De ce este periculos să amestecăm Hamas cu Daesh

de Belal Shobaki

           Khaled Mashal, președintele biroul politic al Hamas

Deși eforturile Israelului de a lega rezistența palestiniană față de ocupația sa militară de terorismul global nu sunt noi, propaganda acestuia s-a extins pentru a se adresa atât unui public arab cât și vestic. Făcând asta, este cât se poate de clar că încearcă să exploateze aversiunea mondială față de mișcări ce au derapat către extremism și terorism în timp ce susțin că reprezintă Islamul. „Hamas este ISIS și ISIS este Hamas” declara prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu în 2014 în fața Națiunilor Unite. Însă mai bine decât oricine, Netanyahu și guvernul israelian știu că Hamas și Daesh nu sunt legate, așa cum știu și acele regimuri arabe care pictează toate mișcările islamiste cu aceeași pensulă pentru a-și atinge diferitele scopuri.

Nu doar că nu există nicio legătură între Hamas și Daesh, dar sunt și dușmani înverșunați, iar Daesh a denunțat Hamas ca fiind un apostat.

Urmărind avantajele politice pe termen scurt

Amalgamarea mișcării Hamas cu Daesh ignoră realitatea concretă. Mediul politic din Palestina este definit de ocupație, în timp ce mediul politic din țările arabe unde a apărut Daesh este caracterizat de autoritarism și represiune, precum și de conflicte religioase și sectare, o ambianță ideală pentru apariția unei ideologii radicaliste motivate de violență nediscriminată.

Însă pentru Israel, încercarea de a le lega pe cele două se poate dovedi profitabilă atât pe plan regional cât și internațional. Multe surse media arabe nu au vreo jenă în a se referi la această organizație teroristă ca la un stat „Islamic” deși este orice altceva numai asta nu, și multe surse media vestice îmbrățișează amalgamarea israeliană a Hamas-ului cu Daesh fără o cercetare atentă. Regimurile arabe nu au niciun interes să apere imaginea mișcării Hamas. Nici măcar Organizația pentru Eliberarea Palestinei (PLO) nu pare preocupată cu apărarea imaginii internaționale a mișcării Hamas, dată fiind separarea politică dintre Fatah și Hamas.

Hamas este considerată a fi parte a Frăției Musulmane, care este văzută ca o amenințare la adresa regimurilor arabe autoritariste mai ales din Mashrekul arab. Așa încât una din modalitățile prin care regimurile arabe pot lupta împotriva Frăției Musulmane este să pretindă că are lucruri în comun sau chiar că este sinonimă cu Daesh, așa cum a pretins regimul egiptean, și apoi să folosească acest lucru pentru a justifica excluderea sa de la participarea la viața politică.

Transformările rapide din Egipt în ultimii cinci ani, țara care furniza singura piață de desfacere pentru Fâșia Gaza, a forțat mișcarea Hamas să recurgă la economia neoficială a tunelurilor subterane. Poziția oficială a Egiptului după lovitura militară care l-a dat jos pe președintele ales Mohammad Morsi pentru a-l instaura pe Abdel Fattah Sisi, a devenit mai dură față de Fâșia Gaza, pretinzând că Hamas cooperează cu grupările jihadiste din Peninsula Sinai, aceeași narativă promovată de Israel și propaganda acestuia. Însă povestea lor scârțâie. Ar fi prea periculos pentru Hamas să păstreze o relație apropiată cu jihadiștii din Sinai pe de o parte, în timp ce se răfuiește cu indivizii ce adoptă aceeași ideologie în Gaza, pe de altă parte. Orice legături ar fi stabilit Hamas cu acele grupări sunt limitate la asigurarea celor necesare pentru supraviețuirea enclavei asediate de Israel și Egipt. Această interacțiune nu este motivată de o identitate ideologică împărtășită sau de o animozitate comună față de regimul egiptean. Într-adevăr, Hamas a fost doritoare să păstreze deschise liniile de comunicare cu regimul egiptean chiar și atunci când au apărut în presă acuzațiile care o legau de grupările jihadiste salafiste din Sinai. Hamas a afirmat în repetate rânduri că dorește să reconstruiască relația cu Egiptul pentru a asigura circulația legală a mărfurilor, serviciilor și indivizilor în Gaza.

Este importantă combaterea acestei narative privind una dintre cele mai mari mișcări politice palestiniene: excluderea islamiștilor moderați din viața politică poartă pericolul împingerii societății palestiniene înspre radicalism, caz în care atât Fatah cât și Hamas s-ar trezi luptându-se cu grupări takfiri (hotărârea că cineva este necredincios (kafir) și nu mai este musulman). Discuția următoare va demonstra diferențele reale dintre Hamas și Daesh precum și autentica dușmănie dintre cele două.

Diferențe la nivel de doctrine

Hamas s-a autopoziționat ca o mișcare islamistă centristă și o extensie a Frăției Musulmane, cu o autoritate jurisprudențială rațională, în timp ce Daesh adoptă o abordare textuală ce tratează scrierile islamice izolându-le de contextul lor istoric și refuză să le interpreteze în conformitate cu dezvoltările actuale. Astfel încât, pentru Daesh și alte grupări takfiri, mișcări ca Hamas sunt seculare și ne-islamice, din moment ce Hamas este în primul rând o mișcare de rezistență împotriva ocupației israeliene și crede într-o autoritate moderată islamică. Mai mult, Hamas nu ia textele islamice literalmente; oferă loc pentru ijtihad – (literalmente înseamnă efort, fizic sau mental) termen juridic islamic ce se referă la interpretarea independentă sau originală a problemelor care nu sunt acoperite cu exactitate de Coran. Unii cărturari au încadrat în partea dreaptă a spectrului politic mișcările ce pledează pentru text și în stânga pe cele ce susțin puterea de judecată. Folosind această clasificare, Frăția Musulmană se află bine de tot în stânga spectrului politic, în timp ce Daesh se află la extrema dreaptă.

