Binele, răul şi « terorismul » (de Eric Rouleau)

O abstracţie conceptuală... Este ceea ce rămâne terorismul, « comunitatea internaţională » nereuşind să-i atribuie o definiţie. Încă din 1937, Societatea Naţiunilor (SN) a eşuat în încercarea de a adopta o convenţie în vederea prevenirii şi reprimării acestui fenomen, în lipsa unui acord între statele membre. Din acelaşi motiv, Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), în ciuda unei multitudini de dezbateri care s-au derulat de-a lungul celor 60 de ani de existenţă, nu i-a putut determina natura. Mai recent, în momentul creării sale, în 1998, Curtea Penală Internaţională (CPI) a trebuit să excludă dintre competenţele sale terorismul internaţional, deşi este însărcinată cu sancţionarea unui larg evantai de crime, inclusiv cea de genocid.

Cu toate acestea, tema a invadat presa scrisă şi audiovizuală, iar în numeroase state au fost instaurate sisteme represive sub pretextul rezistării la o ameninţare considerată drept existenţială. Rareori în istoria imprimerii au fost consacrate atâtea lucrări, erudite sau nu, unui fenomen care a condus la « războiul » proclamat de preşedintele George W. Bush după atentatele din 11 septembrie 2001.

Washingtonul are motive să se felicite : nenumărate state au încheiat cu Statele Unite convenţii de « cooperare » pe care nici măcar rezistenţa împotriva « comunismului internaţional » n-a putut să le suscite la vremea ei. Mai mult decât atât, Statele Unite şi-au raliat la cauza lor Rusia şi Uniunea Europeană, întărindu-şi cu ele colaborarea în « războiul împotriva terorismului », chiar dacă este vorba mai degrabă de o convergenţă de interese decât de un consens veritabil.

În urmă cu nu foarte mult timp, în Statele Unite, un conferenţiar trebuia să evite analizarea cauzelor politice şi sociale ale violenţei, de teamă să nu fie bănuit că justifică terorismul. Ukazul oficial impunea ca planeta să fie considerată ca fiind ameninţată de ura iraţională împotriva democraţiei. Politologi şi jurnalişti evitau prudent să se angajeze împotriva curentului. Totuşi, valul de contestaţie care se revarsă, în urma scandalurilor care ies la iveală în urma administraţiei Bush, mătură încetul cu încetul tabuurile şi ideile prefabricate, aşa cum arată mai multe lucrări apărute recent. Ele nu justifică terorismul, îi analizează cauzele şi sugerează remedii.

Autorul mai multor cărţi consacrate conflictelor mondiale, Matthew Carr îi sfidează pe neoconservatori, în cartea sa Unknown Soldiers, demonstrând că terorismul nu este nimic altceva decât politica servită (sau deservită), în exclusivitate sau nu, de violenţă. El banalizează fenomenul reamintind atentatele, asasinatele comise în secolul XIX în Rusia de către organizaţii care se revendicau de la revoluţia franceză de la 1789, precum şi la anarhiştii de pe cele două maluri ale Atlanticului, în Franţa mai ales, ca răspuns la masacrul comunarzilor din 1870. În secolul din urmă, nebunia ucigaşă cuprinde Balcanii (1900-1913), Irlanda de Nord începând cu 1919, ţările colonizate care se ridică împotriva puterilor de ocupaţie.

Acestea din urmă îşi justifică dezlănţuirea represiunilor sângeroase diabolizându-i pe luptătorii pentru libertate. Carr reaminteşte că aceşti « terorişti » au fost calificaţi de către opresorii lor drept bandiţi, criminali de drept comun, fiinţe răufăcătoare, monştri, şerpi, viermi... Un exemplu printre atâtea altele, membrii Mau-Mau în Kenya erau prezentaţi în anii 1950 de către administraţia şi coloniştii britanici drept membrii unei « secte demonice », în timp ce foarte respectabilul New York Times explica doct răscularea kenyană drept « frustrările unui popor de sălbatici (...) incapabil să se adapteze la progresele civilizaţiei ». Cifrele oficiale indicară ulterior că cei care erau acuzaţi ca fiind « însetaţi de sânge » omorâră în realitate, timp de şapte ani cât a durat răscoala, treizeci şi doi de colonişti şi o sută şaizeci şi şapte membri ai forţelor de ordine, printre care o sută unu africani. În contrapartidă, mai mult de douăzeci de mii de Mau-Mau au fost masacraţi de forţele de securitate, şi mai multe sute de mii de kenyeni au fost răniţi, mutilaţi, alungaţi de la căminele lor. Carr, care evocă printre altele cazul algerian, aminteşte că toate conflictele coloniale şi-au găsit epilogul în ascensiunea la putere a liderilor « terorişti » : Jomo Kenyatta în Kenya, Nelson Mandela în Africa de Sud, Ahmed Ben Bella în Algeria, Menahem Begin în Israel, Anuar Al-Sadat în Egipt, pentru a nu-i cita decât pe aceştia.

Pentru puterile întronate, teroriştii nu au niciodată motivaţii legitime. Frustrările lor, ca şi revendicările lor politice şi sociale, nu sunt demne să fie luate în consideraţie (mai puţin atunci când sunt constrânse), recursul lor la violenţă nefiind decât expresia « fanatismului » şi a « nebuniei » lor. Carr aminteşte în această privinţă că, în anii ’70, vest-germanii extrăgeau creierele cadavrelor membrilor bandei Baader pentru a determina originile genetice ale mentalităţii lor criminale. Un psihiatru german reuşise chiar să « descopere » o disfuncţie patologică într-unul din organele pe care le examinase...

Alte teorii au fost răspândite de către intelectuali americani de mare talie : Samuel Huntington, profesor de ştiinţe politice la Universitatea Harvard, a prezis încă din 1993 un « şoc al civilizaţiilor » între « Occident » şi islam, în timp ce Bernard Lewis explică, încă din 1964, că confruntarea israeliano-arabă se explică prin incapacitatea islamului de a se adapta la modernitate. Nimic uimitor în faptul că Lewis a devenit de atunci unul dintre mentorii cei mai apreciaţi ai neoconservatorilor şi a ultrazioniştilor americani.


Palestinienii sunt luptători într-o mişcare de rezistenţă, la fel cum au fost zioniştii sub mandat britanic (1922-1948)

Celebru ziarist de investigaţii recompensat cu o duzină de premii internaţionale pentru cărţile, documentarele şi articolele sale de presă, Phil Rees a scris o lucrare, Dining With Terrorists, care pare unică în genul ei şi care contribuie puternic la demistificarea fantasmelor întreţinute sub eticheta de terorişti. Timp de ani şi ani, a parcurs planeta în lung şi-n lat pentru a « cina » cu responsabilii organizaţiilor care practică violenţa. Turul de forţa consta în introducerea sa, chiar infiltrarea, în inima mişcărilor clandestine în entităţi la fel de diferite ca Algeria, Columbia, Ţara Bascilor spaniolă, Indonezia, Cambodgia, Sri Lanka, Afghanistan, Liban, Iran, Egipt, Irlanda, Yugoslavia, Kaşmir, Pakistan, Palestina. Rodul acestor anchete, împreună cu fotografii, este considerat nu fără motiv « stupefiant » de către Noam Chomsky. Faţa umană a combatanţilor care transpare, forţa convingerilor lor, incită la căutarea altor mijloace decât forţa pentru a le înfrânge violenţa, oricât de atroce ar putea ea părea.

Povestitor fără pereche, Rees ne livrează naraţiunile aventurilor şi pericolelor prin care a trecut, portretele bine individualizate ale interlocutorilor săi. Niciunul nu se consideră terorist, toţi susţin că opun violenţa violenţei opresorilor lor. Rari sunt cei care speră într-o victorie militară. Unii doresc să-şi oblige inamicul să negocieze un compromis, alţii se mulţumesc să difuzeze « un mesaj politic ». Astfel, Carr situează în categoria propagandei anumite activităţi ale palestinienilor din anii ’70, mai ales deturnarea de avioane.

Pentru Rees, palestinienii sunt luptători pentru libertate, cu acelaşi titlu ca şi zioniştii sub mandat britanic (1922-1948) şi francezii sub ocupaţie nazistă. În 1997, face cunoştinţă cu unul dintre fondatorii Hamas, un intelectual diplomat al universităţilor americane, profesor de inginerie la Universitatea Islamică din Gaza, autor al mai multor cărţi de tehnologie şi politică. Ismail Abu Şanab îi mărturiseşte că s-ar ralia bucuros la Acordurile de la Oslo dacă ar crede că Israelul ar accepta crearea unui stat palestinian demn de acest nume. « În faţa obuzelor trimise de tancuri, a bombardamentelor executate de avioanele F-16, a rachetelor trimise de elicopterele Apache ale armatei de ocupaţie, ce putem noi să facem altceva decât să ne trimitem copiii să se sinucidă în Israel ? », spune trist Rees. Acesta este pentru el şi un mijloc de a lansa un apel disperat la opinia mondială.

Abu Şanab, la 47 de ani, rămânea un militant în ciuda unei internări de opt ani pe care tocmai o suferise în puşcăriile israeliene, dintre care doi ani de izolare într-o minusculă celulă subterană. Şase ani mai târziu, în 2003, în timp ce-şi conducea maşina, racheta unui elicopter israelian îl decapitează şi-i sfâşie corpul, un spectacol la care asistă, năucit, Rees, privind din întâmplare reportajul difuzat de un canal de televiziune prin satelit.

