O lecție de istorie: ce a învățat ISIS de la IRGUN?

Există o ironie în această enigmă: în Siria, ISIS are graniță cu statul israelian; „statul islamic” imaginat de ISIS include zone desemnate Marelui Israel (Eretz Israel).

de prof. William A. Cook

„Când va fi scrisă istoria primei jumătăți a acestui secol (20) – scrisă cum se cuvine – va fi recunoscută drept cea mai stupidă și mai brutală din istoria civilizației.” (Sir Thomas Beecham)

Întipărită în observația lui Sir Thomas Beecham este ipoteza că civilizațiile avansează, că omenirea înaintează spre niveluri superioare ale inteligenței pe măsură ce elimină superstițiile antice care i-au blocat pe strămoșii noștri în acte barbare, că va îmbunătăți condiția umană datorită creativității sale în aplicarea cunoștințelor științifice, poate chiar că, în timp, va reuși să înțeleagă singura realitate latentă a progresului uman care va duce cu adevărat la împlinirea acestei ipoteze, toate sunt una într-un univers comun sau toți suntem blestemați.

Am văzut, secolul acesta, cum superstiții străvechi comit acte sălbatice atunci când călăi cu glugi decapitează ființe umane, îndeplinind o răzbunare dușmănoasă împotriva unui om perceput ca dușman. Ne place să credem că acesta este un act retrograd aparținând unei stări inferioare a secolelor trecute, fiindu-ne astfel ușor să-l condamnăm ca sălbatic și necivilizat. Dar nu este așa.

Există un corolar nerostit inserat în citatul din Beecham ce explică observația sa – „dacă e scrisă cum se cuvine” – dacă istoricul nu ia în considerare adevărul ascuns, acela omis de pe listele „acceptate” ale civilizațiilor contemporane, adevărul evitat, adevărul controlat, atunci percepția cetățeanului va fi ghidată de ignoranța determinată de forțe dincolo de controlul său, de cei aflați la putere. Aparența societății avansate, civilizate, este adesea doar atât, o aparență mascată așa încât să dea forma dezvoltării intelectuale drapate în așa-zisa splendoare a progresului modern – haina elegantă, costumul la patru ace al progresului, dar nu realitatea acestuia.

Atunci de ce, în starea noastră avansată din punct de vedere intelectual, ne crispăm în fața comerciantului ISIS care inflamează mintea vestică prin recreerea răzbunării sălbatice din secolele trecute? Ceea ce știe comerciantul ISIS este puterea din spatele mesajului – imaginea cumplită concepută de un agresor imun la noțiunea de justiție. Este un act comis de un agresor voluntar care sfidează sistemele politice și juridice ale civilizațiilor „avansate”, sisteme pe care noi le considerăm realizările și împlinirile noastre. Și mai este și atitudinea, atitudinea arogantă, ostentativă de a ști că poți acționa sfidând în totalitate vestul și controlul acestuia asupra statelor din Orientul Mijlociu.

Acum 66 de ani, la mijlocul secolului 20, niște oameni „civilizați” și-au consolidat bandele clandestine de sute și mii de teroriști pentru a forța Marea Britanie să părăsească Palestina înainte de expirarea Mandatului, pentru a grăbi construirea Israelului prin forța armelor, ucigând soldați și polițiști britanici. Irgun Zvai Leumi, Stern și Hagana erau niște organizații paramilitare evreiești, cea din urmă având să fie precursoarea armatei oficiale a Israelului după întemeierea statului.

În 1944, Irgun Zvai Leumi, condus de un proaspăt emigrant evreu sosit în Palestina, Menahem Begin, fostul conducător al organizației Betar în Polonia, viitor prim ministru al Israelului între 1977-1983, a început o campanie violentă teroristă, dinamitând birouri militare, atacând posturi de poliție, asasinând ofițeri britanici. Deghizați în soldați și polițiști britanici sau în muncitori arabi, membrii Irgun-ului devalizau depozite ale armatei puterii mandatare, jefuiau bănci, rețineau ostatici.

Atât Hagana (cu aripa sa militarizată Palmach) cât și Irgun impuneau depunerea unui jurământ care, printr-o liposucție intelectuală înlătura conștiința individului și transforma persoana într-un robot al bandei. (pentru jurământul Irgun a se vedea Kati Marton, „A Death in Jerusalem” și pentru jurământul Hagana - Cook, „The Plight of the Palestinians”)

Iată jurământul pe care îl depuneau membrii organizației Irgun:

„Jur solemn să fiu pe deplin credincios organizației Irgun Zvai Leumi, comandantului său și scopurilor sale și sunt gata să sacrific orice, chiar și viața mea, punând Irgun mai presus de orice, mai presus de părinții mei, de frații mei, surorile mele, familia mea...până când vom obține un Israel suveran. Așa să-mi ajute Dumnezeu.”

Acesta este un jurământ pe viață, un legământ față de o idee întruchipată de ceea ce spune comandantul că este bine sau rău, fără a lua în considerare drepturile altei ființe umane. Poate este potrivit să-l cităm acum pe liderul grupării Stern, Avraham Stern, ale cărui crezuri au determinat acțiunile celor ce se supuneau straniei sale concepții în legătură cu locul Israelului în lume: „Noi suntem atinși de nebunia regatului (nu a democrației, aș observa)...poporul evreu este ca niciun alt popor...Țara sa este Pământul lui Israel, cu frontierele așa cum i-au fost promise lui Avraam în Biblie – întinzându-se de la Nil la Eufrat.” Stern, când a fost prins de poliția britanică și de soldați în februarie 1942, a fost împușcat când încerca să scape. Ironic în lumina condamnărilor de astăzi ale martiriului islamic, acesta a devenit un martir pentru cauza Zionistă și a fost sărbătorit ca atare. (OferAderet. “The ‘cruel revenge’ that helped drive the British out of Palestine.” Haaretz 8/7/2012).

                                       Monument dedicat teroriștilor Irgun

În contextul supunerii oarbe a teroriștilor Irgun față de ideea „libertății” Israelului ca drept unic, determinat de ei ca drept unic și al devotamentului grupării Stern față de pământul oferit seminției evreilor, „regatul” determinat de Dumnezeul lor și al absolutismului jurământului Haganei, acceptarea britanică a unui stat guvernat de lege era o anatemă, un impediment ce trebuia distrus cu orice preț. Nu exista lege în afara legii lor, nu exista niciun drept în afara dreptului lor, nicio obligație decât cea hotărâtă de ei. Iar obligația lor era statul evreiesc al Marelui Israel, Eretz Israel, precursorul statului islamic al Irakului și al Siriei.

Niciun polițist, niciun soldat, niciun arab, niciun locuitor al Palestinei nu știa cine avea să fie ținta acestor atacuri sau unde vor avea loc execuțiile; teama cuprinsese întreg ținutul. Autoritățile britanice erau neputincioase în fața acestor acte sălbatice și nemiloase. Zilnic apăreau în ziare povești despre polițiști și soldați asasinați, poduri bombardate, drumuri distruse, trenuri deraiate și jefuite, infrastructuri făcute inoperabile. Lista este nesfârșită; dar descrierea acestor fapte nu se poate măsura cu cruzimea actelor. E o descriere detaliată a ceea ce a învățat ISIS să facă.