Daesh caracterizează Hamas și discursul său ca fiind deviante. În ceea ce o privește pe Hamas, aceasta a condamnat amenințările lui Daesh și le-a considerat ca parte dintr-o campanie de defăimare ce se extinde dincolo de Palestina. Când amenințările din partea Daesh și a altor grupuri takfiri s-au concretizat în acțiuni, Hamas nu s-a rezumat la condamnări. Mahmoud al-Zahar, un proeminent lider Hamas, a declarat că „Amenințările din partea Daesh se simt în mod concret și facem față situației din punct de vedere al securității. Oricine atentează la securitatea noastră va fi tratat în concordanță cu legea și cine dorește o dezbatere intelectuală va avea parte de o dezbatere intelectuală; tratăm această problemă foarte serios.”

Hamas a avut de-a face în mod decisiv cu o grupare de tip Daesh. În august 2009, Abdul Latif Musa, liderul grupării armate „Jund Ansar Allah” (Soldații Susținătorilor lui Dumnezeu), a anunțat crearea unui emirat islamic în Gaza cu sediul în moscheea Ibn Taymiyyah. Gruparea a mai fost acuzată de distrugerea diferitelor locuri din Fâșia Gaza, împingând guvernarea Hamas la o confruntare. Forțele de securitate, întărite de Brigăzile al-Qassam (aripa militarizată a Hamas), au înconjurat moscheea și când gruparea lui Musa a refuzat să se predea, Hamas a înăbușit în fașă proiectul emiratului omorând membrii grupării. A fost criticată pentru violență dar și-a justificat acțiunile susținând că violența care ar fi fost comisă de o asemenea grupare ar fi fost mult mai mare decât aceea folosită pentru a eradica extremismul în Fâșia Gaza.

În Gaza susținătorii grupării Daesh sunt mult mai puțini decât cei ai mișcării Hamas, în principal pentru ca grupările de tipul acesta nu au contribuit de-a lungul istoriei la opunerea față de ocupație. Unele sondaje sugerează că 24% dintre palestinieni au o părere pozitivă despre mișcările jihadiste, dar procentul acesta e exagerat. Când unii palestinieni aplaudă ostilitatea grupărilor jihadiste față de Statele Unite nu e deoarece cred în aceste grupări, ci pentru că ei privesc SUA, cu infinitul său sprijin față de Israel, ca jucând un rol distructiv.

Diferitele poziții față de suveranitatea statală

Hamas și Daesh au viziuni diferite cu privire la statul modern, atât în teorie cât și în practică. Așa cum am menționat mai sus, Hamas a lăsat întotdeauna loc pentru ijtihad sau puterea de a hotărî, dezvoltându-și opiniile și percepțiile. Este nedrept să evaluăm poziția mișcării Hamas asupra statului de drept și a democrației bazându-ne pe literatura de început a mișcării-mamă, Frăția Musulmană. Hamas afirmă că a îmbrățișat convingeri noi cu privire la acest aspect și a ajuns să accepte întru totul democrația și conceptul de stat de drept. Într-adevăr, Frăția Musulmană a evoluat. Șeicul Yusuf al-Qaradawi, teologul islamic egiptean stabilit în Qatar, autoritatea jurisprudențială a Frăției Musulmane în general, a declarat cu mai multe ocazii, inclusiv în cartea sa „Statul în Islam”, că noțiunea de stat religios nu există în islam. Potrivit lui al-Qaradawi, islamul pledează pentru un stat de drept fondat pe respectul față de opiniile islamice ale oamenilor și de asemenea, pe principiul responsabilității și al pluralismului politic. Deși discuția despre relația dintre islam și democrație precedă Frăția Musulmană, a dobândit claritate după anii 1950, când numeroși gânditori islamici, inclusiv al-Qaradawi, Rached Ghannouchi, liderul tunisian și co-fondatorul partidului Ennahda și filosoful algerian Malek Bennabi, au afirmat că islamul și democrația nu sunt în contradicție.

La capătul opus, mișcarea pe care o reprezintă Daesh respinge întru totul democrația și o consideră un sistem apostat de guvernare. Deși unele grupări jihadiste nu denunță islamiștii care iau parte la procesul democratic drept apostați, consideră greșită judecata acestora. Daesh privește orice expresie a democrației cum ar fi alegerile, ca o manifestare a apostaziei și orice mișcare sau individ care ia parte la alegeri apostați. Prin contrast, Frăția Musulmană a participat la alegeri încă de la începuturile sale, când fondatorul său, Hassan al-Banna a decis să participe la alegerile parlamentare egiptene pe care le-a organizat guvernul condus de partidul El-Wafd în 1942. Deși al-Banna nu a putut candida deoarece guvernul i-a respins candidatura, Frăția Musulmană a făcut parte din parlamentele arabe și uneori din ramura executivă.

