După Hegel, atingerea “conştiinţei de sine” este un proces care-l implică în mod necesar pe celălalt. Cum pot deveni conştient de mine însumi, într-o manieră generală? Cum altfel decât prin dorinţă sau cunoaştere, de exemplu. Spre deosebire de animale, care-şi depăşesc nevoile biologice distrugând alte entităţi organice, dorinţa umană este o dorinţă de recunoaştere.
În termeni hegelieni, recunoaşterea are loc atunci când ne întoarcem spre o non-fiinţă, adică spre o altă dorinţă, spre un alt vid, spre un alt “eu”. Este ceva ce nu poate fi împlinit până la capăt. “Omul care doreşte ceva la nivel uman nu acţionează atât pentru a poseda lucrul respectiv cât pentru a face de aşa manieră încât celălalt să-i recunoască dreptul. Doar dorinţa unei asemenea recunoaşteri, doar acţiunea care decurge dintr-o asemenea dorinţă, care creează, realizează şi revelează un eu omenesc, non-biologic.” [Kojeve A.,
Introduction to the Reading of Hegel, 1947, Cornell University Press, 1993, p. 40]. Conform acestei orientări a gândirii hegeliene, trebuie să fim confruntaţi cu celălalt pentru a ne dezvolta conştiinţa de sine, trebuie să fim plasaţi în faţa celuilalt. Dacă o entitate biologică luptă pentru a-şi asigura continuitatea biologică, fiinţa umană se bate pentru a fi recunoscută.
Pentru a înţelege mai bine implicaţiile practice ale acestei idei, să examinăm “dialectica stăpânului şi a sclavului”. Stăpânul este numit stăpân pentru că se străduieşte să-şi dovedească superioritatea asupra naturii şi asupra sclavului, care este constrâns să-l recunoască drept stăpân.
La prima vedere, totul pare să indice că stăpânul a atins culmea existenţei umane, dar, aşa cum vom vedea, nu este cazul. Aşa cum am enunţat, oamenii luptă ca să fie recunoscuţi. Stăpânul este recunoscut de către sclav în calitate de stăpân, dar recunoaşterea care emană de la un sclav este de proastă valoare. Stăpânul vrea să fie recunoscut de către o altă fiinţă umană, iar un sclav nu este un om pe deplin uman. Stăpânul vrea să fie recunoscut de către un stăpân, dar un alt stăpân nu ar voi să admită o altă fiinţă umană superioară în universul lui. “Pe scurt, stăpânul nu reuşeşte niciodată să-şi atingă scopul, lucrul pentru care îşi riscă până şi viaţa”. Astfel, stăpânul se confruntă cu un impas. Dar ce se poate spune despre sclav? Sclavul în acest timp se transformă, având în vedere că spre deosebire de stăpân, care nu poate merge mai departe, sclavul aspiră la tot. Sclavul este în avangarda transformării condiţiilor sociale în care trăieşte. Sclavul este încarnarea Istoriei. El este esenţa progresului.
O lecţie despre stăpâni
Să încercăm, acum, să aplicăm dialectica hegeliană a stăpânului şi a sclavului la noţiunea de “alegere [divină]” şi de exclusivism evreiesc. În vreme ce “Stăpânul” hegelian îşi riscă existenţa biologică pentru a deveni un stăpân, copilul evreu nou-născut îşi riscă prepuţul. Copilul ales s-a născut în interiorul castei stăpânilor şi a excelenţei fără ca măcar să fi excelat (pentru moment) la ceva anume. Celălalt este cel care-i conferă bebeluşului ales statutul său prestigios fără ca el să fi avut nevoie să se confrunte cu vreun oarecare proces de recunoaştere. Şi, de fapt, titlul de “ales”, evreii şi-l dăruiesc ei înşişi, (pretinzând că Dumnezeu o face), şi nu-l primesc de la alţii.
