflat în permanență în custodia țărilor arabe și au avut mereu libertate limitată de acțiune din cauza statutului de refugiați în statele vecine. Aceste state care au primit palestinienii alungați au acceptat rolul Israelului în regiune și au dorit să controleze toate acțiunile care ar fi putut pune în pericol structura existentă. Apariția unei conduceri și intensificarea rezistenței a dus la sfârșitul erei precedente și a deschis o nouă direcție pentru palestinieni, dar de data aceasta venind din partea populației aflate sub ocupație.

Invazia Kuwaitului de către Irak a întrerupt procesul și a provocat un colaps al consensului arab privind PLO din cauza deciziei strategice a lui Yasser Arafat din timpul crizei și a exprimării sprijinului deschis pentru Irak. Palestinienii au plătit un preț greu în procesul care a reprezentat motorul principal din spatele Conferinței de la Madrid din 1992 ce a deschis ușa negocierilor secrete cu Israelul la Oslo. Madrid și Oslo nu ar fi fost posibile fără invazia irakiană a Kuwaitului, care a atras intervenția militară directă a Statelor Unite în Golf pentru expulzarea trupelor irakiene.

În contextul actual, granițele strategice de securitate ale Israelului se extind până la Iran, luând în considerare ținerea sub control a Iordaniei și a Egiptului prin tratatele de pace și cooperarea strategică la toate nivelurile cu elitele ambelor țări. Securitatea Israelului se întinde dincolo de Egipt și Iordania: Irakul este neutralizat pentru următorii 20 de ani, poate și mai mult, prin fragmentare și luptă internă, iar Siria nu este în postura de a reprezenta vreo amenințare pentru mulți ani de-acum încolo din cauza absenței coeziunii interne (un guvern dictatorial uni-partinic format din minoritatea alauită aflat în conflict cu o majoritate revoltată – sunnită – susținută de actori regionali ce duc un război sectant de proximitate pe pământul Siriei). Resursele Golfului sunt neutralizate, fiind suprasolicitate în purtarea unui război proxy de restricționare în Siria și Irak ce va sfârși prin a epuiza forța financiară a Arabiei Saudite și ar putea duce la o luptă internă în regatul acesteia, lucru din care ar avea de profitat interesele Israelului și structurile sale de securitate. Cel mai probabil, Regatul Saudit se va găsi în poziția de a depinde de Israel pentru a-și asigura securitatea dacă războaiele de proximitate din Siria, Irak și Yemen vor continua și lupta internă va deveni de nestăpânit.

Liderii arabi și musulmani au servit, cu certitudine, interesele americane din zonă, cel puțin de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial încoace; însă, într-o lume monopolară, statele din regiune trebuie să concureze pentru a obține atenția puterii centrale și să se debaraseze sau să reducă eficiența posibililor rivali ce ar putea furniza servicii similare. Israelienii înțeleg că devotamentul Statelor Unite față de siguranța lor depinde de presiunea internă generată de comunitatea evreiască americană, pe de o parte, și pe de altă parte, de interesele strategice pe termen lung ale SUA în Orientul Mijlociu. Astfel încât, încercarea Israelului de a-și defini securitatea în termeni americani ne duce înapoi la organizațiile islamiste care contestă arena politică și denunță legătura imediată a acestuia cu tentativa lui El-Sissi de a-și strivi principalul rival în Egipt, Frăția Musulmană. În această fază, în regiune, islamiștii sunt cei pe care aparatul de PR al Israelului i-a ales drept dușmani. Munca de PR a mașinăriei hasbarei consta în încercarea permanentă de a fabrica legături între grupările palestiniene islamice și cei care își primesc plata de război de la SUA prin alte părți ale lumii.

Într-adevăr, cu cât amenințarea din regiune este croită în jurul Islamului, cu atât crește utilitatea Israelului și relațiile pe termen lung cu SUA sunt confirmate printr-un amestec de lobby și implicare concretă pe pământ. Ceea ce construiește Israelul este cutiuța sa proprie de securitate regională strâns legată de concepția strategică americană de confruntare a „terorismului global”, care, cu cât este pictat mai periculos și mai violent, cu atât sunt mai necesare serviciile și competențele practice ale Israelului. Israelul a avut succes în a-și proiecta lupta cu palestinienii în termeni similari cu cei ai confruntării Statelor Unite cu al-Qaeda, făcându-și astfel posibilă implicarea în campanii de asasinare sistematică și atacuri masive în Fâșia Gaza în 2008/09, 2012 și 2014. În acest context, tactica presupune o fuziune între strategia de ocupație a Israelului și războiul global împotriva terorismului, precum și implicarea în fiecare conflict regional, cu Egiptul reprezentând câmpul de luptă cheie folosit pentru prevenirea consolidării  unei guvernări islamiste în țară.