Când Hamas a decis să nu participe la alegerile organizate de Autoritatea Palestiniană în 1996, a fost din cauză că s-a opus politic și ideologic Acordurilor Oslo. Totuși, Hamas le-a permis membrilor săi să candideze ca independenți. Când circumstanțele s-au schimbat și Acordul de la Cairo din 2005 a devenit cadrul guvernant al alegerilor PA în locul Acordurilor Oslo, Hamas a decis să participe. A nominalizat mulți membri ai mișcării și câțiva independenți pentru a participa la alegerile pentru Consiliul Legislativ, obținând majoritatea voturilor.

Participând la alegeri, Hamas a dovedit că este doritoare să funcționeze într-un stat modern și un sistem democratic. A solicitat formarea guvernelor de coaliție care să includă partide seculare și de stânga. Guvernul său precum și lista pentru parlament a inclus femei și primul său guvern a inclus miniștri musulmani și creștini deopotrivă.

Daesh, pe de altă parte, s-a împotrivit tuturor instituțiilor moderne din zonele aflate sub controlul său, refuzând să recunoască granițe sau identitate națională. Guvernează în baza deciziilor haotice și individuale. Deși Daesh a fost nerăbdătoare să folosească termeni administrativi preluați din tradiția islamică, precum califat și shura (consultație), esența guvernării sale contrazice majoritatea textelor incontestabile ale surselor de legislație islamică în multe moduri. De exemplu, nu acceptă condițiile stabilite de Coran și de sunna (învățăturile Profetului Mohammad) de a oferi protecție civililor și tratament prizonierilor în timp de război. Un alt exemplu este impunerea de jizya (o taxă impusă non-musulmanilor), care nu ar trebui aplicată locuitorilor indigeni chiar dacă sunt non-musulmani. Mai mult, a atacat locașurile de cult și a asaltat credincioșii în casele lor, o violare clară a Coranului și a sunna.

Daesh, la un anumit nivel, se aseamănă cu regimurile hibride ale Lumii a Treia care folosesc un vocabular modern și democratic pentru a-și descrie procesul politic, deși rămân autoritariste în esență.

Poli opuși în tratarea altora

Cea mai semnificativă diferență dintre Hamas și Daesh este poziția lor față de adepții altor religii. În timpul formării sale, Hamas a publicat o Cartă ce a folosit un vocabular religios pentru a descrie contradicțiile. În urma criticii aspre, Hamas a lăsat la o parte acea Cartă și nu o mai consideră referință competentă, după cum au confirmat liderii săi.

În interviul său pentru The Jewish Daily Forward, Moussa Abu Marzouk, adjunctul-șef al poliburo-ului Hamas  a confirmat că acea Cartă este marginală și nu reprezintă o sursă a politicilor mișcării. A adăugat că mulți membri vorbesc despre o modificare a acesteia deoarece politicile actuale ale Hamas o contrazic. Liderii politburo-ului Hamas din străinătate nu au fost singurii care au repudiat Carta. Liderul Hamas din Gaza, Ghazi Hamad, a mers mai departe într-un interviu pentru ziarul saudit Okaz declarând că acea Cartă este subiectul discuțiilor și a evaluării în vederea deschiderii spre lume. Sami Abu Zuhri, un tânăr lider Hamas care a fost purtătorul de cuvânt al mișcării în timpul celei de-a Doua Intifade, a solicitat, într-un interviu cu The Financial Times ca atenția să nu se concentreze asupra cartei din 1988 și ca Hamas să fie judecată potrivit declarațiilor liderilor săi.

Astăzi, Hamas adoptă versetul coranic ce spune „Allah nu vă interzice să vă purtați corect și să-i tratați cinstit pe cei ce nu se luptă cu voi din cauza religiei și nu vă dau afară din casă. Într-adevăr, Allah îi iubește pe cei ce se poartă corect.” Acest verset face apel la blândețe și justiție când vine vorba de interacțiunea cu oamenii de alte religii. Spre deosebire de Daesh, Hamas a pus în practică acest lucru. Pe lângă numirea de miniștri creștini în cabinetul său, a sărbătorit Crăciunul împreună cu palestinienii creștini trimițând delegații oficiale să-i viziteze în timpul sărbătorii. Între timp, Daesh a amenințat viețile celor ce sărbătoresc Crăciunul pe tot cuprinsul globului.

Unii susțin că aceste lucruri sunt modalități prin care Hamas încearcă să-și înfrumusețeze guvernarea autoritaristă. Dar încălcările drepturilor omului de către guvernul din Gaza nu pot fi considerate indicii ale asemănării cu Daesh, ci ale unei guvernări defectuoase. Conducerea politică a mișcării Hamas a vorbit împotriva unor astfel de practici, de exemplu împotriva celor comise de către ministerul de Interne sub Fathi Hammad.

Când unii indivizi au fost atacați de către grupări extremiste în Gaza, Hamas și guvernul au acționat să le asigure siguranța și să-i pedepsească pe agresori, cum a fost cazul jurnalistului britanic Alan Johnston care a fost eliberat de Hamas din mâinile temnicerilor săi radicali și uciderea activistului italian pro-palestinian Vittorio Arrigoni de către o grupare extremistă.

Poziția mișcării față de șiiți este similară cu cea față de creștini. Într-o vreme în care Orientul Mijlociu experimentează un război media între șiiți și sunniți, Hamas refuză să-i denunțe pe șiiți ca apostați și a interacționat politic cu ei. Când relația cu Iranul a devenit încordată în timpul crizei siriene, neînțelegerea a fost de natură politică nu doctrinală. Daesh, pe de altă parte, nu îi consideră doar pe șiiți apostați, ci și pe alte grupări sunnite care sunt adeptele unei ideologii diferite și consideră că trebuie să lupte împotriva lor.