Abu Şanab nu este, în cele din urmă, decât a o suta treizeci şi opta victimă, în doi ani, a politicii israeliene numită de « asasinate extrajudiciare », notează anchetatorul fără alt comentariu. Ar fi putut adăuga că execuţiile extrajudiciare sunt crime de război în ochii legilor internaţional, în vreme ce Hamas – care este de asemenea şi mai ales un influent partid politic, majoritar într-un Parlament ales în mod democratic – este sancţionat în mod sever ca « organizaţie teroristă » atât de către Statele Unite cât şi de către Uniunea Europeană, care au întrerupt ajutorul acordat guvernului palestinian a două zi după victoria mişcării Hamas la alegeri care s-au desfăşurat democratic.


Islamofobia tinde să confunde islamul, islamismul, fundamentalismul, djihadismul şi terorismul

Rees nu se teme să traverseze Columbia dintr-un capăt în altul, vizitându succesiv trupele marxiste ale Forţelor Armate Revoluţionare ale Columbiei (FARC) şi cele ale miliţiilor contra-revoluţionare, unele şi altele practicând curent răpiri şi asasinate, nu numai de concetăţeni bănuiţi de simpatii pentru una sau cealaltă dintre tabere, dar şi de străini aflaţi în trecere. Este bulversat de această realitate, dar consideră că este contra-productiv să-i gratuleze cu calificativul infamant de « terorişti ». Pentru a obţine pacea, consideră el, ar trebui să excludem injuria şi să luăm în calcul interesele părţilor aflate în conflict şi mizele. De altfel, adaugă el citându-i pe foştii ambasadori americani în America Latină, politica Washingtonului în acest apanaj al Statelor Unite este ea mai puţin « teroristă” (1)?

În Ţara Bascilor, Rees nu ascunde crimele comise de mişcarea independentistă Euskadi ta Askatasuna (ETA), reprosându-i concomitent guvernului de la Madrid (şi accesoriu Statelor Unite şi Uniunii Europene) că denunţă acest « terorism » abţinându-se concomitent de la angajarea unui dialog serios cu cei care se revendică de la istoria, cultura, identitatea bască. Reaminteşte că în Irlanda de Nord un conflict vechi de mai multe decenii şi care era prezentat cu complezenţă ca fiind de esenţă religioasă, deci ireductibil, a putut fi reglat graţie, este adevărat, unor lungi şi fastidioase negocieri cu Armata Republicană Irlandeză (Irish Republican Army, IRA).

Acelaşi lucru este valabil pentru Al Qaeda, care, în perfectă armonie cu preşedintele Bush, consideră că o confruntare între Occidentul « iudeo-creştin » şi islam este de ordin existenţial. În cazul acesta nu sunt luate în calcul nicio negociere, niciun compromis, nicio coexistenţă paşnică, care au putut fi instaurate de exemplu cu « Imperiul Răului » sovietic. « Războiul sfânt » - djihadul – lui Ussama Ben Laden este la fel de intransigent ca şi « cruciada » condusă de preşedintele Bush în urma atentatelor din 11 Septembrie. De altfel, cum se poate trata cu o nebuloasă cuibărită în munţii afghano-pakistanezi, fără structuri globale, fără rădăcini naţionale, care se mulţumeşte să-şi incite partizanii la violenţă împotriva imperiului american şi a pionilor săi locali ? Cum să tratezi cu nişte celule de militanţi împrăşiate în lume care funcţionează într-un mod autonom ca nişte electroni liberi, cu motivaţii diferite de la o ţară la alta ?

Răspunsurile la aceste întrebări şi la multe altele sunt furnizate de o lucrare consacrată mişcării Al-Qaida, fără îndoială una dintre cele mai bogate apărute până astăzi, The Looming Tower, a lui Lawrence Wright, care tocmai a obţinut premiul Pulitzer. Wright,universitar, cronicar la revista The New Yorker, ale căror lucrări au fost premiate în mai multe rânduri, se bazează pe informaţii la prima mână, documente inedite redactate de către liderii Al-Qaida, interviuri pe care le-a obţinut de la patru sute optzeci şi trei de actori sau martori (a căror listă o furnizează), printre care apropiaţi ai lui Ben Laden, terorişti care renunţaseră la activitate, specialişti în islam, foşti membri ai Central Intelligence Agency (CIA) şi ai Federal Bureau of Investigation (FBI). Ancheta l-a condus, timp de cinci ani, în Arabia Saudită, în Egipt, în Afghanistan, în Pakistan, în Sudan, în Yemen, dar de asemenea şi în mai multe ţări occidentale. Descrie cu detaliu originile organizaţiei transnaţionale, ideologia, luptele ei intestine, iluziile şi deziluziile care au marcat-o.

Portretele liderilor ei pe care ni le furnizează, mediul lor social şi familial, ne revelează resorturile psihologice ale comportamentului lor. Personalitatea lui Ben Laden, descrisă de cei care l-au cunoscut bine, uimeşte : marginal în sânul unei familii de miliardari, de o extremă modestie, duce o viaţă monahală în fundul peşterilor. Este foarte curtenitor cu cele patru soţii ale sale, dintre care două deţinătoare de doctorat, una în psihologie infantilă, alta în lingvistică, şi tată ireproşabil a vreo cincisprezece copii. Naţionalist saudit înainte de a deveni global antiamerican, este considerat ca având capacităţi intelectuale limitate, de unde influenţa pe care o exercită asupra lui egipteanul Ayman Al-Zawahiri, adjunctul său şi creierul Al-Qaeda. Credoul lor comun este cel al maestrului lor, ideologul egiptean Sayyed Qutb, spânzurat sub regimul lui Gamal Abdel Nasser, conform căruia « omul alb al Statelor Unite şi al Europei striveşte popoarele colonizate ». Lumea se împarte pentru Qutb în două tabere antagonice, cea a islamului şi cea a jahiliyyah (perioada preislamică păgână şi decadentă), cu referinţă la regimurile « apostate » supuse imperialismului.

Nu este fără îndoială rodul hazardului faptul că această organizaţie transnaţională a luat avânt în mijlocul anilor ’90, în timp ce cele mai multe dintre mişcările islamiste (naţionale) renunţau la violenţă (căreia îi constataseră consecinţele negative) pentru a se integra în viaţa politică a ţărilor respective. Prăpastia între cele două curente s-a manifestat în deplină lumină la momentul atentatelor împotriva turnurilor din New York şi a Pentagonului. Cvasi-totalitatea mişcărilor islamiste, legale sau clandestine, toate autorităţile religioase musulmane condamnară crimele oarbe ale djihadiştilor, alături de ideologia lor, denunţată ca fiind contrară învăţăturilor Coranului. Schisma fiind larg oculată de către mass-media, evenimentul nu împiedică răspândirea islamofobiei în opinia publică occidentală. Aceasta tinde să confunde – ajutată de vocabularul mass-mediei şi vechile prejudecăţi – islam, islamism, fundamentalism, djihadism şi terorism.

Caricatura apărută într-un ziar danez înfăţişându-l pe Profetul Muhammad coafat cu o bombă nu este decât expresia elocventă a acestui amalgam. Dezbaterie legitime care urmară cu tema « dreptului de a critica islamul » (2) ocultară pe cel care ar fi trebuit în mod normal să se deruleze pe tema cauzelor multiple ale terorismului, a frustrărilor şi a mâniilor suscitate de hegemonia americană, de regimurile dictatoriale care interdic orice exprimare, de corupţia şi injustiţiile sociale, de criza identitară a imigranţilor. Elitele « iudeo-creştine » ştiu bine că islamul, ca orice altă religie, conţine ingrediente care pot fi exploatate politic pentru a justifica atât binele cât şi răul.


Pentru administraţia Bush, sunt de condamnat mişcările care rezistă hegemoneiei americane

Strategii americani preziseseră că, în era post-sovietică, islamul va înlocui comunismul cu titlul de ameninţare existenţială. Dimensiunea geopolitică a evenimentului este măsurată de Adrian Guelke, profesor la Centrul pentru Studiul Conflictelor Etnice, din Belfast, în cartea sa Terrorism and Global Disorder. El susţine că administraţia americană, urmată de numeroşi politologi, greşeşte atunci când consideră că atentatele împotriva turnurilor din New York şi împotriva Pentagonului ar fi un moment decisiv în istoria contemporană. Pentru el, prăbuşirea Uniunii Sovietice este ceea ce deschide calea spre noua formă de rezistenţă la hegemonia atotputernicelor State Unite, adică terorismul transnaţional. Importanţa politică a evenimentelor din 11 Septembrie a fost îngroşată pentru a justifica « războaiele » preşedintelui Bush ? Acesta, să ne amintim, a acuzat Al-Qaeda că doreşte « să stabilească un imperiu islamic din Spania în Indonezia ».

Atentatele din 11 Septembrie au constituit o « surpriză binecuvântată » pentru neoconservatori. Ele au permis punerea în operă a programului lor imperial : ocuparea Afghanistanului şi a Irakului, care trebuiau să preceadă pe cea a Iranului ; întărirea prezenţei militare în Asia Centrală şi în Golf ; punerea sub tutelă a resurselor petroliere ; « democratizarea » sau înlocuirea regimurilor recalcitrante la « noua ordine mondială ». Totul în numele « războiului împotriva terorismului », planetar, total şi cu durată nelimitată, după cum mărturiseşte preşedintele Bush.

Devenind în cele din urmă conştienţi de implicaţiile negative ale acestei sintagme, Foreign Office a recomandat diplomaţilor britanici, într-o circulară difuzată în luna aprilie, să nu o mai utilizeze. Fără îndoială, îndrăzneala nemaiauzită a piraţilor aerului, amploarea înfricoşătoare a numărului victimelor făcute, emoţia suscitată în întreaga lume au contribuit – cel puţin iniţial – la împingerea « comunităţii internaţionale » pe panta alunecoasă pe care se angajaseră Statele Unite. Consecinţele, se cunosc.

