De ce suferința palestiniană a fost uitată de Ziua Comemorării Holocaustului?

de Michael Lesher

Care sunt lucrurile pe care ni le-am amintit cu ocazia Zilei Comemorării Holocaustului?

În niciun caz nu victimele ultimului măcel israelian din Gaza, în care au fost uciși peste 2.200 de civili cu mai puțin de trei ani în urmă. În lumea propagandistică a „memoriei Holocaustului” numai evreii pot fi victime, așa că mass-media mainstream marginalizează sutele de supraviețuitori ai holocaustului evreiesc și urmașii lor care condamnă în public „masacrarea palestinienilor din Gaza” (cuvintele lor).

Eliminarea suferinței palestiniene din memoria publică este un aspect în mod particular ironic al „comemorării Holocaustului.” Între pledoariile pentru păstrarea istoriei Holocaustului, media mainstream încă evită orice referire la comentariile publice ale unui important ofițer israelian care, în timpul celei de-a doua Intifade a solicitat armatei israeliene să analizeze și să asimileze lecțiile armatei germane care a luptat în ghetoul varșovian.

O tăcere selectivă similară înconjoară invazia Irakului din 2003. Mai multe guverne prezente la comemorările Holocaustului și-au trimis trupe în acel masacru, amintind într-un mod straniu de invazia criminală a Poloniei din 1939. „Oamenii uită cum era la Auschwitz”, spunea Halina Birenbaum, care s-a aflat în celebrul lagăr al morții când era copil, „și asta mă înspăimântă, pentru că știu la ce fel de iad duce asta.”

Ar trebui să fim de două ori înspăimântați, mi se pare, când un asemenea eveniment este folosit pentru a se promova exact acel gen de uitare, cel puțin când vine vorba de morțile arabilor.

Scriitorul israelian Boaz Evron avertiza acum mai mulți ani spunând „Conștientizarea Holocaustului” este acum „o îndoctrinare propagandistică oficială...al cărei scop nu este deloc înțelegerea trecutului, ci manipularea prezentului.” Oricine se îndoiește de aceste vorbe trebuie doar să asculte cum „liderii” mondiali accentuează genul de rele a căror memorie vor să o păstreze – și să observe atrocitățile pe care aceștia le ignoră.

Decizia de a lupta împotriva prejudiciilor?

Fostul prim-ministru britanic David Cameron spunea că „noi” toți, „indiferent de credința noastră, indiferent de crezul nostru, indiferent de politicile noastre...trebuie să fim uniți în decizia noastră de a lupta împotriva prejudiciilor și a discriminării sub toate formele ei.”

Dar Cameron nu a luptat cu regimul de apartheid al Israelului în Cisiordania ocupată și în Gaza; de fapt a refuzat să oprească vânzarea de armanent britanic Israelului chiar atunci când Israelul și-a folosit arsenalul în repetate atacuri asupra spitalelor din Gaza (omorând mai mulți membri ai personalului medical) și în bombardarea cartierelor civile, ucigând peste 500 de copii, distrugând 22 de școli și distrugând complet peste 10.000 de locuințe.

Pe lângă separarea victimelor importante de cele neimportante, „comemorările” Holocaustului adoptă prioritățile politicilor puterilor vestice. De aceea președintele țării care practic l-a înfrânt pe Hitler și a eliberat lagărele de concentrare europene, nici măcar nu a participat la cea de-a șaptea aniversare a eliberării Auschwitz-ului. Președintele Vladimir Putin a fost „absent”, cum s-a exprimat delicat Vanessa Gera de la Associated Press, „din cauza răcelii profunde a relațiilor dintre Vest și Rusia în privința Ucrainei.”

Mai clar spus, Putin se afla în dizgrație pentru că s-a opus loviturii susținute de SUA care i-a pus la putere în Kiev pe simpatizanții naziștilor (acolo unde predecesorii lor au asistat la masacrarea unor 30.000 de evrei în 1941), așa că nu avea ce să caute la comemorarea Holocaustului. Pe de altă parte, niciunul dintre organizatorii evenimentului nu a părut să obiecteze la prezența țărilor care au susținut venirea la putere a neo-naziștilor în Ucraina, a cărei capitală (așa cum toată lumea prezentă știa cu siguranță) se afla la mai puțin de 1000 de km de locul ceremoniei.

Exploatarea istoriei

Președintele Congresului Evreiesc Mondial, Ronald Lauder, s-a folosit de ceremonie pentru a defăima plângerile în legătură cu masacrul din Gaza ca „demonizare a Israelului.” Steven Spielberg a imitat mesajul, dând vina pentru „veșnicii demoni ai intoleranței” pe „antisemiți, extremiști radicali și fanatici religioși” și avertizând despre „un efort tot mai mare de alungare a evreilor din Europa.” (Nu a prezentat nicio dovadă a acestui „efort tot mai mare”; în ceea ce mă privește, nu cunosc alt politician proeminent care să fi cerut înlăturarea evreilor din Europa în afara prim-ministrului Israelului, Benjamin Netanyahu).

Așa-zisa accentuare a antisemitismului european reprezintă încă o exploatare a istoriei evreiești pentru beneficiul propagandei israeliene. „Întrebarea dacă evreii au sau nu un viitor în Europa este, din păcate, una actuală”, scria profesoara Dorothea Wolfson de la universitatea Johns Hopkins, după o conferință la care Benjamin Ginsberg, un alt profesor de la Johns Hopkins, susținea amenințător că a devenit „mai greu pentru evrei să fie evrei în mod deschis în Europa fără să fie hărțuiți.”

Apologeții Israelului au un motiv evident pentru răspândirea unui asemenea mesaj, dar realitatea spune o poveste diferită. În Franța și Germania, țările pomenite cel mai des în afirmațiile panicarde, evreii au primit note copleșitor de favorabile într-un sondaj din 2008 efectuat de Pew Research Center privind părerea față de grupurile religioase – și asta în ciuda furiei publice tot mai pronunțate față de ocupația brutală a pământului palestinian de către Israel și a sprijinului ostentativ față de această ocupație de către majoritatea liderilor evrei de pe întreaga planetă.

Un sondaj realizat în 2015 de Comitetul Consultativ pentru Drepturile Naționale ale Omului din Franța concluzionează că „evreii sunt, de departe, minoritatea cea mai bine acceptată astăzi în Franța” – mult mai bine acceptată decât negrii și emigranții de origine nord-africană și mult, mult mai bine decât musulmanii. Și totuși, propaganda făcută de grupurile evreiești și de apologeții lor vor să ne facă să credem că evreii și numai evreii sunt luați în colimator în Europa.

Pe lângă faptul că nu este adevărată, șarlatania despre „noul antisemitism” este și cinică. Editorialul caracteristic al jurnalistei Deborah Lipstadt din New York Times în vara celei mai recente ofensive israeliene asupra Gazei – sincronizat perfect pentru a distrage atenția de la masacrul israelian – conținea clișee despre pericolul tot mai mare în care se află evreii Europei de vest. „Nu vorbim de un alt Holocaust”, scria aceasta, „dar e suficient de grav.”

Pentru a susține și mai bine cauza israeliană, Lipstadt menționa și carta Hamas ca izvor al reînviatei uri față de evrei. Dar nicăieri în articolul ei, Lipstadt nu menționa Ucraina, singura țară din Europa – probabil din lume – unde a revenit la putere o mișcare politică legată de antisemitismul genocidar.

Dacă antisemitismul ar fi fost subiectul ei real, Lipstadt nu ar fi putut rata o țintă atât de evidentă. Dar neo-naziștii din Ucraina sunt susținuți de Statele Unite și nu au fost condamnați de Israel, așa că... am spus destul.

Un imperativ moral

Toate lucrurile acestea sunt suficient de grave, dar mi se pare că cel mai rău lucru în legătură cu propaganda este faptul că manipulează amintirea Holocaustului pentru a eclipsa ceea ce ar trebui să fie cele mai importante lecții ale sale. Există un val de intoleranță care mătură lumea de astăzi, dar este ațintit în mod predominant față de musulmani, nu de evrei.

Potrivit cifrelor centrului de statistică Pew, atitudinile ostile față de musulmani le depășesc pe cele favorabile într-un număr uluitor de țări: lista include Franța, Germania, Spania, Polonia, India, Coreea de Sud, Japonia, China, Brazilia, Argentina, Mexic și Africa de Sud. Lucru deosebit de tulburător dacă ne aducem aminte că, începând cu 2001, atacurile forțelor vestice au ucis (cel puțin) sute de mii de oameni în țări predominant musulmane, inclusiv dar nu numai în Afganistan, Irak, Pakistan, Siria, Yemen.

