De ce este periculos să amestecăm Hamas cu Daesh

de Belal Shobaki

           Khaled Mashal, președintele biroul politic al Hamas

Deși eforturile Israelului de a lega rezistența palestiniană față de ocupația sa militară de terorismul global nu sunt noi, propaganda acestuia s-a extins pentru a se adresa atât unui public arab cât și vestic. Făcând asta, este cât se poate de clar că încearcă să exploateze aversiunea mondială față de mișcări ce au derapat către extremism și terorism în timp ce susțin că reprezintă Islamul. „Hamas este ISIS și ISIS este Hamas” declara prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu în 2014 în fața Națiunilor Unite. Însă mai bine decât oricine, Netanyahu și guvernul israelian știu că Hamas și Daesh nu sunt legate, așa cum știu și acele regimuri arabe care pictează toate mișcările islamiste cu aceeași pensulă pentru a-și atinge diferitele scopuri.

Nu doar că nu există nicio legătură între Hamas și Daesh, dar sunt și dușmani înverșunați, iar Daesh a denunțat Hamas ca fiind un apostat.

Urmărind avantajele politice pe termen scurt

Amalgamarea mișcării Hamas cu Daesh ignoră realitatea concretă. Mediul politic din Palestina este definit de ocupație, în timp ce mediul politic din țările arabe unde a apărut Daesh este caracterizat de autoritarism și represiune, precum și de conflicte religioase și sectare, o ambianță ideală pentru apariția unei ideologii radicaliste motivate de violență nediscriminată.

Însă pentru Israel, încercarea de a le lega pe cele două se poate dovedi profitabilă atât pe plan regional cât și internațional. Multe surse media arabe nu au vreo jenă în a se referi la această organizație teroristă ca la un stat „Islamic” deși este orice altceva numai asta nu, și multe surse media vestice îmbrățișează amalgamarea israeliană a Hamas-ului cu Daesh fără o cercetare atentă. Regimurile arabe nu au niciun interes să apere imaginea mișcării Hamas. Nici măcar Organizația pentru Eliberarea Palestinei (PLO) nu pare preocupată cu apărarea imaginii internaționale a mișcării Hamas, dată fiind separarea politică dintre Fatah și Hamas.

Hamas este considerată a fi parte a Frăției Musulmane, care este văzută ca o amenințare la adresa regimurilor arabe autoritariste mai ales din Mashrekul arab. Așa încât una din modalitățile prin care regimurile arabe pot lupta împotriva Frăției Musulmane este să pretindă că are lucruri în comun sau chiar că este sinonimă cu Daesh, așa cum a pretins regimul egiptean, și apoi să folosească acest lucru pentru a justifica excluderea sa de la participarea la viața politică.

Transformările rapide din Egipt în ultimii cinci ani, țara care furniza singura piață de desfacere pentru Fâșia Gaza, a forțat mișcarea Hamas să recurgă la economia neoficială a tunelurilor subterane. Poziția oficială a Egiptului după lovitura militară care l-a dat jos pe președintele ales Mohammad Morsi pentru a-l instaura pe Abdel Fattah Sisi, a devenit mai dură față de Fâșia Gaza, pretinzând că Hamas cooperează cu grupările jihadiste din Peninsula Sinai, aceeași narativă promovată de Israel și propaganda acestuia. Însă povestea lor scârțâie. Ar fi prea periculos pentru Hamas să păstreze o relație apropiată cu jihadiștii din Sinai pe de o parte, în timp ce se răfuiește cu indivizii ce adoptă aceeași ideologie în Gaza, pe de altă parte. Orice legături ar fi stabilit Hamas cu acele grupări sunt limitate la asigurarea celor necesare pentru supraviețuirea enclavei asediate de Israel și Egipt. Această interacțiune nu este motivată de o identitate ideologică împărtășită sau de o animozitate comună față de regimul egiptean. Într-adevăr, Hamas a fost doritoare să păstreze deschise liniile de comunicare cu regimul egiptean chiar și atunci când au apărut în presă acuzațiile care o legau de grupările jihadiste salafiste din Sinai. Hamas a afirmat în repetate rânduri că dorește să reconstruiască relația cu Egiptul pentru a asigura circulația legală a mărfurilor, serviciilor și indivizilor în Gaza.

Este importantă combaterea acestei narative privind una dintre cele mai mari mișcări politice palestiniene: excluderea islamiștilor moderați din viața politică poartă pericolul împingerii societății palestiniene înspre radicalism, caz în care atât Fatah cât și Hamas s-ar trezi luptându-se cu grupări takfiri (hotărârea că cineva este necredincios (kafir) și nu mai este musulman). Discuția următoare va demonstra diferențele reale dintre Hamas și Daesh precum și autentica dușmănie dintre cele două.

Diferențe la nivel de doctrine

Hamas s-a autopoziționat ca o mișcare islamistă centristă și o extensie a Frăției Musulmane, cu o autoritate jurisprudențială rațională, în timp ce Daesh adoptă o abordare textuală ce tratează scrierile islamice izolându-le de contextul lor istoric și refuză să le interpreteze în conformitate cu dezvoltările actuale. Astfel încât, pentru Daesh și alte grupări takfiri, mișcări ca Hamas sunt seculare și ne-islamice, din moment ce Hamas este în primul rând o mișcare de rezistență împotriva ocupației israeliene și crede într-o autoritate moderată islamică. Mai mult, Hamas nu ia textele islamice literalmente; oferă loc pentru ijtihad – (literalmente înseamnă efort, fizic sau mental) termen juridic islamic ce se referă la interpretarea independentă sau originală a problemelor care nu sunt acoperite cu exactitate de Coran. Unii cărturari au încadrat în partea dreaptă a spectrului politic mișcările ce pledează pentru text și în stânga pe cele ce susțin puterea de judecată. Folosind această clasificare, Frăția Musulmană se află bine de tot în stânga spectrului politic, în timp ce Daesh se află la extrema dreaptă.

Daesh caracterizează Hamas și discursul său ca fiind deviante. În ceea ce o privește pe Hamas, aceasta a condamnat amenințările lui Daesh și le-a considerat ca parte dintr-o campanie de defăimare ce se extinde dincolo de Palestina. Când amenințările din partea Daesh și a altor grupuri takfiri s-au concretizat în acțiuni, Hamas nu s-a rezumat la condamnări. Mahmoud al-Zahar, un proeminent lider Hamas, a declarat că „Amenințările din partea Daesh se simt în mod concret și facem față situației din punct de vedere al securității. Oricine atentează la securitatea noastră va fi tratat în concordanță cu legea și cine dorește o dezbatere intelectuală va avea parte de o dezbatere intelectuală; tratăm această problemă foarte serios.”

Hamas a avut de-a face în mod decisiv cu o grupare de tip Daesh. În august 2009, Abdul Latif Musa, liderul grupării armate „Jund Ansar Allah” (Soldații Susținătorilor lui Dumnezeu), a anunțat crearea unui emirat islamic în Gaza cu sediul în moscheea Ibn Taymiyyah. Gruparea a mai fost acuzată de distrugerea diferitelor locuri din Fâșia Gaza, împingând guvernarea Hamas la o confruntare. Forțele de securitate, întărite de Brigăzile al-Qassam (aripa militarizată a Hamas), au înconjurat moscheea și când gruparea lui Musa a refuzat să se predea, Hamas a înăbușit în fașă proiectul emiratului omorând membrii grupării. A fost criticată pentru violență dar și-a justificat acțiunile susținând că violența care ar fi fost comisă de o asemenea grupare ar fi fost mult mai mare decât aceea folosită pentru a eradica extremismul în Fâșia Gaza.

În Gaza susținătorii grupării Daesh sunt mult mai puțini decât cei ai mișcării Hamas, în principal pentru ca grupările de tipul acesta nu au contribuit de-a lungul istoriei la opunerea față de ocupație. Unele sondaje sugerează că 24% dintre palestinieni au o părere pozitivă despre mișcările jihadiste, dar procentul acesta e exagerat. Când unii palestinieni aplaudă ostilitatea grupărilor jihadiste față de Statele Unite nu e deoarece cred în aceste grupări, ci pentru că ei privesc SUA, cu infinitul său sprijin față de Israel, ca jucând un rol distructiv.

Diferitele poziții față de suveranitatea statală

Hamas și Daesh au viziuni diferite cu privire la statul modern, atât în teorie cât și în practică. Așa cum am menționat mai sus, Hamas a lăsat întotdeauna loc pentru ijtihad sau puterea de a hotărî, dezvoltându-și opiniile și percepțiile. Este nedrept să evaluăm poziția mișcării Hamas asupra statului de drept și a democrației bazându-ne pe literatura de început a mișcării-mamă, Frăția Musulmană. Hamas afirmă că a îmbrățișat convingeri noi cu privire la acest aspect și a ajuns să accepte întru totul democrația și conceptul de stat de drept. Într-adevăr, Frăția Musulmană a evoluat. Șeicul Yusuf al-Qaradawi, teologul islamic egiptean stabilit în Qatar, autoritatea jurisprudențială a Frăției Musulmane în general, a declarat cu mai multe ocazii, inclusiv în cartea sa „Statul în Islam”, că noțiunea de stat religios nu există în islam. Potrivit lui al-Qaradawi, islamul pledează pentru un stat de drept fondat pe respectul față de opiniile islamice ale oamenilor și de asemenea, pe principiul responsabilității și al pluralismului politic. Deși discuția despre relația dintre islam și democrație precedă Frăția Musulmană, a dobândit claritate după anii 1950, când numeroși gânditori islamici, inclusiv al-Qaradawi, Rached Ghannouchi, liderul tunisian și co-fondatorul partidului Ennahda și filosoful algerian Malek Bennabi, au afirmat că islamul și democrația nu sunt în contradicție.