Conflictul cu Israelul – dincolo de lupta zilnică pentru pământ – este legat direct de poziția strategică globală vis-à-vis de păstrarea unei singure superputeri. Așa încât, distribuirea conflictului în jurul axei terorismului face din Israel un aliat de care SUA are nevoie în lupta sa, în timp ce palestinienii, prin intermediul unei puternice campanii Zioniste de PR, să poată fi identificați cu o amenințare de tip al-Qaeda, lucru construit de asemenea, pe fundația demonizării de ani de zile a PLO și a conducătorilor săi. Pentru Israel, cartea lipsă în toată povestea aceasta era succesul sau eșecul elitelor americane și arabe în menținerea puterii și în păstrarea islamiștilor departe de guvernare. Imediat după lovitura de stat din Egipt în 2013 s-a instalat o scurtă stare de înghețare diplomatică cât timp Europa și SUA au așteptat să se așeze praful înainte de a se întoarce la afacerile lor din Orientul Mijlociu. Apariția ISIS-ului în Irak și în Siria și violențele din Yemen și Libia au făcut ca El-Sissi să pară o alegere bună pentru a contracara ascensiunea terorismului în zonă.

În linii mari, actuala cooperare regională cu Israelul este legată de direcția globală din spatele și în sprijinul lui El-Sissi și al loviturii de stat egiptene. Distanța afișată în public de către Statele Unite față de El-Sissi luase sfârșit iar administrația Obama și liderii europeni l-au acceptat pe noul „om puternic” din Cairo și au început să-l includă în actualele strategii contra-ISIS și contraterorismului. Mașinăria care a adus sprijin regional și vestic pentru El-Sissi și pentru acceptarea tacită a loviturii militare din Egipt era în funcțiune dinainte de a se desfășura evenimentele. Guvernul fantomă din Egipt se elabora de 30 de ani și era susținut militar și economic de către SUA odată cu semnarea Acordurilor de la Camp David. Guvernul fantomă egiptean, având armata în frunte, este protejat în plus și de o clasă economică neo-liberală ce a fost cultivată mai întâi prin infetah-ul (program politic deschis) lui Sadat și accelerată apoi de capitalismul de cumetrie al lui Mubarak și de privatizarea care a facilitat conectarea economiei din Cairo la cea a Israelului și a SUA.

                                     

 De la arme de distrugere în masă la democrație!

După invaziile din Irak și Afganistan, liderii europeni și ai SUA au dorit să împiedice ascensiunea valului de sentimente negative din lumea arabă și musulmană, prin promovarea unei inițiative democratice. Invazia Irakului s-a făcut sub pretextului împiedicării lui Saddam Hussein de a mai deține arme de distrugere în masă. După o căutare intensă a armelor nucleare, nu s-a găsit nici urmă de așa ceva. În urma insuccesului localizării acestor presupuse arme și a eșecului furnizării vreunei dovezi despre existența lor, oficialii americani au declarat că supozițiile despre prezența unor astfel de arme au provenit din informații „greșite”. Promovarea democrației în zonă a fost adoptată ca o campanie de PR pentru a reabilita imaginea lui Bush și a Statelor Unite dat fiind eșecul colosal din Irak. Invazia lui Bush din Irak a fost un dezastru total care continuă să aibă consecințe până în ziua de astăzi. Schimbarea plăcii cu tema democrației s-a dovedit la fel de catastrofală, având în vedere efectele din regiune. Critica promovării politicilor democrației nu trebuie privită drept o opoziție față de democrație ca principiu și ca nevoie a unui sistem politic deschis în regiune. Dimpotrivă, folosind democrația pentru a masca nereușitele din Irak a dus la o criză și la o fragmentare și mai mare în zonă, ajungând ca însăși ideea de democrație să fie discreditată în felul acesta. Într-adevăr, este foarte posibil ca Bush și cei care au complotat împreună cu el să fi făcut ca democrația să nu mai poată fi posibilă în Irak sau chiar mai departe, din moment ce schimbarea a fost încă o dată ordonată și regizată din exterior, în loc să fie motivată și dezvoltată în interior. Mai mult, oamenii din zonă au înțeles de la început campania de promovare a democrației ca pe o unealtă menită a deturna atenția de la eșecul politicilor în Irak și nimic mai mult, în orice caz, nu ca pe o schimbare fundamentală de status quo.