În aceste circumstanțe, lucrul de bun simț pe care ar trebui să îl facă evreii ar fi acela de a face cauză comună împreună cu musulmanii opunându-se intoleranței religioase și protestând împotriva războaielor imperialiste care au devastat lumea musulmană – ca să nu mai pomenim de rolul Israelului în multe dintre aceste războaie.

Scriind eu însumi ca evreu, și mai ales în lumina istoriei Holocaustului, consider că un astfel de răspuns ar reprezenta mai mult decât bun simț politic; pentru mine este un imperativ moral. Și din același motiv nu pot rămâne tăcut când elitele evreiești răstoarnă lecțiile genocidului nazist – întâmplător utilizând aceleași metode pe care le-au folosit naziștii pentru a transforma Germania într-o mașină de ucis.

„Oamenii pot fi făcuți întotdeauna să se supună liderilor”, spunea Hermann Goering, un important lider nazist, unui psiholog numit de Aliați în timpul procesului de la Nuremberg. „Tot ce trebuie să faci e să le spui că sunt atacați și să denunți pacifiștii pentru lipsă de patriotism și pentru a fi expus țara pericolului.”

În timp ce între dărâmăturile Gazei se ridicau munți de cadavre, aglomerând atât de mult morgile încât trupurile moarte ale copiilor au trebuit depozitate în congelatoare de înghețată, mulți lideri evrei urmau afirmația lui Goering, cu un scriitor chiar din cercul meu ortodox meditând la „curajul, motivația și credința” ucigașilor israelieni, bătându-și joc de evreii care vorbeau despre „relele Israelului modern” și condamnându-i pe apărătorii Gazei care cică ar fi „echipat adolescenții cu centuri explozive sinucigașe.” Nicio dovadă, desigur, nu s-a adus în sprijinul acestei afirmații.

Venerarea puterii și a forței militare, uzurparea religiei pentru a camufla cucerirea în retorică fățarnică, demonizarea acelor oameni suficient de ghinioniști încât să se afle în calea poftelor rasei dominante – toate acestea, din păcate, au supraviețuit prăbușirii celui de-al Treilea Reich.

Faptul că au contaminat atât de mult din discursul evreiesc contemporan dovedește doar că aceste comemorări ale genocidului nazist nu servesc niciunui scop decent. Până nu suntem pregătiți să îi asimilăm lecțiile – în interior, acolo unde este locul tuturor lecțiilor morale – ar fi mult mai respectuos față de victime dacă am putea să ne rezumăm pur și simplu, în cuvintele lui Norman Finkelstein, la „a le păstra amintirea, a învăța din suferința lor și a le lăsa, în sfârșit, să se odihnească în pace.”

https://electronicintifada.net/content/why-was-palestinian-suffering-forgotten-holocaust-remembrance-day/14435

Regândind teoria „banalității răului”

                   Soldați israelieni arestând un băiat palestinian

A venit momentul să reexaminăm teoria Hannei Arendt. Nu tot răul este banal, cu siguranță nu acela care pune stăpânire pe o națiune cu un simț al superiorității rasiale. Israelul nu este nici nazist, nici fascist sau de apartheid – dar actualul său regim colonialist se aseamănă cu alte regimuri diabolice.

de Eva Illouz

Ce face ca unele regimuri politice să fie diabolice? De ce anumite ființe umane, mai ales dacă aparțin unor majorități etnice, rasiale, religioase sau naționale, își doresc să îi alunge pe ceilalți din casele lor, să le răpească munca, pământul și proprietățile, să-i bage în închisori, să-i tortureze sau să-i ucidă – mai ales dacă cei din urmă sunt membri ai unor grupuri minoritare?

Răutatea inimii umane a preocupat îndelung teologii și filosofii. În 1960, un psiholog social a decis să folosească metodele științei pentru a înțelege natura răului, ce îi face pe oameni să se implice în masacre pe scară largă. În acel scop, a conceput ceea ce avea să devină unul dintre cele mai importante experimente din toate timpurile. Acest om se numea Stanley Milgram și era fiul unor evrei europeni care imigraseră în Statele Unite. Strălucitul psiholog experimental al universității Yale era profund tulburat de genocidul evreilor. După cum a declarat el însuși, imboldul din spatele studiilor sale a provenit direct din Șoah (Holocaust).

Experimentul, care a început să se dezvolte în 1961, a implicat recrutarea subiecților cărora li s-a spus că participă la un studiu care analizează felul în care învață oamenii. Acestora li s-a desemnat fără excepție rolul de „profesor”, în timp ce „elevii” făceau de fapt parte din echipa lui Milgram. Profesorul avea să-i citească elevului o pereche de cuvinte iar apoi avea să revină asupra listei, cerându-i elevului să își amintească cel de-al doilea cuvânt din fiecare pereche. De fiecare dată când elevul dădea un răspuns greșit, îi era administrat un șoc electric, intensitatea acestuia crescând cu fiecare nou răspuns greșit.

 Erau 15 niveluri ale șocului, cel mai puternic dintre ele – marcat „șoc extrem: pericol” – era declarat a fi setat la 450 de volți. Pe măsură ce șocurile deveneau mai intense, „elevul”, care era de fapt un actor, începea să reacționeze tot mai puternic până ajungea să țipe de durere înainte de a cădea într-o muțenie amenințătoare. Dar dacă și când voluntarul spunea că nu vrea să mai continue, că e îngrijorat pentru sănătatea elevului, persoana care supraveghea experimentul răspundea, cu o voce fermă, „trebuie să continui” sau „experimentul îți cere să continui”.

Ce face din acest experiment unul cu adevărat genial este că înainte de a-l demara, Milgram a efectuat un sondaj de opinie asupra unui eșantion larg de oameni și grupuri sociale și le-a cerut să evalueze probabilitatea ca oamenii să administreze șocul cel mai puternic dacă așa li s-ar cere. Aproape toți oamenii chestionați au prezis că procentajul va fi foarte scăzut, că majoritatea vor refuza să coopereze cu cel care ar conduce experimentul.

Rezultatele reale au fost șocante: 65 de indivizi au administrat încărcătura electrică maximă, cea de 450 de volți. Mulți au exprimat disconfort făcând acest lucru (transpirație, tremur, bâlbâială, etc), dar cu toate acestea au mers până la capăt. Așa cum a afirmat Milgram într-un articol din 1974: „Oameni obișnuiți  pur și simplu își duc la capăt sarcina, și fără vreo ostilitate anume din partea lor, pot deveni agenți într-un proces distructiv oribil.” Milgram a identificat obediența față de ierarhie ca fiind crucială în procesul de distrugere a celorlalți.

Acest experiment rezonează cu o altă teză extrem de vehiculată oferită de Hanna Arendt în cartea sa „Eichmann la Ierusalim: un raport asupra banalității răului”. De fapt, procesul lui Adolph Eichmann, acoperit de filosoful politic Arendt, a avut loc tot în 1961, punându-se în mișcare cu câteva luni înainte de experimentele lui Milgram, așa încât nu se poate ca acesta să nu fi fost familiarizat cu tulburătoarea întrebare ridicată de lucrarea lui Arendt: Cataclismul Holocaustului a fost actul unor oameni monstruoși, anormali, atipici sau consecința unei nediagnosticate dar latente boli a unor ființe umane normale, obișnuite?

                                Hannah Arendt, academician și filosof politic

Arendt susținea că Holocaustul nu a fost un act neobișnuit, ci mai degrabă expresia supremă a unei capacități banale și universale de a nu pune întrebări, de a îndeplini ordine, de a avea încredere în superiorii tăi. Analizând cazul lui Eichmann, Arendt ajunsese la concluzia că persoana care a semnat ordinele de ucidere a sutelor de mii de evrei fusese doar o rotiță a unei vaste mașinării birocratice de ucis.

Clasicul studiu din 1992 al lui Christopher Browning despre Batalionul de Poliție de Rezervă 101 (Ordnungspolizei) a furnizat dovezi istorice suplimentare care susțineau teza: Browning a studiat o unitate de rezervă ai cărei membri erau germani obișnuiți din clasa muncitoare, care fuseseră recrutați să servească în Polonia ocupată și în sarcina cărora intra omorârea, prin gloanțe, a zeci de mii de evrei (83.000 în total). Trăgeau de aproape, fără încetare, de dimineața până noaptea, în bărbați, femei, copii, bătrâni, bebeluși. Și deoarece era o misiune înfiorătoare – uniformele lor se îmbibau repede în sânge și erau martori de aproape ai grămezilor de cadavre care se înmulțeau – comandantul lor le-a oferit opțiunea, în timpul unui anume masacru deosebit de sângeros, să nu participe. Cu toate acestea, majoritatea copleșitoare a soldaților a continuat să tragă: au preferat să plece capul în fața presiunii atât din partea superiorilor cât și a colegilor lor.