La capătul opus, mișcarea pe care o reprezintă Daesh respinge întru totul democrația și o consideră un sistem apostat de guvernare. Deși unele grupări jihadiste nu denunță islamiștii care iau parte la procesul democratic drept apostați, consideră greșită judecata acestora. Daesh privește orice expresie a democrației cum ar fi alegerile, ca o manifestare a apostaziei și orice mișcare sau individ care ia parte la alegeri apostați. Prin contrast, Frăția Musulmană a participat la alegeri încă de la începuturile sale, când fondatorul său, Hassan al-Banna a decis să participe la alegerile parlamentare egiptene pe care le-a organizat guvernul condus de partidul El-Wafd în 1942. Deși al-Banna nu a putut candida deoarece guvernul i-a respins candidatura, Frăția Musulmană a făcut parte din parlamentele arabe și uneori din ramura executivă.

Când Hamas a decis să nu participe la alegerile organizate de Autoritatea Palestiniană în 1996, a fost din cauză că s-a opus politic și ideologic Acordurilor Oslo. Totuși, Hamas le-a permis membrilor săi să candideze ca independenți. Când circumstanțele s-au schimbat și Acordul de la Cairo din 2005 a devenit cadrul guvernant al alegerilor PA în locul Acordurilor Oslo, Hamas a decis să participe. A nominalizat mulți membri ai mișcării și câțiva independenți pentru a participa la alegerile pentru Consiliul Legislativ, obținând majoritatea voturilor.

Participând la alegeri, Hamas a dovedit că este doritoare să funcționeze într-un stat modern și un sistem democratic. A solicitat formarea guvernelor de coaliție care să includă partide seculare și de stânga. Guvernul său precum și lista pentru parlament a inclus femei și primul său guvern a inclus miniștri musulmani și creștini deopotrivă.

Daesh, pe de altă parte, s-a împotrivit tuturor instituțiilor moderne din zonele aflate sub controlul său, refuzând să recunoască granițe sau identitate națională. Guvernează în baza deciziilor haotice și individuale. Deși Daesh a fost nerăbdătoare să folosească termeni administrativi preluați din tradiția islamică, precum califat și shura (consultație), esența guvernării sale contrazice majoritatea textelor incontestabile ale surselor de legislație islamică în multe moduri. De exemplu, nu acceptă condițiile stabilite de Coran și de sunna (învățăturile Profetului Mohammad) de a oferi protecție civililor și tratament prizonierilor în timp de război. Un alt exemplu este impunerea de jizya (o taxă impusă non-musulmanilor), care nu ar trebui aplicată locuitorilor indigeni chiar dacă sunt non-musulmani. Mai mult, a atacat locașurile de cult și a asaltat credincioșii în casele lor, o violare clară a Coranului și a sunna.

Daesh, la un anumit nivel, se aseamănă cu regimurile hibride ale Lumii a Treia care folosesc un vocabular modern și democratic pentru a-și descrie procesul politic, deși rămân autoritariste în esență.

Poli opuși în tratarea altora

Cea mai semnificativă diferență dintre Hamas și Daesh este poziția lor față de adepții altor religii. În timpul formării sale, Hamas a publicat o Cartă ce a folosit un vocabular religios pentru a descrie contradicțiile. În urma criticii aspre, Hamas a lăsat la o parte acea Cartă și nu o mai consideră referință competentă, după cum au confirmat liderii săi.

În interviul său pentru The Jewish Daily Forward, Moussa Abu Marzouk, adjunctul-șef al poliburo-ului Hamas  a confirmat că acea Cartă este marginală și nu reprezintă o sursă a politicilor mișcării. A adăugat că mulți membri vorbesc despre o modificare a acesteia deoarece politicile actuale ale Hamas o contrazic. Liderii politburo-ului Hamas din străinătate nu au fost singurii care au repudiat Carta. Liderul Hamas din Gaza, Ghazi Hamad, a mers mai departe într-un interviu pentru ziarul saudit Okaz declarând că acea Cartă este subiectul discuțiilor și a evaluării în vederea deschiderii spre lume. Sami Abu Zuhri, un tânăr lider Hamas care a fost purtătorul de cuvânt al mișcării în timpul celei de-a Doua Intifade, a solicitat, într-un interviu cu The Financial Times ca atenția să nu se concentreze asupra cartei din 1988 și ca Hamas să fie judecată potrivit declarațiilor liderilor săi.

Astăzi, Hamas adoptă versetul coranic ce spune „Allah nu vă interzice să vă purtați corect și să-i tratați cinstit pe cei ce nu se luptă cu voi din cauza religiei și nu vă dau afară din casă. Într-adevăr, Allah îi iubește pe cei ce se poartă corect.” Acest verset face apel la blândețe și justiție când vine vorba de interacțiunea cu oamenii de alte religii. Spre deosebire de Daesh, Hamas a pus în practică acest lucru. Pe lângă numirea de miniștri creștini în cabinetul său, a sărbătorit Crăciunul împreună cu palestinienii creștini trimițând delegații oficiale să-i viziteze în timpul sărbătorii. Între timp, Daesh a amenințat viețile celor ce sărbătoresc Crăciunul pe tot cuprinsul globului.

Unii susțin că aceste lucruri sunt modalități prin care Hamas încearcă să-și înfrumusețeze guvernarea autoritaristă. Dar încălcările drepturilor omului de către guvernul din Gaza nu pot fi considerate indicii ale asemănării cu Daesh, ci ale unei guvernări defectuoase. Conducerea politică a mișcării Hamas a vorbit împotriva unor astfel de practici, de exemplu împotriva celor comise de către ministerul de Interne sub Fathi Hammad.

Când unii indivizi au fost atacați de către grupări extremiste în Gaza, Hamas și guvernul au acționat să le asigure siguranța și să-i pedepsească pe agresori, cum a fost cazul jurnalistului britanic Alan Johnston care a fost eliberat de Hamas din mâinile temnicerilor săi radicali și uciderea activistului italian pro-palestinian Vittorio Arrigoni de către o grupare extremistă.

Poziția mișcării față de șiiți este similară cu cea față de creștini. Într-o vreme în care Orientul Mijlociu experimentează un război media între șiiți și sunniți, Hamas refuză să-i denunțe pe șiiți ca apostați și a interacționat politic cu ei. Când relația cu Iranul a devenit încordată în timpul crizei siriene, neînțelegerea a fost de natură politică nu doctrinală. Daesh, pe de altă parte, nu îi consideră doar pe șiiți apostați, ci și pe alte grupări sunnite care sunt adeptele unei ideologii diferite și consideră că trebuie să lupte împotriva lor.

Cele două organizații își tratează diferit chiar și dușmanii. Hamas identifică ocupația israeliană ca inamicul său, în timp ce Daesh îi consideră pe toți ceilalți dușmani. Daesh se mândrește cu numeroasele sale crime împotriva umanității, cu felul în care îi tratează pe cei pe care îi răpește și pe civilii de sub guvernarea sa, așa cum a fost cazul pilotului iordanian Muath al-Kasasbeth pe care l-a ars de viu. Își justifică purtarea inumană distorsionând sau interpretând greșit texte religioase. Hamas și-a exprimat condoleanțele familiei lui al-Kasasbeth și a condamnat acțiunile lui Daesh. Comparați brutalitatea lui Daesh cu felul în care s-a comportat Hamas cu soldatul israelian Gilad Shalit cât timp a fost prizonier, așa cum raportează până și Jerusalem Post. http://www.jpost.com/Features/In-Thespotlight/Gilad-Schalits-capture-in-his-own-words-Part-II-308198

Înaintând în relațiile cu Hamas

Atât Hamas cât și Daesh sunt pe lista organizațiilor teroriste din multe țări, inclusiv a statelor membre ale UE și a SUA. Însă trecerea pe listă a mișcării Hamas este în mod clar motivată politic: spre deosebire de Daesh, Hamas nu a luat la țintă și nici nu și-a declarat ostilitatea față de altcineva în afara ocupației israeliene. Hamas a fost adăugată pe lista organizațiilor teroriste după evenimentele din 11 septembrie 2001, deși nu a avut nimic de-a face cu ele. Natura politică a poziției împotriva Hamas este subliniată de faptul că pe 17 decembrie 2014 Curtea de Justiție a Uniunii Europene a emis o hotărâre care solicita înlăturarea mișcării Hamas de pe lista organizațiilor teroriste. Curtea a argumentat că ordinul de a o trece pe listă în 2003 a fost bazat mai degrabă pe rapoarte media decât pe dovezi serioase.

În plus, mulți demnitari europeni și americani cunoscuți pentru poziția lor împotriva organizațiilor teroriste din întreaga lume s-au întâlnit cu liderii Hamas cu mai multe ocazii. Aici includem mai mulți europarlamentari precum și pe fostul președinte american Jimmy Carter care s-a întâlnit cu Ismail Haniyeh în Gaza în 2009 și cu Khalid Meshaal la Cairo în 2012.