Deci, primul teren de testare a inițiativei democratice promovate de Bush a fost cel al Teritoriilor Ocupate și alegerile palestiniene din 2006, care au livrat numai rezultate „greșite” din perspectiva SUA, a Israelului și a guvernelor arabe, deoarece Hamas a câștigat alegerile detașat. Toate partidele implicate plănuiau o victorie a organizației Fatah; mișcarea Hamas se dorea adusă în jocul politic controlat pentru a-i oferi un stimulent în speranța unei colaborări pentru o soluție în cadrul stabilit de procesul Oslo, cu Israelul deținând controlul. Contextul participării era condiționat de acceptarea acordurilor de la Oslo și de aderarea la realitățile politice născute odată cu semnarea acordului de către Arafat în 1993. În ceea ce privește Hamas, aceasta și-a conturat o poziție care promitea să nu se opună implicării organizației Fatah și, dacă ar fi fost posibil, obținerea unui acord în vederea soluției celor două state, optând pentru folosirea termenul de hudnah (încetarea ostilităților). Alegerile erau posibile numai prin cadrul creat de procesul Oslo și au născut dezbateri în interiorul mișcării Hamas în legătură cu semnificația participării și dacă aceasta implica o recunoaștere indirectă a Israelului fără o încetare a ocupației.

Într-adevăr, câtă vreme Hamas rămânea în afara jocului politic, posibilitatea controlării acesteia și determinarea colaborării ar fi fost imposibilă; așa încât, acordul Israelului pentru includerea mișcării Hamas a făcut posibilă participarea sa la alegeri. Nimeni nu se aștepta ca Hamas să aibă un succes răsunător la urnele de vot, obținând aproape două treimi din locurile din parlament. Până la un anumit punct, dinamicile curente din jurul asediului Gazei și direcțiile regionale legate de acesta sunt o consecință directă a inițiativei americane de democratizare folosită pentru a camufla eșecul invaziei Irakului și pentru a potoli revolta populară a opoziției. Același concept a stat și în spatele programului de democratizare adoptat de președintele Obama ca modalitate de a-și trimite trupele în regiune pentru a putea începe să strivească valul de revoltă al militanților ce se opuneau politicilor Americii în zonă.

Întrebările cruciale care trebuie puse sunt: de ce SUA și Europa au fost atât de nerăbdătoare în a-l accepta pe El-Sissi și a se întoarce împotriva președintelui Morsi, primul președinte ales în mod democratic? De ce aceste puteri din afară au abandonat complet prima conducere din Egipt aleasă la urnele de votare? Politica americană susține schimbarea democratică pașnică, exact cazul Egiptului; și cu toate acestea, ce a provocat schimbarea adițională care a făcut din El-Sissi alternativa preferată la președintele ales, Morsi? Care au fost factorii-cheie care au cauzat abandonarea celui mai democratic proiect american care se concentra pe includerea unui islamist în procesul politic? Această schimbare a survenit în mod independent sau Țările Golfului și Israelul au jucat un rol decisiv în schimbarea politicii Washingtonului? Și mai mult, care sunt factorii-cheie din spatele înclinării lui El-Sissi către Israel în timp ce ducea o campanie publică și militară împotriva mișcării Hamas, acuzând-o că ar fi instigat la violență de-a lungul părții egiptene a graniței și că ar fi introdus pe furiș arme în deșertul Sinai? Pentru a răspunde la aceste întrebări trebuie să avem în minte discuția de mai sus despre contextul regional cu privire la Palestina și însemnătatea strategică a Israelului pentru a înțelege desfășurarea rapidă a evenimentelor sub El-Sissi, din moment ce transformările drastice în curs de desfășurare sunt întemeiate în baza unei alinieri regionale existente care este în proces de creare de cel puțin 30 de ani.