Din 500, numai 12 (!) au profitat de opțiunea de a nu trage. Chiar și titlul lucrării lui Browning, „Oameni obișnuiți”, subliniază normalitatea oamenilor care sunt capabili de a executa acte monstruoase: oamenii Batalionului de Poliție de Rezervă 101 nu erau naziști devotați și niciunul nu avea un dosar criminal. Pur și simplu au făcut ceea ce au făcut și ceilalți și ceea ce li s-a spus să facă.

Teoriile oferite de Milgram, Arendt și Browning sunt șocant de convergente. Toți au ajuns la concluzia că o explicație-cheie a răului, chiar și în formele cele mai extreme ale acestuia, era o tendință latentă a tuturor ființelor umane: predilecția spre a urma ordine și spre conformare. Teoria „banalității răului” – ideea puterii strivitoare a autorității ierarhice sau a presiunii – universaliza atât victimele cât și criminalii. În același fel în care Holocaustul a devenit simbolul universal al tuturor victimelor rasismului și ale urii, autorii săi au devenit simbolurile universale ale înclinației umane latente de a se manifesta cu brutalitate.

Așa încât, pentru Milgram, Arendt și Browning, un monstru nu are nevoie de coarne și coadă; nici nu trebuie să fie bolnav mintal, un tată defectuos sau un soț crud. Și cel mai surprinzător, monstrul nici măcar nu are nevoie să urască persoana pe care o ucide. Un monstru are nevoie de numai câteva aptitudini banale: să accepte autoritatea fără să pună întrebări, să fie sensibil la presiunea exercitată de grup sau de colegi și să manifeste un soi special de uitare – a umanității ființelor pe care le distruge.

Teoria banalității răului a devenit influentă mai ales în mediul academic, probabil pentru că se potrivește axiomelor psihologiei sociale și ale sociologiei potrivit cărora comportamentul oamenilor este modelat de către grup. Însă teza aceasta are trei defecte și de aceea a venit momentul să o reexaminăm.

Primul defect este acela că face ca însuși răul să fie banal. Dacă toată lumea are un nazist ce doarme înăuntru devine mai dificil să te scandalizeze barbaria. Și face și să fie mai greu să-i culpabilizezi pe cei care comit actele barbare.

Al doilea, teza tinde să decontextualizeze răul: un soldat care împușcă un adolescent care aruncă o piatră la un punct de control devine echivalent cu un soldat care eliberează acid cianhidric într-o cameră de gazare.

Și, într-un final, teoria aceasta ne distrage atenția de la alte forme, poate mai puternice, ale răului – acelea derivate din credința unor oameni că alții le sunt inferiori, că reprezintă un pericol pentru grupul lor și pentru societate și că merită să fie expulzați, închiși sau uciși. Teoria banalității este insuficientă pentru a acoperi disponibilitatea oamenilor de a-i priva pe alții de proprietăți, demnitate și libertate, nu pentru că așa li s-a ordonat, ci dintr-un simț moral al îndreptățirii și al misiunii spirituale. Liderii politici ai regimurilor diabolice nu execută niște ordine atunci când incită la ură împotriva unui grup minoritar, când propun legi rasiste, când încurajează armata și poliția să comită acte violente sau când îi stigmatizează ca trădători pe cei ce încearcă să apere drepturile membrilor grupurilor minoritare. Când fac lucrurile acestea, politicienii acționează potrivit propriilor convingeri. De unde întrebarea: ce trebuie să se întâmple într-o societate pentru ca un grup mare de oameni și reprezentanții acestuia să transforme violența într-o formă de conduită morală?

Într-o importantă lucrare, „Diviser Pour Tuer” („Separă pentru a ucide”), care a inspirat și a dat forma reflecțiilor mele de mai sus, sociologul olandez Abram de Swaan respinge teoria banalității răului analizând condițiile ce precedă genocidele. De Swaan a examinat contextul cultural și cadrul diferitelor națiuni care au masacrat atât de mulți oameni în secolul 20 în întreaga lume. Circa 100 de milioane de oameni, spune de Swaan, au pierit de mâna altor oameni în Congo, Indonezia, Africa de Sud-Vest, China, Mexic, Cambogia, Pakistan, Ruanda, Turcia, Uniunea Sovietică, Yugloslavia și bineînțeles cei din Germania.

                                          Sociologul olandez Abram de Swaan

Genocidele, scrie de Swaan, sunt precedate de două puternice trăsături cognitive și emoționale. Prima este capacitatea unui grup anume de a crea o coeziune internă foarte strânsă, de a se simți unit de un trecut istoric comun puternic și glorios și de o accepțiune împărtășită a unei misiuni; a doua este capacitatea de „des-identificare” cu alte grupuri, de trasare a unei demarcații rigide între „noi” și „ei” – un proces care de obicei are loc după ce grupul minoritar a fost izolat, fizic sau simbolic, de majoritate. Strategiile de izolare pot include plasarea membrilor minorității în ghetouri, obligarea acestora să poarte un semn distinctiv (cum era steaua galbenă)sau ridicarea de ziduri care efectiv să împartă oamenii în „noi” și „ei”. Potrivit lui de Swaan, acestea constituie condițiile necesare (dar nu suficiente) pentru ca masacrele sau genocidele să aibă loc.

Sunt grupurile o sursă a răului?

Identificarea colectivă nu derivă în mod automat din faptul natural și spontan de a te fi născut în același grup. Ea este menținută în mod activ prin credința în unicitatea și măreția grupului. Identificarea cu un grup este facilitată prin expunerea poveștii nașterii acestuia, adesea localizată într-un trecut îndepărtat, în care participă un zeu (sau mai mulți). Unele grupuri chiar au o poveste despre cum au fost alese de către Dumnezeu pentru a îndeplini o anumită misiune pe pământ. Identificarea cu grupul este accentuată mai departe prin sublinierea diferențelor dintre propriul grup și celelalte grupuri.

Naziștii au excelat la ambele lucruri. Au conferit germanilor o presupusă filiație străveche cu arienii. Arienii se aflau în vârful ierarhiei ființelor umane; erau das Herrenvolk (rasa supremă), căreia îi fusese încredințată o misiune specială (de a cuceri pământul și a eradica rasele inferioare – slavii, evreii). Credința într-o descendență comună a facilitat articularea unei vocații mesianice a grupului: naziștii credeau că originile lor nobile îi făceau un popor ales investit cu misiunea izbăvirii lumii.

Istoricul german Hartmut Lehman a arătat că de-a lungul secolului 19, tabăra protestanților religioși devotați și naționaliști din Germania a dezvoltat noțiunea de legământ special între Dumnezeu și germani. Ideea a prins forță mai ales după victoria din 1870 a Germaniei asupra Franței în războiul franco-prusac. Acei protestanți erau cei mai predispuși la aderarea la mișcarea națională germană și la a-i urî pe francezi (care au inventat drepturile umane și Iluminismul), cât și pe socialiștii și liberalii din Germania. Așa cum a formulat Lehman: „Ideea că germanii erau un popor ales și că ar trebui să facă sacrificii speciale pentru a-și recâștiga măreția a fost unul dintre cele mai periculoase și înșelătoare sloganuri naziste după 1933.” Simțul măreției unui grup, al misiunii sale istorice, al superiorității sale, poate construi o puternică narativă colectivă care să îi unească membrii.

Acel simt al unității, al apartenenței la grup este manifestat și prin excluderea zilnică și regulată a celorlalți – prin acte, prin lege și prin ideologie. Naziștii erau rasiști, dar, ironic, erau rasiști înainte de toate deoarece adoptaseră o viziune rasistă asupra lor înșiși pe care au instituționalizat-o prin intermediul mecanismului de stat. Naziștii împărțeau germanii în adevărați și neadevărați, plasând astfel o misticitate a sângelui în centrul naționalității lor. Adevărații germani erau acum definiți prin descendență ca fiind urmașii arienilor.