Două exemple sunt suficiente. În 1947, Stern a atacat și a deraiat un tren care transporta civili și trupe și toți cei care au supraviețuit accidentului au fost împușcați. Apoi a urmat un atac al teroriștilor Irgun asupra închisorii Acra în mai, închisoare unde se aflau 460 de arabi și 163 de evrei sioniști. 41 de evrei au evadat și au primit arme. Gruparea a pus mine de-a lungul drumurilor ce duceau spre Acra și au bombardat al doilea batalion de parașutiști. Majoritatea evreilor sioniști din închisoare erau membri ai organizațiilor Irgun și Stern.

                                                     

Nerușinarea acestor acte ilustrează grafic cruzimea acestor forțe, disprețul total față de viețile nevinovate și față de lege, într-un refuz total de a permite sistemului juridic să opereze. Împușcarea supraviețuitorilor accidentului de tren provocat de ei definește mintea deformată a celor supuși comportamentului irațional al Irgun-ului, dacă rațiunea sau sănătatea mintală este bazată pe conștiența individului. Acești oameni nu aveau niciun drept să se înhame la asemenea distrugeri, să nege și să sfideze structurile stabilite de alții, dar aroganța credinței în justețea cauzei lor anihila drepturile oricui altcuiva, că era copil, mamă, fiică, soț, tată sau fiu.

Câțiva dintre atacatori au fost uciși de britanici și trei au fost arestați: Yaakov Weiss, Meir Nakar și Haviv Avshalom. Au fost condamnați la moarte prin spânzurare.

„Imediat ce au fost declarate sentințele, Irgun a răpit doi sergenți britanici, Marvin Paice și Clifford Martin, pe care i-a ținut prizonieri amenințându-i cu moartea în cazul în care sentințele erau duse la îndeplinire. Cei trei teroriști au fost spânzurați pe 29 iulie iar a doua zi, trupurile lui Paice și Martin au fost descoperite atârnând de un eucalipt dintr-o livadă a guvernului, de lângă Nathanya. Când căpitanul D.H. Galatti s-a dus să dea jos trupurile, o mină a explodat rănindu-l pe ofițer la față și umăr. Corpul spânzuratului a fost spulberat în bucăți. Atunci au descoperit britanicii că întreaga zonă era minată. Ulterior s-a descoperit că cei doi fuseseră spânzurați cu două zile înainte să fie descoperiți și că e posibil să fi fost omorâți înainte ca sentințele să fi fost duse la îndeplinire.” (Horne, ”A Job Well Done”)

Încă o dată forțele Stern și Irgun și-au dovedit brutalitatea răpind la întâmplare doi oameni nevinovați. Erau oameni de sacrificiu, simple consumabile folosite pentru a se răzbuna pe guvernul mandatului. Dar acțiunile sălbatice merg mai departe, nu se rezumau la a răpi doi nevinovați, plasau și explozibil asupra lor așa încât cei trimiși la locul faptei sau cei care din milostenie îi dădeau jos cei spânzurați și mutilați să fie aruncați în aer. Niciun fel de compasiune, niciun fel de preocupare față de demnitatea celor morți, niciun fel de iubire față de semeni, nimic care să le salveze sufletul dacă aveau așa ceva, doar mândrie egoistă și ego distructiv. Cine îi conducea pe acești teroriști? Menachem Begin, un viitor prim ministru israelian și câștigător al Premiului Nobel pentru pace alături de președintele egiptean Anwar Sadat. Begin a mărturisit într-un interviu că decizia sa de a-i spânzura pe cei doi sergenți a fost o „răzbunare crudă” față de autoritățile britanice; două cuvinte de îngropat alături de Paice și Martin pentru a potoli durerea părinților și a familiilor lor. (Ofer Aderet,Aug. 7, 2012. Haaretz)

http://www.haaretz.com/israel-news/the-cruel-revenge-that-helped-drive-the-british-out-of-palestine-1.456440

În dimineața zilei de 22 iulie 1946, explozia puternicei încărcături de dinamită – introdusă de un grup terorist aparținând Irgun-ului a aruncat în aer hotelul King David din Ierusalim. Hotelul găzduia în acei ani sediul administrației britanice a Palestinei. În hotel nu se aflau doar funcționarii civili și militari ai administrației centrale, ci și diferite persoane venite din afară cu diverse treburi. Cinci etaje dintr-o aripă a clădirii s-au prăbușit instantaneu; de sub dărâmăturile lor au fost scoși 90 de morți – englezi, evrei și arabi – precum și zeci de persoane grav rănite.

Pentru teroriști, controlul Marii Britanii asupra Palestinei era controlul unei puteri străine asupra proprietarilor săi de drept, evreii (ciudat, pe ei nu se considerau străini). Confruntarea era una a ideologiilor: guvernarea legii determinată de Liga Națiunilor cu convențiile UN, declarațiile și acordurile acceptate de membrii organizației versus un regat tribal sau în cazul ISIS un Califat, cu reguli impuse de niște ordine venite de Sus. În ambele cazuri progresul societății civilizate așa cum este determinat de vest nu este văzut ca progres; mai degrabă aceste două forțe consideră că guvernarea vestică este lipsită de asertivitate, că îi lipsește absolutismul de a impune obediența, o absență a credințelor din moment ce toate sunt tolerate și niciuna nu este impusă tuturor. De asemenea, pentru ei sistemul juridic restricționează puterea statului de a-și urmări scopurile cu agresivitate când dreptul său de a dicta nu ar trebui să fie contestat sau pus la îndoială.

Ce a învățat ISIS?

ISIS știe cum să acționeze. Fiecare recrut trebuie să se dedice cauzei Califatului sau va fi amenințat cu moartea. Deoarece cruciada lor este una a crezului absolut, nu există excepții de la regulile comandanților care decid cine sunt dușmanii, care este comportamentul ce trebuie adoptat și care sunt metodele de atingere a scopurilor. Aceștia determină și felul în care își etalează puterea în fața dușmanului prin imagini grafice care șochează și paralizează, de altfel, doctrina militară americană „sock and awe” citată de Donald Rumsfeld cu ocazia invadării Irakului și a bombardării oamenilor nevinovați din Bagdad se baza pe aceeași dominare rapidă, șochezi dușmanul și până se dezmeticește l-ai și lovit. Gândiți-vă că ocupația americană și opresiunea poporului irakian, devastarea Afganistanului și colaborarea cu Israelul la distrugerea palestinienilor alcătuiesc o imagine contemporană a Palestinei ocupate de guvernul mandatar britanic, pământ care, așa cum considerau la modul absolut Begin, Stern și Ben Gurion, aparținea evreilor. Nu există acum preocupări democratice pentru drepturile individului mai mult decât erau atunci pentru drepturile lui Paice și Martin sau pentru cele ale oamenilor din tren. Nu este un loc al toleranței dar pentru atingerea scopurilor se va declara exact opusul.