Dacă încercăm, de exemplu, să analizăm conflictul israelo-palestinian prin intermediul mecanismului hegelian al recunoaşterii, ne dăm seama de imposibilitatea unui dialog oarecare între cele două părţi. Dacă este clar că poporul palestinian luptă pentru recunoaştere, aşa cum declară ori de câte ori au oportunitatea, israelienii eludează brutal şi global chestiunea recunoaşterii. Ei sunt de altfel convinşi că sunt, în acest moment, recunoscuţi pe deplin. Ei ştiu că sunt – că s-au născut stăpâni, nişte stăpâni care trăiesc în “ţara promisă lor”. Israelienii refuză să intre în jocul dialectic al “transformării sensului”, şi, în schimb, îşi deturnează toate eforturile intelectuale, politice şi militare în scopul consacrării la demolarea oricărui sentiment de recunoaştere al palestinienilor. Pentru societatea israeliană, lupta constă în distrugerea oricărui simbol şi al oricăreia dintre dorinţele palestinienilor, fie că este vorba de o dorinţă materială, spirituală sau culturală.
În mod demn de mirare, totuşi, palestinienii izbutesc foarte bine din punctul de vedere al luptei pentru a fi recunoscuţi. Din ce în ce mai mulţi oameni, din afara Palestinei, încep să înţeleagă adevărata natură a cauzei palestiniene şi nivelul inuman intrinsec al conceptului sionist, îndeosebi, şi al politicii evreieşti, în manieră generală. Din ce în ce mai mulţi oameni găsesc că este deosebit de uşor să manifeste simpatie pentru palestinieni şi purtătorii lor de cuvânt. Chiar şi oamenii Hamasului, care erau detestaţi de către cele mai multe dintre instituţiile politice occidentale, reuşesc astăzi să-şi facă auzit mesajul. Israelienii, în schimb, sunt foarte în urmă în acest tip de acţiune. Auditorul occidental mediu consideră că este practic imposibil să-i simpatizeze. Un palestinian vă va telefona, pentru a vă împărtăşi durerea şi mizeria lui, adresându-se direct inimii voastre. Purtătorul de cuvânt israelian, în ceea ce-l priveşte, vă va cere să-i împărtăşiţi punctul de vedere.
El va insista să vă vândă kitul unei naraţiuni istorice fantastice, o poveste repetitivă care începe undeva în jurul personajului biblic Abraham, care continuă cu o serie de holocausturi şi ne conduce, în cele din urmă, la băile de sânge mai actuale. Totul pare să indice că israelienii, stăpânii, rezervă în permanenţă aceeaşi istorie de trei parale. Abraham şi Holocaustul sunt raţiuni pentru a justifica tratamentul inuman pe care îl aplică israelienii în Gaza? Nu tocmai, şi motivul este simplu: Abraham, Holocaustul şi povestirile istorice, în general, nu evocă nici o emoţie autentică. Şi, de fapt, lumea politică evreiască este atât de disperată că nu-şi poate menţine povestea încât ultimul Holocaust a fost transformat, de acum, în naraţiune legalizată. Mesajul este următorul: “Atenţie, dacă vă îndoiţi de povestea mea, veţi sfârşi în spatele gratiilor.” În mod evident, acesta este un comportament complet disperat.
După Hegel, recunoaşterea este un proces dinamic, este un fel de înţelegere care creşte în timp. În timp ce palestinienii vor utiliza toate resursele de care dispun – deşi limitate – pentru a vă incita să le priviţi faţa, să-i priviţi în ochi, să vă antreneze într-un proces dinamic de recunoaştere mutuală, israelienii aşteaptă de la voi să le acceptaţi povestea fără discuţii. Ei ar dori să închideţi ochii asupra faptului că, fiind vorba despre Orientul Apropiat, Israelul este un agresor fără pereche în lume. Israelul este o superputere de ocupaţie regională, o ţară micuţă puternic angajată în perfecţionarea diferitelor arsenale nucleare, biologice şi chimice. Este o ţară angajată rasial, un Stat bazat pe apartheid care-şi brutalizează şi oprimă minorităţile în fiecare zi. Dar israelienii şi lobbiurile evreieşti, care-i susţin în întreaga lume, aşteaptă de la voi să ignoraţi aceste realităţi. Insistă, spunând că ei sunt victimele, vor să le aprobaţi politica inumană făcând referinţă la interminabila suferinţă evreiască.