Implozia statului irakian, anarhia mergând mână în mână cu succesele militare ale talibanilor în Afghanistan, eşecul în cele două ţări al armatelor americane nu sunt decât rezultatele cele mai spectaculoase ale aventurismului neoconservator. Bilanţul real este încă şi mai dureros. Administraţia Bush profită de conjunctură pentru a-şi multiplica legile represive care reamintesc climatul epocii maccarthyste. Ea aprobă comportamentul statelor poliţieneşti atunci acestea reprimă opoziţia sau minorităţile oprimate. În ochii Washingtonului, mişcările care rezistă hegemoniei americane sunt teroriste, în timp ce acelea care o acceptă nu sunt. Terorismul de stat este tolerat, chiar încurajat, dacă se exercită în interesul Statelor Unite. Tot atâţia factori care favorizează partizanii violenţei. Emulii Al-Qaida (care număra mai puţin de o sută de membri activi în urmă cu zece ani) s-au implantat în forţă în Irak, şi s-au înmulţit în multe ţări, mai ales în Africa de Nord şi în Europa.

S-ar putea concluziona în urma lecturii lucrărilor citste că, într-o lume unipolară, terorismul rămâne unica armă de care dispun cei slabi pentru a-i hărţui pe cei puternici în conflictele asimetrice. Doar un tratament politic al fenomenului este susceptibil să-i atenueze impactul.

Le Monde diplomatique - mai 2007

Eric Rouleau este ziarist şi fost ambasador al Franţei.


Note

(1) Ultimul exemplu la acest moment : eliberarea sub cauţiune, în 11 aprilie, în Statele Unite, a lui Luis Posada Carilles. Cubanez anticastrist care participase la tentativa de invadare din Golful Porcilor (16 aprilie 1961), mult timp agent al Central Intelligence Agency, acesta este, printre alţii, autorul intelectual al atentatului cu bombă care, în 1976, a distrus în zbor un avion al Cubana de Aviación, cauzând moartea a şaptezeci şi trei de pasageri. Întors ilegal în Statele Unite în 2005, nu este urmărit decât pentru violarea legilor imigrării, ceea ce îl pune la adăpost de cererile de extrădare depuse de Cuba şi Venezuela (de unde decolase zborul în chestiune)

(2) A se citi Agnès Callamard, « A-t-on le droit de tout dire ? », Le Monde diplomatique, aprilie 2007


Bibliografie

Matthew Carr, Unknown Soldiers. How Terrorism Transformed the Modern World, Profile Books, Londres, 2006, 400 pagini, 20 lire.

Phil Rees, Dining With Terrorists. Meetings With the World’s Most Wanted Militants, Macmillan, Londres, 2005, 432 pagini, 7,99 lire.

Lawrence Wright, The Looming Tower. Al-Qaeda and the Road to 9/11, Knopf, New York, 2006, 480 pagini, 27,95 dolari.

Adrian Guelke, Terrorism and Global Disorder. Political Violence in the Contemporary World, I. B. Tauris, Londres, 2006, 288 pagini, 12,99 lire.

Statele Unite umilite de către aliatul lor israelian

Aşa cum povesteşte primul ministru israelian, Ehud Olmert [1], întâmplarea nu este flatantă pentru Casa Albă. Ea reaminteşte aproape diktatele coloniale. Un preşedinte care-şi întrerupe discursul pentru a vorbi la telefon cu un prim ministru foarte mâniat. Primul ministru îl somează pe preşedinte să modifice instant o decizie pe care ţara lui se pregăteşte s-o ia. Preşedintele execută, şi apoi îşi reia discursul...

Astfel, aflând că Statele Unite se pregăteau să voteze rezoluţia Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite pe tema încetării focului imediate în Gaza, Olmert l-ar fi chemat pe preşedintele George W. Bush, ar fi aflat că acesta susţinea un discurs, ar fi cerut să fie întrerupt, ar fi obţinut în cele din urmă de la el să se dezică de secretara de stat Condoleezza Rice, astfel încât aceasta să renunţe la votul american favorabil rezoluţiei Naţiunilor Unite, în locul căruia să se abţină. Rice neagă această versiune, umilitoare pentru el. Bush de asemenea. Fără să convingă pe nimeni.

Cum să nu te întrebi, într-adevăr, în legătură cu marea docilitate a superputerii americane faţă de acţiunile şi exigenţele aliatului său israelian. În momentul incidentului relatat de Olmert, Congresul vota de altfel o rezoluţie aproape unanimă de susţinere faţă de armata israeliană [2]. Se poate crede că atunci când este vorba despre politica americană în Orientul Apropiat, marja de manevră a Tel-Avivului nu cunoaşte nicio limită şi este aproape un miracol că Washingtonul nu a votat împotriva rezoluţiei ONU...

Cum se poate explica o asemenea slugărnicie, o asemenea orbire ? Prin interesele strategice americane în regiune, consideră unii. Prin forţa lobby-ului pro-israelian care reuneşte o fracţie pe cât de apreciabilă pe atât de bine organizată din populaţia evreiască americană şi pe mulţi dintre fundamentaliştii protestanţi care văd în superiortiatea Israelului îndeplinirea unei profeţii biblice ? Inutil de ales între aceste două opţiuni, ele nu sunt contradictorii. În Statele Unite, sistemul politic favorizează – dincolo de partide, de preşedinţi – scopurile israeliene, oricare ar fi ele. Olmert nu a comis decât o stângăcie : faptul de a fi proclamat realitatea.

Note :

[1] Olmert Says He Made Rice Change Vote, New York Times, 12 ianuarie 2009.

[2] Rezoluţia Senatului « care recunoaşte dreptul Israelului de a se apăra împotriva atacurilor din Gaza şi care reafirmă sprijinul puternic al Statelor Unite pentru Israel în bătălia sa împotriva Hamasului şi susţine procesul de pace israeliano-palestinian » a fost adoptată în unanimitate. Cea a Camerei Reprezentanţilor « care recunoaşte Israelului dreptul de a se apăra împotriva atacurilor venite din Gaza, reafirmând susţinerea puternică a Statelor Unite pentru Israel şi susţinând procesul de pace israeliano-palestininian » a fost adoptată cu 390 de voturi şi 5 împotrivă, cu 22 de abţineri.

Vezi sursa în limba franceză.

"Omoara o suta de turci si odihneste-te" (de Uri Avnery)

Razboiul de cinci zile din Gaza

Saptamana aceasta mi-am amintit povestea veche a unei mame evreiesti care isi lua ramas bun de la fiul ei chemat sa lupte in armata Tarului impotriva turcilor.

"Nu te stradui prea mult", il sfatuieste ea, "omoara un turc si odihneste-te. Omoara inca un turc si odihneste-te din nou..."

"Dar, mama", a exclamat el, "daca ma omoara turcul pe mine?"

"Sa te omoare?" exclama ea. "De ce? Ce i-ai facut tu lui?"

Nu este o gluma (si aceasta nu este o saptamana pentru glume). Este o lectie de psihologie. Mi-am amintit de ea cand am citit declaratia lui Ehud Olmert in care spunea ca mai mult de orice este nervos datorita izbucnirii de fericire din Gaza datorat atacului din Ierusalim, in urma caruia opt studenti talmudisti au fost ucisi.

Inainte de asta, in ultimul sfarsit de saptamana, armata israeliana a ucis 120 de palestinieni in Fasia Gaza, jumatate din ei civili, intre ei zeci de copii. Asta nu a fost "ucide un turc si odihneste-te". A fost "omoara o suta de turci si odihneste-te". Dar Olmert nu intelege.

Razboiul de Cinci Zile din Gaza (cum l-a numit un conducator Hamas mai tarziu) a fost doar un nou scurt capitol din lupta israelo-palestiniana. Iar acest monstru sangeros nu e niciodata satisfacut; apetitul lui creste cu fiecare noua hranire.

Capitolul a inceput cu "lichidarea tintita" a cinci militanti importanti din Fasia Gaza. "Raspunsul" a fost o salva de rachete, iar de data aceasta nu numai asupra Sderotului, ci si asupra Ashkelonului si Netivotului. "Raspunsul" la "raspuns" a fost incursiunea armatei si uciderea pe indelete.

Scopul declarat a fost, ca intotdeauna, oprirea lansarii de rachete. Mijlocul: uciderea unui numar maxim de palestinieni pentru a le da o lectie. Decizia s-a bazat pe conceptul israelian traditional loveste populatia iar si iar, pana ce isi dau jos conducatorii. Strategia a fost incercata de sute de ori si a ratat de o suta de ori.

De parca ar fi lipsit un exemplu pentru prostia propagatorilor acestui concept, a fost aratat la TV de catre fostul general Matan Vilnai, cand a spus ca palestinienii isi aduc "un Shoah peste propriile persoane". Cuvantul din ebraica Shoah este cunoscut in toata lumea su are un sens clar: Holocaustul pe care l-au facut nazistii impotriva evreilor. Declaratia lui Vilnai s-a raspandit ca un incendiu prin toata lumea araba si a pornit o unda de soc. Am primit si eu o duzina de telefoane si mesaje email din intreaga lume. Cum sa convingi oamenii ca in ebraica de zi cu zi Shoah inseamna "numai" un dezastru de amploare si ca Generalul Vilnai, un fost candidat pentru postul de sef al statului major, nu este unul dintre cei mai inteligenti oameni?

Cu cativa ani in urma, presedintele Bush a chemat la o "Cruciada" impotriva terorismului. Nu avea habar ca pentru milioane de arabi, cuvantul "Cruciada" aduce in minte una dintre cele mai mari crime ale istoriei umane, masacrul infricosator savarsit de cruciatii autentici impotriva musulmanilor (si a evreilor) pe aleile din Ierusalim. Intr-un concurs de inteligenta facut intre Bush si Vilnai, rezultatul, daca ar exista, ar fi incert.