Ideea este că tentativa Israelului de a exploata un Orient Mijlociu haotic sugerând că Hamas este o grupare teroristă ce are legături cu Daesh este nefondată. Hamas este ideologic, intelectual, jurisprudențial și politic diferită de Daesh. Sursele media care adoptă narativa israeliană își sabotează profesionalismul și credibilitatea.

Mișcările palestiniene nu trebuie să permită ca neînțelegerile cu Hamas să justifice acuzațiile ce dăunează pe plan internațional cauzei palestiniene și creează tensiuni locale. Iar Hamas trebuie să realizeze că diferențele dintre ei și Daesh nu exclud abuzurile și încălcările drepturile omului comise de guvernarea sa și deci, trebuie să își reexamineze conduita și să fie mai atentă în discursul său politic. Ar trebui să depășească abordarea de tipul: un discurs pentru consumul local și un altul pentru consumul global, din moment ce fiecare cuvânt rostit de orice lider Hamas este ambalat peste hotare ca un mesaj de la Hamas pentru lumea întreagă.

Când Organizația pentru Eliberarea Palestinei (PLO) condusă de Fatah și regimurile arabe, în special cele din Egipt, nu se opun eforturilor de a o lega pe Hamas de Daesh – sau, într-adevăr, uneori contribuie la aceste eforturi – pot „beneficia” pe termen scurt de slăbirea mișcării Hamas ca adversar politic. Însă acest lucru este  periculos deoarece poate destabiliza societatea palestiniană pe termen mediu și lung. Excluderea islamiștilor moderați ar putea împinge societatea palestiniană spre radicalism, caz în care atât Fatah cât și Hamas se vor trezi luptându-se cu grupările takfiri.

Articolul poate fi citit în original aici: https://al-shabaka.org/briefs/why-its-dangerous-to-conflate-hamas-and-daesh/

EL-SISSI: OMUL ISRAELULUI ÎN CAIRO

de Dr. Hatem Bazian

„El-Sissi duce o luptă churchilliană împotriva Hamas-ului” era un titlu din 2015 de pe prima pagină a publicației The Times of Israel, o evaluare corectă și concisă a declarației de război împotriva enclavei Gaza și a guvernului său actual și, de asemenea, grăitoare privind schimbările ce se petrec în Egipt după lovitura de stat din 2013. În articolul respectiv, Avi Issacharoff afirma că „există un singur lider în Orientul Mijlociu care poate fi comparat cu Winston Churchill, și stă în Cairo.” Motivul acestei declarații este acela că un tribunal egiptean a declarat Brigăzile Izz ad-Din al-Qassam, aripa militarizată a mișcării Hamas, drept organizație teroristă și a făcut o aluzie la începerea unui război împotriva organizației ce guvernează enclava și prin urmare și populația palestiniană din Gaza.

Numirea aripii militarizate a Hamas-ului drept organizație teroristă a fost urmată de hotărârea judecătorească și mai impetuoasă de a declara întreaga mișcare Hamas drept organizație teroristă. Această decizie a făcut ca orice negociere cu Hamas să fie considerată ilegală și practic l-a acuzat pe președintele Morsi de conspirație împreună cu gruparea palestiniană pe scurta durată a mandatului său.  Issacharoff observa în mod corect că „în ceea ce privește Cairo, adevăratul dușman este în Gaza iar Tel Aviv-ul și Ierusalimul găzduiesc partenerii săi în lupta împotriva terorismului.” În acest context, schimbarea din Egipt și din regiune devine mult mai clară, iar noua aliniere de după Primăvara Arabă, martora colaborării dintre El-Sissi, Israel și Țările Golfului, trădează motivele din spatele loviturii militare și cadrul actual al politicilor implementate de actorii din zonă. Direcțiile cooperării și noua alianță strategică formată în 2013 sugerează o schimbare monumentală a cărei consecințe continuă să ni se dezvăluie; așadar, va dura ceva timp până când vom putea evalua complet impactul local și regional al acestora. Prietenia dintre Israel și Egipt și dintre Israel și Țările Golfului nu este surprinzătoare dacă luăm în considerare remodelarea regiunii imediat după Primăvara Arabă și teama de o posibilă schimbare democratică sub conducerea islamiștilor. Mai mult, colapsul a trei regimuri politice din Africa de Nord - al Tunisiei, Egiptului și al Libiei, într-o scurtă perioadă de timp, a lăsat multe necunoscute în zonă și a adus în prim-plan forțe politice noi care au îngrijorat Tel Aviv-ul și capitalele arabe. Supraviețuirea politică a vechiului sistem a impus nevoia cimentării unei noi alianțe regionale cu Israelul. Israelul avea rolul de a asigura cooperare privind securitatea, dar și mai importante erau abilitățile acestuia de a influența liderii europeni și ai Statelor Unite.

În acest context, noua alianță a refăcut vechile relații cu Israelul, adoptate în mod public și absolut de către El-Sissi și Țările Golfului sub titlul de luptă împotriva unui dușman comun. Cine este acest dușman comun, cum ar trebui să privim noua alianță regională și ce factori au dus la crearea ei în acest moment? Și mai important, care sunt motivele din spatele politicilor agresive ale Egiptului împotriva mișcării Hamas și ale participării la asediul impus de Israel Fâșiei Gaza? Ca să răspundem la aceste întrebări și nu numai, este nevoie să facem o scurtă recapitulare a ordinii politice din lumea arabă de după cel de-al Doilea Război Mondial, concentrându-ne pe relațiile cu Israelul, iar apoi să examinăm schimbările aduse de El-Sissi în Egipt după lovitura de stat din 2013.

Palestina și arhitectura strategică arabă

Egiptul lui El-Sissi a instaurat în Gaza o blocadă la fel de devastatoare ca cea  impusă de Israel începând cu anul 2006. Imediat după lovitura de stat din 2013 pentru a-l alunga pe Morsi, armata egipteană s-a mobilizat rapid pentru a închide granița cu Gaza și și-a instalat forțele de-a lungul graniței pentru a detecta și a distruge tunelurile care țineau în viață 1,2 milioane de oameni izolați în Gaza. El-Sissi a mers și mai departe și a creat o zonă-tampon înlăturând cu forța și depopulând partea egipteană a graniței și orașul Rafah. Pe 29 octombrie 2014 The New York Times titra: „Egiptul nivelează cartiere întregi pentru a crea o zonă-tampon între el și Gaza”, ilustrând articolul cu fotografii ale caselor aruncate în aer, ale magazinelor distruse și în general, cu imagini ale unor zone de război. Acțiunile agresive ale lui El-Sissi sunt întreprinse cu scopul de a izola și a pedepsi mișcarea Hamas pentru legăturile apropiate cu Frăția Musulmană egipteană, dar și pentru a stabili o alianță mai solidă cu Israelul. Operațiunile de partea egipteană a graniței de la Rafah au țintit aproximativ 800 de case și au dus la strămutarea internă a 10.000 de rezidenți, lucru care a alimentat sentimentele antiguvernamentale din zonă.