Cum se face că politica evreiască este agresivă ca oricare alta? Acest lucru se datorează pur şi simplu faptului că, din punct de vedere evreiesc, “celălalt” nu există. Aşa-zisul celălalt, pentru ei, nu este nimic altceva decât un mijloc, mai degrabă decât un om ca şi ei. Afacerile externe israeliene şi activitatea politică evreiască trebuie să fie privite în lumina unei absenţe totale a “mecanismului de recunoaştere”. Politicile israeliene şi evreieşti, de stânga, de dreapta şi de centru, sunt fondate pe eliminarea semnificaţiei. Ei refuză să vadă în istorie un flux, un proces dinamic, o călătorie spre “sine însuşi” sau spre o realizare a sinelui. Israelul şi israelienii se consideră ca exteriori Istoriei. Dacă nu înaintează spre autorealziare, este pentru că au o identitate dată, determinată, care trebuie păstrată. Imediat ce întâlnesc o situaţie complexă în raport cu lumea înconjurătoare, creează un model care adaptează lumea exterioară la sistemul lor şovinist de valori narcisiste. Neo-conservatorismul nu este altceva, la aceasta se rezumă discursul iudeo-creştinesc de emergenţă recentă, un discurs fantasmagoric, dar nu mai puţin dezgustător.
Oricât de trist poate părea aceasta, nişte oameni care nu sunt obişnuiţi să-l recunoască pe celălalt, sunt incapabili să se facă recunoscuţi. Mentalitatea tribală evreiască, de stânga, de centru şi de dreapta, îi plasează pe evrei în afara umanităţii. Ea nu-i dotează pe adepţii mentalităţii tribale cu mencanismul mental indispensabil pentru recunoaşterea Celuilalt. De ce ar face-o? S-au descurcat atât de bine, de atâta timp, fără să fi trebuit s-o facă. Absenţa oricărei noţiuni a Celuilalt vă antrenează cu mult dincolo de orice formă recunoscută de gândire umanistă autentică. Aceasta vă conduce cu mult dincolo de gândirea etică sau de conştiinţa morală. Astfel, în locul moralităţii, orice dezbatere se reduce la o simplă confruntare politică, cu anumite rezultate concrete, materiale şi practice care trebuie atinse.
Hegel permite să se pună oarecum în lumină toată această saga. Dacă, în fapt, devenim conştienţi de noi înşine via celălalt, atunci “subiectul Ales” este, în orice caz, conştient de sine însuşi. El este stăpân prin naştere. În consecinţă, israelienii nu practică nici o formă de dialog cu mediul uman înconjurător, dat fiind că se nasc stăpâni. Pentru a fi corect cu israelienii, trebuie să recunosc că inexistenţa mecanismului lor de recunoaştere nu are nimic în comun cu sentimentele lor anti-palestiniene. De fapt, ei sunt chiar incapabili să se recunoască reciproc – Israelul şi israelienii au o lungă istorie de discriminare împotriva propriului popor (evreii de origine non-europeană, ca sefarazii, sunt ţinta discriminărilor elitei evreieşti, compusă aproape exclusiv din evrei de origine occidentală).
Dar evreii progresişti sunt diferiţi? Nu tocmai. Ca şi israelienii, şi asemeni oricărei formă de ideologie tribală şovină, se retrag, continuu, într-un discurs segregaţionist şi autocentrat care e puţin susceptibil să atragă pe cineva în afara lor înşişi. În consecinţă, aşa cum israelienii se înconjoară de ziduri, celulele evreieşti progresiste sunt deja închise în ciber-ghettouri care devin din ce în ce mai ostile în raport cu restul umanităţii, şi faţă de cei care se presupune că sunt tovarăşii lor.
Materialism istoric
Dacă cineva este incapabil să stabilească relaţii cu vecinii săi, care să fie fondate pe recunoaşterea celuilalt, atunci trebuie să existe o altă metodă de instaurare a unui dialog. Dacă este incapabil să înnoade un dialog fondat pe empatia cu celălalt şi cu drepturile celuilalt, atunci trebuie să găsim un alt mod de comunicare? Totul pare să indice că metoda dialogică alternativă a “aleşilor” reduce orice formă de comunicare la un limbaj materialist. Aproape toate formele de activitate umană, inclusiv dragostea şi plăcerea estetică, pot fi reduse la o valoare materială. Activiştii politici Aleşi sunt foarte informaţi în utilizarea acestei metode de comunicare.