Vilnai nu intelege ce inseamna cuvantul "Shoah" pentru altii, iar Olmert nu intelege de ce exista jubilare in Gaza dupa atacul facut asupra scolii talmudice din Ierusalim. Oameni intelepti ca acestia conduc statul, guvernul si armata. Oameni intelepti ca acestia controleaza opinia publica prin media. Ce este comun pentru toti acestia: sensibilitatea tocita fata de sentimentele oricaruia care nu este evreu/israelian. De aici sare incapacitatea lor de a intelege psihologia celeilalte parti si astfel consecintele propriilor cuvinte si actiuni.

De asemenea, acest lucru se exprima si prin inabilitatea de a intelege de ce oamenii Hamas-ului au revendicat victorie in Razboiul de cinci zile. Ce victorie? Numai doi soldati israelieni si un civil israelian au murit, in comparatie cu 120 de palestinieni morti, insumand luptatori si civili.

Dar aceasta batalie a fost purtata intre una din cele mai puternice armate din lume, echipate cu cele mai moderne arme de pe pamant, si cateva mii de soldati neantrenati care folosesc armament primitiv. Daca batalia a ajuns la remiza - si o astfel de batalie ajunge intotdeauna la remiza - este o victorie mare pentru partea slaba. In Al Doilea Razboi din Liban si in Razboiul din Gaza.

(Binyamin Netanyahu a facut una dintre cele mai stupide declaratii in aceasta saptamana, cand a spus ca "armata israeliana trebuie sa treaca de la uzura la hotarare". Intr-o astfel de confruntare, nu exista niciodata hotarare.)

Efectul adevarat al unei astfel de operatiuni nu este exprimat prin fapte materiale si cantitative: atati si atati morti, atati si atati raniti, atat si atat distrus. Se exprima in rezultate psihologice ce nu pot fi masurate si astfel sunt inaccesibile pentru mintile generalilor: cata ura s-a adaugat la caldarea in fierbere, cati noi potentiali sinucigasi cu bomba s-au produs, cata lume a promis razbunare si a devenit o bomba cu ceas - la fel ca tanarul din Ierusalim, care s-a trezit intr-o dimineata frumoasa saptamana asta, si-a luat o arma, s-a dus la scoala talmudica Mercaz Harav si a omorat cati a putut.

Acum conducerea politica si militara a Israelului sta la masa sa discute ce este de facut, cum sa "raspunda". Nu a venit nici o idee noua si nu va veni nici o idee noua pentru ca nici unul dintre acesti politicieni si generali nu este capabil sa aduca o idee noua. Se pot doar intoarce la sutele de lucruri pe care le-au facut deja si care au esuat de o suta de ori.

Primul pas pe drumul pentru a iesi din aceasta nebunie este pregatirea pentru a te indoi de toate conceptele si metodele ultimilor 60 de ani si pentru a incepe sa gandesti din nou, chiar de la start.

Asta este intotdeauna greu. Este chiar mai greu pentru noi, deoarece conducerea noastra nu are nici o libertate de cuget - gandirea ei este foarte aproape legata de gadirea conducerii americane.

Saptamana aceasta a fost publicat un document socant: articolul lui David Rose din Vanity Fair. El descrie cum oficialii americani au dictat in ultimii ani fiecare pas al conducerii palestiniene, pana la ultimul detaliu. Desi articolul nu se atinge de relatia israelo-americana (in sine o omisie surprinzatoare) este de la sine inteles ca parcursul american, inclusiv cele mai mici detalii, este coordonat cu guvernul israelian.

De ce socant? Acest lucruri erau cunoscute dinainte, in termeni generali. Astfel, articolul nu a adus surprize: (a) Americanii i-au ordonat lui Mahmoud Abbas sa tina alegeri parlamentare, astfel ca Bush sa fie prezentat ca aducator de democratie in Orientul Mijlociu. (b) Hamas a castigat o victorie surpriza. (c) Americanii au impus un boicot asupra palestinienilor astfel incat sa nulifice rezultatul alegerilor. (d) Abbas a diversionat pentru un scurt moment de la politica dictata lui si, sub auspicii (si presiuni) saudite, a facut o intelegere cu Hamas-ul, (e) americanii au incheiat asta si l-au obligat pe Abbas sa dea serviciile de securitate pe mana lui Muhammad Dahlan, pe care l-au ales ei pentru rolul de om cu influienta in Palestina, (f) americanii i-au furnizat destui bani si destule arme lui Dahlan, i-au antrenat oamenii si i-au ordonat sa faca o lovitura de stat impotriva Hamasului in Fasia Gaza, (g) guvernul Hamas ales a dejucat miscarea si a facut chiar el un contra-puci armat.

Toate acestea erau stiute dinainte. Ce e nou e ca mixtura de stiri, barfe si banuieli inteligente s-a condensat intr-un raport plin de autoritate si substanta, bazat pe documente oficiale americane. Depune marturie pentru ignoranta abisala americana, care intrece chiar si ignoranta israeliana, fata de procesele interne palestiniene.

George Bush, Condoleezza Rice, sionistul neocon Elliot Abrams si asortimentul de generali americani care nu au nici un fel de informatii se intrec cu Ehud Olmert, Tzipi Livni, Ehud Barak si generalii nostri asortati, a caror intelegere ajunge numai pana la capatul tunurilor tancurilor.

Americanii l-au distrus intre timp pe Dahlan aratandu-l public ca agentul lor, pe linia "este un fiu de catea, dar este fiul nostru de catea". Saptamana aceasta, Condoleezza i-a dat o lovitura mortala lui Abbas, de asemenea. El a anuntat dimineata ca suspenda (inutilele) negocieri de pace cu Israelul, adica exact minimul a ce putea face ca raspuns la atrocitatile din Gaza. Rice, care a primit stirea in timp ce lua micul dejun in preajma incantatoarei companii a lui Livni, l-a chemat imediat pe Abbas si i-a ordonat sa renunte la anuntul sau. Abbas s-a lasat, expunandu-se in fata poporului sau in toata goliciunea sa.

Logica nu a fost data Poporului lui Israel pe Muntele Sinai, ci data grecilor antici de pe Muntele Olimp. In ciuda acestui inconvenient, sa incercam s-o aplicam.

Ce incearca guvernul nostru sa obtina in Gaza? Vrea sa dea jos conducerea Hamas (si intamplator sa puna sfarsit lansarii de rachete impotriva Israelului).

A incercat sa obtina asta prin impunerea unei blocade totale asupra populatiei, sperand ca se vor ridica si vor da jos Hamas-ul. Asta nu le-a reusit. Alternativa este sa reocupe intreaga Fasie. Asta ar purta un pret inalt in vieti de soldati, poate chiar mai mare decat e dispus publicul israelian sa plateasca. De asemenea, nu va ajuta deoarece Hamas-ul se va intoarce in momentul in care trupele israeliene se retrag. (Dupa regula prima pentru gherile a lui Mao Zedung: "Cand inamicul avanseaza, retrage-te. Cand inamicul se retrage, avanseaza.")

Singurul rezultat al Razboiului de Cinci Zile este intarirea Hamas si ralierea poporului palestinian in spatele sau - nu doar in Fasia Gaza, ci chiar si in Cisiordania si Ierusalim. Celebrarea victoriei a fost justificata. Lansarea de rachete nu s-a oprit. Raza de actiune a rachetelor este in crestere.

Dar sa presupunem ca aceasta politica a reusit si ca Hamasul a fost distrus. Atunci ce facem? Abbas si Dahlan s-au putea intoarce numai pe tancurile israeliene, ca subcontractori ai ocupatiei. Nici o companie de asigurari nu le-ar acoperi viata. Iar daca nu s-ar intoarce, ar fi haos, de unde ar aparea forte extreme pe care nici macar nu ni le putem imagina.

Concluzia: Hamas-ul este acolo. Nu poate fi ignorat. Trebuie sa ajungem la un armistitiu cu el. Nu la o oferta trucata ca "daca se opresc ei din tras primii, ne oprim si noi". Un armistitiu, ca si un tango, are nevoie de doi participanti. Trebuie sa vina dintr-o intelegere detailata care va include incetarea tuturor ostilitatilor, armate si de alt fel, din toate teritoriile.

Armistitiul nu va tine daca nu este acompaniad de negocieri accelerate pentru un armistitiu pe termen lung si pace. Astfel de negocieri nu pot fi tinute cu Fatah fara Hamas, precum nici cu Hamas fara Fatah. Astfel, necesarele pentru un guvern palestinian include ambele miscari. Trebuie sa aduca personalitati precum Marwan Barghouti, care se bucura de increderea intregului popor palestinian.

Este tocmai opusul politicii israelo-americane prezente, care ii interzice lui Abbas si sa vorbeasca cu Hamas. In toata conducerea israeliana, precum si in cea americana, nu exista nimeni care sa indrazneasca sa spuna asta deschis. Astfel, ceea ce a fost este ce va fi.

Vom omori o suta de turci si ne vom odihni. Iar din cand in cand, un turc va veni si va omori cativa dintre noi.

De ce, in numele Domnului? Ce le-am facut noi lor?

Uri Avnery este un scriitor israelian si activist pentru pace. Tradus dupa originalul din limba engleza.

Neo-barbarii (de Michel Warschawski)

Pe plan moral, istoria nu rămâne niciodată imobilă. Dacă nu se îndreaptă spre mai puţină opresiune şi mai multă justiţie, atunci se deplasează spre mai puţine drepturi şi mai multă barbarie. Pentru a o parafraza pe socialista revoluţionară de origine germană, Rosa Luxemburg, care prezisese cu douăzeci de ani înainte de instaurarea nazismului, că va fi “sau socialism, sau barbarie”, putem spune şi noi azi că secolul XXI va fi “sau instaurarea dreptului, sau legea junglei.”

Se pare totuşi că, în primul deceniu al acestui al treilea mileniu, legea junglei va domina.