Campania împotriva mișcării Hamas și a Fâșiei Gaza a fost demarată imediat după lovitura de stat din 2013 și a fost cuplată cu distrugerea sistematică a sute de tuneluri ce operau ca un soi de economie neoficială și ca ancoră de salvare pentru palestinienii ce trăiau sub asediu. De parcă distrugerea tunelurilor nu ar fi fost suficientă, armata egipteană a mers mai departe și le-a inundat cu apă de mare pentru a distruge orice urmă a ceea ce însemna o sursă importantă de provizii pentru Fâșia asediată. Pe lângă intervenția militară violentă și distrugerea tunelurilor a existat și o campanie media egipteană de incitare împotriva palestinienilor în timpul atacului israelian asupra Gazei în vara lui 2014. Hossam al-Hamalawy, un jurnalist egiptean, explica într-un articol din Al-Akhbar: „Sprijinul pentru palestinieni a scăzut dramatic și tăcerea Egiptului în fața celei mai recente ofensive israeliene face parte dintr-o campanie media de defăimare fără precedent a Hamas-ului.” Articolul îl menționează și pe Azza Sami, redactorul-șef al publicației Al-Ahram care a postat un tweet spunând: „Mulțumesc Netanyahu și fie ca Dumnezeu să ne dea mai mulți oameni ca tine pentru a distruge Hamas-ul, rădăcina corupției și a trădării.” Declarațiile ostile o includeau pe cea a canalului TV egiptean CBC pe pagina sa oficială de Facebook: „Forțele aeriene ale Israelului au bombardat 12 amplasamente teroriste din Gaza.” Hayat al-Dardiri, un prezentator TV al canalului Egypt Today făcea și el o afirmație agresivă susținând că „poporul egiptean știe exact cu cine are de-a face și înțelege că nu există alternativă la implicarea armatei egiptene pentru a lovi celulele teroriste din Gaza și pentru a distruge mișcarea Hamas printr-o operațiune militară.” Toufic Akasha, proprietarul canalului TV pro-Sissi Faraeen, a avut poziția cea mai belicoasă și mai pro-israeliană în timpul asaltului din vara lui 2014, afirmând că „Hamas și oamenii Hamas-ului pot să se ducă dracului” și cerea gazanilor „să se revolte împotriva Hamas-ului chiar astăzi. Dacă nu, merită să fie bombardați. Dacă gazanii se revoltă împotriva Hamas-ului, Israelul va înceta să-i bombardeze și armata egipteană îi va sprijini pentru a elimina această organizație teroristă.” A urmat și mai multă retorică anti-palestiniană, iar ministrul egiptean al Apărării Sedki Sobhi a luat decizia de a deturna 500 de tone de alimente și medicamente destinate palestinienilor din Gaza, afirmând că „standardele de viață ale cetățenilor din Gaza sunt mult mai înalte decât cele ale egiptenilor. Săracii din Egipt au mai multă nevoie de aceste ajutoare decât săracii din Gaza. Nu are decât să arunce cu bani Qatar-ul în Fâșia Gaza. Noi nu vom trimite nimic din ceea ce folosește egiptenilor.” Punctul cel mai josnic al acestei campanii media orchestrate a fost acela când jurnalistul Gamal Fahmy a spus că „ocupația israeliană este mai bună în Gaza decât guvernarea Hamas.” După declarația acestuia, a apărut un prezentator TV, Ahmad Moussa, care a afirmat că Hamas și Brigăzile al-Qassam „nu sunt frații nostri, nu sunt nici musulmani, ei sunt dușmanul...Bombardați fiecare colțișor din Gaza, este dreptul copiiilor noștri” și s-a opus intrării în Egipt a celor care aveau nevoie de îngrijire medicală spunând că „nu îi vrem pe niciunul aici, cei care mor n-au decât să moară.” Așa cum a explicat activistul și jurnalistul egiptean Wael Eskander, este clar că această campanie media și „ura împotriva Hamas-ului s-a transformat într-o justificare a bombardării palestinienilor de către Israel” și în esență se potrivește cu decizia lui El-Sissi de a întări alianța cu Israelul pe spinarea palestinienilor. Pentru a înțelege aceste evenimente, acțiunile lui El-Sissi trebuie examinate nu izolat, ci în contextul istoric și mai amplu al dezvoltării relațiilor dintre Israel și Egipt și dintre Israel și alte state arabe importante din regiune.

În timp ce Israelul lansa trei campanii militare de asalt împotriva Fâșiei Gaza pentru a impune populației voința sa și pentru a smulge palestinienilor termenii necesari predării, lumea arabă și mai ales guvernul egiptean au jucat, pe rând, un rol decisiv. Putem susține, deci, că ceea ce nu a reușit Israelul prin campania sa militară bazată pe efecte, în parte psihologice – americanii folosesc termenul ”shock and awe”(lovește și copleșește) – ca parte a conceptului EBAO (Operațiune Bazată pe Efecte) și prin masacrarea civililor, a fost realizat de politicile Egiptului și ale țărilor arabe privind Gaza și Hamas, politici care s-au asigurat de impunerea termenilor israelieni, inițial prin prelungirea conflictului armat și apoi prin structura acordurilor de încetare a focului. Strategul militar Carl von Clausewitz observa în mod corect că „războiul nu este altceva decât continuarea politicii prin alte mijloace”, dar în acest caz, guvernul egiptean ajuta Israelul să perpetueze o politică a opresiunii, a pedepsei colective și a genocidului, cu scopul a a obține favoruri din partea statului israelian.

Prin distrugerea tunelurilor și stabilirea unei zone-tampon, El-Sissi ajuta Israelul să își atingă scopurile militare pe care a eșuat să le îndeplinească atacând Gaza și ducând un război ce a durat 51 de zile. Această modalitate de folosire a Egiptului pentru a smulge o victorie imposibil de obținut pe câmpul de luptă este aidoma tacticii utilizate de Mubarak după atacurile din 2008/09 ale Israelului asupra Fâșiei Gaza, când a construit un zid subteran care să oprească toate proviziile ce intrau în Fâșie. În acel demers, Corpul de Ingineri al Armatei Americane a supravegheat proiectul și Congresul american a alocat fonduri și a coordonat dezvoltarea sistemului de apărare antirachetă Iron Dome. Nimeni nu s-a deranjat să asigure protecția palestinienilor, care sunt o populație ocupată, refugiată în interiorul propriului teritoriu și, teoretic sub protecție, potrivit celei de-a Patra Convenții de la Geneva. Guvernul egiptean sub Mubarak s-a dat peste cap să se asigure că mișcarea Hamas va continua să fie țintuită și împiedicată să emită vreo pretenție de victorie cu toate că a opus rezistență atacurilor militare devastatoare ale Israelului și nu a cedat pe parcursul acestora. Documente referitoare la atacurile din 2008/09 ieșite la iveală via WikiLeaks arată că atât guvernul egiptean cât și Autoritatea Palestiniană se aflau în acord total cu Israelul. Un document emis de ambasada SUA în Tel Aviv, datat 29 decembrie 2008, spune:

„La ora 16:00 pe data de 28 decembrie, IDF a bombardat culoarul Phiadelphi de-a lungul graniței Gazei cu Egiptul, distrugând 39-40 de tuneluri pentru contrabandă. Niciun agent egiptean al Poliției de Frontieră nu a fost rănit. Contactele din interiorul IDF au confirmat în mod repetat pentru DATT că bombardarea tunelurilor a fost coordonată cu Egiptul și că au transmis coordonatele punctelor de atac egiptenilor pentru a se asigura că nu vor păți nimic.”

Încă un document, din 4 ianuarie 2009, ilustrează complicitatea guvernului egiptean în războiul Israelului cu Gaza:

„Începând cu orele 15:00 ora locală, pe 4 ianuarie, contactele din armata egipteană au spus că Egiptul a închis granița de la Rafah după ce Israelul l-a avertizat în legătură cu invazia lor terestră și raidurile aeriene suplimentare asupra tunelurilor folosite pentru contrabandă de-a lungul graniței Gaza-Rafah.”

Cât despre Autoritatea Palestiniană, aceasta și-a coordonat securitatea în Cisiordania cu cea a Israelului în timpul asaltului Gazei pentru a preveni și controla protestele și violența în zonă. Cităm dintr-un alt document dezvăluit:

„Comandanții PA le-au spus ofițerilor IDF că președintele Abbas și prim-ministrul Fayyad i-au dirijat astfel încât să evite situațiile ce ar fi putut duce la confruntări cu IDF-ul. Șeful securității a spus că Abbas și Fayyad au transmis un mesaj tuturor facțiunilor palestiniene în cadrul unei ședințe a comitetului executiv al PLO pe data de 29 decembrie, că vor fi permise numai marșurile pașnice. Comandanții PA au subliniat că nu dețin controlul zonelor B/C, cum ar fi Qalandiya sau Nil’in și că ar avea nevoie de aprobarea IDF-ului pentru a mobiliza forțe ale PA în acele zone pentru a preveni ciocnirile dintre protestatari și IDF.

Comandanții PA au spus că omologii lor din IDF au fost de acord să rezolve de urgență coordonarea și solicitările pentru mobilizarea forțelor PA și pentru schimbul de informații în legătură cu posibilele turbulențe, deoarece ambele tabere au interesul de a preveni violența în Cisiordania. Au mai spus că ambele tabere au căzut de acord să nu dezvăluie presei informații despre întâlnire, dată fiind sensibilitatea coordonării securității într-un moment de furie palestiniană provocată de evenimentele din Gaza.”

Interesul Autorității Palestiniene de a-și coordona securitatea cu cea a Israelului în ceea ce privește Gaza este genuin, deoarece rivalitatea cu Hamas i-a motivat pe liderii Fatah să se folosească de oportunitate pentru a revendica puterea în Fâșia Gaza. Însă întrebările importante la care trebuie găsite răspunsuri sunt: care este interesul Egiptului în participarea la asedierea israeliană a Gazei și cum s-a ajuns în acest punct? Cum se face că Israelul este un partener de alianță și palestinienii din Gaza sunt condamnați la un regim ostil și restrictiv? Pentru a răspunde cum se cuvinte la aceste întrebări, trebuie să ne întoarcem puțin în urmă la istoria Palestinei și să analizăm contextul regional care a dus la situația actuală, din moment ce acestea sunt chestiuni structurale, nu întâmplătoare.

De-a lungul secolului 20, Palestina a fost subiectul balanței strategice regionale și globale a puterii, rolul principal avându-l hegemonia și siguranța Israelului. Într-un interviu acordat ziarului Washington Post, replica lui El-Sissi la o întrebare privind starea actuală a problemelor din Egipt este edificatoare: „Egiptul are o populație de 90 de milioane de locuitori. Dacă această țară se prăbușește, întreaga regiune va aluneca într-o perioadă de anarhie, lucru care va reprezenta un pericol grav pentru toate statele din zonă, inclusiv pentru Israel și s-ar extinde până în Europa.” Răspunsul lui El-Sissi include referiri la pericolele ce ar amenința celelalte țări, dar, în mod intenționat se referă la Israel într-o manieră specială, ca și când ar fi unica țară importantă și singura care ar merita să i se adreseze pe nume. El-Sissi nu îi aduce în discuție nici măcar pe egipteni și ce ar putea însemna prăbușirea Egiptului pentru cei 90 de milioane de locuitori ai săi. Faptul că El-Sissi nu a menționat Egiptul nu este o omisiune întâmplătoare, a făcut-o mai degrabă pentru a se asigura că accentul cade pe Israel, siguranța acestuia este pe primul plan; dacă Israelul este în siguranță, poziția sa este în siguranță; este o tactică menită a sublinia cine guvernează și ajustează balanța regională a puterii.