Cele două organizații își tratează diferit chiar și dușmanii. Hamas identifică ocupația israeliană ca inamicul său, în timp ce Daesh îi consideră pe toți ceilalți dușmani. Daesh se mândrește cu numeroasele sale crime împotriva umanității, cu felul în care îi tratează pe cei pe care îi răpește și pe civilii de sub guvernarea sa, așa cum a fost cazul pilotului iordanian Muath al-Kasasbeth pe care l-a ars de viu. Își justifică purtarea inumană distorsionând sau interpretând greșit texte religioase. Hamas și-a exprimat condoleanțele familiei lui al-Kasasbeth și a condamnat acțiunile lui Daesh. Comparați brutalitatea lui Daesh cu felul în care s-a comportat Hamas cu soldatul israelian Gilad Shalit cât timp a fost prizonier, așa cum raportează până și Jerusalem Post. http://www.jpost.com/Features/In-Thespotlight/Gilad-Schalits-capture-in-his-own-words-Part-II-308198

Înaintând în relațiile cu Hamas

Atât Hamas cât și Daesh sunt pe lista organizațiilor teroriste din multe țări, inclusiv a statelor membre ale UE și a SUA. Însă trecerea pe listă a mișcării Hamas este în mod clar motivată politic: spre deosebire de Daesh, Hamas nu a luat la țintă și nici nu și-a declarat ostilitatea față de altcineva în afara ocupației israeliene. Hamas a fost adăugată pe lista organizațiilor teroriste după evenimentele din 11 septembrie 2001, deși nu a avut nimic de-a face cu ele. Natura politică a poziției împotriva Hamas este subliniată de faptul că pe 17 decembrie 2014 Curtea de Justiție a Uniunii Europene a emis o hotărâre care solicita înlăturarea mișcării Hamas de pe lista organizațiilor teroriste. Curtea a argumentat că ordinul de a o trece pe listă în 2003 a fost bazat mai degrabă pe rapoarte media decât pe dovezi serioase.

În plus, mulți demnitari europeni și americani cunoscuți pentru poziția lor împotriva organizațiilor teroriste din întreaga lume s-au întâlnit cu liderii Hamas cu mai multe ocazii. Aici includem mai mulți europarlamentari precum și pe fostul președinte american Jimmy Carter care s-a întâlnit cu Ismail Haniyeh în Gaza în 2009 și cu Khalid Meshaal la Cairo în 2012.

Ideea este că tentativa Israelului de a exploata un Orient Mijlociu haotic sugerând că Hamas este o grupare teroristă ce are legături cu Daesh este nefondată. Hamas este ideologic, intelectual, jurisprudențial și politic diferită de Daesh. Sursele media care adoptă narativa israeliană își sabotează profesionalismul și credibilitatea.

Mișcările palestiniene nu trebuie să permită ca neînțelegerile cu Hamas să justifice acuzațiile ce dăunează pe plan internațional cauzei palestiniene și creează tensiuni locale. Iar Hamas trebuie să realizeze că diferențele dintre ei și Daesh nu exclud abuzurile și încălcările drepturile omului comise de guvernarea sa și deci, trebuie să își reexamineze conduita și să fie mai atentă în discursul său politic. Ar trebui să depășească abordarea de tipul: un discurs pentru consumul local și un altul pentru consumul global, din moment ce fiecare cuvânt rostit de orice lider Hamas este ambalat peste hotare ca un mesaj de la Hamas pentru lumea întreagă.

Când Organizația pentru Eliberarea Palestinei (PLO) condusă de Fatah și regimurile arabe, în special cele din Egipt, nu se opun eforturilor de a o lega pe Hamas de Daesh – sau, într-adevăr, uneori contribuie la aceste eforturi – pot „beneficia” pe termen scurt de slăbirea mișcării Hamas ca adversar politic. Însă acest lucru este  periculos deoarece poate destabiliza societatea palestiniană pe termen mediu și lung. Excluderea islamiștilor moderați ar putea împinge societatea palestiniană spre radicalism, caz în care atât Fatah cât și Hamas se vor trezi luptându-se cu grupările takfiri.

Articolul poate fi citit în original aici: https://al-shabaka.org/briefs/why-its-dangerous-to-conflate-hamas-and-daesh/

Binele, răul şi « terorismul » (de Eric Rouleau)

O abstracţie conceptuală... Este ceea ce rămâne terorismul, « comunitatea internaţională » nereuşind să-i atribuie o definiţie. Încă din 1937, Societatea Naţiunilor (SN) a eşuat în încercarea de a adopta o convenţie în vederea prevenirii şi reprimării acestui fenomen, în lipsa unui acord între statele membre. Din acelaşi motiv, Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), în ciuda unei multitudini de dezbateri care s-au derulat de-a lungul celor 60 de ani de existenţă, nu i-a putut determina natura. Mai recent, în momentul creării sale, în 1998, Curtea Penală Internaţională (CPI) a trebuit să excludă dintre competenţele sale terorismul internaţional, deşi este însărcinată cu sancţionarea unui larg evantai de crime, inclusiv cea de genocid.