Într-un articol publicat în urmă cu o lună în Haaretz, jurnalistul şi analistul israelian, Tom Segev, contesta ideea răspândită conform căreia contextul politic global al epocii noastre este mai rău decât l-am cunoscut, să zicem, în urmă cu 20 de ani. Conform lui Segev, războiul, opresiunea şi distrugerea au caracterizat realitatea politică a planetei noastre în decursul ultimelor cinci decenii, nimic nu s-ar fi schimbat, nici calitativ nici chiar cantitativ în trecutul recent. Segev merge chiar mai departe pretinzând că “ciocnirea civilizaţiilor” nu este un fenomen nou, ci că ar fi marcat deceniile precedente sub diferite forme.

Nu este nici o îndoială, cele patru decenii care au urmat celui de-al doilea război mondial n-au fost pacifiste, în timpul acestei perioade mai mult de 76 de milioane de fiinţe omeneşti au pierit în războaie, revoluţii şi represiuni masive organizate de dictaturi [1]. Este adevărat de asemenea că în timpul deceniilor ’50, ’60 şi ’70, “Nordul” a dus un război colonialist împotriva “Sudului”, şi “Vestul”, un “război al civilizaţiei” împotriva blocului comunist al Estului.

Totuşi, există o diferenţă calitativă între situaţia prezentă şi cei 40 de ani care au urmat victoriei împotriva fascismului. Trei factori principali au limitat aspiraţiile hegemonice ale Statelor Unite după al doilea război mondial: existenţa unei superputeri sovietice, forţa clasei muncitoare organizate în sânul ţărilor imperialiste, incidenţele amintirii ororilor fascismului asupra opiniei publice internaţionale şi ilegitimitatea percepută a unilateralismului, a agresiunii armate, etc.

Datorită acestor factori, marile puteri au fost forţate să manevreze sub presiunea unei opoziţii politice enorme (mişcări anti-colonialiste, opoziţii democratice de masă) au trebuit în mod constant să inventeze pretexte pentru a da o legitimitate războaielor şi actelor lor de represiune comise pe globul pământesc.

Totuşi, la 50 de ani de la victoria împotriva fascismului, aceste constrângeri nu se mai impun marilor puteri imperialiste – în special Statelor Unite. Unilateralismul, războaiele “preventive”, aventurile colonialiste, etc., sunt din nou legitime sau, mai exact, nu mai sunt analizate într-un mod care ar putea în mod serios să-i incomodeze pe autorii lor. În absenţa unei opoziţii puternice, conducerea neo-conservatorilor Imperiului a putut să-şi însuşească un nou “discurs global” care, cel puţin parţial, a câştigat aprobarea unui număr important a înseşi victimelor Imperiului.

Cele patru elemente principale ale acestui discurs sunt: dovada absolută că singurul sistem viabil este capitalismul; civilizaţia (occidentală) este ameninţată de un nou inamic mondial: terorismul; este necesar un război preventiv permanent global pentru a proteja civilizaţia împotriva noilor barbari (terorism/Islam) şi a aliaţilor lor; în acest război pentru supravieţuirea civilizaţiei nu există, nu trebuie să existe, limite. Toate normele şi convenţiile ultimilor 50 de ani sunt caduce.

Şi într-adevăr, în cruciada pentru ceea ce ea numeşte “noul secol american”, adică impunerea prin forţă a unei hegemonii totale a Imperiului său sub pretextul superficial al unui “război împotriva terorismului”, administraţia americană a declarat ca fiind fără interes orice constrângere morală sau reglementare internaţională.

Deja în 2003, George W. Bush anunţase că erau perimate convenţiile de la Geneva în războiul împotriva terorismului. Guantanamo a fost deschis violându-se nu doar legea internaţională dar şi legea Statelor Unite ale Americii. În scopul de a-i priva pe prezumtivii terorişti de orice protecţie şi de orice drepturi, aceeaşi administraţie a decis să inventeze o nouă categorie de deţinuţi: nici criminali, nici prizonieri de război, ci “presupuşi terorişti”.

Similitudinea între practicile americane şi israeliene este uimitoare: deja în anii ’70, autorităţile militare israeliene anunţaseră, prin intermediul Curţii Supreme Israeliene cât şi în conferinţele internaţionale, că în cazul Teritoriilor Palestiniene Ocupate (TPO), convenţiile de la Geneva nu erau aplicabile. În plus, de la sfârşitul anilor ’60, prizonierii politici palestinieni nu erau clasaţi nici ca prizonieri de drept comun nici ca deţinuţi politici. Iar “închisoarea secretă” descoperită de avocata Lea Ţemel, în apropierea kibbuţului Ma’anit, în 2003, este identică cu Guantanamo.

În plus, conform conducerii neo-conservatoare americane şi guvernului israelian, scopul războaielor nu mai este să se câştige o bătălie, să se cucerească un teritoriu sau să se schimbe un regim, ci să se distrugă state şi să se risipească societăţi întregi.

Statul Israel – dar şi marea majoritate a societăţii israeliene – a interiorizat complet analiza neo-conservatoare şi strategia care decurge din ea. De fapt, în ultimul deceniu, Israelul şi Palestina au fost laboratorul unei asemenea strategii, palestinienii fiind cobaii. Acesta este cazul şi la nivelul armamentului, aşa cum a confirmat-o recent ziarul italian de stânga El Manifesto, demascând utilizarea unuia dintre noile şi cele mai barbare tipuri de bombe fabricate în Statele Unite şi folosite în timpul ultimei agresiuni împotriva populaţiei civile din Gaza. Războiul israelian împotriva palestinienilor vizează în mod categoric distrugerea societăţii palestiniene şi transformarea membrilor ei într-o naţiune de triburi împrăştiate, aşa cum încearcă americanii să facă în Afghanistan şi în Iraq.

De fapt, toate războaiele sunt barbare dar războiul israelian în Teritoriile Palestiniene Ocupate (şi contextul său mai larg, războiul preventiv fără sfârşit împotriva terorismului) reprezintă o nouă etapă a barbariei moderne. Deşi termenul de genocid nu este potrivit, se poate adopta cel de “sociocid” al profesorului Salah Abdel Jawad, de la Universitatea Bir Zeid, sau conceptul de “politicid” al unui sociolog israelian. Pământul naţiunii palestiniene este acum furat de “coloniile legale” şi de “avanposturile ilegale” care provoacă din ce în ce mai multe transferuri [de populaţie]; zidul atomizează societatea palestiniană în cantoane izolate; noua legislaţie vizează limitarea accesului palestinienilor în teritoriile palestinine, precum şi a posibilităţilor lor de a se deplasa în interiorul propriului lor teritoriu; reprezentanţii aleşi democratic ai populaţiei Ierusalimului au fost expulzaţi din oraşul lor, iar zeci de miniştri şi de membri ai Consiliului legislativ au fost ridicaţi, aruncaţi în închisoare, luaţi ca ostatici în vederea unui schimb de prizonieri.

Culmea acestor rele sunt ororile din Hebron, unde populaţia locală este supusă unei hărţuiri cotidiene din partea coloniştilor şi a armatei israeliene, şi-şi vede negat accesul la o parte foarte importantă a oraşului. La care se adaugă martiriul Gazei, ţintă a unei blocade economice şi a bombardamentelor sistematice ale Israelului care distrug infrastructurile de bază şi omoară sută de oameni.

Inutil să spunem că toate aceste crime, dintre are unele sunt calificate drept crime împotriva umanităţii de către Human Rights Watch, nu provoacă nici o sancţiune, nici chiar proteste din partea pretinsei comunităţi internaţionale. Nepedepsirea barbarilor este noua normă, din Iraq şi până în Gaza. În privinţa “taberei păcii” israeliene, a intrat într-o comă profundă în ziua în care Ehud Barak a revenit de la Camp David, în urma înghiţirii minciunii enorme despre “pericolul existenţial” care ar ameninţa Israelul.

Similitudinea dintre strategia şi metodele Israelului faţă de cele ale SUA ridică întrebarea care este capul şi care este coada, sau altfel spus, cine-l pune pe celălalt în mişcare: lobby-ul israelian împinge Statele Unite în sensul nevoilor statului sionist, sau administraţia SUA împinge Israelul în direcţia realizării politicii sale de război global în Orientul Apropiat? În realitate, întrebarea este greşită, pentru că nu este nici cap, nici coadă, ci un război global de recolonizare şi un monstru agresiv bicefal. Strategiile neo-conservatoare au fost elaborate în conjuncţie de către politicienii şi ideologii americani şi israelieni, puse în aplicaţie simultan, deşi nu se poate nega faptul că Israelul a avut ocazia să le testeze înaintea Statelor Unite, neo-conservatorii israelieni câştigând alegerile cu patru ani înaintea omologilor lor americani.

Statele Unite şi Israelul – dar de asemenea Marea Britanie a lui Blair, Italia lui Berlusconi şi chiar a lui Romano Prodi, cărora li se adaugă din ce în ce mai multe ţări occidentale – conduc un război mondial împotriva popoarelor şi a planetei, cu o agendă afişată: impunerea prin violenţă şi/sau ameninţare a legii Imperiului neo-liberal. Acest război global este o cruciadă a neo-barbarilor împotriva civilizaţiei umane.

Rolul Israelului în această asociaţie este cel al eradicării oricăror forme de rezistenţă la Imperiu în Orientul Apropiat, şi mai ales a rezistenţei emblematice palestiniene care, în acest moment al istoriei, este linia de apărare nu doar a poporului palestinian, ci a tuturor popoarelor şi naţiunilor din Orientul Apropiat, din Liban şi până în Iran. Din această cauză susţinerea rezistenţei palestiniene necesită integrarea ei ca prioritate strategică pentru toţi inamicii barbariei, în Orientul Apropiat ca şi în restul lumii.