Recent, scriitorul israelian ultra-zionist A. B. Yehoşua a reuşit să-i stânjenească pe mulţi lideri etnici evrei americani în timpul ultimului congres al American Jewish Committee, declarând: “Voi [evreii din diaspora], nu faceţi decât să schimbaţi cămaşa... voi schimbaţi ţările aşa cum se schimbă cămaşa.” De fapt, Yehoşua a fost supus la multă presiune în urma acestei ieşiri, şi nu a întârziat s-o regrete. Totuşi, percepţia lui Yehoşua, chiar dacă este departe de a fi originală, este dureros de veridică.
Este cât se poate de clar că unii evrei din diaspora, orientaţi politic, sunt angajaţi într-un dialog extrem de fructuos cu toate nucleele hegemonice posibile şi imaginabile. Critica lui Yehoşua era deosebit de avizată. După el, odată ce a devenit evident că o nouă ţară este pe cale de a deveni o superputere mondială, nu trebuie să se aştepte foarte mult timp până când se va vedea un val de evrei asimilaţi şi modernişti încercând să se infiltreze în elita guvernamentală. “Dacă, într-o zi, China va deveni prima superputere mondială”, a avertizat el, “evreii americani vor emigra în ea pentru a fi asimilaţi de societatea chineză, abandonând societatea americană.” [ http://www.amin.org/eng/uncat/2006/june/june30-1.html ]
În urmă cu vreo zece ani, în plină bătălie juridică între marile instituţii evreieşti şi băncile elveţiene, Norman Finkelstein se manifestă pentru a semnala că nu mai rămân decât foarte puţine lucruri din Holocaustul evreiesc (în trezorerile helvetice), cu excepţia diverselor forme industriale de presiune financiară în vederea obţinerii de compensaţii. După Finkelstein, nu era vorba despre nimic altceva decât de profit. Mă voi abţine de la orice critică pe subiectul compensaţiilor financiare ca atare, dar aparent, există oameni foarte rapizi când este vorba să-şi traducă durerea în bănuţi zornăitori. (Merită menţionat, referitor la acest subiect, că durerea poate fi transformată în alte valori, ca de exemplu valori morale şi valori estetice, nu doar în aur...) Totuşi, posibilitatea de a transforma durerea şi sângele în cheş se regăseşte în inima visului înşelător israelian, constând în a crede că antagonismul israelo-palestinian, şi îndeosebi problema refugiaţilor, ar avea o soluţie.
Ştim de unde s-a născut această falsă supoziţie. Israelienii, ca şi principalele instituţii evreieşti, sunt pe deplin convinşi că, dacă au putut parveni la o reglementare financiară cu germanii (şi cu elveţienii, de altfel), palestinienii ar fi la fel de fericiţi să le vândă pământurile, împreună cu demnitatea lor. Cum ajung israelienii la o convingere atât de ciudată? Pentru că ei ştiu în mod necesar mai bine decât palestinienii ceea ce palestinienii vor, în realitate. Cum? Pentru că israelienii sunt strălucitori, inteligenţi – ei sunt poporul ales. În plus, alesul nu încearcă măcar să se angajeze într-un dialog cu umanul din celălalt. La şaizeci de ani după Nakba, expulzarea masivă a indigenilor palestinieni, imensa majoritate a israelienilor şi a evreilor din lumea întreagă nu întreprinde măcar recunoaşterea cauzei palestiniene. Iar în privinţa arătării unei oarecare forme de empatie faţă de palestinieni, mai bine n-am mai vorbi despre ea!