Astăzi, realitatea ce a creat statul Israel din vintrele intelectuale ale fanaticilor ne oferă oportunitatea de a înțelege o problemă politică acută cu care se confruntă națiunile din Orientul Mijlociu și cele care alcătuiesc Națiunile Unite. Existența ISIS pare, la suprafață, a fi un fenomen nou; nu este. El s-a născut din emoțiile sufocante ce clocoteau în mii de arabi care au îndurat zeci de ani de umilință și colonialism vestic deoarece vestul a găsit în resursele naturale ale pământurilor arabe combustibilul necesar pentru a-i face să meargă mașinăria economică. A fost un drept pe care vestul l-a acceptat ca pe un drept absolut, de necontestat. La început acest lucru s-a făcut prin prezența fizică a forțelor armate în țările colonizate; apoi s-a făcut prin controlarea prinților sau dictatorilor ce guvernau zonele respective. Prinți sau dictatori de obicei numiți cu scopul de a fi marionetele vestului. Întotdeauna lucrul acesta s-a făcut pe spatele popoarelor.

Pentru a confrunta această oprimare era nevoie de altceva în afară de forța militară. Acea forță a început să fie vizibilă în anii ce au urmat după 1939 în Palestina și se ridica din cenușa țărilor devastate de SUA și de al cincizeci și unulea stat al acestora, Israelul. Înainte de 1948 și de „Declarația de Independență” a noii națiuni din Palestina, Statele Unite nu apăreau în țările arabe ca un colonizator, o națiune care le amenința existența sau modul de viață. Odată cu întemeierea Israelului, odată ce agresiunea sa a început să sclipească pe dunele de nisip ale Palestinei, apoi ale Sinaiului, apoi ale Libanului și apoi ale Siriei, odată ce a devenit evident că Israelul este un loc diferit cu o agendă diferită, sau, cum spunea Ariel Sharon, „Noi nu ne facem griji în legătură cu America, noi conducem America și America o știe”, oamenii au realizat că se aflau sub controlul celei mai mari mașinării militare existente vreodată, condusă de o mentalitate cu totul diferită de a lor.

ISIS este un pericol la adresa JSEI (Jewish State of Eretz Israel) tocmai pentru că este motivat de același tip de crez ce i-a făcut pe Zioniștii moderați să accepte absolutismul dreptului lor divin asupra pământului altora după mii de ani de absență. În acest proces, ei au forțat guvernul britanic să-și abandoneze tentativa de a controla puterea absolută ce rezida într-un devotament personal față de o forță care i-a ales pe ei, să-I facă voia Sa. Înainte ca guvernul britanic să emită un „Document Alb” care să restricționeze imigrația evreiască în Palestina în 1939, au fost Zioniști care au acceptat un import lent și constant de evrei care să trăiască lângă cei ce trăiau deja acolo. Într-adevăr, inițial, Agenția Evreiască a acționat în acest fel, în colaborare cu guvernul mandatar. Din 1939, forțele fanatice ale organizațiilor Irgun, Stern și Hagana, nerăbdătoare să-și creeze statul lor, au început să instaureze o domnie a terorii care a făcut ca Palestina să devină incontrolabilă. În consecință, Agenția Evreiască a fost silită să accepte realitatea concretă („the facts on the ground” cum le place americanilor să se exprime astăzi), adică existența actelor teroriste împotriva guvernului britanic sau să le condamne și să-și trădeze camarazii evrei care „luptau pentru libertatea Israelului”. Aceasta a ales să „condamne”, dar nu i-a trădat niciodată. De fapt, tot ce a făcut a fost să întoarcă privirea în partea cealaltă, profitând de pe urma actelor teroriste.

Înșelătoria ca strategie:

Într-o telegramă din partea Secretarului de Stat britanic trimisă pe 11 mai 196 Înaltului Comisar din Palestina, marcată „nr. 2131. Secret. Important”, apar următoarele:

„...Următorul este un text al unei declarații făcute de Secretarul Colonial în Casa Comunelor:

Consiliul Zionist Interior declară că mișcarea Zionistă a respins dintotdeauna și continuă să respingă vărsarea de sânge și actele teroriste ca instrument al luptei politice. Stindardul Zionismului trebuie să fie pur și nemânjit. Consiliul Zionist Interior denunță fără rezerve vărsările de sânge comise de grupurile de teroriști care sfidează disciplina națională și astfel se exclud din rândul comunității organizate. Aceste acte pângăresc lupta poporului evreu și îi distorsionează caracterul; întăresc forța oponenților Zionismului și a dușmanilor poporului evreu. Consiliul cere Yishuv-ului să izoleze aceste grupuri și să le refuze orice sprijin și asistență.”

Această condamnare din partea liderilor evreiești nu a schimbat cu nimic realitatea. Terorismul a continuat dar Agenția nu a făcut nimic pentru a-l opri. Ceea ce este de subliniat aici e devotamentul total al Agenției Evreiești cauzei creării statului Israel indiferent de consecințele politice și morale ale scopului.

Înșelând binefăcătorul:

Nimic nu evidențiază mai mult realitatea și sensul „Molohului Zionist” ca „Memorandumul Diviziei de Investigație Infracțională” al lui Sir Richard C. Catling, document TOP SECRET din 31 iulie 1947.

Scopul acestui memorandum este de a furniza probe documentate ale felului în care instituțiile naționale evreiești din Palestina și oficialii acestora au luat parte la actele de revoltă, violență, incitare și alte infracțiuni împotriva legii din Palestina...Grosul memorandumului se referă la anii din timpul războiului și de după.

Memorandumul lui Catling începe cu încercarea de a înțelege „încâlcita structură politică, economică și socială evreiască din Palestina”. Se menționează, printre altele, că „raportul Comisiei Regale din Palestina din 1937 înțelegea că Agenția nu este un corp de guvernare; poate numai să sfătuiască și să coopereze în anumite domenii. Dar aliată cu Vaad Leumi (Consiliul Național Evreiesc) și beneficiind de loialitatea majorității evreilor din Palestina, exercită, fără îndoială, atât la Ierusalim cât și la Londra, o influență considerabilă asupra comportamentului guvernului.” Frustrarea lui Catling vizavi de controlul evreiesc asupra politicii britanice din Palestina este evidentă. „Această organizație puternică și eficientă ține practic locul unui guvern care există cot la cot lângă guvernul mandatar.”

Ceea ce nu spune Catling în acestă frază dar demonstrează în memorandum este că Agenția Evreiască și organizațiile sale afiliate erau în război cu autoritatea UN în Palestina, guvernul mandatar britanic al Palestinei. Memorandumul cuprinde informații detaliate asupra personalului din organizațiile evreiești. O importanță deosebită este acordată puterii partidului Mapai (partidul laburist) deoarece controla poziții-cheie și deci controla Yishuv-ul și îi dirija politicile. „Ben Gurion declara că ‘într-o comunitate evreiască de 600.000 de oameni sunt mai mult de 170.000 de muncitori organizați, bărbați și femei…’ Dovezile arată că acești muncitori organizați sunt penalizați dacă îndrăznesc să se opună ordinelor arbitrare ale instituțiilor naționale.” Guvernul mandatar britanic bănuia de multă vreme că aceste activități subversive nu țineau doar de bande precum Stern sau Irgun Zvai Leumi (Organizația Națională Militară). Dovezile furnizate de acest memorandum clarifică faptul că „instituțiile naționale evreiești sau oficiali ai acestora au pus cadrul legal și organele acestuia la dispoziția organizațiilor paramilitare. ”

Memorandumul merge mai departe. Notează că Agenția Evreiască prin organizațiile sale controlate a trimis emisari și instructori peste hotare pentru „a trezi sentimente Zioniste în rândul comunităților evreiești, pentru a pune presiune pe problema palestiniană, pentru a organiza emigrări ilegale și a se implica în spionaj.” Ca rezultat al investigațiilor s-a făcut o listă a domeniilor activităților subversive întreprinse de Agenția Evreiască împotriva guvernului mandatar britanic:

1. Păstrarea unei armate secrete și a unui sistem de spionaj.

2. Contrabanda, furtul și manufacturarea armelor.

3. Imigrație ilegală.

4. Violență și nesupunere civilă.

5. Revoltă și propagandă ostilă.

6. Încălcarea drepturilor civile ale cetățenilor Palestinei.