[1] "Democide Since World War II" de R.J. Rummel (cifre pentru 1945 - 1987).

Mesaj publicat de lista yahoogroups assawra.

Scrisoarea lui Mahmud Ahmadi-Najad cãtre George W. Bush

Domnului George W Bush,
Presedinte al Statelor Unite ale Americii

De ceva vreme, mã întreb cum ar putea cineva sã justifice contradictiile flagrante care existã în arena internationalã – si care fac obiectul unor dezbateri constante, mai ales în forumurile politice si între studentii universitãtilor noastre.

Multe dintre întrebãri rãmân fãrã rãspuns.

Acest lucru m-a condus spre discutarea unora dintre aceste contradictii si aceste probleme, în speranta cã s-ar oferi oportunitatea de a le gãsi o solutie.

Cum un adept al lui Iisus Hristos (Pacea fie asupra Lui!), marele Mesager al lui Dumnezeu, se poate simti obligat sã respecte drepturile omului, sã prezinte liberalismul ca si cum ar fi vorba de un model de civilizatie, sã-si anunte opozitia la proliferarea armelor nucleare si a armelor de distrugere în masã, sã facã din “rãzboiul împotriva terorismului” sloganul sãu si în cele din urmã sã lucreze la instaurarea unei comunitãti internationale unificate – o comunitate pe care Iisus si oamenii virtuosi ai Pãmântului o vor conduce într-o zi – fãcând concomitent ca tãri sã fie agresate, ca vieti, reputatii si bunuri ale oamenilor sã fie distruce, si asta în conditiile în care nu a existat decât o sansã minimã ca sã fie atinsi “ucigasii”, într-un sat, într-un oras, sau într-un convoi. Singurul rezultat fiind – exemple existã – sate, orase sau convoaie în întregime transformate în cenusã...

Sau în egalã mãsurã, din cauza posibilitãtii sã existe arme de distrugere în masã într-o tarã, aceasta sã fie ocupatã, aproape 100.000 de persoane sã fie omorâte, sursele ei de apã, agricultura si industria sã fie distruse, aproape 180.000 de soldati strãini desfãsurati pe teritoriul ei, sanctuarul domiciliilor private ale cetãtenilor violate, iar aceastã tarã sã fie aruncatã pur si simplu cu 50 de ani în urma istoriei?

Si cu ce pret? Sute de miliarde de dolari cheltuiti, sustrasi din comoara unei tãri si a altora, zeci de mii de tineri si de tinere – constituind trupele de ocupatie – expusi pericolului, tinuti departe de familii si de fiintele dragi lor, mâinile lor pãtate de sângele aproapelui, supusi unei asemenea presiuni psihologice încât zilnic unii dintre ei se sinucid, iar cei care se reîntorc acasã suferã de depresii, sunt bolnavi, pradã multor feluri de boli – în timp ce altii sunt ucisi iar resturile lor pãmântesti trimise familiilor.

Sub pretextul existentei unor presupuse arme de distrugere în masã, aceastã imensã tragedie a cuprins douã popoare: cel al tãrii ocupate, si cel al tãrii ocupante.
Apoi s-a dovedit cã nici o armã de distrugere în masã nu se gãsea acolo.

Bineînteles, Saddam era un dictator criminal. Dar rãzboiul nu fusese declansat ca sã fie el rãsturnat de la putere. Scopul declarat al rãzboiului a fost sã se gãseascã si sã se distrugã arme de distrugere în masã cu neputintã de gãsit! Saddam a fost îndepãrtat în treacãt, pe drumul altui obiectiv al rãzboiului. Dar ce conteazã: locuitorii din zonã sunt multumiti. Vã atrag atentia cã de-a lungul numerosilor ani ai rãzboiului sãu împotriva Iranului, Saddam a fost continuu sustinut de Occident.

Domnule Presedinte, stiti fãrã îndoialã cã sunt profesor. Studentii mei mã întreabã cum pot fi coerente asemenea acte cu valorile subliniate la începutul acestei scrisori, si cum se conformeazã ele cu traditia lui Iisus Hristos (Pacea fie asupra Lui!), acest Mesager al pãcii si al iertãrii.

Existã prizonieri, la Guantanamo Bay, care n-au fost judecati, care nu au avocati, pe care familiile lor nu-i pot vedea si care sunt în mod evident mentinuti în detentie într-o tarã strãinã, departe de propria lor tarã.

Nici o misiune de supraveghere a conditiilor lor de detentie si a sortii lor nu existã la fata locului. Nimeni nu stie care este statutul lor: prizonieri de drept comun, prizonieri de rãzboi, aflati în detentie preventivã sau deja condamnati?

Anchetatorii europeni au confirmat deja existenta închisorilor secrete pe teritoriul Europei. Am cãutat în zadar, n-am gãsit nici un text, în nici un sistem juridic din lume, care sã autorizeze rãpirea unei persoane, nici ca aceastã persoanã – bãrbat sau femeie – sã fie retinutã într-o închisoare secretã.

În privinta acestui subiect, nu am ajuns sã înteleg în ce fel aceste actiuni ar putea corespunde valorilor subliniate la începutul acestei scrisori, adicã: învãtãturile lui Iisus Hristos (Pacea fie asupra Lui!), drepturile Omului si valorile umaniste.

Tinerii, studentii si multi oameni obisnuiti îsi pun multe întrebãri în legãturã cu fenomenul pe care îl reprezintã Israelul. Sunt sigur cã sunteti familiarizat cu unele dintre ele.

De-a lungul Istoriei, multe tãri au fost ocupate, dar cred cã inventarea unei noi tãri, în care sã se aducã un alt popor, este un fenomen fãrã nici un precedent istoric. Studentii mei îmi spun cã în urmã cu doar 60 de ani aceastã tarã nu exista. Îmi aratã documente vechi si globuri terestre dinainte de 1948 în care mi-au spus cã au cãutat degeaba, n-au gãsit o tarã care sã se numeascã “Israel”.

Îi sfãtuiesc sã studieze istoria primului si celui de-al doilea rãzboi mondial. Unul dintre studentii mei mi-a zis cã în cursul celui de-al doilea rãzboi mondial, care a cauzat moartea mai multor zeci de milioane de persoane, informatii relative la conflict erau rapid difuzate de protagonisti.

Fiecare tarã în conflict se lãuda cu victoriile ei si celebra ultimele pierderi ale inamicilor pe linia frontului. Dupã rãzboi, aceste tãri pretinserã cã 6 milioane de evrei fuseserã omorâti. Aceste sase milioane de persoane trebuie sã fi avut o legãturã de rudenie cu minim douã milioane de familii.

Sã presupunem cã aceste evenimente sunt autentice. Trebuie însã ele sã se traducã negresit prin crearea statului Israel în plin Orient Apropiat, sau prin sustinerea unui stat de acest gen? Cum ar putea acest fenomen sã fie rationalizat, sau explicat? Domnule Presedinte, sunt convins cã stiti în ce manierã – si cu cel pret – a fost creat Israelul: mai multe mii de persoane si-au pierdut viata în cursul acestui proces; milioane de indigeni au fost transformati în refugiati, sute de mii de hectare de teren agricol, de livezi de mãslini, de orase si de sate au fost distruse. Aceastã tragedie nu se limiteazã exclusiv la epoca creatiei Israelului, din nefericire ea continuã si azi, în al saizecelea an al ei.

A fost instaurat un regim care nu are milã nici pentru copii, care distruge casele în timp ce ocupantii sunt încã în interior, care anuntã dinainte lista personalitãtilor palestiniene care vor fi ucise, si care detine mii de palestinieni prizonieri în închisorile sale. Un asemenea fenomen este unic – sau în orice caz extrem de rar – în istoria recentã.

O altã mare întrebare pe care si-o pun oamenii, este de ce acest regim beneficiazã fie si de cel mai mic sprijin? Sustinerea unui asemenea regim este conformã cu învãtãturile lui Iisus Hristos (Pacea fie asupra Sa?), sau a lui Moise (Pacea fie asupra Sa?), ori a valorilor umaniste? Sau ar trebui în cele din urmã sã întelegem cã faptul de a permite locuitorilor originari de pe aceste pãmânturi – din interiorul sau din exteriorul Palestinei (din diaspora) – fie cã sunt crestini, musulmani sau evrei, sã-si determine singuri soartea ar fi împotriva democratiei, a drepturilor omului sau a învãtãturilor profetilor? Dacã nu, de ce aceastã opozitie încrâncenatã la orice referendum?

Guvernul palestinian proaspãt ales tocmai si-a intrat în atributii. Toti observatorii indepdendenti au confirmat cã acest guvern este reprezentativ pentru electoratul sãu. Dar iatã cã într-un mod cu totul incredibil, acest guvern ales este supus presiunilor, este “sfãtuit” insistent sã recunoascã regimul israelian, sã-si abandoneze lupta si sã urmeze programul guvernului precedent. Dacã guvernul palestinian actual s-ar fi prezentat cu altã platformã electoralã, ar mai fi votat poporul palestinian pentru el? Încã o datã, o astfel de pozitie, luatã împotriva guvernului palestinian, poate fi consideratã adecvatã fatã de valorile subliniate mai sus?

Oamenii mai spun: “De ce toate rezolutiile Consiliului de Securitate al ONU condamnând Israelul au fãcut obiectul unui veto?” Domnule Presedinte, asa cum o stiti cu sigurantã, trãiesc printre oamenii poporului meu, si sunt în mod constant în contact cu ei – multi oameni din Orientul Apropiat tin si ei sã mã contacteze. Nici ei nu cred în asemenea gesturi politice dubioase. Este din ce în ce mai evident cã oamenii din aceastã regiune a lumii sunt înfuriatã de acest fel de politicã.
Nu este în intentia mea sã multiplic întrebãrile, dar tin sã fac referintã, în mod egal, si la alte chestiuni. De ce orice realizare tehnicã si stiintificã duce, în Orientul Apropiat, la transformarea ei si zugrãvirea ei într-o amenintare pentru entitatea zionistã? Cercetarea si dezvoltarea, în materie stiintificã, nu sunt ele un drept fundamental al oricãrei tãri?