Adolf Eichmann la tribunalul din Ierusalim unde a fost judecat în 1961 pentru crime împotriva umanității

Filiația și obârșia au transformat germanicitatea într-o rasă. Acesta era încă unul din motivele pentru care naziștii deveniseră atât de preocupați de păstrarea „purității” sângelui și rasei lor. Odată ce descendența a devenit crucială pentru naționalitate, aceasta s-a definit în termeni biologici: cineva ori era născut german ori nu era; ori avea „sânge” german, ori nu. Această concepție rasistă despre ei înșiși a dus la stabilirea unui proces care urmărea puritatea descendenței familiei și demonstra originea ariană. Începând cu aprilie 1933, acest certificat era solicitat tuturor angajaților și oficialilor din sectorul public. Această concepție rasistă a națiunii germane explică mai departe de ce naziștii detestau căsătoriile mixte dintre evrei și germani.

Dacă un german autentic era cineva cu origine ariană – adică dacă cetățenia devenea o chestiune de filiație biologică – era mult mai ușor să transformi peste noapte cetățeni bona fide în non-cetățeni. Naziștii ilustrau astfel ceea ce sociologii știu: și anume, că grupurile nu au granițe intrinseci sau naturale. Această separație – între „noi” și „ei” – poate fi deplasată cu ușurință. Evreii se considerau membri deplini ai națiunilor germane sau franceze până când aceste națiuni i-au „reclasificat” după criterii etnice sau rasiale. Noțiunea nazistă de rasă a împărțit umanitatea în grupuri umane nemiscibile, făcând din amestecare o crimă, semnul unei umanități degenerate.

O caracteristică distinctivă a regimurilor diabolice în general este credința în nevoia păstrării purității rasiale sau etnice sau religioase a grupului dominant, în timp ce grupurile minoritare – fie ele ale „evreilor”, „musulmanilor”, „tutsilor” sau ale „armenilor” – deveneau grupuri calitativ distincte, entități compacte percepute ca fiind în mod fundamental „celelalte”, diferite de majoritate în virtutea unei legi puternice și invizibile. Căsătoriile mixte reprezentau o amenințare periculoasă de poluare a purității rasei.

O asemenea polarizare între grupuri sociale, spune de Swaan, nu se naște peste noapte. Capacitatea de a distinge atât de tranșant între „noi” și „ei” și de a-i privi pe „ei” ca pe elemente străine în mijlocul nostru, este rezultatul unui proces istoric prin care noi moduri de gândire sunt dobândite.

Naziștii ar fi putut inculca obiceiuri noi de a gândi printr-un număr de factori care au mocnit și s-au infiltrat în societatea germană de un deceniu. Germania pierduse Marele Război și într-o țară cu o tradiție militaristă și autoritaristă îndelungată această înfrângere a reprezentat o lovitură aplicată identității și mândriei naționale. Deși Germania fusese un agresor, acasă mulți o priveau ca pe o victimă. Resentimentul față de înfrângerea militară a Germaniei s-a cristalizat în anii ce au urmat armistițiului în jurul „dușmanului din interior”: propaganda politică, presa, mediul academic și clerul religios, toți căzuseră de acord să-i privească pe evrei ca inferiori și periculoși și să-i desemneze pe ei și pe susținătorii lor ca trădători din interior. Aceste temeri erau intensificate de dificultăți economice care au creat un climat general al frustrării în rândul claselor muncitoare și de mijloc. Un antagonism viguros între taberele politice, una internaționalistă și una hiper-naționalistă, era acompaniat de o slăbire progresivă a forțelor democratice, liberale. Toate acestea explică felul în care naziștii au implementat în mod progresiv legi rasiste într-o manieră practic nestingherită.

Concepțiile naziste despre lume deveniseră acceptabile pentru o varietate largă de germani, nu peste noapte, ci printr-un proces gradual de schimbare a normelor. Regimurile politice diabolice rar apar peste noapte. Ele se ivesc după o perioadă în timpul căreia violența față de un alt grup devine în mod gradual normală, în timpul căreia violența verbală și fizică este un fenomen zilnic, este justificată, tolerată și treptat nu mai este observată. Potrivit lui de Swaan, societățile în care violența împotriva unui grup este rutinată și tolerată sunt societățile în care mecanismul civilizației s-a defectat.

„Civilizația” trebuie înțeleasă aici în sensul acordat cuvântului de către sociologul evreu Norbert Elias: un proces istoric în care statul monopolizează treptat violența, le interzice membrilor unei comunități să folosească violența împotriva celorlalți și ajunge să-și însușească, să exercite și să simbolizeze legea care a fost aplicată în mod universal.

Pe măsură ce procesul se desfășoară, statul joacă rolul de pacificator în relațiile dintre membrii săi. Civilizația se creează pe măsură ce oamenii trec prin lentul proces de a învăța să-și țină în frâu agresivitatea, de a acorda altora atenție prin intermediul codurilor politeței, de a împărtăși respectul față de litera legii. Civilizația nu are nimic de-a face cu prezența lui Mozart, a lui Heine, a înaltei tehnologii sau a internetului în mijlocul său. Universalitatea izvorăște în mod natural din societățile „civilizate” deoarece odată ce violența este interzisă, devine mai ușor să îi privești pe ceilalți ca egali și asemănători ție.

În consecință, teoria lui de Swaan este surprinzătoare: civilizația se surpă atunci când un grup din cadrul corpului colectiv începe să-și accentueze în mod excesiv unitatea și coeziunea, excluzând astfel alte grupuri, izolându-le spațial și simbolic. Excesul unității este cel care facilitează nerecunoașterea altor grupuri, încurajând astfel violența (imediat după votul Brexit, Anglia a fost martora unui astfel de colaps al codurilor politeței exprimat sub forma violenței verbale la adresa emigranților polonezi sau letoni). Paradoxul stă aici în faptul că civilizația sucombă prin ceea ce indivizii adesea consideră a fi sentimente pozitive, calde, derivând din apartenența la un întreg mai mare decât ei, la un ansamblu imaginat ca unit și etern.

Puterea evazivă a analogiilor

Întrebarea ce face ca un regim politic să fie unul diabolic a devenit una fierbinte în Israel. Adjunctul șefului de stat-major al armatei israeliene Yair Golan a provocat un scandal acum câteva luni când și-a exprimat teama că Israelul de astăzi conține elemente care amintesc de perioada întunecată a Europei dintre cele două războaie mondiale. Fostul ministru al Apărării Moshe Ya’alon, deloc cunoscut pentru tendințele de stânga, a vorbit despre „derapajul periculos” al țării.

Aceste afirmații, făcute de oameni care nu pot fi suspectați a fi niște pacifiști, ar trebui să pună pe gânduri orice cetățean inteligent și responsabil din Israel. Climatul politic și politicile Israelului din ultimii ani au fost definite ca fiind „fasciste”, „naziste”, „de apartheid” și amintind de Republica Weimar. În acest super-joc al super-analogiilor a devenit greu de identificat ce anume a transformat Israelul într-un stat al răului.

Vreau să spun de la bun început că oricât de mult ne-am opune ocupației, analogia dintre Israel și Germania nazistă trebuie ștearsă de pe harta noastră conceptuală. O țară mică, născută recent, implicată într-un conflict militar prelungit, dominată de o viziune religioasă asupra lumii și angajată într-o inițiativă colonialistă murdară nu poate fi comparată cu o țară veche determinată să domine lumea printr-o viziune seculară și rasistă, angrenată în cucerirea sistematică a pământului și în distrugerea industrială a civililor care nu erau în vreun fel dușmanii săi declarați. A trage o linie directă între un soldat dintr-un lagăr de concentrare și un soldat care împușcă un atacator palestinian zăcând la pământ reprezintă o insultă la adresa inteligenței. Oricât de revoltătoare ar fi ambele situații și oricât ar decurge dintr-un presupus instinct primar de a ucide și a umili – ele apar în contexte foarte diferite.

Teoria „banalității răului” tinde să facă asemenea analogii, dar ignoră diferențele cruciale dintre contextele istorice și de altă natură și în ultimă instanță confundă similaritatea furiei morale cu similaritatea contextelor. Israelul nu este nazist (nu își dorește să cucerească lumea și nu a industrializat oprimarea palestinienilor), nu este fascist (are câteva partide ce se luptă pentru putere și o presă liberă); nici nu controlează un un sistem de apartheid ca în Africa de Sud. Apartheidul nu era parte a unui conflict militar, în timp ce grupul pe care Israelul îl oprimă și îl segregă, al palestinienilor, e și el implicat printr-un sistem de identificare cu dușmani auto-declarați ai Israelului precum Hamas, Hezbollah, Iran, Siria, Liban. Însă mulți din Israel și din lume sunt tot mai îngrijorați de declarațiile și acțiunile politice ale reprezentanților guvernului, așa încât putem vorbi despre un nou regim politic ce preia controlul. Deci care este mai exact actualul regim al Israelului?