Pe scurt, Zioniștii controlau Agenția Evreiască, Yishuv-ul și subminau autoritatea legală din Palestina. Memorandumul mai demonstrează și determinarea conducerii Agenției de a submina aceeași națiune care îi oferise mijloacele stabilirii unui „cămin național” în Palestina prin Declarația Balfour.

„Dacă soluția lor este anti-Zionistă (referire la Documentul Alb), atunci rezistența noastră va continua, se va răspândi și va deveni și mai puternică...Rezistența noastră este responsabilă de crearea unei noi probleme în țara aceasta – problema britanică, problema securității britanice în Palestina și problema aceasta va fi rezolvată doar de soluția Zionistă. Ar fi bine ca soluția Zionistă să fie proclamată în recunoașterea justeței muncii noastre din Palestina. Noi nu amenințăm. Vrem doar ca intențiile noastre să fie cunoscute.”

Tupeul exprimat prin această afirmație, care, de fapt, declară război deschis împotriva guvernului britanic mandatar, este confirmat de următoarele cuvinte:

„Nu vom accepta statutul de minoritate pe propriul nostru pământ, fie că minoritatea este de 33% sau de 49%...Nu vom accepta o independență simbolică într-un stătuleț nesemnificativ care nu ne va oferi șansa de a dezvolta toate resursele țării și a de a crea aici un refugiu sigur pentru toți evreii care doresc să vină în Palestina. În toate crizele trecute și până acum, întotdeauna arabii au acceptat tacit realitatea pe care am creat-o aici și și-au exprimat opoziția numai față de crearea noii situații. Dacă ar fi puși acum în fața faptului împlinit al statului evreiesc, l-ar accepta și pe acesta până la urmă.”

Observați absolutismul acestor comentarii: „rezistența va continua”, „crearea unei noi probleme”, „problema securității britanice în Palestina”, „această problemă va fi rezolvată numai de soluția Zionistă”, „dezvoltarea resurselor țării”, „arabii întotdeauna au acceptat tacit realitatea pe care am creat-o aici” și „ar accepta și asta până la urmă”. Nu exista alternativă în afara cuceririi totale a pământului Palestinei indiferent de existența unui popor indigen sau a unui guvern prezent.

Nu este scopul acestui articol să discute toate particularitățile acestui memorandum, dar este important să oferim o înțelegere a ceea ce dezvăluie aceste documente despre condițiile existente între 1941-1948, despre terorismul evreiesc din Palestina cu care a trebuit să se confrunte guvernul britanic mandatar. Iar ceea ce dezvăluie este o mentalitate setată pe acapararea întregului pământ al Palestinei, indiferent față de intenția Declarației Balfour, de responsabilitățile guvernului mandatar britanic autorizat până în mai 1948, de rezoluția UN 181 care stabilea granițele conform partajării Palestinei pentru două state și indiferent față de drepturile populației indigene asupra pământurilor și caselor acesteia. De asemenea, aceste documente ne permit să observăm procedeele folosite de Zioniști pentru a-și atinge scopurile, inclusiv violența, nesupunerea civilă, înșelătoria și încălcarea drepturilor umane ale evreilor, palestinienilor și britanicilor din Palestina.

Există o ironie în toată această poveste: în Siria, ISIS are granița cu statul israelian; „statul islamic” așa cum este imaginat de ISIS include zone desemnate închipuitului stat al Eretz Israel. O bătălie a crezurilor se întrevede în Orientul Mijlociu cu ambele părți dedicate pământurilor lor garantate de Dumnezeu, ambele conduse de oameni ce cred cu fanatism în justețea cauzelor lor, ambele determinate să o împiedice pe cealaltă să izbândească. Remarca dureroasă a lui Sir Thomas Beecham ce condamna secolul 20 la prostie și barbarie s-ar putea să fie depășită de prostia și barbaria secolului 21, așa cum au prezis cărțile vechiului și noului testament, cu forțele Satanei deghizate în Yahweh, zeul brutal al războiului, luptându-se cu Saklas nebunul, zeul neroziei, celălalt sine al lui Yahweh, în valea lui Meghido.

http://www.veteransnewsnow.com/2014/11/02/511230a-history-lesson-what-isis-learned-from-irgun/

De ce este periculos să amestecăm Hamas cu Daesh

de Belal Shobaki

           Khaled Mashal, președintele biroul politic al Hamas

Deși eforturile Israelului de a lega rezistența palestiniană față de ocupația sa militară de terorismul global nu sunt noi, propaganda acestuia s-a extins pentru a se adresa atât unui public arab cât și vestic. Făcând asta, este cât se poate de clar că încearcă să exploateze aversiunea mondială față de mișcări ce au derapat către extremism și terorism în timp ce susțin că reprezintă Islamul. „Hamas este ISIS și ISIS este Hamas” declara prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu în 2014 în fața Națiunilor Unite. Însă mai bine decât oricine, Netanyahu și guvernul israelian știu că Hamas și Daesh nu sunt legate, așa cum știu și acele regimuri arabe care pictează toate mișcările islamiste cu aceeași pensulă pentru a-și atinge diferitele scopuri.

Nu doar că nu există nicio legătură între Hamas și Daesh, dar sunt și dușmani înverșunați, iar Daesh a denunțat Hamas ca fiind un apostat.

Urmărind avantajele politice pe termen scurt

Amalgamarea mișcării Hamas cu Daesh ignoră realitatea concretă. Mediul politic din Palestina este definit de ocupație, în timp ce mediul politic din țările arabe unde a apărut Daesh este caracterizat de autoritarism și represiune, precum și de conflicte religioase și sectare, o ambianță ideală pentru apariția unei ideologii radicaliste motivate de violență nediscriminată.

Însă pentru Israel, încercarea de a le lega pe cele două se poate dovedi profitabilă atât pe plan regional cât și internațional. Multe surse media arabe nu au vreo jenă în a se referi la această organizație teroristă ca la un stat „Islamic” deși este orice altceva numai asta nu, și multe surse media vestice îmbrățișează amalgamarea israeliană a Hamas-ului cu Daesh fără o cercetare atentă. Regimurile arabe nu au niciun interes să apere imaginea mișcării Hamas. Nici măcar Organizația pentru Eliberarea Palestinei (PLO) nu pare preocupată cu apărarea imaginii internaționale a mișcării Hamas, dată fiind separarea politică dintre Fatah și Hamas.