Într-adevăr, de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și până în prezent, echilibrul strategic a favorizat Israelul iar suportul acestuia s-a extins până la aliații regionali și cei vestici. Forța Israelului este o funcție a factorilor interni și externi care îi permit acestui stat tânăr să proiecteze o putere mai mare decât i-o asigură dimensiunea geografică și demografică. Fiind un implant străin în zonă, încă de la întemeierea sa, Israelul a avut nevoie de acoperirea politică și militară a unei mari puteri pentru a-și înfăptui proiectul colonialist; Marea Britanie a avut inițial acest rol ce a facilitat fondarea statului iar America i-a moștenit rolul după cel de-al Doilea Război Mondial. În câmpul strategic regional, două elemente trebuiau ținute sub control: țările arabe care aveau potențialul sau abilitatea de a constitui o amenințare militară la adresa Israelului și cele care aveau resursele economice pentru a susține o confruntare pe termen lung cu noul stat format.

În această conjunctură, balanța puterii era înclinată în favoarea Israelului iar acesta a continuat să fie sprijinit de administrațiile succesive ale SUA care au privit acest stat ca pe un aliat strategic important, în special în timpul Războiului Rece. Israelul, ca un implant vestic în Palestina, a fost folosit pentru destabilizarea echilibrului puterilor din zonă și a jucat un rol critic în conflictul dintre țările arabe naționaliste și monarhiile din anii 50, 60 și 70. În plus, SUA, cu puterea sa economică, politică și cu relațiile sale de securitate cu Țările Golfului producătoare de petrol, a reușit să influențeze politicile arabe în favoarea Israelului, confirmând acceptarea acestui echilibru regional al puterii în ciuda frecventelor, controlatelor și scurtelor confruntări militare. Prin anunțuri publice, guvernele arabe și-au exprimat solidaritatea cu palestinienii, în același timp având relații diplomatice secrete cu Israelul. Jocul dublu al statelor arabe și ale Golfului era mai degrabă regula decât excepția. În zonă lumea înțelesese că puterea Israelului este irefutabilă și guvernele arabe s-au comportat în consecință, lucru care presupunea adesea constrângerea palestinienilor și limitarea exprimării rezistenței și a cererii acestora de a avea autoritate politică. Această suprimare a vocii Palestinei a început devreme, odată cu preluarea controlului Fâșiei Gaza de către Egipt după Nakba din 1948, cu dominarea Iordaniei asupra Cisiordaniei și apoi prin finanțarea războaielor civile din Liban și Iordania în anii 70. Exprimarea palestiniană a rezistenței și organizarea sa politică era în opoziție cu balanța puterii acceptată în regiune, cu Israelul la cârmă. Atacurile Israelului asupra Gazei reprezintă un exemplu al acestui echilibru constituit, iar consimțământul – dacă nu chiar participarea propriu-zisă – guvernelor arabe face parte din această construcție istorică a structurii de securitate.

Confruntându-se cu problemele palestiniene interne și, înainte de 1993, cu PLO, Israelul a căutat să controleze și să limiteze sprijinul strategic pentru cauza palestiniană în termeni politici, economici, sociali, religioși și militari. Se argumentează adesea că din cauza suprafeței reduse de continent, de pământ solid strategic, Israelul trebuia să se implice în activități ce vizau securitatea dincolo de granițele sale pentru a preveni o potențială consolidare a forțelor ostile care s-ar putea alia cu aspirațiile palestiniene. În acest scop, Israelul a căutat să înfăptuiască un nucleu și niște strategii periferice pentru a-și structura misiunea de securitate în jurul granițelor imediate cu statele arabe și în jurul cercului exterior al țărilor ce ar putea să sprijine năzuințele palestinienilor.

În anii 50, 60 și 70, pentru Israel punctul focal a fost arestarea și distrugerea forțelor ideologice identificate cu naționalismul arab, în special pe cele ale lui Gamal Abdel Nasser. În timpul epocii lui Nasser, Israelul s-a aliat cu Arabia Saudită, care a reușit să atragă Egiptul într-un război prelungit în Yemen, război care l-a slăbit pe Nasser și i-a distras atenția de la proiectele interne și de la politicile externe. Războiul îndelungat din Yemen a costat multe vieți și resurse egiptene care altfel ar fi putut fi folosite în interiorul țării. Această implicare a avut un efect profund asupra pregătirii și abilității armatei egiptene pe parcursul decisivului Război de Șase Zile din 1967 și asupra pierderilor masive suferite. Nasser a fost învins prima dată în Yemen prin Războiul Rece Arabo-Arab în care Israelul a jucat un rol important susținând și lucrând în secret cu monarhiile arabe pentru a înfrâna Egiptul și potențiala sa emergență ca stat post-colonialist.

La fel, Israelul a colaborat îndeaproape cu Iordania pentru a contracara aspirațiile palestiniene de a amplasa la graniță o rezistență solidă împotriva ocupației din Cisiordania imediat după expulzarea palestinienilor. La vremea respectivă, Israelul l-a ajutat pe regele Hussein să prevină o posibilă susținere siriană a PLO în timpul evenimentelor cunoscute sub numele de Septembrie Negru și a amenințat trupele siriene care au intrat dinspre nord pe cale aeriană, forțându-le să se retragă imediat, lăsându-i astfel pe palestinieni fără sprijin sau acoperire, sfârșind prin a fi măcelăriți în nordul Iordaniei. Relațiile Israelului cu familia regală iordaniană datează de la începutul anilor 20, înainte ca vreunul din state să existe și au fost întărite ulterior începând cu anii 60. Iordania a fost un aliat cheie împotriva naționalismului arab și s-a coordonat cu Israelul pentru a deturna agenda lui Nasser în regiune și orice posibilitate de uniune arabă.

O cooperare similară a existat și în cazul familiei regale a Marocului în contracararea ascensiunii unei mișcări politice de stânga.  Această cooperare a inclus omorârea activiștilor care s-au opus regelui în Europa și în special în Franța. Principala provocare a Israelului a fost împiedicarea dezvoltării forței PLO prin sprijinul internațional de care beneficiau palestinienii. Convergența intereselor israeliene cu ale monarhiilor arabe a făcut posibilă îngrădirea și anihilarea succesului popular al PLO la nivel de fundament și a suportului global al statelor independente post-colonialiste. Privind în urmă, putem trage concluzia că alianța Israelului cu diferitele monarhii arabe a fost o strategie de succes pe frontul armat, puterea PLO fiind neutralizată și organizația înlăturată în mod fizic atât din Iordania cât și din Liban, obstrucționându-i astfel abilitatea de a amenința securitatea Israelului din afara granițelor Palestinei ocupate. Campania a avut succes și pe frontul economic și social, deoarece baza financiară palestiniană și a PLO a fost subminată, devenind supusă diferitelor grade de control din partea țărilor care cooperau în secret cu Israelul din motive de interese domestice sau regionale.

Rolul Egiptului după epoca lui Nasser a fost decisiv, deoarece semnarea Acordurilor de la Camp David a schimbat peisajul strategic în regiune, cel mai mare și mai populat stat arab fiind neutralizat și apoi integrat în structura de securitate a Israelului. Înlăturarea Egiptului ca posibilă amenințare i-a dat Israelului libertate în nord, ceea ce a dus la invadarea Libanului pentru a înlătura PLO din țară și deci, pentru a o îndepărta și mai mult de granițele nordice ale Israelului. Acordurile de la Camp David au furnizat acoperirea și uneltele necesare pentru ca SUA să-și consolideze influența în țară, aducând-o sub umbrela sa de securitate regională, deschizând, în același timp, o ușă largă pentru ca Israelul să dezvolte relații militare și economice cu elitele egiptene ce constituiau pilonii de rezistență ai statului. Urmându-și interesele strategice, Israelul a trebuit să neutralizeze câteva amenințări regionale prin intermediul tratatelor de pace bilaterale, ca în cazul Egiptului și al Iordaniei, în timp ce altele au fost controlate prin participarea la conflicte interne și prin fragmentare, cum ar fi Liban, Irak, Siria, Sudan și posibil Iran în viitor. Acordurile de la Camp David trebuie înțelese din punctul de vedere strategic israelian și din perspectiva importanței înlăturării din conflict a celei mai mari țări arabe. Un rezultat asemănător a fost obținut prin tratatul cu Iordania, care a asigurat puntea economică necesară între piețele arabe și musulmane. Elitele egiptene și iordaniene au semnat tratate de pace cu Israelul, ceea ce a facilitat acordarea de ajutor economic și militar din partea Vestului, dar, mai important, tratatele de pace au asigurat integrarea securității și a infrastructurilor de informații în cele ale Israelului, lucru care le-a consolidat puterea din interior. Câtă vreme Egiptul și Iordania mențin relațiile cu Israelul, toate căile și relațiile cu SUA și cu Europa rămân deschise și, probabil, se vor consolida.