Filosoful Ludwig Wittgenstein a oferit un concept care ar putea să îi ajute pe cei dezorientați: activitățile de tipul jocului de cărți, jocurile de interior, jocurile cu mingea și jocurile strategice toate sunt diferite (cu reguli și obiective diferite) și de fapt nu au nimic în comun (Monopoly, Scrabble și șahul nu au nimic în comun). Totuși, spune Wittgensttein, știm că toate sunt jocuri și posedă ceea ce el numește o „trăsătură de familie”. Știm că sunt jocuri în același fel în care recunoaștem trei membri ai unei familii dacă ne uităm la fețele lor, chiar dacă nu putem identifica o trăsătură identică anume. Poate fi o aparență comună a diferitelor obiecte chiar dacă nu putem izola o trăsătură comună suprapusă.

Analogia lui Wittgenstein era pentru limbaj dar o putem folosi pentru a înțelege miza jocului: regimul colonialist actual al Israelului deține o aparență comună cu a altor regimuri diabolice, chiar dacă nu împărtășește cu ele o trăsătură distinctă. Nu este nazist, nu este fascist – și cu toate acestea aparține acelei familii nefericite. Cum știm asta? James Waller – specialist în studierea Holocaustului și a genocidului în general – ne dă un indiciu: „Cele mai mari catastrofe apar atunci când distincțiile dintre război și crimă pălesc; când se dizolvă granița între comportamentul militar și cel criminal, între civilizație și barbarie...Asemenea acte sunt rele umane la scară largă.”

Întrebarea care se impune este următoarea: se estompează distincția dintre război și crimă în Israel? Întrebarea aceasta a fost ilustrată usturător de actul soldatului IDF Elor Azaria, care a împușcat mortal un palestinian rănit aflat la pământ, încălcând regulamentul militar. Nu este întâmplător că povestea aceasta a zguduit societatea israeliană, trimițând acasă un ministru competent al Apărării și băgând zâzanie între clasa politică, armată și populația generală. Asta din cauza întrebării care răsuna în urechile tuturor – se estompează distincția dintre război și crimă în Israel?

    24 martie 2016, soldat israelian țintind un palestinian rănit înainte de a-l împușca

Pentru ca diferența dintre război și crimă împotriva unei populații să se șteargă, statul însuși trebuie să fie sursa și originea violenței cotidiene direcționate către cetățeni obișnuiți. Mai mult, un asemenea stat și reprezentanții săi trebuie să se folosească de o ideologie pentru a justifica violența împotriva grupului minoritar și trebuie să încerce să-i ofere un caracter sacru pentru a o face să pară inevitabilă, necesară și chiar morală.

În Israel rabinatul a jucat un rol tot mai puternic în transformarea naționalității într-o definiție cvasi-rasială, rezervată doar acelui grup care întrunește condițiile biologice clare (procedurile de convertire sunt atât de dificile și umilitoare încât sunt de fapt o manevră politică al cărei scop este descurajarea non-evreilor de la aderarea la poporul evreiesc, întărind astfel concepția biologică potrivit căreia un evreu este cineva născut dintr-o mamă evreică). Nu este întâmplător că în Israel oamenii religioși sunt liderii opiniilor rasiste. Rabinii salariați publici solicită neangajarea arabilor și boicotarea magazinelor care fac asta; acești rabini fac apel la populație să nu-și închirieze sau să-și vândă apartamentele arabilor. Citează adesea din Tora pentru a justifica ideea că viețile evreilor și ale non-evreilor nu sunt egale. De fapt, concepția că evreii și non-evreii sunt copiii Domnului în mod egal este un sacrilegiu pentru mulți evrei religioși, o profanare a iudaismului. Organizația Lehava, care militează pentru interzicerea căsătoriilor interconfesionale și are ca scop păstrarea purității rasiale a evreilor este, așa cum a dezvăluit Haaretz în 2011, finanțată indirect de către statul Israel.

O prohibiție legală a nunților civile și non-ortodoxe împiedică 660.000 de evrei israelieni – inclusiv 364.000 de emigranți din fosta Uniune Sovietică (sau copiii lor) să se căsătorească, deoarece unul sau ambii parteneri ai cuplului nu se potrivesc biologic cu definiția de iudaicitate a rabinilor, din moment ce mama nu este evreică. Un membru al Knessetului ortodox religios a declarat cu mândrie că soția sa nu este dispusă să împartă un salon în același pavilion de maternitate cu o mamă arabă. Soția sa a cerut spitalului să o scoată din grija unui obstetrician arab, deoarece în momentul special al nașterii și-a dorit să fie înconjurată numai de evrei.

O asemenea abordare este obișnuită în rândul unei anumite secțiuni a publicului ortodox și sugerează o definiție rasială a „sanctității”. Ministrul educației, ortodox și el, a ordonat înlăturarea unui roman din programa școlară a liceului deoarece prezenta povestea de dragoste dintre o evreică israeliană și un palestinian din Israel (și acest lucru împotriva recomandării unei comisii profesionale). O asemenea măsură ar fi învrednicit multe state sudiste din SUA înainte ca sclavia să fie abolită.

Un MK (membru al Knessetului), un colonist care în trecut a declarat că arabii israelieni care se întorc împotriva „noastră” ar trebui decapitați a fost promovat la rang de ministru al Apărării. Un MK din Habayit Hayehudi (partidul Jewish Home) a declarat că bătrânii și femeile palestiniene pot fi ținte legitime în timp de război, violând legea internațională elementară. Aceeași femeie este acum ministrul Justiției.

Rabinul–șef al armatei israeliene – cineva care se presupune că oferă îndrumare morală și spirituală în situații de dileme morale extreme – a declarat în trecut că viețile evreilor și ale non-evreilor nu ar putea avea niciodată aceeași valoare. În teritoriile ocupate, armata însăși închide ochii în fața crimelor zilnice împotriva palestinienilor, devenind astfel niște complici la acestea.

Statul Israel adesea trimite la închisoare bărbați, femei și copii palestinieni fără a formula o acuzație împotriva lor, pur și simplu în baza unor vagi bănuieli. O poetă palestiniană – și cetățeană israeliană – care a făcut apel la frații ei arabi să opună rezistență în fața ocupației israeliene a fost aruncată în închisoare.

În acest context, nu este surprinzător că mulți israelieni din publicul general și-au exprimat cu entuziasm sprijinul pentru Elor Azaria (82% dintre cei care au comentat pe rețelele de socializare și-au exprimat suportul față de actul soldatului) și la fel și politicieni importanți. În acest caz, distincția dintre crimă și act de război pălește și armata este tot mai atrasă în acest proces.

A numi toate aceste lucruri evenimente sporadice sau mai puțin semnificative decât faptul că Israelul se bucură de o „democrație vibrantă” este echivalent cu falimentul moral. Aceste acte constituie o matrice coerentă ce își are rădăcinile nu în principiile teoriei Zioniste, ci în ideologia colonialistă, care, chiar dacă reflectă anumite teme-cheie ale Zionismului timpuriu, a distorsionat în mod fundamental spiritul și intențiile acestuia încorporându-le într-o perspectivă mesianică a istoriei evreiești și a sacralizării pământului.

Coloniști israelieni aruncând cu pietre în palestinieni în colonia evreiască Yitzhar, lângă Nablus

Recentul film al lui Shimon Dotan, ”The Settlers” (Coloniștii) este o documentare puternică a acestei ideologii. Așa cum prezintă filmul, mișcarea colonialistă a fost de la început atât mesianică dar și ilegală, motivată de un impuls mistic, religios, de a elibera pământul evreiesc și mormintele evreiești, de a face posibila re-afundarea în pământul străbunilor. Diferiți rabini (Abraham Isaac Kook și Moshe Levinger de exemplu) au jucat un rol crucial în întemeierea mișcării și au prezentat aceste idei cu mult patos, transformând astfel poporul evreiesc dintr-o entitate politică într-una mistică, trans-istorică, beneficiind de un drept natural asupra pământului promis de către însuși Dumnezeu. Coloniștii se consideră moștenitorii direcți ai proiectului lui Iosua de a coloniza pământul, reproducând astfel narativa istorică a Bibliei. De aceea disprețuiesc democrația și consideră de la sine înțeles că evreii sunt poporul ales, selecționați în mod direct de Dumnezeu.