Hamas este considerată a fi parte a Frăției Musulmane, care este văzută ca o amenințare la adresa regimurilor arabe autoritariste mai ales din Mashrekul arab. Așa încât una din modalitățile prin care regimurile arabe pot lupta împotriva Frăției Musulmane este să pretindă că are lucruri în comun sau chiar că este sinonimă cu Daesh, așa cum a pretins regimul egiptean, și apoi să folosească acest lucru pentru a justifica excluderea sa de la participarea la viața politică.

Transformările rapide din Egipt în ultimii cinci ani, țara care furniza singura piață de desfacere pentru Fâșia Gaza, a forțat mișcarea Hamas să recurgă la economia neoficială a tunelurilor subterane. Poziția oficială a Egiptului după lovitura militară care l-a dat jos pe președintele ales Mohammad Morsi pentru a-l instaura pe Abdel Fattah Sisi, a devenit mai dură față de Fâșia Gaza, pretinzând că Hamas cooperează cu grupările jihadiste din Peninsula Sinai, aceeași narativă promovată de Israel și propaganda acestuia. Însă povestea lor scârțâie. Ar fi prea periculos pentru Hamas să păstreze o relație apropiată cu jihadiștii din Sinai pe de o parte, în timp ce se răfuiește cu indivizii ce adoptă aceeași ideologie în Gaza, pe de altă parte. Orice legături ar fi stabilit Hamas cu acele grupări sunt limitate la asigurarea celor necesare pentru supraviețuirea enclavei asediate de Israel și Egipt. Această interacțiune nu este motivată de o identitate ideologică împărtășită sau de o animozitate comună față de regimul egiptean. Într-adevăr, Hamas a fost doritoare să păstreze deschise liniile de comunicare cu regimul egiptean chiar și atunci când au apărut în presă acuzațiile care o legau de grupările jihadiste salafiste din Sinai. Hamas a afirmat în repetate rânduri că dorește să reconstruiască relația cu Egiptul pentru a asigura circulația legală a mărfurilor, serviciilor și indivizilor în Gaza.

Este importantă combaterea acestei narative privind una dintre cele mai mari mișcări politice palestiniene: excluderea islamiștilor moderați din viața politică poartă pericolul împingerii societății palestiniene înspre radicalism, caz în care atât Fatah cât și Hamas s-ar trezi luptându-se cu grupări takfiri (hotărârea că cineva este necredincios (kafir) și nu mai este musulman). Discuția următoare va demonstra diferențele reale dintre Hamas și Daesh precum și autentica dușmănie dintre cele două.

Diferențe la nivel de doctrine

Hamas s-a autopoziționat ca o mișcare islamistă centristă și o extensie a Frăției Musulmane, cu o autoritate jurisprudențială rațională, în timp ce Daesh adoptă o abordare textuală ce tratează scrierile islamice izolându-le de contextul lor istoric și refuză să le interpreteze în conformitate cu dezvoltările actuale. Astfel încât, pentru Daesh și alte grupări takfiri, mișcări ca Hamas sunt seculare și ne-islamice, din moment ce Hamas este în primul rând o mișcare de rezistență împotriva ocupației israeliene și crede într-o autoritate moderată islamică. Mai mult, Hamas nu ia textele islamice literalmente; oferă loc pentru ijtihad – (literalmente înseamnă efort, fizic sau mental) termen juridic islamic ce se referă la interpretarea independentă sau originală a problemelor care nu sunt acoperite cu exactitate de Coran. Unii cărturari au încadrat în partea dreaptă a spectrului politic mișcările ce pledează pentru text și în stânga pe cele ce susțin puterea de judecată. Folosind această clasificare, Frăția Musulmană se află bine de tot în stânga spectrului politic, în timp ce Daesh se află la extrema dreaptă.

Daesh caracterizează Hamas și discursul său ca fiind deviante. În ceea ce o privește pe Hamas, aceasta a condamnat amenințările lui Daesh și le-a considerat ca parte dintr-o campanie de defăimare ce se extinde dincolo de Palestina. Când amenințările din partea Daesh și a altor grupuri takfiri s-au concretizat în acțiuni, Hamas nu s-a rezumat la condamnări. Mahmoud al-Zahar, un proeminent lider Hamas, a declarat că „Amenințările din partea Daesh se simt în mod concret și facem față situației din punct de vedere al securității. Oricine atentează la securitatea noastră va fi tratat în concordanță cu legea și cine dorește o dezbatere intelectuală va avea parte de o dezbatere intelectuală; tratăm această problemă foarte serios.”

Hamas a avut de-a face în mod decisiv cu o grupare de tip Daesh. În august 2009, Abdul Latif Musa, liderul grupării armate „Jund Ansar Allah” (Soldații Susținătorilor lui Dumnezeu), a anunțat crearea unui emirat islamic în Gaza cu sediul în moscheea Ibn Taymiyyah. Gruparea a mai fost acuzată de distrugerea diferitelor locuri din Fâșia Gaza, împingând guvernarea Hamas la o confruntare. Forțele de securitate, întărite de Brigăzile al-Qassam (aripa militarizată a Hamas), au înconjurat moscheea și când gruparea lui Musa a refuzat să se predea, Hamas a înăbușit în fașă proiectul emiratului omorând membrii grupării. A fost criticată pentru violență dar și-a justificat acțiunile susținând că violența care ar fi fost comisă de o asemenea grupare ar fi fost mult mai mare decât aceea folosită pentru a eradica extremismul în Fâșia Gaza.

În Gaza susținătorii grupării Daesh sunt mult mai puțini decât cei ai mișcării Hamas, în principal pentru ca grupările de tipul acesta nu au contribuit de-a lungul istoriei la opunerea față de ocupație. Unele sondaje sugerează că 24% dintre palestinieni au o părere pozitivă despre mișcările jihadiste, dar procentul acesta e exagerat. Când unii palestinieni aplaudă ostilitatea grupărilor jihadiste față de Statele Unite nu e deoarece cred în aceste grupări, ci pentru că ei privesc SUA, cu infinitul său sprijin față de Israel, ca jucând un rol distructiv.

Diferitele poziții față de suveranitatea statală

Hamas și Daesh au viziuni diferite cu privire la statul modern, atât în teorie cât și în practică. Așa cum am menționat mai sus, Hamas a lăsat întotdeauna loc pentru ijtihad sau puterea de a hotărî, dezvoltându-și opiniile și percepțiile. Este nedrept să evaluăm poziția mișcării Hamas asupra statului de drept și a democrației bazându-ne pe literatura de început a mișcării-mamă, Frăția Musulmană. Hamas afirmă că a îmbrățișat convingeri noi cu privire la acest aspect și a ajuns să accepte întru totul democrația și conceptul de stat de drept. Într-adevăr, Frăția Musulmană a evoluat. Șeicul Yusuf al-Qaradawi, teologul islamic egiptean stabilit în Qatar, autoritatea jurisprudențială a Frăției Musulmane în general, a declarat cu mai multe ocazii, inclusiv în cartea sa „Statul în Islam”, că noțiunea de stat religios nu există în islam. Potrivit lui al-Qaradawi, islamul pledează pentru un stat de drept fondat pe respectul față de opiniile islamice ale oamenilor și de asemenea, pe principiul responsabilității și al pluralismului politic. Deși discuția despre relația dintre islam și democrație precedă Frăția Musulmană, a dobândit claritate după anii 1950, când numeroși gânditori islamici, inclusiv al-Qaradawi, Rached Ghannouchi, liderul tunisian și co-fondatorul partidului Ennahda și filosoful algerian Malek Bennabi, au afirmat că islamul și democrația nu sunt în contradicție.