Îmi păstrez poziția că lovitura militară egipteană din 2013 și schimbarea ulterioară către o aliniere cu Israelul a fost conturată de înțelegeri și alianțe politice existente și că alegerea lui Morsi, precum și dobândirea puterii politice de către Frăția Musulmană a fost privită ca o amenințare la adresa acestor alianțe. Elita ce guverna Egiptul de pe vremea lui Mubarak s-a simțit vulnerabilă față de posibila pierdere a influenței și a privilegiului dacă rezultatele alegerilor și efectele revoluției ar fi devenit permanente. Ca instituție, armata egipteană controla în mod direct aproximativ 40% din economia țării și își vâra mâinile în fiecare industrie și piață. Țara era guvernată de un complex militar local corupt. Alternativa unei lovituri de stat s-a impus ca metodă de păstrare a intereselor economice și politice. SUA și Europa au mers pe mâna conducerii locale și au fost influențate de Israel și de Țările Golfului cu scopul de a sprijini lovitura militară egipteană împotriva lui Morsi. Atât Europa cât și SUA tărăgănau felul în care să răspundă loviturii de stat și chiar ezitau să se refere la ea în felul acesta. În SUA părerile erau împărțite inițial, unii membri ai Congresului exprimându-și opoziția față de lovitură, în timp ce Casa Albă și Departamentul de Stat evitau cu desăvârșire să folosească termenul de lovitură militară de stat și solicitau tuturor părților să negocieze și să ajungă la un compromis.

Imediat după lovitura de stat, Israelul, Emiratele Arabe Unite și Arabia Saudită au făcut eforturi diplomatice considerabile pentru a influența politicienii americani și europeni în legătură cu Egiptul, pentru a se asigura că nu va exista presiune internațională împotriva loviturii militare. Emisarii israelieni au călătorit de mai multe ori la Washington, solicitându-le politicienilor să-l accepte pe El-Sissi. Site-ul de știri The Ynet titra: „El-Sissi nu este prietenul Israelului, este un partener” și sublinia că „relațiile dintre Cairo și Ierusalim sunt intime și strânse”. Articolul menționa că „un caricaturist din tabăra băieților răi l-a desenat pe El-Sissi înfășurat în steagul Israelului telefonându-i premierului Benjamin Netanyahu pentru a primi instrucțiuni pentru negocierile cu delegația Hamas”, o aluzie la rolul negativ jucat de dictatorul egiptean în timpul asaltului asupra Fâșiei Gaza în vara lui 2014.

Dezvăluirea unei înregistrări din timpul unei ședințe din iunie 2013 arată că El-Sissi și armata egipteană sunt legați în mod direct de conducerea mișcării Tamarod și că li s-au virat fonduri dinspre UAE (Emiratele Arabe Unite). O altă înregistrare clarifică și mai mult aspectul finanțării regionale implicate în organizarea loviturii de stat. Pe înregistrare se aude vocea lui El-Sissi spunând: „Avem nevoie de 10 să fie depuse în contul armatei...Aceste 10, când vom reuși, pentru ce vor fi folosite? Pentru stat. Vrem încă 10 de la UAE și vrem încă 10 și de la Kuwait.” Ideea este că lovitura de stat a fost o preluare regională a puterii, menită să salveze orânduiala prezentă după schimbarea bruscă și masivă adusă de Primăvara Arabă. Egiptul, Israelul și Statele Golfului erau dornice să inverseze efectele Primăverii Arabe și să reconstruiască vechea ordine.

Putem vorbi de o alianță între Israel, Egipt și Țările Golfului împotriva Iranului, doritoare de a proteja vechea organizare dictatorială și monarhiile regionale, cu orice preț. Interesele Israelului sunt mai ușor de identificat, deoarece Morsi era apropiat de Hamas și de Gaza și își manifestase disponibilitatea colaborării cu Iran, două elemente strategice cheie pentru statul Zionist. Pentru Țările din Golf, succesul timpuriu al Primăverii Arabe a produs presiuni interne din partea unei populații tot mai agitate și dornice de tot mai multă libertate și îndreptare spre forme democratice de guvernare. Presiunea era vizibilă în rândul tinerilor care luau cu asalt platformele de socializare și articulau speranțe și aspirații similare cu cele din Tunisia, Libia și Yemen. Pe un alt front, ascensiunea puterii politice islamiste printr-un proces democratic submina pretenția Arabiei Saudite de autoritate islamică de necontestat și vechi rivalități între wahabiți și Frăția Musulmană au început să iasă la suprafață, lucru folosit de guvern pentru a se opune și a răsturna revoluția. Și al treilea element cheie și factor decisiv în înlăturarea lui Morsi era legat de poziția sa față de Iran și împotrivirea de a se alătura alianței existente ce căuta să înfrâneze influența iraniană în regiune.