Cu toate acestea, tema a invadat presa scrisă şi audiovizuală, iar în numeroase state au fost instaurate sisteme represive sub pretextul rezistării la o ameninţare considerată drept existenţială. Rareori în istoria imprimerii au fost consacrate atâtea lucrări, erudite sau nu, unui fenomen care a condus la « războiul » proclamat de preşedintele George W. Bush după atentatele din 11 septembrie 2001.

Washingtonul are motive să se felicite : nenumărate state au încheiat cu Statele Unite convenţii de « cooperare » pe care nici măcar rezistenţa împotriva « comunismului internaţional » n-a putut să le suscite la vremea ei. Mai mult decât atât, Statele Unite şi-au raliat la cauza lor Rusia şi Uniunea Europeană, întărindu-şi cu ele colaborarea în « războiul împotriva terorismului », chiar dacă este vorba mai degrabă de o convergenţă de interese decât de un consens veritabil.

În urmă cu nu foarte mult timp, în Statele Unite, un conferenţiar trebuia să evite analizarea cauzelor politice şi sociale ale violenţei, de teamă să nu fie bănuit că justifică terorismul. Ukazul oficial impunea ca planeta să fie considerată ca fiind ameninţată de ura iraţională împotriva democraţiei. Politologi şi jurnalişti evitau prudent să se angajeze împotriva curentului. Totuşi, valul de contestaţie care se revarsă, în urma scandalurilor care ies la iveală în urma administraţiei Bush, mătură încetul cu încetul tabuurile şi ideile prefabricate, aşa cum arată mai multe lucrări apărute recent. Ele nu justifică terorismul, îi analizează cauzele şi sugerează remedii.

Autorul mai multor cărţi consacrate conflictelor mondiale, Matthew Carr îi sfidează pe neoconservatori, în cartea sa Unknown Soldiers, demonstrând că terorismul nu este nimic altceva decât politica servită (sau deservită), în exclusivitate sau nu, de violenţă. El banalizează fenomenul reamintind atentatele, asasinatele comise în secolul XIX în Rusia de către organizaţii care se revendicau de la revoluţia franceză de la 1789, precum şi la anarhiştii de pe cele două maluri ale Atlanticului, în Franţa mai ales, ca răspuns la masacrul comunarzilor din 1870. În secolul din urmă, nebunia ucigaşă cuprinde Balcanii (1900-1913), Irlanda de Nord începând cu 1919, ţările colonizate care se ridică împotriva puterilor de ocupaţie.

Acestea din urmă îşi justifică dezlănţuirea represiunilor sângeroase diabolizându-i pe luptătorii pentru libertate. Carr reaminteşte că aceşti « terorişti » au fost calificaţi de către opresorii lor drept bandiţi, criminali de drept comun, fiinţe răufăcătoare, monştri, şerpi, viermi... Un exemplu printre atâtea altele, membrii Mau-Mau în Kenya erau prezentaţi în anii 1950 de către administraţia şi coloniştii britanici drept membrii unei « secte demonice », în timp ce foarte respectabilul New York Times explica doct răscularea kenyană drept « frustrările unui popor de sălbatici (...) incapabil să se adapteze la progresele civilizaţiei ». Cifrele oficiale indicară ulterior că cei care erau acuzaţi ca fiind « însetaţi de sânge » omorâră în realitate, timp de şapte ani cât a durat răscoala, treizeci şi doi de colonişti şi o sută şaizeci şi şapte membri ai forţelor de ordine, printre care o sută unu africani. În contrapartidă, mai mult de douăzeci de mii de Mau-Mau au fost masacraţi de forţele de securitate, şi mai multe sute de mii de kenyeni au fost răniţi, mutilaţi, alungaţi de la căminele lor. Carr, care evocă printre altele cazul algerian, aminteşte că toate conflictele coloniale şi-au găsit epilogul în ascensiunea la putere a liderilor « terorişti » : Jomo Kenyatta în Kenya, Nelson Mandela în Africa de Sud, Ahmed Ben Bella în Algeria, Menahem Begin în Israel, Anuar Al-Sadat în Egipt, pentru a nu-i cita decât pe aceştia.

Pentru puterile întronate, teroriştii nu au niciodată motivaţii legitime. Frustrările lor, ca şi revendicările lor politice şi sociale, nu sunt demne să fie luate în consideraţie (mai puţin atunci când sunt constrânse), recursul lor la violenţă nefiind decât expresia « fanatismului » şi a « nebuniei » lor. Carr aminteşte în această privinţă că, în anii ’70, vest-germanii extrăgeau creierele cadavrelor membrilor bandei Baader pentru a determina originile genetice ale mentalităţii lor criminale. Un psihiatru german reuşise chiar să « descopere » o disfuncţie patologică într-unul din organele pe care le examinase...

Alte teorii au fost răspândite de către intelectuali americani de mare talie : Samuel Huntington, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Harvard, a prezis încă din 1993 un « şoc al civilizaţiilor » între « Occident » şi islam, în timp ce Bernard Lewis explică, încă din 1964, că confruntarea israeliano-arabă se explică prin incapacitatea islamului de a se adapta la modernitate. Nimic uimitor în faptul că Lewis a devenit de atunci unul dintre mentorii cei mai apreciaţi ai neoconservatorilor şi a ultrazioniştilor americani.