La capătul opus, mișcarea pe care o reprezintă Daesh respinge întru totul democrația și o consideră un sistem apostat de guvernare. Deși unele grupări jihadiste nu denunță islamiștii care iau parte la procesul democratic drept apostați, consideră greșită judecata acestora. Daesh privește orice expresie a democrației cum ar fi alegerile, ca o manifestare a apostaziei și orice mișcare sau individ care ia parte la alegeri apostați. Prin contrast, Frăția Musulmană a participat la alegeri încă de la începuturile sale, când fondatorul său, Hassan al-Banna a decis să participe la alegerile parlamentare egiptene pe care le-a organizat guvernul condus de partidul El-Wafd în 1942. Deși al-Banna nu a putut candida deoarece guvernul i-a respins candidatura, Frăția Musulmană a făcut parte din parlamentele arabe și uneori din ramura executivă.

Când Hamas a decis să nu participe la alegerile organizate de Autoritatea Palestiniană în 1996, a fost din cauză că s-a opus politic și ideologic Acordurilor Oslo. Totuși, Hamas le-a permis membrilor săi să candideze ca independenți. Când circumstanțele s-au schimbat și Acordul de la Cairo din 2005 a devenit cadrul guvernant al alegerilor PA în locul Acordurilor Oslo, Hamas a decis să participe. A nominalizat mulți membri ai mișcării și câțiva independenți pentru a participa la alegerile pentru Consiliul Legislativ, obținând majoritatea voturilor.

Participând la alegeri, Hamas a dovedit că este doritoare să funcționeze într-un stat modern și un sistem democratic. A solicitat formarea guvernelor de coaliție care să includă partide seculare și de stânga. Guvernul său precum și lista pentru parlament a inclus femei și primul său guvern a inclus miniștri musulmani și creștini deopotrivă.

Daesh, pe de altă parte, s-a împotrivit tuturor instituțiilor moderne din zonele aflate sub controlul său, refuzând să recunoască granițe sau identitate națională. Guvernează în baza deciziilor haotice și individuale. Deși Daesh a fost nerăbdătoare să folosească termeni administrativi preluați din tradiția islamică, precum califat și shura (consultație), esența guvernării sale contrazice majoritatea textelor incontestabile ale surselor de legislație islamică în multe moduri. De exemplu, nu acceptă condițiile stabilite de Coran și de sunna (învățăturile Profetului Mohammad) de a oferi protecție civililor și tratament prizonierilor în timp de război. Un alt exemplu este impunerea de jizya (o taxă impusă non-musulmanilor), care nu ar trebui aplicată locuitorilor indigeni chiar dacă sunt non-musulmani. Mai mult, a atacat locașurile de cult și a asaltat credincioșii în casele lor, o violare clară a Coranului și a sunna.

Daesh, la un anumit nivel, se aseamănă cu regimurile hibride ale Lumii a Treia care folosesc un vocabular modern și democratic pentru a-și descrie procesul politic, deși rămân autoritariste în esență.

Poli opuși în tratarea altora

Cea mai semnificativă diferență dintre Hamas și Daesh este poziția lor față de adepții altor religii. În timpul formării sale, Hamas a publicat o Cartă ce a folosit un vocabular religios pentru a descrie contradicțiile. În urma criticii aspre, Hamas a lăsat la o parte acea Cartă și nu o mai consideră referință competentă, după cum au confirmat liderii săi.

În interviul său pentru The Jewish Daily Forward, Moussa Abu Marzouk, adjunctul-șef al poliburo-ului Hamas  a confirmat că acea Cartă este marginală și nu reprezintă o sursă a politicilor mișcării. A adăugat că mulți membri vorbesc despre o modificare a acesteia deoarece politicile actuale ale Hamas o contrazic. Liderii politburo-ului Hamas din străinătate nu au fost singurii care au repudiat Carta. Liderul Hamas din Gaza, Ghazi Hamad, a mers mai departe într-un interviu pentru ziarul saudit Okaz declarând că acea Cartă este subiectul discuțiilor și a evaluării în vederea deschiderii spre lume. Sami Abu Zuhri, un tânăr lider Hamas care a fost purtătorul de cuvânt al mișcării în timpul celei de-a Doua Intifade, a solicitat, într-un interviu cu The Financial Times ca atenția să nu se concentreze asupra cartei din 1988 și ca Hamas să fie judecată potrivit declarațiilor liderilor săi.

Astăzi, Hamas adoptă versetul coranic ce spune „Allah nu vă interzice să vă purtați corect și să-i tratați cinstit pe cei ce nu se luptă cu voi din cauza religiei și nu vă dau afară din casă. Într-adevăr, Allah îi iubește pe cei ce se poartă corect.” Acest verset face apel la blândețe și justiție când vine vorba de interacțiunea cu oamenii de alte religii. Spre deosebire de Daesh, Hamas a pus în practică acest lucru. Pe lângă numirea de miniștri creștini în cabinetul său, a sărbătorit Crăciunul împreună cu palestinienii creștini trimițând delegații oficiale să-i viziteze în timpul sărbătorii. Între timp, Daesh a amenințat viețile celor ce sărbătoresc Crăciunul pe tot cuprinsul globului.

Unii susțin că aceste lucruri sunt modalități prin care Hamas încearcă să-și înfrumusețeze guvernarea autoritaristă. Dar încălcările drepturilor omului de către guvernul din Gaza nu pot fi considerate indicii ale asemănării cu Daesh, ci ale unei guvernări defectuoase. Conducerea politică a mișcării Hamas a vorbit împotriva unor astfel de practici, de exemplu împotriva celor comise de către ministerul de Interne sub Fathi Hammad.

Când unii indivizi au fost atacați de către grupări extremiste în Gaza, Hamas și guvernul au acționat să le asigure siguranța și să-i pedepsească pe agresori, cum a fost cazul jurnalistului britanic Alan Johnston care a fost eliberat de Hamas din mâinile temnicerilor săi radicali și uciderea activistului italian pro-palestinian Vittorio Arrigoni de către o grupare extremistă.

Poziția mișcării față de șiiți este similară cu cea față de creștini. Într-o vreme în care Orientul Mijlociu experimentează un război media între șiiți și sunniți, Hamas refuză să-i denunțe pe șiiți ca apostați și a interacționat politic cu ei. Când relația cu Iranul a devenit încordată în timpul crizei siriene, neînțelegerea a fost de natură politică nu doctrinală. Daesh, pe de altă parte, nu îi consideră doar pe șiiți apostați, ci și pe alte grupări sunnite care sunt adeptele unei ideologii diferite și consideră că trebuie să lupte împotriva lor.