Acceptarea lui El-Sissi și aprobarea loviturii de stat

Hotelul Waldorf Astoria din New York a fost scena multor conferințe, petreceri, nunți și filme memorabile, însă, pe data de 25 septembrie 2014, acesta a fost martor la acceptarea publică din partea administrației Obama a lui Abdul Fattah El-Sissi, noul președinte „ales” al Egiptului. A 69-a Adunare a Consiliului General al UN din New York a servit ca decor perfect pentru ca președintele Obama și liderii americani cheie să înceapă dezmierdarea publică și diplomatică a lui Abdul Fattah El-Sissi și reafirmarea vechilor relații și interese vitale americane și israeliene în Egipt. Această acceptare aduce politica SUA înapoi la una dintre strategiile sale preferate în ceea ce privește Orientul Mijlociu: adoptarea dictatorilor militari în speranța păstrării stabilității și accesului la resursele și piețele regionale.

Urându-i lui El-Sissi bun-venit în Statele Unite, președintele Obama a descris Egiptul ca „o piatră de hotar a politicii noastre de securitate și a politicii din Orientul Mijlociu” iar adunarea era considerată ca fiind „o primă oportunitate” pentru o întâlnire „față în față” în vederea „discutării unei game largi de probleme – de la situația palestiniano-israeliană din Gaza, la Libia, ISIL, Irak și Siria.” De pe lista chestiunilor de discutat au lipsit violările atroce ale drepturilor omului de către El-Sissi, închisorile de tip gulag și structura cumplit de opresivă constituită după lovitura de stat din iulie 2013; s-a făcut totuși, apel pentru eliberarea celor trei jurnaliști de la Al-Jazeera ce erau ținuți prizonieri în Egipt. Absentă în mod vizibil a fost orice fel de discuție despre situația Palestinei, despre masacrul comis de El-Sissi în Gaza și despre alăturarea sa la blocada impusă de Israel în Fâșie precum și despre campania militară intensă de demolare a tunelurilor de pe partea egipteană a graniței, retezându-se astfel coarda de salvare pentru 1,2 milioane de palestinieni.

Adoptarea de către președintele Obama a lui El-Sissi a survenit rapid după întâlnirile anterioare cu Secretarul de Stat John Kerry, cu Bill și Hilary Clinton și cu foștii Secretari de Stat ai SUA Henry Kissinger și Madeleine Albright. Aceste întâlniri aveau ca scop reabilitarea imaginii lui El-Sissi și demararea unui nou proces care ar fi putut recentraliza rolul Egiptului în cadrul politicii externe americane și al intereselor în Orientul Mijlociu, accentul punându-se pe securitatea Israelului. Cu siguranță, când vine vorba de politică, realitatea este un teatru al absurdului, din moment ce „merită prețul”, așa cum au justificat Madeleine Albright și Kissinger crimele de război din Indochina, Bangladesh, Chile, Cipru și Timorul de Est, ei înșiși având nevoie de o reabilitare a imaginii. Dar să nu vă așteptați la vreo investigație serioasă în acest sens. La New York, El-Sissi se întâlnea cu oamenii potriviți, în termeni de crime și atrocități, într-adevăr, ar putea fi considerat un ageamiu într-o ligă profesionistă.

Imediat după lovitura de stat, s-a pus la cale și o adoptare similara a lui El-Sissi din partea liderilor europeni, transmițându-se opoziției un mesaj de acceptare a schimbării forțate cu concursul armatei și de cooperare pentru rezolvarea conflictului politic existent. Acceptarea dictatorului egiptean a luat o turnură foarte publică, ce includea mesaje de felicitări pentru câștigarea alegerilor cu o majoritate de 96,9% și cu angajamente de conlucrare pentru un „parteneriat constructiv” în viitor. Imediat după alegeri, un număr de lideri europeni, americani și arabi s-au asigurat să viziteze și să-și manifeste sprijinul față de omul puternic din Cairo.