Cunoasteti bine Istoria. Lãsând deoparte Evul Mediu, în ce altã epocã istoricã progresul stiintific si tehnic au fost considerate crime? Posibilitatea ca realizãrile stiintifice sã fie utilizate în scopuri militare este un motiv suficient pentru o opozitie deschisã la stiintã si tehnologie? Dacã o asemenea asertiune s-ar verifica, atunci toate disciplinele stiintifice, inclusiv fizica, chimia, matematica, medicina, ingineria etc. ar trebui sã fie interzise.

În privinta Irakului, s-au spus minciuni. Ce a iesit de aici? Sunt convins cã a spune minciuni este un lucru condamnabil în orice culturã, si cã nu v-ar place sã vã mintã cineva.

Domnule Presedinte, latino-americanii n-au dreptul sã-si punã întrebarea de ce guvernele lor democratic alese suscitã reactiile dumneavoastrã armate, în timp ce liderii golpisti sunt sustinuti? Sau de ce sunt ei amenintati în mod constant de dumneavoastrã si constrânsi sã trãiascã cu teamã?

Popoarele Africii sunt formate din oameni creativi si talentati, care muncesc din greu. Ei pot avea un rol important si pretios în satisfacerea nevoilor umanitãtii, si sã contribuie la progresul ei atât material cât si spiritual. Dar sãrãcia si dictaturile violente din majoritatea tãrilor africane împiedicã acest lucru. N-au dreptul africanii sã întrebe de ce enormele lor resurse – mai ales miniere – sunt sistematic jefuite, în ciuda faptului cã au mai mult decât toate continentele? În aceastã privintã, ca si în altele, aceste actiuni corespund câtusi de putin învãtãturilor lui Christ, ca si preceptelor ce decurg din drepturile omului?

Poporul curajos si credincios al Iranului îsi pune si el multe întrebãri, existã multe reprosuri, printre care cele privitoare la lovitura de stat din 1953, care a antrenat rãsturnarea guvernului legal al epocii, opozitia la revolutia islamicã, transformarea unei ambasade în cartier general al sustinerii activitãtilor contra-revolutionare opuse Revolutiei islamice, sustinerea adusã lui Saddam Hussein în timpul rãzboiului pe care l-a declansat împotriva Iranului, un avion civil iranian prãbusit, fapt ce a dus la moartea tuturor pasagerilor, înghetarea bunurilor apartinând Iranului din tara dumneavoastrã, amenintãrile crescânde si opozitia la progresele stiintifice si nucleare ale natiunii iraniene. Multe alte reprosuri nu le voi enunta aici într-un mod exhaustiv.

Domnule presedinte, evenimentele din 11 septembrie au fost o catastrofã oribilã. Asasinarea inocentilor este deplorabilã si monstruoasã, oriunde s-ar petrece acest lucru în lume. Guvernul nostru si-a manifestat imediat dezgustul fatã de asasini, si a prezentat condoleante familiilor îndoilate, exprimându-si compasiunea si simpatia fatã de victime. Toate guvernele au datoria de a proteja viata, bunurile si bunãstarea cetãtenilor lor. Se spune însã peste tot cã guvernul dumneavoastrã a recurs la sisteme extensive de securitate, de protectie si de spionaj – si chiar cã si-a vânat opozantii în strãinãtate.

11 septembrie n-a fost o operatiune militarã ca oricare alta. Ar fi putut ea sã fie planificatã si executatã fãrã o coordonare cu serviciile de informatii si de securitate, sau fãrã o infiltrare a lor extensivã? Bine înteles, nu fac decât sã prezint o umilã ipotezã si nimic mai mult. De ce diferite aspecte ale acestui atac au fost pãstrate secrete? De ce nu ni se spune cine este responsabil pentru asta, si de ce si-au neglijat responsabilitãtile? Si de ce responsabilii si vinovatii nu sunt identificati, nici prezentati în fata unui tribunal?

Orice guvern are datoria de a asigura securitatea si linistea cetãtenilor sãi. Or, de mai multi ani, poporul tãrii dumneavoastrã si popoarele din preajma punctelor fierbinti ale planetei si-au pierdut linistea. Dupã 11 septembrie, în loc sã se cicatrizeze si sã se îngrijeascã rãnile emotionale ale supravietuitorilor si ale poporului american, enorm de traumatizati de atentate – mass-media occidentalã n-a fãcut dimpotrivã decât sã se intensifice climatul de teamã si de insecuritate. Unii vorbesc constant de posibilitatea unor noi atacuri teroriste, în scopul mentinerii poporului într-o stare neîncetatã de panicã. Este acest lucru în mãsurã sã aducã un serviciu poporului american? Este posibilã estimarea daunelor cauzate de teamã si de panicã? Cetãtenii dumneavoastrã trãiesc în frica neîntreruptã a unor noi atentate care ar putea sã se producã oricând, oriunde. Se simt profund nesiguri pe stradã, la locul de muncã, si chiar în propriile case. Cine ar putea trãi fericit într-o asemenea situatie? De ce mass-media, în loc de a conferi sentimentul de confort si de securitate, în loc de a asigura maximum de liniste spiritualã, întãreste dimpotrivã sentimentul de insecuritate? Unii considerã cã aceastã paranoia a pregãtit drumul – si a fost justificarea – atacului împotriva Afghanistanului.

Încã o datã, despre rolul mass-mediei. În carta deontologicã a profesiilor mediatice, difuzarea corectã a informatiei si o relatare onestã a evenimentelor sunt precepte fundamentale. Îmi exprim profundul regret în legãturã cu dispretul manifestat de unii reprezentanti occidentali ai mass-mediei pentru aceste principii. Principalul pretext pentru atacarea Irakului a fost existenta, în aceastã tarã, a unor arme de distrugere în masã. S-a spus acest lucru fãrã încetare, pânã când publicul, obosit, a sfârsit prin a crede minciuna, si asa s-a pregãtit terenul pentru atacul împotriva Irakului. Nu sfârseste adevãrul prin a fi complet pierdut din vedere într-un climat în întregime corupt si înselãtor? Încã o datã, dacã permitem ca adevãrul sã fie pierdut din vedere, cum poate acest lucru sã fie conciliat cu valorile reamintite mai sus? Dar poate adevãrul sã fie pierdut în nisipuri si pentru Atotputernicul?

Domnule Presedinte, în cele mai multe dintre tãrile întregii lumi, cetãtenii contribuie la cheltuielile guvernului, astfel încât guvernele lor, în schimb, sã fie în mãsurã sã-i serveascã. Întrebarea este urmãtoarea: “ce au produs sutele de miliarde de dolari, cheltuiti în fiecare an pentru a finanta campania rãzboinicã din Irak, cetãtenilor americani?” Asa cum o stie perfect Excelenta Voastrã, în unele state ale tãrii dumneavoastrã existã americani care trãiesc în sãrãcie. Zecile si sutele de mii de oameni fãrã casã si fãrã locuri de muncã reprezintã o enormã problemã. Bineînteles, acest gen de problemã existã – la o scarã mai mult sau mai putin mare – si în alte tãri. Având în vedere aceste conditii deplorabile, cheltuielile gargantuelice ale campaniei militare – suportate din bugetul public – pot fi justificate si considerate conforme cu principiile amintite la începutul acestei scrisori?

Dar principala mea preocupare – pe care sper cã o împãrtãsiti, cel putin în parte mãcar – este urmãtoarea: oamenii aflati la putere au un timp limitat în care pot face ceva, n-au fost chemati sã guverneze indefinit, iar numele lor va intra în istorie si va fi întotdeauna judecat în viitorul imediat, si de asemenea în viitorul mai îndepãrtat. Oamenii vor purica în detaliu presedintiile noastre. Vom fi reusit noi sã le aducem pacea, securitatea si prosperitatea, sau dimpotrivã nesiguranta si somajul? Vom fi cãutat noi sã instaurãm justitia, sau ne vom fi multumit sã sustinem interese particulare, îndreptând multi oameni înspree o viatã în sãrãcie si în dificultãti, în timp ce o mânã de persoane bogate si puternice vor deveni si mai bogate si mai puternice. Acestora din urmã le vom fi obtinut sustinerea cu pretul aprobãrii poporului si a Atotputernicului? Vom fi apãrat noi drepturile celor defavorizati, sau le vom fi ignorat? Vom fi apãrat noi drepturile tuturor oamenilor, peste tot pe planetã, sau le vom fi impus noi rãzboaie, interferând ilegal în problemele lor interne, creeând închisori infernale si închizându-i pe unii dintre ei? Vom fi spus noi adevãrul poporului nostru si altora, lumii întregi, sau le vom fi prezentat o versiune inventatã? Vom fi fost noi alãturi de poporul nostru, sau alãturi de ocupanti si de opresori? Vor fi actionat administratiile noastre în scopul promovãrii comportamentului rational, logic, etic, a pãcii, satisfãcând obligatiile morale si justitia, în serviciul popoarelor, a prosperitãtii, a progresului si a respectului demnitãtii umane, sau vor fi servit în scopul fortei armelor, a intimidãrii, a insecuritãtii, a dispretului fatã de oameni, a amânãrii pentru calendele grecesti a progresului si a bunãstãrii altor popoare, cãlcãrii în picioare a celor mai elementare drepturi ale popoarelor? În cele din urmã, vom fi judecati în functie de fidelitatea pe care am arãtat-o sau nu jurãmântului propriu functiei noastre, cel de a ne servi poporul – ceea ce este sarcina noastrã primordialã – si cât de fideli am fost Revelatiilor venite prin profeti – nu-i asa?
Domnule Presedinte, cât de mult timp va mai tolera lumea aceastã situatie? Spre ce pantã fatalã se îndreaptã umanitatea? Pânã când popoarele lumii întregi vor mai trebui sã plãteascã pentru deciziile incorecte ale unei mâini de lideri? Cât timp încã va mai bântui spectrul insecuritãtii – emanate de enorme stocuri de arme de distrugere în masã – popoarele lumii întregi? Cât timp încã sângele oamenilor, a femeilor si a copiilor inocenti va continua sã se rãspândeascã pe strãzi, în timp ce casele oamenilor cumsecade sunt demolate peste ei?