Palestinienii sunt luptători într-o mişcare de rezistenţă, la fel cum au fost zioniştii sub mandat britanic (1922-1948)

Celebru ziarist de investigaţii recompensat cu o duzină de premii internaţionale pentru cărţile, documentarele şi articolele sale de presă, Phil Rees a scris o lucrare, Dining With Terrorists, care pare unică în genul ei şi care contribuie puternic la demistificarea fantasmelor întreţinute sub eticheta de terorişti. Timp de ani şi ani, a parcurs planeta în lung şi-n lat pentru a « cina » cu responsabilii organizaţiilor care practică violenţa. Turul de forţa consta în introducerea sa, chiar infiltrarea, în inima mişcărilor clandestine în entităţi la fel de diferite ca Algeria, Columbia, Ţara Bascilor spaniolă, Indonezia, Cambodgia, Sri Lanka, Afghanistan, Liban, Iran, Egipt, Irlanda, Yugoslavia, Kaşmir, Pakistan, Palestina. Rodul acestor anchete, împreună cu fotografii, este considerat nu fără motiv « stupefiant » de către Noam Chomsky. Faţa umană a combatanţilor care transpare, forţa convingerilor lor, incită la căutarea altor mijloace decât forţa pentru a le înfrânge violenţa, oricât de atroce ar putea ea părea.

Povestitor fără pereche, Rees ne livrează naraţiunile aventurilor şi pericolelor prin care a trecut, portretele bine individualizate ale interlocutorilor săi. Niciunul nu se consideră terorist, toţi susţin că opun violenţa violenţei opresorilor lor. Rari sunt cei care speră într-o victorie militară. Unii doresc să-şi oblige inamicul să negocieze un compromis, alţii se mulţumesc să difuzeze « un mesaj politic ». Astfel, Carr situează în categoria propagandei anumite activităţi ale palestinienilor din anii ’70, mai ales deturnarea de avioane.

Pentru Rees, palestinienii sunt luptători pentru libertate, cu acelaşi titlu ca şi zioniştii sub mandat britanic (1922-1948) şi francezii sub ocupaţie nazistă. În 1997, face cunoştinţă cu unul dintre fondatorii Hamas, un intelectual diplomat al universităţilor americane, profesor de inginerie la Universitatea Islamică din Gaza, autor al mai multor cărţi de tehnologie şi politică. Ismail Abu Şanab îi mărturiseşte că s-ar ralia bucuros la Acordurile de la Oslo dacă ar crede că Israelul ar accepta crearea unui stat palestinian demn de acest nume. « În faţa obuzelor trimise de tancuri, a bombardamentelor executate de avioanele F-16, a rachetelor trimise de elicopterele Apache ale armatei de ocupaţie, ce putem noi să facem altceva decât să ne trimitem copiii să se sinucidă în Israel ? », spune trist Rees. Acesta este pentru el şi un mijloc de a lansa un apel disperat la opinia mondială.

Abu Şanab, la 47 de ani, rămânea un militant în ciuda unei internări de opt ani pe care tocmai o suferise în puşcăriile israeliene, dintre care doi ani de izolare într-o minusculă celulă subterană. Şase ani mai târziu, în 2003, în timp ce-şi conducea maşina, racheta unui elicopter israelian îl decapitează şi-i sfâşie corpul, un spectacol la care asistă, năucit, Rees, privind din întâmplare reportajul difuzat de un canal de televiziune prin satelit.

Abu Şanab nu este, în cele din urmă, decât a o suta treizeci şi opta victimă, în doi ani, a politicii israeliene numită de « asasinate extrajudiciare », notează anchetatorul fără alt comentariu. Ar fi putut adăuga că execuţiile extrajudiciare sunt crime de război în ochii legilor internaţional, în vreme ce Hamas – care este de asemenea şi mai ales un influent partid politic, majoritar într-un Parlament ales în mod democratic – este sancţionat în mod sever ca « organizaţie teroristă » atât de către Statele Unite cât şi de către Uniunea Europeană, care au întrerupt ajutorul acordat guvernului palestinian a două zi după victoria mişcării Hamas la alegeri care s-au desfăşurat democratic.


Islamofobia tinde să confunde islamul, islamismul, fundamentalismul, djihadismul şi terorismul

Rees nu se teme să traverseze Columbia dintr-un capăt în altul, vizitându succesiv trupele marxiste ale Forţelor Armate Revoluţionare ale Columbiei (FARC) şi cele ale miliţiilor contra-revoluţionare, unele şi altele practicând curent răpiri şi asasinate, nu numai de concetăţeni bănuiţi de simpatii pentru una sau cealaltă dintre tabere, dar şi de străini aflaţi în trecere. Este bulversat de această realitate, dar consideră că este contra-productiv să-i gratuleze cu calificativul infamant de « terorişti ». Pentru a obţine pacea, consideră el, ar trebui să excludem injuria şi să luăm în calcul interesele părţilor aflate în conflict şi mizele. De altfel, adaugă el citându-i pe foştii ambasadori americani în America Latină, politica Washingtonului în acest apanaj al Statelor Unite este ea mai puţin « teroristă” (1)?

În Ţara Bascilor, Rees nu ascunde crimele comise de mişcarea independentistă Euskadi ta Askatasuna (ETA), reprosându-i concomitent guvernului de la Madrid (şi accesoriu Statelor Unite şi Uniunii Europene) că denunţă acest « terorism » abţinându-se concomitent de la angajarea unui dialog serios cu cei care se revendică de la istoria, cultura, identitatea bască. Reaminteşte că în Irlanda de Nord un conflict vechi de mai multe decenii şi care era prezentat cu complezenţă ca fiind de esenţă religioasă, deci ireductibil, a putut fi reglat graţie, este adevărat, unor lungi şi fastidioase negocieri cu Armata Republicană Irlandeză (Irish Republican Army, IRA).