Întâlnirile cu liderii mondiali erau importante, dar la fel de importantă era și strategia media care îl portretiza pe El-Sissi drept un bastion al Orientului Mijlociu dedicat luptei împotriva ISIS-ului și a terorismului în general. Intitulat „primul interviu cu o media străină” Associated Press a publicat un lung interviu cu El-Sissi pe 21 septembrie 2014, cu doar câteva zile înainte de Adunarea Generală a Consiliului UN.

Strategia media de reabilitare era cât se poate de evidentă în interviul lui Bryan Walsh din Time Magazine care folosea diateza pasivă atunci când se referea la încălcarea drepturilor omului și la opresiunea politică a lui El-Sissi. Articolul nu menționa numele jurnaliștilor de la Al-Jazeera ce erau ținuți prizonieri, nici pe cei 25.000 de prizonieri politici și mai mult de 1000 de protestatari uciși într-o zi, doar amintea indirect că El-Sissi „a fost criticat pentru restricțiile sale”. Unde sunt preocupările morale și integritatea jurnalistică a celor de la Time Magazine? Mai mult, de ce nu putem critica în mod direct și răspicat regimul lui El-Sissi, în baza faptelor și a datelor concrete? Diateza pasivă folosită de Time Magazine implică o perspectivă favorabilă și plasează încă o dată rațiunile politice mai presus de eroziunea totală a procesului democratic și de un dezastru privind drepturile umane.

„Al-Sisi cel în plină ascensiune” era titlul festiv al ediției din 20 septembrie a publicației The Economist informând despre primele 100 de zile ale „generalului” la biroul prezidențial. Dar articolul adăuga în subtitlu că deși El-Sissi a avut niște „prime 100 de zile bune” acest lucru s-a plătit „cu prețul libertății politice”. Articolul este un tur de forță celebrând planurile economice și de investiții ale lui El-Sissi. The Economist omite complet detaliile care au făcut posibilă această ascensiune, inclusiv infuzia masivă de capital dinspre Arabia Saudită și UAE pentru a menține țara operațională și pentru a evita un colaps economic.

În retrospectivă, campaniile americane și europene de promovare a lui El-Sissi au fost plănuite de ceva vreme. Imediat după lovitura militară de stat din 2013, diplomații și liderii americani și europeni s-au angajat în a-l susține pe El-Sissi, pe generalii și pe complotiștii loviturii de stat în timp ce propovăduiau sprijinul democrației.

Adoptarea lui El-Sissi a fost construită în baza câtorva factori cheie legați de zona Orientului Mijlociu, de actorii politici principali ce exercitau presiune și întocmeau condițiile necesare pentru instalarea dictaturii militare a lui El-Sissi. Factorii cheie includ confruntarea Israelului cu mișcarea Hamas și incapacitatea acestuia, până în momentul de față, de a înfrânge rezistența palestiniană; teama de o posibilă democratizare a țărilor în care s-au produs schimbări majore în timpul Primăverii Arabe; și, într-un final, posibila trecere pe plan secund a amenințării iraniene-șiite în zonă, un aspect important pentru Țările din Golf și pentru planurile israeliene. Acești trei factori combinați au influențat deciziile în SUA și Europa în favoarea acceptării lui El-Sissi într-un moment de instabilitate crescândă cauzată de războiul sirian prelungit și de apariția ISIS-ului în zonă, toate acestea dând naștere unei nevoi presante de  aducere a unui stat-cheie din zonă într-o alianță regională și globală.

În consecință, condițiile Primăverii Arabe și, în special, cele privind situația Egiptului au fost stabilite cu mult timp în urmă și au fost consolidate prin trecerea lui Anwar Sadat de partea SUA mai întâi, iar apoi și de partea Israelului odată cu semnarea Acordurilor de la Camp David în 1978. Graba de a-l accepta pe El-Sissi trebuie privită în contextul unei alianțe deja existente între SUA, Europa, Țările Golfului și Israel, alianță ce se afla în pericol de colaps sau de o transformare care ar fi putut crea structuri politice antagoniste la granița sudică a Israelului ce în timp ar fi furnizat o breșă pentru Gaza și Hamas și ar fi realiniat regiunea departe de o confruntare cu Iran.

Articolul poate fi citit în original aici: http://www.hatembazian.com/content/el-sissi-israels-man-in-cairo/