Odată cu Prima Intifadă, în 1987, balanța strategică din regiune s-a înclinat treptat și echilibrul puterii nu mai era atât de clar pe cât fusese în timpul Războiului Rece. Poate o consecință neașteptată a revoltei palestiniene din 1987 a fost erodarea libertății incontestabile de operare a Israelului și tot mai limitata acceptare a folosirii forței în Fâșia Gaza și în Libanul de Sud, două zone aflate sub ocupație militară israeliană directă. Prima Intifadă a expus slăbiciunile Israelului și impotența guvernelor arabe în lupta pentru încetarea ocupației. Trebuie să ne amintim că Prima Intifadă a izbucnit după ce Summitul Arab de la Baghdad din 1987 nu a inclus Palestina ca punct fierbinte al regiunii, ci, în schimb, s-a concentrat pe amenințarea iraniană. Astfel, Intifada a reprezentat atât o măsură punitivă, pentru a rectifica harta politică arabă, cât și o manifestare de rezistență față de ocupația israeliană. Intifada a mobilizat strada arabă și musulmană ca nimic până atunci și grijile Israelului privind securitatea s-au extins mult în afara Palestinei. Așadar, Israelul nu trebuia să înfrunte doar teama unei amenințări palestiniene imediate, post-Intifada, ci și o schimbare rapidă în regiune și în contextul mai larg al lumii arabe și musulmane, și trebuia și să mențină balanța puterii în favoarea sa. Un lucru este sigur – Intifada a vătămat bariera psihologică a fricii palestinienilor și arhitectura superiorității israeliene ce păstrase intactă structura favorabilă Israelului.

Intifada a făcut posibilă apariția unei noi conduceri palestiniene în Teritoriile Ocupate, una care să nu fie supusă controlului și presiunii arabe regionale, lucru care a alterat fundamentul relațiilor existente. Procesul decizional palestinian privind conducerea rezistenței se afla în afara controlului statelor arabe, iar imaginile și reportajele TV ale ciocnirilor zilnice au avut un impact puternic asupra populației din zonă și din întreaga lume. Ca o consecință a Intifadei palestiniene, atât Egiptul cât și Iordania au trebuit să renunțe la pretențiile de custodie și și-au dat consimțământul pentru o traiectorie independentă a aspirațiilor politice palestiniene. De la Nakba din 1948, palestinienii s-au aflat în permanență în custodia țărilor arabe și au avut mereu libertate limitată de acțiune din cauza statutului de refugiați în statele vecine. Aceste state care au primit palestinienii alungați au acceptat rolul Israelului în regiune și au dorit să controleze toate acțiunile care ar fi putut pune în pericol structura existentă. Apariția unei conduceri și intensificarea rezistenței a dus la sfârșitul erei precedente și a deschis o nouă direcție pentru palestinieni, dar de data aceasta venind din partea populației aflate sub ocupație.

Invazia Kuwaitului de către Irak a întrerupt procesul și a provocat un colaps al consensului arab privind PLO din cauza deciziei strategice a lui Yasser Arafat din timpul crizei și a exprimării sprijinului deschis pentru Irak. Palestinienii au plătit un preț greu în procesul care a reprezentat motorul principal din spatele Conferinței de la Madrid din 1992 ce a deschis ușa negocierilor secrete cu Israelul la Oslo. Madrid și Oslo nu ar fi fost posibile fără invazia irakiană a Kuwaitului, care a atras intervenția militară directă a Statelor Unite în Golf pentru expulzarea trupelor irakiene.

În contextul actual, granițele strategice de securitate ale Israelului se extind până la Iran, luând în considerare ținerea sub control a Iordaniei și a Egiptului prin tratatele de pace și cooperarea strategică la toate nivelurile cu elitele ambelor țări. Securitatea Israelului se întinde dincolo de Egipt și Iordania: Irakul este neutralizat pentru următorii 20 de ani, poate și mai mult, prin fragmentare și luptă internă, iar Siria nu este în postura de a reprezenta vreo amenințare pentru mulți ani de-acum încolo din cauza absenței coeziunii interne (un guvern dictatorial uni-partinic format din minoritatea alauită aflat în conflict cu o majoritate revoltată – sunnită – susținută de actori regionali ce duc un război sectant de proximitate pe pământul Siriei). Resursele Golfului sunt neutralizate, fiind suprasolicitate în purtarea unui război proxy de restricționare în Siria și Irak ce va sfârși prin a epuiza forța financiară a Arabiei Saudite și ar putea duce la o luptă internă în regatul acesteia, lucru din care ar avea de profitat interesele Israelului și structurile sale de securitate. Cel mai probabil, Regatul Saudit se va găsi în poziția de a depinde de Israel pentru a-și asigura securitatea dacă războaiele de proximitate din Siria, Irak și Yemen vor continua și lupta internă va deveni de nestăpânit.

Liderii arabi și musulmani au servit, cu certitudine, interesele americane din zonă, cel puțin de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial încoace; însă, într-o lume monopolară, statele din regiune trebuie să concureze pentru a obține atenția puterii centrale și să se debaraseze sau să reducă eficiența posibililor rivali ce ar putea furniza servicii similare. Israelienii înțeleg că devotamentul Statelor Unite față de siguranța lor depinde de presiunea internă generată de comunitatea evreiască americană, pe de o parte, și pe de altă parte, de interesele strategice pe termen lung ale SUA în Orientul Mijlociu. Astfel încât, încercarea Israelului de a-și defini securitatea în termeni americani ne duce înapoi la organizațiile islamiste care contestă arena politică și denunță legătura imediată a acestuia cu tentativa lui El-Sissi de a-și strivi principalul rival în Egipt, Frăția Musulmană. În această fază, în regiune, islamiștii sunt cei pe care aparatul de PR al Israelului i-a ales drept dușmani. Munca de PR a mașinăriei hasbarei consta în încercarea permanentă de a fabrica legături între grupările palestiniene islamice și cei care își primesc plata de război de la SUA prin alte părți ale lumii.

Într-adevăr, cu cât amenințarea din regiune este croită în jurul Islamului, cu atât crește utilitatea Israelului și relațiile pe termen lung cu SUA sunt confirmate printr-un amestec de lobby și implicare concretă pe pământ. Ceea ce construiește Israelul este cutiuța sa proprie de securitate regională strâns legată de concepția strategică americană de confruntare a „terorismului global”, care, cu cât este pictat mai periculos și mai violent, cu atât sunt mai necesare serviciile și competențele practice ale Israelului. Israelul a avut succes în a-și proiecta lupta cu palestinienii în termeni similari cu cei ai confruntării Statelor Unite cu al-Qaeda, făcându-și astfel posibilă implicarea în campanii de asasinare sistematică și atacuri masive în Fâșia Gaza în 2008/09, 2012 și 2014. În acest context, tactica presupune o fuziune între strategia de ocupație a Israelului și războiul global împotriva terorismului, precum și implicarea în fiecare conflict regional, cu Egiptul reprezentând câmpul de luptă cheie folosit pentru prevenirea consolidării  unei guvernări islamiste în țară.

Conflictul cu Israelul – dincolo de lupta zilnică pentru pământ – este legat direct de poziția strategică globală vis-à-vis de păstrarea unei singure superputeri. Așa încât, distribuirea conflictului în jurul axei terorismului face din Israel un aliat de care SUA are nevoie în lupta sa, în timp ce palestinienii, prin intermediul unei puternice campanii Zioniste de PR, să poată fi identificați cu o amenințare de tip al-Qaeda, lucru construit de asemenea, pe fundația demonizării de ani de zile a PLO și a conducătorilor săi. Pentru Israel, cartea lipsă în toată povestea aceasta era succesul sau eșecul elitelor americane și arabe în menținerea puterii și în păstrarea islamiștilor departe de guvernare. Imediat după lovitura de stat din Egipt în 2013 s-a instalat o scurtă stare de înghețare diplomatică cât timp Europa și SUA au așteptat să se așeze praful înainte de a se întoarce la afacerile lor din Orientul Mijlociu. Apariția ISIS-ului în Irak și în Siria și violențele din Yemen și Libia au făcut ca El-Sissi să pară o alegere bună pentru a contracara ascensiunea terorismului în zonă.

În linii mari, actuala cooperare regională cu Israelul este legată de direcția globală din spatele și în sprijinul lui El-Sissi și al loviturii de stat egiptene. Distanța afișată în public de către Statele Unite față de El-Sissi luase sfârșit iar administrația Obama și liderii europeni l-au acceptat pe noul „om puternic” din Cairo și au început să-l includă în actualele strategii contra-ISIS și contraterorismului. Mașinăria care a adus sprijin regional și vestic pentru El-Sissi și pentru acceptarea tacită a loviturii militare din Egipt era în funcțiune dinainte de a se desfășura evenimentele. Guvernul fantomă din Egipt se elabora de 30 de ani și era susținut militar și economic de către SUA odată cu semnarea Acordurilor de la Camp David. Guvernul fantomă egiptean, având armata în frunte, este protejat în plus și de o clasă economică neo-liberală ce a fost cultivată mai întâi prin infetah-ul (program politic deschis) lui Sadat și accelerată apoi de capitalismul de cumetrie al lui Mubarak și de privatizarea care a facilitat conectarea economiei din Cairo la cea a Israelului și a SUA.