Acelaşi lucru este valabil pentru Al Qaeda, care, în perfectă armonie cu preşedintele Bush, consideră că o confruntare între Occidentul « iudeo-creştin » şi islam este de ordin existenţial. În cazul acesta nu sunt luate în calcul nicio negociere, niciun compromis, nicio coexistenţă paşnică, care au putut fi instaurate de exemplu cu « Imperiul Răului » sovietic. « Războiul sfânt » - djihadul – lui Ussama Ben Laden este la fel de intransigent ca şi « cruciada » condusă de preşedintele Bush în urma atentatelor din 11 Septembrie. De altfel, cum se poate trata cu o nebuloasă cuibărită în munţii afghano-pakistanezi, fără structuri globale, fără rădăcini naţionale, care se mulţumeşte să-şi incite partizanii la violenţă împotriva imperiului american şi a pionilor săi locali ? Cum să tratezi cu nişte celule de militanţi împrăşiate în lume care funcţionează într-un mod autonom ca nişte electroni liberi, cu motivaţii diferite de la o ţară la alta ?

Răspunsurile la aceste întrebări şi la multe altele sunt furnizate de o lucrare consacrată mişcării Al-Qaida, fără îndoială una dintre cele mai bogate apărute până astăzi, The Looming Tower, a lui Lawrence Wright, care tocmai a obţinut premiul Pulitzer. Wright,universitar, cronicar la revista The New Yorker, ale căror lucrări au fost premiate în mai multe rânduri, se bazează pe informaţii la prima mână, documente inedite redactate de către liderii Al-Qaida, interviuri pe care le-a obţinut de la patru sute optzeci şi trei de actori sau martori (a căror listă o furnizează), printre care apropiaţi ai lui Ben Laden, terorişti care renunţaseră la activitate, specialişti în islam, foşti membri ai Central Intelligence Agency (CIA) şi ai Federal Bureau of Investigation (FBI). Ancheta l-a condus, timp de cinci ani, în Arabia Saudită, în Egipt, în Afghanistan, în Pakistan, în Sudan, în Yemen, dar de asemenea şi în mai multe ţări occidentale. Descrie cu detaliu originile organizaţiei transnaţionale, ideologia, luptele ei intestine, iluziile şi deziluziile care au marcat-o.

Portretele liderilor ei pe care ni le furnizează, mediul lor social şi familial, ne revelează resorturile psihologice ale comportamentului lor. Personalitatea lui Ben Laden, descrisă de cei care l-au cunoscut bine, uimeşte : marginal în sânul unei familii de miliardari, de o extremă modestie, duce o viaţă monahală în fundul peşterilor. Este foarte curtenitor cu cele patru soţii ale sale, dintre care două deţinătoare de doctorat, una în psihologie infantilă, alta în lingvistică, şi tată ireproşabil a vreo cincisprezece copii. Naţionalist saudit înainte de a deveni global antiamerican, este considerat ca având capacităţi intelectuale limitate, de unde influenţa pe care o exercită asupra lui egipteanul Ayman Al-Zawahiri, adjunctul său şi creierul Al-Qaeda. Credoul lor comun este cel al maestrului lor, ideologul egiptean Sayyed Qutb, spânzurat sub regimul lui Gamal Abdel Nasser, conform căruia « omul alb al Statelor Unite şi al Europei striveşte popoarele colonizate ». Lumea se împarte pentru Qutb în două tabere antagonice, cea a islamului şi cea a jahiliyyah (perioada preislamică păgână şi decadentă), cu referinţă la regimurile « apostate » supuse imperialismului.

Nu este fără îndoială rodul hazardului faptul că această organizaţie transnaţională a luat avânt în mijlocul anilor ’90, în timp ce cele mai multe dintre mişcările islamiste (naţionale) renunţau la violenţă (căreia îi constataseră consecinţele negative) pentru a se integra în viaţa politică a ţărilor respective. Prăpastia între cele două curente s-a manifestat în deplină lumină la momentul atentatelor împotriva turnurilor din New York şi a Pentagonului. Cvasi-totalitatea mişcărilor islamiste, legale sau clandestine, toate autorităţile religioase musulmane condamnară crimele oarbe ale djihadiştilor, alături de ideologia lor, denunţată ca fiind contrară învăţăturilor Coranului. Schisma fiind larg oculată de către mass-media, evenimentul nu împiedică răspândirea islamofobiei în opinia publică occidentală. Aceasta tinde să confunde – ajutată de vocabularul mass-mediei şi vechile prejudecăţi – islam, islamism, fundamentalism, djihadism şi terorism.

Caricatura apărută într-un ziar danez înfăţişându-l pe Profetul Muhammad coafat cu o bombă nu este decât expresia elocventă a acestui amalgam. Dezbaterie legitime care urmară cu tema « dreptului de a critica islamul » (2) ocultară pe cel care ar fi trebuit în mod normal să se deruleze pe tema cauzelor multiple ale terorismului, a frustrărilor şi a mâniilor suscitate de hegemonia americană, de regimurile dictatoriale care interdic orice exprimare, de corupţia şi injustiţiile sociale, de criza identitară a imigranţilor. Elitele « iudeo-creştine » ştiu bine că islamul, ca orice altă religie, conţine ingrediente care pot fi exploatate politic pentru a justifica atât binele cât şi răul.