Poate mai mult decât orice alt grup, aceștia privesc cu groază amestecarea grupurilor etnice și pledează pentru izolare etnică (exceptând cazurile în care non-evreii pot fi mână de lucru ieftină sau gratis). Ideologia colonialistă este astfel fundamentalistă și fără de lege în același timp: disprețuiește autoritatea statului și jurisdicția și are ca scop restaurarea împărăției lui Dumnezeu, chiar prin mijloace violente dacă este necesar. Această ideologie fundamentalistă, ilegală, anarhică și mesianică a penetrat treptat centrul aparatului de stat. Apelurile la violență provin acum de la nivel de stat, generând astfel un colaps al statului de drept și al civilizației în rândul populației generale.

Nenumărate interacțiuni obișnuite în Israel sunt negociate prin aserțiunea violentă a dreptului și a puterii unui grup. Violența pătrunde în legăturile sociale evreiești, șerpuind și unduindu-se în multe feluri. O politică hiper-naționalistă creează situația unui război al tuturor împotriva tuturor și niciun grup nu e scutit de a constitui subiectul urii: în primul rând arabii, așkenazii, mizrahii, non-evreii, stângiștii, cei de dreapta, secularii, religioșii, coloniștii. Cum altfel am putea caracteriza dominația partidului Likud asupra statului, dacă nu ca o normalizare subtilă a violenței, ca o dezintegrare treptată a legii, a ordinii și a justiției?

Un recent sondaj efectuat în rândul tinerilor israelieni, realizat de cotidianul Israel Hayom surprinde fără efort aceste tendințe profunde. Dintre elevii din clasele a 11-a și a 12-a, 59% s-au identificat de dreapta, 23% de centru și doar 13% au declarat că se consideră de stânga. În mod similar, 85% au afirmat că „iubesc” Israelul, 89% că își văd viitorul aici și 65% au spus că sunt de acord cu citatul, atribuit eroului militar Zionist de dinaintea formării statului Israel, Joseph Trumpeldor, „este bine să mori pentru țara ta.”

Același sondaj a dezvăluit că aproape jumătate din studenții evrei israelieni susțin că arabii nu ar trebui să aibă drept de vot. La întrebarea „Credeți că arabii israelieni ar trebui să fie reprezentați în parlament?” 48% dintre ei au răspuns „Nu”. Întrebați ce iubesc cel mai mult la Israel, cele mai multe răspunsuri au afirmat deoarece țara pare a fi o familie și israelienii sunt uniți pe timp de criză.

Filmul lui Dotan arată o abundență uluitoare de cadre în care coloniști veseli cântă și dansează, sărbătoresc nunți, mițvah, nașteri, sărbători religioase, înșfăcarea de pământ, noi colonii ilegale, expulzarea palestinienilor, victoriile împotriva statului - și mai ales, desfătarea în cadrul comuniunii intime și vesele a marii familii a poporului evreu. Chiar mai deranjante decât apelurile la viitorul unui Israel care se întinde de la Nil la Eufrat sunt imaginile de neuitat ale oamenilor obișnuiți, cântând și dansând bucuroși, câștigând victorie după victorie, convinși că au fost aleși în mod divin, atât la nivel colectiv cât și personal și indiferenți la prăbușirea furtunoasă a statului de drept, a justiției și a umanității însăși. Hoți de pământ hrăpăreți au devenit busola morală a iudaismului israelian.

În lucrarea sa, intitulată provocator „Omul moral și societatea imorală”, publicată în 1932, marele teolog creștin Reinhold Niebuhr susține că există „o diferență fundamentală între moralitatea individuală și moralitatea colectivelor, fie că e vorba de rase, clase sau națiuni.”

                                                      Reinhold Niebuhr

Care este această diferență fundamentală? Pentru el, grupurile sunt în mod inerent egoiste și nepăsătoare. Prin asta Niebuhr înțelege că grupurile au tendința de a se ermetiza și a se fetișiza și că atunci când se aglomerează prea tare în jurul credințelor despre ele însele, distrug delicata țesătură normativă ce ține împreună ființele umane.

Sunt de acord cu Niebuhr, grupurile ermetice sunt egoiste, au tendința de a-și justifica violența și suferă de un deficit de inteligență. Dacă există un lucru pe care democrațiile puternice l-au învățat este acela că solidaritatea și forța colectivă sunt construite în mod incluziv, nu prin excludere, prin amestecarea diferitelor umanități și contemplând rezultatul uimitor al formelor de inteligență hibride. Solidaritatea construită pe baza trecutului mitologic și a mesianismului are frumusețea trecătoare și imbecilitatea inginerească a unui castel de nisip și va fi rapid spulberată de către istorie.

În fața extazului melodios dansant al coloniștilor, putem să-l cităm pe gânditorul francez al secolului al 19-lea Gustave Le Bon: „Un grup...acceptă ca reale imaginile evocate de mintea sa, deși de cele mai multe ori au o legătură foarte îndepărtată cu faptele observate...Cine poate să îi alimenteze iluziile este stăpânul său; cine încearcă să i le distrugă întotdeauna va sfârși ca victima sa.”

Articolul poate fi citit în original aici: http://www.haaretz.com/israel-news/.premium-1.735303?v=036836DE6B2A2A7743800117B75C4315

De ce evreii pot vorbi despre musulmani dar musulmanii nu pot vorbi niciodată despre evrei?

Era un pic ca Sauron, nimeni nu îndrăznea să-i rostească numele de teamă să nu pățească ceva rău...

de Asghar Bukhari

 

„Nu sunt judecat pentru că sunt sau nu comunist, sunt judecat pentru că am luptat pentru drepturile poporului meu” – Paul Robeson

De ce mă concentrez aici asupra evreilor? Poate că, așa cum vor spune detractorii mei, sunt un musulman rău, un antisemit – dar hai s-o spunem pe aia dreaptă, nu toți musulmanii sunt antisemiți în ochii lor? Sau poate, musulman fiind, am înțeles că privilegiul evreiesc și negarea dreptului musulmanilor de a vorbi deschis despre asta, a ajutat la opresiunea noastră, nu doar în Orientul Mijlociu și mai ales în Palestina, dar chiar aici, în lumea vestică.

Este o afirmație îndrăzneață dar hai să vă explic. Formarea acestui stat al apartheidului, Israel, a făcut ca mulți evrei din lumea asta să nu se aibă bine cu musulmanii. Repercusiunile sunt globale (este trist că majoritatea evreilor  sprijină Israelul, sunt Zioniști și o recunosc!) Tensiunile politice dintre suporterii statului evreiesc și musulmani au învrăjbit cele două comunități mult dincolo de granițele Israelului. Astăzi, personalități evreiești se află în prim-planul atacurilor asupra musulmanilor, fie că e vorba de televiziuni, ziare, politicieni, lideri religioși, organizații puternice, site-uri de știri și chiar de grupări neo-naziste care sunt susținute și finanțate de evrei bogați.

                   De remarcat inscripția „Jewish Division” pe drapelul neo-nazist.

Și da, musulmanii s-au obișnuit ca elitele liberale albe să ascundă orice menționare a acestor lucruri. 

Media se va asigura că identitatea lor evreiască nu va fi amintită și clasele politice nu vor pune întrebări dure despre proiectul politic Zionist care a dat naștere la atât de multă ură în lume.

Dacă un musulman ar reacționa, dacă din frustrare și-ar admonesta sau insulta persecutorul, ar fi catalogat drept antisemit. Proscris în societatea albilor liberali, ar fi criminalizat fără doar și poate, condamnat în sfera publică de către presă și statul însuși ar fi utilizat pentru a se aplica privilegiul evreiesc  - cam atât despre valoarea libertății de exprimare.

Niciuna dintre metodele sistemice folosite pentru a ne închide gura nu ar fi utilizate pentru a ne apăra. Dimpotrivă, ar fi încurajat dreptul unui patron de ziar evreiesc de a-și revărsa cea mai abjectă ură împotriva noastră. 

                      Richard Desmond, patronul evreu al publicației Daily Express

Tratamentul urât aplicat musulmanilor este stimulat așadar în mod direct de privilegiul evreiesc sistematizat și acest privilegiu ne susține statutul de subclasă. Coroborat cu sistemul politic și juridic al statului care îl protejează - niciodată nu putem înfrunta demonizarea din partea  evreilor Zioniști – este opresiune sprijinită de stat.