                                     

 De la arme de distrugere în masă la democrație!

După invaziile din Irak și Afganistan, liderii europeni și ai SUA au dorit să împiedice ascensiunea valului de sentimente negative din lumea arabă și musulmană, prin promovarea unei inițiative democratice. Invazia Irakului s-a făcut sub pretextului împiedicării lui Saddam Hussein de a mai deține arme de distrugere în masă. După o căutare intensă a armelor nucleare, nu s-a găsit nici urmă de așa ceva. În urma insuccesului localizării acestor presupuse arme și a eșecului furnizării vreunei dovezi despre existența lor, oficialii americani au declarat că supozițiile despre prezența unor astfel de arme au provenit din informații „greșite”. Promovarea democrației în zonă a fost adoptată ca o campanie de PR pentru a reabilita imaginea lui Bush și a Statelor Unite dat fiind eșecul colosal din Irak. Invazia lui Bush din Irak a fost un dezastru total care continuă să aibă consecințe până în ziua de astăzi. Schimbarea plăcii cu tema democrației s-a dovedit la fel de catastrofală, având în vedere efectele din regiune. Critica promovării politicilor democrației nu trebuie privită drept o opoziție față de democrație ca principiu și ca nevoie a unui sistem politic deschis în regiune. Dimpotrivă, folosind democrația pentru a masca nereușitele din Irak a dus la o criză și la o fragmentare și mai mare în zonă, ajungând ca însăși ideea de democrație să fie discreditată în felul acesta. Într-adevăr, este foarte posibil ca Bush și cei care au complotat împreună cu el să fi făcut ca democrația să nu mai poată fi posibilă în Irak sau chiar mai departe, din moment ce schimbarea a fost încă o dată ordonată și regizată din exterior, în loc să fie motivată și dezvoltată în interior. Mai mult, oamenii din zonă au înțeles de la început campania de promovare a democrației ca pe o unealtă menită a deturna atenția de la eșecul politicilor în Irak și nimic mai mult, în orice caz, nu ca pe o schimbare fundamentală de status quo.

Deci, primul teren de testare a inițiativei democratice promovate de Bush a fost cel al Teritoriilor Ocupate și alegerile palestiniene din 2006, care au livrat numai rezultate „greșite” din perspectiva SUA, a Israelului și a guvernelor arabe, deoarece Hamas a câștigat alegerile detașat. Toate partidele implicate plănuiau o victorie a organizației Fatah; mișcarea Hamas se dorea adusă în jocul politic controlat pentru a-i oferi un stimulent în speranța unei colaborări pentru o soluție în cadrul stabilit de procesul Oslo, cu Israelul deținând controlul. Contextul participării era condiționat de acceptarea acordurilor de la Oslo și de aderarea la realitățile politice născute odată cu semnarea acordului de către Arafat în 1993. În ceea ce privește Hamas, aceasta și-a conturat o poziție care promitea să nu se opună implicării organizației Fatah și, dacă ar fi fost posibil, obținerea unui acord în vederea soluției celor două state, optând pentru folosirea termenul de hudnah (încetarea ostilităților). Alegerile erau posibile numai prin cadrul creat de procesul Oslo și au născut dezbateri în interiorul mișcării Hamas în legătură cu semnificația participării și dacă aceasta implica o recunoaștere indirectă a Israelului fără o încetare a ocupației.

Într-adevăr, câtă vreme Hamas rămânea în afara jocului politic, posibilitatea controlării acesteia și determinarea colaborării ar fi fost imposibilă; așa încât, acordul Israelului pentru includerea mișcării Hamas a făcut posibilă participarea sa la alegeri. Nimeni nu se aștepta ca Hamas să aibă un succes răsunător la urnele de vot, obținând aproape două treimi din locurile din parlament. Până la un anumit punct, dinamicile curente din jurul asediului Gazei și direcțiile regionale legate de acesta sunt o consecință directă a inițiativei americane de democratizare folosită pentru a camufla eșecul invaziei Irakului și pentru a potoli revolta populară a opoziției. Același concept a stat și în spatele programului de democratizare adoptat de președintele Obama ca modalitate de a-și trimite trupele în regiune pentru a putea începe să strivească valul de revoltă al militanților ce se opuneau politicilor Americii în zonă.

Întrebările cruciale care trebuie puse sunt: de ce SUA și Europa au fost atât de nerăbdătoare în a-l accepta pe El-Sissi și a se întoarce împotriva președintelui Morsi, primul președinte ales în mod democratic? De ce aceste puteri din afară au abandonat complet prima conducere din Egipt aleasă la urnele de votare? Politica americană susține schimbarea democratică pașnică, exact cazul Egiptului; și cu toate acestea, ce a provocat schimbarea adițională care a făcut din El-Sissi alternativa preferată la președintele ales, Morsi? Care au fost factorii-cheie care au cauzat abandonarea celui mai democratic proiect american care se concentra pe includerea unui islamist în procesul politic? Această schimbare a survenit în mod independent sau Țările Golfului și Israelul au jucat un rol decisiv în schimbarea politicii Washingtonului? Și mai mult, care sunt factorii-cheie din spatele înclinării lui El-Sissi către Israel în timp ce ducea o campanie publică și militară împotriva mișcării Hamas, acuzând-o că ar fi instigat la violență de-a lungul părții egiptene a graniței și că ar fi introdus pe furiș arme în deșertul Sinai? Pentru a răspunde la aceste întrebări trebuie să avem în minte discuția de mai sus despre contextul regional cu privire la Palestina și însemnătatea strategică a Israelului pentru a înțelege desfășurarea rapidă a evenimentelor sub El-Sissi, din moment ce transformările drastice în curs de desfășurare sunt întemeiate în baza unei alinieri regionale existente care este în proces de creare de cel puțin 30 de ani.

Îmi păstrez poziția că lovitura militară egipteană din 2013 și schimbarea ulterioară către o aliniere cu Israelul a fost conturată de înțelegeri și alianțe politice existente și că alegerea lui Morsi, precum și dobândirea puterii politice de către Frăția Musulmană a fost privită ca o amenințare la adresa acestor alianțe. Elita ce guverna Egiptul de pe vremea lui Mubarak s-a simțit vulnerabilă față de posibila pierdere a influenței și a privilegiului dacă rezultatele alegerilor și efectele revoluției ar fi devenit permanente. Ca instituție, armata egipteană controla în mod direct aproximativ 40% din economia țării și își vâra mâinile în fiecare industrie și piață. Țara era guvernată de un complex militar local corupt. Alternativa unei lovituri de stat s-a impus ca metodă de păstrare a intereselor economice și politice. SUA și Europa au mers pe mâna conducerii locale și au fost influențate de Israel și de Țările Golfului cu scopul de a sprijini lovitura militară egipteană împotriva lui Morsi. Atât Europa cât și SUA tărăgănau felul în care să răspundă loviturii de stat și chiar ezitau să se refere la ea în felul acesta. În SUA părerile erau împărțite inițial, unii membri ai Congresului exprimându-și opoziția față de lovitură, în timp ce Casa Albă și Departamentul de Stat evitau cu desăvârșire să folosească termenul de lovitură militară de stat și solicitau tuturor părților să negocieze și să ajungă la un compromis.

Imediat după lovitura de stat, Israelul, Emiratele Arabe Unite și Arabia Saudită au făcut eforturi diplomatice considerabile pentru a influența politicienii americani și europeni în legătură cu Egiptul, pentru a se asigura că nu va exista presiune internațională împotriva loviturii militare. Emisarii israelieni au călătorit de mai multe ori la Washington, solicitându-le politicienilor să-l accepte pe El-Sissi. Site-ul de știri The Ynet titra: „El-Sissi nu este prietenul Israelului, este un partener” și sublinia că „relațiile dintre Cairo și Ierusalim sunt intime și strânse”. Articolul menționa că „un caricaturist din tabăra băieților răi l-a desenat pe El-Sissi înfășurat în steagul Israelului telefonându-i premierului Benjamin Netanyahu pentru a primi instrucțiuni pentru negocierile cu delegația Hamas”, o aluzie la rolul negativ jucat de dictatorul egiptean în timpul asaltului asupra Fâșiei Gaza în vara lui 2014.

Dezvăluirea unei înregistrări din timpul unei ședințe din iunie 2013 arată că El-Sissi și armata egipteană sunt legați în mod direct de conducerea mișcării Tamarod și că li s-au virat fonduri dinspre UAE (Emiratele Arabe Unite). O altă înregistrare clarifică și mai mult aspectul finanțării regionale implicate în organizarea loviturii de stat. Pe înregistrare se aude vocea lui El-Sissi spunând: „Avem nevoie de 10 să fie depuse în contul armatei...Aceste 10, când vom reuși, pentru ce vor fi folosite? Pentru stat. Vrem încă 10 de la UAE și vrem încă 10 și de la Kuwait.” Ideea este că lovitura de stat a fost o preluare regională a puterii, menită să salveze orânduiala prezentă după schimbarea bruscă și masivă adusă de Primăvara Arabă. Egiptul, Israelul și Statele Golfului erau dornice să inverseze efectele Primăverii Arabe și să reconstruiască vechea ordine.