Pentru administraţia Bush, sunt de condamnat mişcările care rezistă hegemoneiei americane

Strategii americani preziseseră că, în era post-sovietică, islamul va înlocui comunismul cu titlul de ameninţare existenţială. Dimensiunea geopolitică a evenimentului este măsurată de Adrian Guelke, profesor la Centrul pentru Studiul Conflictelor Etnice, din Belfast, în cartea sa Terrorism and Global Disorder. El susţine că administraţia americană, urmată de numeroşi politologi, greşeşte atunci când consideră că atentatele împotriva turnurilor din New York şi împotriva Pentagonului ar fi un moment decisiv în istoria contemporană. Pentru el, prăbuşirea Uniunii Sovietice este ceea ce deschide calea spre noua formă de rezistenţă la hegemonia atotputernicelor State Unite, adică terorismul transnaţional. Importanţa politică a evenimentelor din 11 Septembrie a fost îngroşată pentru a justifica « războaiele » preşedintelui Bush ? Acesta, să ne amintim, a acuzat Al-Qaeda că doreşte « să stabilească un imperiu islamic din Spania în Indonezia ».

Atentatele din 11 Septembrie au constituit o « surpriză binecuvântată » pentru neoconservatori. Ele au permis punerea în operă a programului lor imperial : ocuparea Afghanistanului şi a Irakului, care trebuiau să preceadă pe cea a Iranului ; întărirea prezenţei militare în Asia Centrală şi în Golf ; punerea sub tutelă a resurselor petroliere ; « democratizarea » sau înlocuirea regimurilor recalcitrante la « noua ordine mondială ». Totul în numele « războiului împotriva terorismului », planetar, total şi cu durată nelimitată, după cum mărturiseşte preşedintele Bush.

Devenind în cele din urmă conştienţi de implicaţiile negative ale acestei sintagme, Foreign Office a recomandat diplomaţilor britanici, într-o circulară difuzată în luna aprilie, să nu o mai utilizeze. Fără îndoială, îndrăzneala nemaiauzită a piraţilor aerului, amploarea înfricoşătoare a numărului victimelor făcute, emoţia suscitată în întreaga lume au contribuit – cel puţin iniţial – la împingerea « comunităţii internaţionale » pe panta alunecoasă pe care se angajaseră Statele Unite. Consecinţele, se cunosc.

Implozia statului irakian, anarhia mergând mână în mână cu succesele militare ale talibanilor în Afghanistan, eşecul în cele două ţări al armatelor americane nu sunt decât rezultatele cele mai spectaculoase ale aventurismului neoconservator. Bilanţul real este încă şi mai dureros. Administraţia Bush profită de conjunctură pentru a-şi multiplica legile represive care reamintesc climatul epocii maccarthyste. Ea aprobă comportamentul statelor poliţieneşti atunci acestea reprimă opoziţia sau minorităţile oprimate. În ochii Washingtonului, mişcările care rezistă hegemoniei americane sunt teroriste, în timp ce acelea care o acceptă nu sunt. Terorismul de stat este tolerat, chiar încurajat, dacă se exercită în interesul Statelor Unite. Tot atâţia factori care favorizează partizanii violenţei. Emulii Al-Qaida (care număra mai puţin de o sută de membri activi în urmă cu zece ani) s-au implantat în forţă în Irak, şi s-au înmulţit în multe ţări, mai ales în Africa de Nord şi în Europa.

S-ar putea concluziona în urma lecturii lucrărilor citste că, într-o lume unipolară, terorismul rămâne unica armă de care dispun cei slabi pentru a-i hărţui pe cei puternici în conflictele asimetrice. Doar un tratament politic al fenomenului este susceptibil să-i atenueze impactul.

Le Monde diplomatique - mai 2007

Eric Rouleau este ziarist şi fost ambasador al Franţei.


Note

(1) Ultimul exemplu la acest moment : eliberarea sub cauţiune, în 11 aprilie, în Statele Unite, a lui Luis Posada Carilles. Cubanez anticastrist care participase la tentativa de invadare din Golful Porcilor (16 aprilie 1961), mult timp agent al Central Intelligence Agency, acesta este, printre alţii, autorul intelectual al atentatului cu bombă care, în 1976, a distrus în zbor un avion al Cubana de Aviación, cauzând moartea a şaptezeci şi trei de pasageri. Întors ilegal în Statele Unite în 2005, nu este urmărit decât pentru violarea legilor imigrării, ceea ce îl pune la adăpost de cererile de extrădare depuse de Cuba şi Venezuela (de unde decolase zborul în chestiune)

(2) A se citi Agnès Callamard, « A-t-on le droit de tout dire ? », Le Monde diplomatique, aprilie 2007


Bibliografie

Matthew Carr, Unknown Soldiers. How Terrorism Transformed the Modern World, Profile Books, Londres, 2006, 400 pagini, 20 lire.

Phil Rees, Dining With Terrorists. Meetings With the World’s Most Wanted Militants, Macmillan, Londres, 2005, 432 pagini, 7,99 lire.

Lawrence Wright, The Looming Tower. Al-Qaeda and the Road to 9/11, Knopf, New York, 2006, 480 pagini, 27,95 dolari.

Adrian Guelke, Terrorism and Global Disorder. Political Violence in the Contemporary World, I. B. Tauris, Londres, 2006, 288 pagini, 12,99 lire.