 Grupare evreiască pro-israeliană plătește pentru postere cu mesaj anti-musulman în SUA

Ce legătură are Israelul cu povestea asta?

Israelul influențează gândirea evreilor din întreaga lume și deci și felul în care aceștia se poartă cu musulmanii.

De dragul argumentării haideți să ne imaginăm un politician care susține Germania nazistă, care din întâmplare locuiește în Statele Unite și care încearcă să impună niște legi anti-evreiești. Dacă acesta ar pretinde că nu este influențat de ceea ce politicienii germani spun despre evrei, v-ați aștepta ca evreii să creadă asta? Vouă vi se pare rezonabil? Deci, de ce musulmanilor ar trebui să li se pară rezonabil atunci când Zioniștii evrei îi atacă și pretind că asta nu are nicio legătură cu sprijinul lor față de statul evreiesc?

Gândiți-vă la lucrul acesta într-un alt mod. Mergeți înapoi cu o sută de ani. Oameni albi la televizor și politicieni atacând deschis oamenii de culoare (cum au și făcut-o de altfel), susținând un întreg sistem al rasismului. Acum imaginați-vă dacă într-o zi un om de culoare ar spune „ați remarcat că toți oamenii aceia care ne atacă sunt albi, poate de aceea ne urăsc, poate că albii au o problemă legată de rasism?” Ar fi o observație justă? Deci, de ce nu este corect ca musulmanii atacați de Zioniștii evrei să facă aceeași observație?

Ce face ca povestea să fie și mai suprarealistă este felul în care ei vor ca noi să credem că Israelul nu are niciun impact asupra opiniilor evreiești, când în fiecare an, evrei din America și Europa zboară în Israel ca să fie antrenați de armata acestuia, de forțele sale aeriene și de serviciile sale secrete. Și apoi sunt trimiși să ajute la purificarea etnică a musulmanilor din Palestina! Asta înainte de a zbura înapoi pentru a ocupa posturi de avocați, așa-ziși „experți în terorism”, politicieni, bloggeri și jurnaliști în Vest (în mod aparent neafectați de timpul petrecut în Israel brutalizând musulmani).

Chiar vă așteptați să credem asta??

Subclasa nu are drepturi, are reguli

În loc să li se permită să înțeleagă și să învețe despre rădăcinile opresiunii lor sau să îi conteste pe cei care le atacă, victimelor li se spune că sunt „antisemite”, pentru că au încercat acest lucru. Adevărul este că nu are nicio legătură cu antisemitismul, ci doar cu păstrarea vechii ordini, aceea în care musulmanii se află jos. Are legătură cu alocarea de suficient timp pentru ca Israelul să șteargă Palestina, să consolideze furtul neo-colonialist al resurselor musulmane și să se asigure că musulmanii nu vor avea niciodată puterea de a-l opri.

„Nu cred în moralitatea vestică, de exemplu în a nu omorî civili sau copii, în a nu distruge locurile sfinte, în a nu lupta în timpul sărbătorilor sfinte, a nu bombarda cimitirele, a nu trage până nu trag ei primii deoarece e imoral. Singurul mod de a lupta un război moral este modul evreiesc: distrugeți-le locurile sfinte, omorâți-le bărbații, femeile și copiii (și vitele).” – Rabinul Manis Friedman din Chabab Lubavitch (una dintre cele mai cunoscute mișcări hasidice din lume, cea mai mare grupare hasidică și organizație religioasă evreiască din lume)

„Toți palestinienii trebuie uciși; bărbați, femei, copii și chiar și animalele lor” – Rabinul Yisrael Rosen

 Tricou de lunetist al IDF: „Cu cât sunt mai mici, cu atât e mai greu” (e mai greu să ucizi un copil mic, o țintă mică decât un adult)

Celor care acum își clatină capetele spunând că este greșit să privești spre comunitatea evreiască pentru răspunsuri. Gândiți-vă din perspectiva musulmană, de ce este în regulă ca elitele voastre sau baronii media evrei să se uite spre comunitatea musulmană? Nu trece o zi fără ca mass-media să nu sape în comunitatea musulmană, examinându-ne credința, relația dintre credința noastră și terorism, drepturile femeilor, drepturile homosexualilor, uciderile pentru onoare și lista este nesfârșită.

Dacă sunteți atât de revoltați că o subclasă cere să poată vorbi împotriva celor ce o atacă, ce-ar fi ca mai întâi să vă adresați sistemului de departe mai puternic care săvârșește atacurile. Până atunci – tot ceea ce faceți este să perpetuați situația actuală.

Vedeți voi, privilegiile pe care albii liberali le-au acordat evreilor pentru a pune capăt oprimării lor din trecut sunt astăzi deviate așa încât să ne oprime pe noi. Lumea s-a schimbat și odată cu ea și societatea evreiască. Israelul a transformat victima în ceva foarte diferit.

Evreii sunt mereu victimele. Musulmanii sunt întotdeauna personajele negative.

De fapt și la urma urmei, chiar atât de rasist stau lucrurile. Ei o vor nega, dar nu am ajuns la un alt motiv logic pentru a-mi explica felul în care cele două comunități sunt privite. Ura pentru musulmani își are în Europa rădăcini vechi de o mie de ani și albii liberali o au gravată în subconștientul cel mai adânc.

Evreii, pe de altă parte, au beneficiat de un tratament opus odată cu încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Albul vestic obișnuit a privit evreii prin lentilele Holocaustului și ale Hollywood-ului (gândiți-vă puțin la felul în care Hollywood-ul tratează musulmanii). Ca să luăm doar un exemplu, astăzi Marea Britanie folosește banii contribuabililor pentru a trimite studenții britanici să viziteze muzeul Holocaustului din Germania.

Această politică sistemică a suferinței evreiești nu doar că întărește percepția de victime a evreilor, dar atesta încă o dată privilegiul evreiesc în defavoarea adevăratelor victime. Cum rămâne cu istoria negrilor și a musulmanilor? De ce nu le plătesc studenților să meargă în Spania sau în Bosnia unde europenii au săvârșit propriile Holocausturi ale musulmanilor. Sălbăticia sclavagismului sau colonialismul sau uciderea în masă a indigenilor sunt mai puțin oribile decât un Holocaust evreiesc? Unde sunt muzeele dedicate acestei pete violente a Europei și excursiile finanțate de guvern – „ca nu cumva să se întâmple din nou”.

Sau fraza completă era „ca nu cumva să li se întâmple din nou evreilor”? Restul n-au decât să crape – și asta s-a și întâmplat. În momentul de față omoară milioane de musulmani în Cruciadele lor (ah, pardon, în războaiele împotriva terorismului).

Dacă albii europeni au considerat că evreii merită privilegiul de care se bucură din cauza unui singur Holocaust, atunci musulmanii și oamenii de culoare merită de o sută de ori mai mult pentru o sută de Holocausturi pe care le-au îndurat din cauza imperialismului vestic/islamofob. Morții lor oricum au fost șterși, mușamalizați și nu au avut parte de niciun strop de simpatie.

Europenii i-au privit pe evrei ca pe niște victime, dar musulmanii au privit poporul evreu prin lentile istorice total diferite. Musulmanii au privit poporul evreu care a sprijinit Israelul prin ochii distrugerii complete a vieților musulmane.

O percepție a fost cea a unei minorități slabe și vulnerabile așteptând să fie gazată și epurată etnic, cealaltă percepție a fost a guvernării nemiloase și opresive care execută purificarea etnică.

Două percepții pentru două popoare. Poate că evreii au fost victime în Europa dar în Orientul Mijlociu au fost și sunt opresorii musulmanilor și ai creștinilor.

Nu evreii sunt de vină, Zioniștii sunt!

Parțial este corect, adevărații  evrei pro-palestinieni nu ne abuzează rasial, nu promovează războaie sau finanțează campanii de defăimare a musulmanilor. Dimpotrivă, sunt printre cei mai hotărâți aliați ai musulmanilor și niște oameni asupriți și ei, luptând și apărând musulmanii – noi, ne apărăm doar pe noi.

Zioniștii sunt de vină. Dar Zioniștii vin în toate formele și mărimile și toți au motivații diferite. Noi, ca musulmani, nu avem dreptul să cercetăm fiecare aspect al intoleranței ce ne distruge viețile? Există Zioniști creștini, politicieni atei care îmbrățișează Zionismul pentru a obține suport în carieră, Zioniști hinduși și chiar și o mână de Zioniști musulmani. Zionist este un termen foarte larg și nu oferă niciun detaliu real persoanei oprimate.