Putem vorbi de o alianță între Israel, Egipt și Țările Golfului împotriva Iranului, doritoare de a proteja vechea organizare dictatorială și monarhiile regionale, cu orice preț. Interesele Israelului sunt mai ușor de identificat, deoarece Morsi era apropiat de Hamas și de Gaza și își manifestase disponibilitatea colaborării cu Iran, două elemente strategice cheie pentru statul Zionist. Pentru Țările din Golf, succesul timpuriu al Primăverii Arabe a produs presiuni interne din partea unei populații tot mai agitate și dornice de tot mai multă libertate și îndreptare spre forme democratice de guvernare. Presiunea era vizibilă în rândul tinerilor care luau cu asalt platformele de socializare și articulau speranțe și aspirații similare cu cele din Tunisia, Libia și Yemen. Pe un alt front, ascensiunea puterii politice islamiste printr-un proces democratic submina pretenția Arabiei Saudite de autoritate islamică de necontestat și vechi rivalități între wahabiți și Frăția Musulmană au început să iasă la suprafață, lucru folosit de guvern pentru a se opune și a răsturna revoluția. Și al treilea element cheie și factor decisiv în înlăturarea lui Morsi era legat de poziția sa față de Iran și împotrivirea de a se alătura alianței existente ce căuta să înfrâneze influența iraniană în regiune.

Acceptarea lui El-Sissi și aprobarea loviturii de stat

Hotelul Waldorf Astoria din New York a fost scena multor conferințe, petreceri, nunți și filme memorabile, însă, pe data de 25 septembrie 2014, acesta a fost martor la acceptarea publică din partea administrației Obama a lui Abdul Fattah El-Sissi, noul președinte „ales” al Egiptului. A 69-a Adunare a Consiliului General al UN din New York a servit ca decor perfect pentru ca președintele Obama și liderii americani cheie să înceapă dezmierdarea publică și diplomatică a lui Abdul Fattah El-Sissi și reafirmarea vechilor relații și interese vitale americane și israeliene în Egipt. Această acceptare aduce politica SUA înapoi la una dintre strategiile sale preferate în ceea ce privește Orientul Mijlociu: adoptarea dictatorilor militari în speranța păstrării stabilității și accesului la resursele și piețele regionale.

Urându-i lui El-Sissi bun-venit în Statele Unite, președintele Obama a descris Egiptul ca „o piatră de hotar a politicii noastre de securitate și a politicii din Orientul Mijlociu” iar adunarea era considerată ca fiind „o primă oportunitate” pentru o întâlnire „față în față” în vederea „discutării unei game largi de probleme – de la situația palestiniano-israeliană din Gaza, la Libia, ISIL, Irak și Siria.” De pe lista chestiunilor de discutat au lipsit violările atroce ale drepturilor omului de către El-Sissi, închisorile de tip gulag și structura cumplit de opresivă constituită după lovitura de stat din iulie 2013; s-a făcut totuși, apel pentru eliberarea celor trei jurnaliști de la Al-Jazeera ce erau ținuți prizonieri în Egipt. Absentă în mod vizibil a fost orice fel de discuție despre situația Palestinei, despre masacrul comis de El-Sissi în Gaza și despre alăturarea sa la blocada impusă de Israel în Fâșie precum și despre campania militară intensă de demolare a tunelurilor de pe partea egipteană a graniței, retezându-se astfel coarda de salvare pentru 1,2 milioane de palestinieni.

Adoptarea de către președintele Obama a lui El-Sissi a survenit rapid după întâlnirile anterioare cu Secretarul de Stat John Kerry, cu Bill și Hilary Clinton și cu foștii Secretari de Stat ai SUA Henry Kissinger și Madeleine Albright. Aceste întâlniri aveau ca scop reabilitarea imaginii lui El-Sissi și demararea unui nou proces care ar fi putut recentraliza rolul Egiptului în cadrul politicii externe americane și al intereselor în Orientul Mijlociu, accentul punându-se pe securitatea Israelului. Cu siguranță, când vine vorba de politică, realitatea este un teatru al absurdului, din moment ce „merită prețul”, așa cum au justificat Madeleine Albright și Kissinger crimele de război din Indochina, Bangladesh, Chile, Cipru și Timorul de Est, ei înșiși având nevoie de o reabilitare a imaginii. Dar să nu vă așteptați la vreo investigație serioasă în acest sens. La New York, El-Sissi se întâlnea cu oamenii potriviți, în termeni de crime și atrocități, într-adevăr, ar putea fi considerat un ageamiu într-o ligă profesionistă.

Imediat după lovitura de stat, s-a pus la cale și o adoptare similara a lui El-Sissi din partea liderilor europeni, transmițându-se opoziției un mesaj de acceptare a schimbării forțate cu concursul armatei și de cooperare pentru rezolvarea conflictului politic existent. Acceptarea dictatorului egiptean a luat o turnură foarte publică, ce includea mesaje de felicitări pentru câștigarea alegerilor cu o majoritate de 96,9% și cu angajamente de conlucrare pentru un „parteneriat constructiv” în viitor. Imediat după alegeri, un număr de lideri europeni, americani și arabi s-au asigurat să viziteze și să-și manifeste sprijinul față de omul puternic din Cairo.

Întâlnirile cu liderii mondiali erau importante, dar la fel de importantă era și strategia media care îl portretiza pe El-Sissi drept un bastion al Orientului Mijlociu dedicat luptei împotriva ISIS-ului și a terorismului în general. Intitulat „primul interviu cu o media străină” Associated Press a publicat un lung interviu cu El-Sissi pe 21 septembrie 2014, cu doar câteva zile înainte de Adunarea Generală a Consiliului UN.

Strategia media de reabilitare era cât se poate de evidentă în interviul lui Bryan Walsh din Time Magazine care folosea diateza pasivă atunci când se referea la încălcarea drepturilor omului și la opresiunea politică a lui El-Sissi. Articolul nu menționa numele jurnaliștilor de la Al-Jazeera ce erau ținuți prizonieri, nici pe cei 25.000 de prizonieri politici și mai mult de 1000 de protestatari uciși într-o zi, doar amintea indirect că El-Sissi „a fost criticat pentru restricțiile sale”. Unde sunt preocupările morale și integritatea jurnalistică a celor de la Time Magazine? Mai mult, de ce nu putem critica în mod direct și răspicat regimul lui El-Sissi, în baza faptelor și a datelor concrete? Diateza pasivă folosită de Time Magazine implică o perspectivă favorabilă și plasează încă o dată rațiunile politice mai presus de eroziunea totală a procesului democratic și de un dezastru privind drepturile umane.

„Al-Sisi cel în plină ascensiune” era titlul festiv al ediției din 20 septembrie a publicației The Economist informând despre primele 100 de zile ale „generalului” la biroul prezidențial. Dar articolul adăuga în subtitlu că deși El-Sissi a avut niște „prime 100 de zile bune” acest lucru s-a plătit „cu prețul libertății politice”. Articolul este un tur de forță celebrând planurile economice și de investiții ale lui El-Sissi. The Economist omite complet detaliile care au făcut posibilă această ascensiune, inclusiv infuzia masivă de capital dinspre Arabia Saudită și UAE pentru a menține țara operațională și pentru a evita un colaps economic.

În retrospectivă, campaniile americane și europene de promovare a lui El-Sissi au fost plănuite de ceva vreme. Imediat după lovitura militară de stat din 2013, diplomații și liderii americani și europeni s-au angajat în a-l susține pe El-Sissi, pe generalii și pe complotiștii loviturii de stat în timp ce propovăduiau sprijinul democrației.

Adoptarea lui El-Sissi a fost construită în baza câtorva factori cheie legați de zona Orientului Mijlociu, de actorii politici principali ce exercitau presiune și întocmeau condițiile necesare pentru instalarea dictaturii militare a lui El-Sissi. Factorii cheie includ confruntarea Israelului cu mișcarea Hamas și incapacitatea acestuia, până în momentul de față, de a înfrânge rezistența palestiniană; teama de o posibilă democratizare a țărilor în care s-au produs schimbări majore în timpul Primăverii Arabe; și, într-un final, posibila trecere pe plan secund a amenințării iraniene-șiite în zonă, un aspect important pentru Țările din Golf și pentru planurile israeliene. Acești trei factori combinați au influențat deciziile în SUA și Europa în favoarea acceptării lui El-Sissi într-un moment de instabilitate crescândă cauzată de războiul sirian prelungit și de apariția ISIS-ului în zonă, toate acestea dând naștere unei nevoi presante de  aducere a unui stat-cheie din zonă într-o alianță regională și globală.

În consecință, condițiile Primăverii Arabe și, în special, cele privind situația Egiptului au fost stabilite cu mult timp în urmă și au fost consolidate prin trecerea lui Anwar Sadat de partea SUA mai întâi, iar apoi și de partea Israelului odată cu semnarea Acordurilor de la Camp David în 1978. Graba de a-l accepta pe El-Sissi trebuie privită în contextul unei alianțe deja existente între SUA, Europa, Țările Golfului și Israel, alianță ce se afla în pericol de colaps sau de o transformare care ar fi putut crea structuri politice antagoniste la granița sudică a Israelului ce în timp ar fi furnizat o breșă pentru Gaza și Hamas și ar fi realiniat regiunea departe de o confruntare cu Iran.

Articolul poate fi citit în original aici: http://www.hatembazian.com/content/el-sissi-israels-man-in-cairo/