Vã satisface situatia care domneste acum în lume? Credeti cã politica actualã poate continua la nesfârsit? Dar dacã miliardele de dolari cheltuite pentru securitate, pentru campaniile militare si pentru miscãrile de trupe ar fi consacrate investitiilor si ajutorãrii tãrilor sãrace, promovãrii sãnãtãtii, luptei împotriva diverselor boli, educatiei si ameliorãrii sãnãtãtii mintale si fizice a oamenilor, sprijinirii victimelor catastrofelor naturale, creãrii de locuri de muncã si productiei, proiectelor de dezvoltare si luptei împotriva sãrãciei, instaurãrii pãcii, medierii între state aflate în conflict si extinctiei conflictelor etnice, rasiale si altora, unde ar fi azi lumea? Guvernul si poporul dumneavoastrã n-ar fi mândre, si pe bunã dreptate? Situatia politicã si economicã n-ar fi mai bune? În plus, sunt dezolat s-o spun, am asista oare la aceastã urã mondialã, din ce în ce mai puternicã, îndreptatã împotriva guvernelor americane, oricare ar fi ele?

Domnule Presedinte, nu este câtusi de putin în intentia mea sã pun pe cineva în încurcãturã. Dacã profetii Abraham, Isaac, Iacov, Ismael, Iosif sau Iisus Hristos (Pacea fie asupra Lor!) ar fi fost azi printre noi, cum ar considera ei un astfel de comportament? Am avea noi un rol de jucat în Lumea Promisã, o lume în care justititia va fi universalã si în care Iisus Hristos (Pacea sã fie asupra Lui!) va fi prezent. Mai mult decât atât: ne vor accepta ei? Întrebarea mea, fundamentalã, este: nu se aflã o metodã mai bunã de interactiune cu restul lumii? Azi existã sute de milioane de crestini, sute de milioane de musulmani, precum si milioane de persoane care urmeazã învãtãturile lui Moise (Pacea fie asupra Lui!). Toate religiile celeste împãrtãsesc un concept pe care îl respectã: monoteismul, credinta într-un singur Dumnezeu, si numai în El. Sfântul Coran pune accentul pe aceastã realitate comunã, si-i îndeamnã pe credinciosii religiilor divine cu aceste cuvinte: “Spune: O, voi care respectati Cartea! Conveniti între voi asupra unor pozitii echitabile, în termenii cãrora sã nu serviti pe nimeni în afara lui Dumnezeu, cãruia sã nu-i aduceti asemãnare.”

Domnule Presedinte, conform versetelor divine, am fost cu totii chemati sã adorãm un singur Dumnezeu si sã urmãm învãtãturile divinilor profeti. “Adorarea unui singur Dumnezeu este superioarã tuturor puterilor acestei lumi. Domnul, care stie ce este ascuns si ce este vizibil, trecutul si viitorul, stie ce se petrece în inimile servitorilor Sãi, el le vede faptele si gesturile. Domnul, cãruia îi apartin cerurile si pãmântul, si care judecã peste tot universul, pe toate le-a fãcut cu mâinile Sale, si le dã servitorilor Sãi binefacerile beatifice ale misericordiei si ale iertãrii de pãcate. El este însotitorul oprimatului si inamicul opresorului, El este plin de compasiune si de misericordie, la El aleargã credinciosii si pe ei îi îndreaptã spre luminã, scotându-i din întuneric.”

Credem cã întoarcerea la învãtãturile profetilor divini este singura cale ce poate salva lumea. Mi s-a spus cã Excelenta Voastrã urmeazã învãtãturile lui Iisus, si cã aveti încredere în promidiunile divine ale domniei celor drepti pe Pãmânt. Credem si noi cã Iisus Hristos a fost unul dintre marii profeti ai Atotputernicului. El este în mai multe rânduri preaslãvit în Coran (19, 36): “Si, cu sigurantã, Dumnezeu este Domnul meu si Domnul tãu, deci slujeste-l – aceasta este calea dreaptã, Maria.” Servirea Atotputernicului si supunerea fatã de El este credo-ul tuturor mesagerilor divini. Dumnezeul tuturor popoarelor Europei, ale Asiei, ale Africii, ale Americii, ale Pacificului si a întregii lumi este unul singur si acelasi Dumnezeu.

Atotputernicul vrea sã-i conducã pe Servitorii sãi, si sã le redea demnitatea. De la el vine mãretia tuturor oamenilor. Citim în Coran: “Dumnezeu i-a trimis pe profetii Sãi, care au fãcut miracole si au adus semne evidente pentru a-i conduce pe oameni si pentru a-i purifica de pãcate si de josnicie. El a trimis Cartea si dreptatea pentru ca popoarele sã dea poatã obtine justitia si sã evite nebunia.” Toate aceste versete citate mai sus sunt, într-o formã sau în alta, si în Biblie.

Divinii profeti au promis: va veni ziua în care toti oamenii se vor aduna în fata judecãtii Atotputernicul, în scopul examinãrii faptelor lor. Binefãcãtorul se va îndrepta spre Cer, cei rãi vor avea parte de pedeapsa divinã. Cred cã amândoi credem în aceastã zi, dar nu va fi usor sã se cântãreascã actiunile conducãtorilor, pentru cã amândoi suntem datori natiunilor noastre precum si tuturor celorlalte, tuturor celor a cãror viatã este direct sau indirect afectatã de actiunile noastre. Toti profetii vorbesc de pace si de linistea oamenilor, fondate pe monoteism, pe justitie si pe respectul pentru demnitatea umanã. Nu credeti cã dacã am cãdea de acord asupra respectãrii acestor principii - adicã: monoteismul, adorarea lui Dumnezeu, justitia, respectul pentru demnitatea oamenilor, credinta în Judecata de Apoi – am putea surmonta problemele actuale ale lumii, rezultând din nesupunerea fatã de Atotputernicul si fatã de învãtãturile profetilor? Nu credeti cã principiile mentionate, scrise sau nescrise, sunt universal respectate? Nu ati accepta aceastã invitatie? Adicã invitatia de a vã îndrepta cu sinceritate spre învãtãturile profetilor, monoteism si justitie, în scopul de a prezerva demnitatea umanã si supunerea fatã de Atotputernicul si profetii Sãi?

Domnule Presedinte, Istoria ne învatã cã guvernele represive si crude nu pot supravietui mult timp. Dumnezeu i-a însãrcinat pe oameni cu propria lor soartã. Atotputernicul nu a abandonat universul si umanitatea propriilor inertii. Multe dintre lucrurile nedorite de guverne s-au produs. Asta ne spune cã existã o putere superioarã care actioneazã, si cã toate evenimentele sunt determinate de El. Existã cineva care sã poatã nega semnele schimbãrii, în lume, azi? Situatia care existã azi în lume este comparabilã cu orice altceva care exista în urmã cu doar zece ani? Schimbãrile se produc repede, si se înlãntuie într-un ritm impetuos. Popoarele lumii nu sunt satisfãcute de status quo-ul lor, si ne mai acordã decât foarte putinã atentie promisiunilor si comentariilor unui mic numãr de conducãtori influienti la nivel mondial. Multe persoane, în lume, se simt în nesigurantã si se opun extinderii insecuritãtii si rãzboiului. Ele nu aprobã si nici un acceptã politicile dubioase. Oamenii protesteazã împotriva prãpastiei care se formeazã între cei cei au si cei ce nu au, între tãrile bogate si între tãrile sãrace. Oamenii sunt dezgustati de coruptia care nu face decât sã se înrãutãteascã. Locuitorii mai multor tãri sunt înfuriati din cauza agresãrii fundamentelor lor culturale si a dezintegrãrii familiilor. Ei sunt în egalã mãsurã dezamãgiti de reculul atentiei si a compasiunii.

Popoarele lumii nu mai cred în organizatiile internationale, pentru cã drepturilor lor nu mai sunt apãrate de aceste organizatii. Liberalismul si democratia în stil occidental nu au fost capabile sã contribuie la realizarea idealurilor umane. Azi, esecul acestor douã concepte este imposibil de negat. Persoanele lucide pot deja sã audã scârtâitul din încheieturi a acestei ideologii, avertizând asupra prãbusirii sistemelor democratice liberale. Vedem din ce în ce mai multe persoane, în întreaga lume, pornite pe calea ce duce spre un punct focal fundamental: Atotputernicul. Fãrã îndoialã cã prin credinta în Dumnezeu si învãtãturile profetilor, oamenii vor putea sã gãseascã solutii la problemele lor. Întrebarea arzãtoare pe care v-o pun este aceasta: “Nu vreti sã vã alãturati lor?”

Domnule Presedinte, doriti sau nu, lumea începe sã graviteze în directia credintei în Atotputernicul si justitia Sa, iar vointa lui Dumnezeu se va asterne peste toate lucrurile.

Wa-s-salâm ’alâ man ittaba’-l-hudâ! [Fie ca pacea sã fie cu cel ce va urma calea dreaptã!]

Mahmûd Ahmadi-Najad
Presedinte al Republicii islamice Iran