Când li se vorbeşte israelienilor despre conflict, unul dintre argumentele pe care-l utilizează cel mai adesea este acesta: “Atunci când noi (evreii) am venit aici (în Palestina), ei (arabii) nu aveau nimic. Acum, ei au electricitate, locuri de muncă, maşini, servicii de sănătate, etc.” În mod categoric aşa arată eşecul recunoaşterii celuilalt. Este într-adevăr tipic pentru un colonialist şovin să-i impună celuilalt propriul sistem de valori. Alfel spus, israelienii aşteaptă de la palestinieni ca aceştia să împărtăşească împreună cu ei importanţa pe care ei înşişi o acordă achiziţionării bunurilor materiale. “De ce celălalt ar trebui să subscrie valorilor mele? Pentru că eu ştiu ceea ce este bine. De ce ştiu eu ce este Binele? Pentru că eu sunt cel mai bun.” Această abordare arogantă şi total materialistă este în mod evident nucleul viziunii pe care israelienii o au despre pace.
Militarii israelieni numesc aceasta “morcovul şi băţul”. Aparent, atunci când vorbesc despre palestinieni, în realitate ei au în minte nişte iepuri. Dar, oricât de bizar, şi chiar tragic, ar putea părea acest lucru, Maţpen, o mişcare de extremă stânga apărută în Israel, nu e prea diferită. Vizibil, militanţii săi nutreau visuri revoluţionare de secularizare a lumii arabe. În mod evident, ei ştiau ceea ce era bun pentru arabi. Cum de ştiau? Vă las să ghiciţi? Pentru că ei erau într-o manieră exclusivă şi şovinistă inteligenţi. Erau nişte marxişti din varietatea Aleşi. În consecinţă, n-am fost extraordinar de surprins când cu timpul, legendarul Maţpen “revoluţionar” şi neo-conservatorismul detestabil au fuzionat, în fapt, în unicul mesaj catastrofal: “Noi ştim mai bine decât voi înşivă ceea ce este bun pentru voi.”
Atât zioniştii cât şi evreii de stânga au un “vis al Noului Orient-Apropiat”. În vechea fantasmă a lui Peres, regiunea devine un paradis financiar, în cadrul căruia Israelul ocupă centrul însuşi. Palestinienii (precum şi alte ţări arabe) ar furniza industriilor israeliene (reprezentând Occidentul) mâna de lucru ieftină de care au nevoie. În schimb, arabii ar câştiga bani, şi ar cheltui aceşti bani pentru a cumpăra produse israeliene (occidentale). În visul iudeo-progresist, arabii abandonează Islamul, devin progresişti marxişti cosmopoliţi (nişte evrei est-europeni), şi se îmbarcă pentru o revoluţie mondială. Pe cât este de sinistru visul lui Peres, pe atât versiunea sa iudeo-marxistă este comică.
Aparent, în visul zionist, Israelul ar creea o coexistenţă duală în regiune, în care poporul palestinian ar fi un popor de sclavi eterni, ai căror stăpâni ar fi israelienii. În visul cosmopolit iudeo-progresist, Palestina Roşie va creea o coexistenţă duală într-o regiune în care poporul palestinian va fi constituit din sclavi eterni ai unei îndepărtate ideologii europene. Dacă există o diferenţă categorială importantă între cele două ideologii iudeocentrice, îmi vine greu să-mi dau seama.
Totuşi, după Hegel, sclavul este cel care face Istoria să înainteze. El este cel care luptă ca să-şi cucerească libertatea. El este cel care se transformă pe sine şi stăpânul este cel care sfârşeşte prin a dispărea. După Hegel, avem motive serioase să credem că viitorul regiunii aparţine palestinienilor, irakienilor şi lumii musulmane, la modul general. Una dintre manierele de a explica din ce motiv Israelul ignoră această înţelegere a Istoriei ţine de detaşarea pe care o impune mentalitatea exclusivistă a “Aleşilor”.
Bine aţi venit în ţara lui Cucu!