Cele două organizații își tratează diferit chiar și dușmanii. Hamas identifică ocupația israeliană ca inamicul său, în timp ce Daesh îi consideră pe toți ceilalți dușmani. Daesh se mândrește cu numeroasele sale crime împotriva umanității, cu felul în care îi tratează pe cei pe care îi răpește și pe civilii de sub guvernarea sa, așa cum a fost cazul pilotului iordanian Muath al-Kasasbeth pe care l-a ars de viu. Își justifică purtarea inumană distorsionând sau interpretând greșit texte religioase. Hamas și-a exprimat condoleanțele familiei lui al-Kasasbeth și a condamnat acțiunile lui Daesh. Comparați brutalitatea lui Daesh cu felul în care s-a comportat Hamas cu soldatul israelian Gilad Shalit cât timp a fost prizonier, așa cum raportează până și Jerusalem Post. http://www.jpost.com/Features/In-Thespotlight/Gilad-Schalits-capture-in-his-own-words-Part-II-308198

Înaintând în relațiile cu Hamas

Atât Hamas cât și Daesh sunt pe lista organizațiilor teroriste din multe țări, inclusiv a statelor membre ale UE și a SUA. Însă trecerea pe listă a mișcării Hamas este în mod clar motivată politic: spre deosebire de Daesh, Hamas nu a luat la țintă și nici nu și-a declarat ostilitatea față de altcineva în afara ocupației israeliene. Hamas a fost adăugată pe lista organizațiilor teroriste după evenimentele din 11 septembrie 2001, deși nu a avut nimic de-a face cu ele. Natura politică a poziției împotriva Hamas este subliniată de faptul că pe 17 decembrie 2014 Curtea de Justiție a Uniunii Europene a emis o hotărâre care solicita înlăturarea mișcării Hamas de pe lista organizațiilor teroriste. Curtea a argumentat că ordinul de a o trece pe listă în 2003 a fost bazat mai degrabă pe rapoarte media decât pe dovezi serioase.

În plus, mulți demnitari europeni și americani cunoscuți pentru poziția lor împotriva organizațiilor teroriste din întreaga lume s-au întâlnit cu liderii Hamas cu mai multe ocazii. Aici includem mai mulți europarlamentari precum și pe fostul președinte american Jimmy Carter care s-a întâlnit cu Ismail Haniyeh în Gaza în 2009 și cu Khalid Meshaal la Cairo în 2012.

Ideea este că tentativa Israelului de a exploata un Orient Mijlociu haotic sugerând că Hamas este o grupare teroristă ce are legături cu Daesh este nefondată. Hamas este ideologic, intelectual, jurisprudențial și politic diferită de Daesh. Sursele media care adoptă narativa israeliană își sabotează profesionalismul și credibilitatea.

Mișcările palestiniene nu trebuie să permită ca neînțelegerile cu Hamas să justifice acuzațiile ce dăunează pe plan internațional cauzei palestiniene și creează tensiuni locale. Iar Hamas trebuie să realizeze că diferențele dintre ei și Daesh nu exclud abuzurile și încălcările drepturile omului comise de guvernarea sa și deci, trebuie să își reexamineze conduita și să fie mai atentă în discursul său politic. Ar trebui să depășească abordarea de tipul: un discurs pentru consumul local și un altul pentru consumul global, din moment ce fiecare cuvânt rostit de orice lider Hamas este ambalat peste hotare ca un mesaj de la Hamas pentru lumea întreagă.

Când Organizația pentru Eliberarea Palestinei (PLO) condusă de Fatah și regimurile arabe, în special cele din Egipt, nu se opun eforturilor de a o lega pe Hamas de Daesh – sau, într-adevăr, uneori contribuie la aceste eforturi – pot „beneficia” pe termen scurt de slăbirea mișcării Hamas ca adversar politic. Însă acest lucru este  periculos deoarece poate destabiliza societatea palestiniană pe termen mediu și lung. Excluderea islamiștilor moderați ar putea împinge societatea palestiniană spre radicalism, caz în care atât Fatah cât și Hamas se vor trezi luptându-se cu grupările takfiri.

Articolul poate fi citit în original aici: https://al-shabaka.org/briefs/why-its-dangerous-to-conflate-hamas-and-daesh/

Nu există terorism internațional

                          Abu Bakr al-Baghdadi, liderul ISIS

de Uri Avnery

Nu există „terorism internațional”.

Să declari război „terorismului internațional” este un nonsens. Politicienii care fac asta sunt fie tâmpiți, fie cinici, probabil amândouă.

Terorismul este o armă. La fel ca un pistol. Am râde de cineva care ar declara război împotriva „artileriei internaționale”. Un pistol aparține unei armate și servește intereselor acelei armate. Un pistol al unei tabere trage împotriva pistolului celeilalte tabere.

Terorismul este o metodă de operare. Este folosit adesea de către oamenii asupriți, l-a folosit inclusiv Rezistența Franceză împotriva naziștilor în WW II. Am râde de cineva care ar declara război împotriva „rezistenței internaționale”.

Carl von Clausewitz, strategul militar prusac, a spus faimoasele cuvinte „războiul este continuarea politicii, doar sub o altă formă.” Dacă ar fi trăit astăzi ar fi putut să spună : „terorismul este continuarea politicii, doar sub o altă formă.”

Terorismul înseamnă, literalmente, a speria victimele pentru a se supune dorințelor teroristului.

Terorismul este o armă. În general, este arma celor slabi. A celor care nu au bombe atomice, precum cele aruncate la Hiroshima și Nagasaki, care au speriat japonezii și i-au făcut să se predea. Sau ca aviația care a distrus Dresda în încercarea (zadarnică) de a-i speria pe germani ca să se predea.

Din moment ce majoritatea grupurilor și țărilor ce folosesc terorismul au scopuri diferite, adesea contrazicându-se unele pe altele, nu există nimic „internațional” în legătură cu el. Fiecare campanie teroristă are propriul său caracter. Să nu mai spunem că nimeni nu se consideră terorist (sau teroristă), ci un luptător pentru Dumnezeu, pentru Libertate sau pentru Orice.

(Nu pot să mă abțin să nu mă laud că acum mult timp am inventat formula: „Cel care pentru cineva este terorist pentru altcineva este un luptător pentru libertate”.)

Mulți israelieni obișnuiți au simțit o mare satisfacție după evenimentele de la Paris. „Să simtă și europenii ăia măcar o dată ceea ce noi simțim în permanență!”

Benjamin Netanyahu, un gânditor nu prea strălucit dar un excelent vânzător, a venit cu ideea inventării unei legături directe între terorismul jihadist din Europa și terorismul palestinian din Israel și teritoriile ocupate.

Este o lovitură de geniu: dacă ei sunt unul și același lucru, adolescenții palestinieni mânuitori de cuțite și belgienii devotați lui ISIS, atunci nu există nicio problemă israeliano-palestiniană, nu există ocupație, nu există colonii. Doar fanatism musulman. (Ignorându-i, apropo, pe deloc puținii arabi creștini din organizațiile seculare palestiniene „teroriste”)

Asta nu are legătură cu realitatea. Palestinienii care vor să lupte și să moară pentru Allah se duc în Siria. Palestinienii – atât cei religioși cât și cei seculari – care împușcă, înjunghie sau dau cu mașina peste soldați și civili israelieni doresc eliberare de sub regimul de ocupație și un stat al lor.

Lucrul ăsta e atât de evident că până și o persoană cu IQ-ul limitat al actualilor noștri miniștri l-ar înțelege. Dar dacă ar face-o, ar trebui să aibă de-a face cu niște alegeri foarte neplăcute în ceea ce privește conflictul israeliano-palestinian.

Așa că hai să rămânem la concluzia confortabilă: ne ucid pentru că s-au născut teroriști, pentru cele 72 de virgine promise, pentru că sunt antisemiți. Deci, așa cum anticipează fericit Netanyahu, vom „trăi veșnic pe barba noastră”.

Cât ar fi de tragic rezultatul oricărui act terorist, este ceva absurd în reacția europeană la recentele evenimente.

Culmea absurdității a fost atinsă la Bruxelles, când un terorist solitar, în fugă, a paralizat o capitală timp de zile întregi fără ca un singur glonț să fie tras. A fost succesul suprem al terorismului în sensul cel mai propriu: folosirea fricii ca armă.

Dar nici reacția din Paris nu a fost mai brează. Numărul victimelor atrocității a fost mare, dar apropiat de numărul celor uciși în accidente rutiere în Franța o dată la câteva săptămâni. Cu siguranță a fost mult mai mic decât numărul victimelor unei singure ore din cel de-al Doilea Război Mondial. Dar gândirea lucidă nu contează. Terorismul lucrează asupra percepției victimelor.

Pare incredibil ca zece indivizi mediocri, cu câteva arme primitive, să cauzeze panică mondială. Dar este realitatea. Instigate de către mass-media, care se hrănește din asemenea evenimente, actele teroriste locale se transformă în zilele noastre în amenințări pe scară globală. Media modernă, prin însăși natura sa, este cea mai bună prietenă a teroristului. Teroarea nu ar putea înflori fără ajutorul ei.

Următorul cel mai bun prieten al teroristului este politicianul. Este aproape imposibil pentru un politician să reziste tentației de a profita de valul de panică. Panica naște „unitate națională”, visul oricărui conducător. Panica naște setea de un „conducător puternic”. Este un instinct uman primar.

François Hollande este un exemplu tipic. Un politician mediocru dar viclean, a sesizat oportunitatea de a poza ca un lider. “C’est la guerre!” Este război! a declarat el alimentând isteria națională. 

Bineînțeles că nu e niciun „guerre”. Niciun al Treilea Război Mondial. Doar un atac terorist al unui inamic ascuns. Într-adevăr, un lucru pe care aceste evenimente l-au dezvăluit este incredibila prostie a liderilor politici din întreaga lume. Ei pur și simplu nu înțeleg provocarea. Reacționează la amenințări imaginare și le ignoră pe cele reale. Nu știu ce să facă. Așa că fac ce le stă în fire: țin discursuri, convoacă ședințe și bombardează pe cineva (nu contează pe cine și de ce).

Neînțelegând boala, remediul lor este mai rău decât maladia în sine. Bombardarea cauzează distrugere, distrugerea creează noi dușmani însetați de răzbunare. Este o colaborare directă cu teroriștii.

Este un spectacol trist să-i vezi pe toți acești politicieni, conducătorii națiunilor puternice, alergând ca niște șoareci într-un labirint, întâlnindu-se, ținând discursuri, rostind declarații lipsite de sens, absolut incapabili să facă față crizei.

Problema este într-adevăr, mult mai complicată decât ar crede mințile simple, din cauza unui fapt neobișnuit: de data aceasta inamicul nu este o națiune, nu este un stat, nu este nici măcar un teritoriu real, ci o entitate nedefinită: o idee, o stare de spirit, o mișcare ce are un soi de bază teritorială dar nu e un stat propriu-zis.

Nu este un fenomen complet lipsit de precedent: cu mai mult de o sută de ani în urmă, mișcarea anarhistă comitea acte teroriste peste tot în lume fără a avea o bază teritorială. Și acum 900 de ani, o sectă religioasă fără de țară, Asasinii (o denaturare a cuvântului arabic ce desemnează „consumatorii de hașiș”), teroriza lumea musulmană.

Nu știu cum ar trebui luptat eficient împotriva Statului Islamic (sau mai degrabă Non-Statului). Cred cu tărie că nimeni nu știe. Cu siguranță nu imbecilii ce conduc diversele guverne.

Nu sunt sigur nici că o invazie teritorială ar distruge acest fenomen. Dar și o asemenea invazie pare improbabilă. Coaliția Nedoritorilor întocmită de Statele Unite pare nehotărâtă să acționeze. Singurele forțe care ar putea încerca – iranienii și armata guvernului sirian – sunt urâte de către SUA și aliații săi locali.

Într-adevăr, dacă cineva caută un exemplu de dezorientare totală și bezmeticie, nu trebuie decât să se uite la incapacitatea SUA și a puterilor europene de a alege între axa Assad-Iran-Rusia și tabăra IS-Saudiți-Sunniți. Adăugați problema turco-kurdă, animozitatea ruso-turcă și conflictul israeliano-palestinian și tabloul este departe de a fi complet.

E o vorbă care spune că războiul e mult prea important ca să fie lăsat pe mâna generalilor. Situația actuală e mult prea complicată ca să fie lăsată pe mâna politicienilor. Dar cine altcineva mai există?

Israelienii cred (ca de obicei) că pot să învețe lumea. Noi cunoaștem terorismul. Știm ce e de făcut.

Dar oare chiar știm?

De săptămâni bune israelienii trăiesc în panică. Din lipsa unui nume mai bun este numit „val de teroare”. Aproape în fiecare zi doi, trei, patru tineri, inclusiv copii de 13 ani atacă israelieni cu cuțite sau dau peste ei cu mașina și în general sfârșesc prin a fi uciși pe loc. Armata noastră renumită încearcă totul, inclusiv represalii draconice împotriva familiilor și pedepsele colective ale satelor, fără efect.

Acestea sunt acte individuale, adesea spontane și de aceea imposibil de prevenit. Nu este o problemă militară. Problema este politică, psihologică.

Netanyahu încearcă să profite de pe urma acestui val la fel ca Hollande și compania. Amintește de Holocaust (asemănând un băiat de 16 ani din Hebron cu un ofițer SS călit de la Auschwitz) și vorbește într-una despre antisemitism.

Toate pentru a șterge urmele unui fapt orbitor: ocupația cu șicanele sale zilnice, oră de oră, minut de minut, a populației palestiniene. Unii miniștri ai guvernului nici măcar nu mai ascund că scopul este de a anexa și Cisiordania și până la urmă de a evacua total populația palestiniană de pe pământul ei natal.

Nu există nicio legătură directă între terorismul IS din jurul lumii și lupta națională palestiniană pentru suveranitate statală. Dar dacă nu sunt rezolvate, până la urmă problemele se vor contopi – și un mult mai puternic IS va uni lumea musulmană, așa cum a făcut-o Saladin odată, pentru a ne confrunta pe noi, noii Cruciați.

Dacă aș fi credincios, aș șopti: Ferească Dumnezeu.

Articolul poate fi citit în original aici: http://www.eurasiareview.com/30112015-there-is-no-such-thing-as-international-terrorism-oped/