Doctorul Mustafa Barghuti, un medic palestinian care trăieşte şi munceşte în Cisiordania ocupată, a spus despre Israel că “încearcă să fie concomitent David şi Goliath” (Dr. Barghuti se exprima în cadrul unei dezbateri organizate în Camera Comunelor, la Londra, în 22 noiembrie 2000). După el, acest lucru ţine de imposibil. A afirmat de asemenea că “Israelul este probabil singura ţară care a bombardat vreodată un teritoriu pe care-l ocupa”. A găsit aceasta ca fiind ceva foarte ciudat, chiar bizar. Dar, să fii concomitent David şi Goliath este la fel de ciudat? Să distrugi propriul tău bun, este bizar? Nu. Nu şi dacă eşti nebun. Absenţa retro-viziunii (şi în acest caz, constând în a te vedea pe tine însuţi prin intermediul celuilalt) îi poate conduce pe oameni, ca şi pe naţiuni, în unghiuri ciudate şi obscure. Absenţa unei reţele care să fie susceptibilă să vă permită să discerneţi propria voastră imagine prin intermediul celuilalt, absenţa unui mecanism de corecţie pare ceva extrem de periculos.
Prima generaţie de lideri israelieni (Ben Gurion, Eşkol, Meir, Peres, Begin) a crescut în diaspora, în principal în Europa de Est. Condiţia de evreu trăitor într-un mediu non-evreiesc obligă la dezvoltarea unei conştiinţe de sine foarte puternice şi impune un anume tip de examen în oglindă. În plus, zionismul originilor este uşor mai dezvoltat decât alte forme de politică tribală evreiască, pentru simplul motiv că zionismul are ca raţiune de a fi transformarea evreilor într-un “popor ca toate celelalte popoare”. Aceasta implică un minim de viziune în oglinda pe care o constituie celălalt. Totuşi, nu a fost suficient pentru a înfrâna acţiunile agresive ale Israelului (ca Deir Yassin, Nakba, Kafr-Qassem, războiul din 1967, etc.), dar a fost mai mult decât suficient pentru a da israelienilor o lecţie de diplomaţie. Din 1996 încoace, noii lideri născuţi în Israel au condus ţara legitimaţi prin “alegeri” (Rabin, Netanyahu, Şaron, Barak, Olmert). Într-adevăr, în tinereţea lor, aceşti lideri au fost înconjuraţi de o intensă anxietate evreiască, depăşită, la vârsta adultă, de moştenirea “miracolului” din 1967, un eveniment care a transformat anumite ideologii “alese” în extravaganţă mesianică.
Această obsesie a puterii absolute, exacerbată de anxietatea zionistă cuplată cu ignorarea “celuilalt” conduce la o schizofrenie colectivă epidemică, atât în starea mentală cât şi în acţiune, o foarte gravă pierdere de contact cu realitatea, deschizând calea spre o utilizare excesivă a forţei. Recentul “al doilea război din Liban” a fost un exemplu manifest al acestei constatări. Israelul se răzbună cu tiruri de mitralieră împotriva copiilor care aruncă cu pietre, cu artileria grea şi rachete împotriva ţintelor civile în urma unei insurecţii sporadice, şi printr-un război total după un incident frontalier minor. Acest comportament nu are nevoie să fie explicat prin intermediul instrumentelor analitice politice, materialiste sau sociologice. O înţelegere cu mult mai profundă ar putea fi dobândită situând conflictul într-un cadru filosofic, care permite o mai bună înţelegere a originilor paranoii şi a schizofreniei.
Primul-ministru israelian, reprezentându-i concomitent şi pe David şi pe Goliath, poate vorbi despre vulnerabilitatea Israelului, despre durerea evreiască şi despre mizeria evreiască, în aceeaşi frază, exact înainte de a lansa o ofensivă militară masivă împotriva întregii regiuni, în fraza următoare. Un asemenea comportament nu poate fi explicat decât dacă se vede în el o formă de maladie mentală. Aspectul comic/tragic al acestuia, este că cei mai mulţi dintre israelieni nu-şi dau nici măcar seama de faptul că ceva teribil este pe cale să se producă. Poziţia de stăpân prin naştere conduce la absenţa “mecanismului de recunoaştere”. Inevitabil, acest lucru conduce la orbire. Absenţa mecanismului de recunoaştere are drept consecinţă un psihic fracturat, participând concomitent şi la figura lui David, şi la aceea a lui Goliath.
Se pare că nici Israelul, nici israelienii nu sunt în măsură să mai participe vreodată la vreun oarecare dialog în adevăratul sens al cuvântului.
Sursa în limba engleză.