Pentru a înțelege Zionismul sau orice „ism” trebuie analizată fiecare componentă în parte, iar ceea ce se dorește de la noi este să cercetăm orice componentă am dori, mai puțin cea evreiască.

Chiar și printre Zioniștii evrei există motivații diferite. Unii se folosesc de scriptura evreiască pentru a susține cele mai barbare credințe, inclusiv uciderea copiilor și violul. Alții sunt atei și susțin statul evreiesc bazându-se pe identitatea lor evreiască. Nu este vorba de Dumnezeu ci de popor.

Este absurd să pretinzi că sprijinul evreiesc pentru un stat evreiesc nu are nimic de-a face cu faptul că ei sunt evrei!

La fel de necinstit este să susții că animozitatea evreiască față de musulmani nu are nimic de-a face cu opoziția noastră față de statul Israel. Fie că recunoașteți sau nu, dovezile sunt copleșitoare, evreii care susțin Israelul își folosesc în mod deschis (și în secret) influența în capitalele vestice, nu doar pentru a asigura purificarea etnică a Palestinei ci a musulmanilor de peste tot.

Un calcul geopolitic rece ar spune că musulmanii niciodată nu vor accepta Israelul, astfel încât o lume musulmană puternică sau chiar o prezență puternică în Vest ar reprezenta o potențială amenințare la adresa statului evreiesc – ergo musulmanii sunt dușmanul.

Vedeți cât e de simplu? Noi ne vom opune mereu Israelului, prin urmare ei ni se vor opune nouă. Nu e fizică cuantică. E politică.

Acest lucru e cât se poate de vizibil atunci când islamofobii evrei fac tot ce pot pentru a influența alegerile din SUA (și de peste tot) fie că e vorba de Trump sau Hillary și atunci când grupări politice rasiste din Europa colaborează cu Israelul.

Un alt exemplu de influență evreiască este mișcarea neo-conservativă care a dus la uciderea sălbatică a milioane de musulmani în Afganistan și Irak. Mulți au spus, și sunt de acord, că Israelul avea nevoie de războaiele acestea și că Vestul duce războaiele Israelului.

Și dacă ne înșelăm, este în regulă și lucrul ăsta; în lupta noastră pentru eliberare se poate întâmpla să ne mai și înșelăm. Dar teama de a nu avea dreptate nu ar trebui să ne oprească, niciodată, și în niciun caz nu ar trebui folosită pe post de ciomag cu care să fim loviți.

Mi se pare ciudat cum evreilor pro-palestinieni li se permite să pună întrebările spinoase, în timp ce musulmanilor nu – până și aici este vorba tot de privilegiul evreiesc. Chiar și cei care sunt de partea noastră sunt tratați mai bine ca noi.

Faptul că evreii pun presiune pe politicieni în favoarea Israelului nu mai este un secret. Prim-ministrul israelian folosește lobby-ul evreiesc pentru a pune presiune pe președinții sau prim-miniștrii vestici pentru a-i cânta în strună Israelului. Amenințarea e simplă, susțineți Israelul sau Zioniștii evrei din țările voastre vor acționa împotriva voastră.

Povara celui oprimat

De parcă povara de a fi oprimat nu ar fi suficient de grea, ni se spune că trebuie să fim atenți cum ne „gestionăm” sentimentele. Vă dați seama cât de revoltător este? Cum îndrăznesc cei care ne atacă să spună unui popor ce este epurat etnic, al cărui femei și copii au fost uciși, că furia sa este inacceptabilă pentru ei? Aroganța privilegiaților albi și a privilegiaților evrei nu doar că dus la moartea noastră, dar ne mai și spune cum să ne exprimăm în legătură cu ea, cum să jelim și cât de furioși avem voie să fim.

Așa cum spunea Jesse Williams, un celebru actor de culoare:

„Să fim înțeleși – treaba celui maltratat nu este să-l consoleze pe martor, pe spectator. Nu asta este datoria noastră. Dacă ai de adus o critică rezistenței, rezistenței  noastre, atunci ar fi bine să ai și un dosar al criticilor față de opresiune. Dacă nu te interesează drepturile egale pentru oamenii de culoare atunci nu mai da sfaturi celor pe care îi interesează. Stai jos și taci din gură.”

Elita liberală ne-a pus într-o cămașă de forță când a fost să luptăm pentru libertatea noastră. Un milion de musulmani sunt omorâți și singurul lucru care îngrijorează elitele liberale este dacă evreii se simt jigniți de întrebările pe care le punem noi – până aici sunt în stare să meargă cu rasismul!

Să nu lezăm sensibilitățile evreilor este întotdeauna mai important decât cum ne simțim sau trăim noi, musulmanii. Putem să suferim umilințe de tot felul, opresiune, chiar și moarte și, deși acest lucru este regretabil, nu îi deranjează nici cât negru sub unghie pe cei care ne impun viața asta.

Nu sunt evreu...Sau sunt?

A fost destul de ușor de identificat cantitatea uriașă de islamofobie din sânul comunității evreiești atunci când a fost deschisă în legătură cu asta, dar mulți nu sunt. Oare toți albii rasiști poartă tricouri inscripționate cu „Salut, negrilor. Vă urăsc.”? Nu, chiar prea adesea albii rasiști se întâmplă să aibă „o mulțime de prieteni de culoare”.

În Israel evreii Zioniști nu trăiesc cu teamă, pot fi deschiși în legătură cu ura lor. Așa cum un sud-african alb putea urî pe față poporul negru sub fostul sistem. Însă în afara Israelului, mulți evrei, din cauza experiențelor istorice, au învățat să-și ascundă credințele și legătura cu moștenirea lor evreiască. Cu alte cuvinte, nici nu știi că sunt evrei, de aceea și-au anglicizat numele. Dacă ar fi să rulăm rapid înainte o sută de ani, unii evrei care au adoptat rasismul Zionismului ar putea nega cu ușurință că sunt evrei, ar putea spune că sunt catolici, atei, naționaliști de extremă drepta, orice, chiar și musulmani – numai evrei nu.

În fiecare zi pe internet se pot găsi cele mai rasiste și mai anti-musulmane texte și comentarii din partea celor care pur și simplu se întâmplă să adore Israelul – coincidență? – Ei, bine, dacă nu este o coincidență, atunci ești un antisemit! S-a și dezvăluit faptul că Israelul plătește studenți evrei să intre online și să hărțuiască musulmanii. Activiștii pro-palestinieni vă pot spune cum sunt hărțuiți în mod constant de către deja faimoșii troli ai hasbarei.

Nici când vine vorba de televiziune nu este diferit, să-l luăm ca exemplu pe evreul american Bill Maher – de ce este antisemitic să chestionezi dacă nu cumva identitatea sa evreiască stă la baza urii sale față de musulmani? Evreii nu ar tolera niciodată ca unui adept al supremației albilor să i se permită să-și ascundă înclinația ideologică – deci, nouă de ce să ni se ceară să facem abstracție de credințele lui Maher?

Sam Harris, Daniel Pipes, Robert Spencer, Melanie Philips, Madeline Albright, Milo Yiannopoulos și aș putea continua până mâine cu numele oamenilor din lumea vestică aflați în fruntea cruciadei împotriva musulmanilor și care toți au descendență evreiască – coincidență? Poate da, poate nu. Dar ar trebui să ni se permită să investigăm și să punem întrebări – este dreptul nostru. 

Și dacă ni se neagă acest drept? Un om de culoare ar trebui să accepte că un rasist care îl strigă „negroteiule” sau „cioară” nu este rasist doar pentru că așa spune el?  Avem dreptul să decidem singuri pe cine credem, nu să ne spună liberalii albi sau evreii Zioniști ce și pe cine să credem.

Antisemitismul trebuia să fie despre a stopa oprimarea poporului evreu, nu despre a permite evreilor rasiști pro Israel să devina opresori!

Vreau să mă aplec puțin asupra acestui raționament stupid. De când musulmanii cred că toți evreii sunt Zioniști sau că toți evreii sunt răi? Vă provoc să îmi arătați o figură musulmană cunoscută care urăște evreii pro-palestinieni. E o tâmpenie, musulmanii iubesc evreii pro-palestinieni. Mergeți la orice marș pro Palestina și vedeți cum sunt tratați. Dacă folosim cuvântul „evreu” în contextul luptei noastre împotriva opresiunii este clar că ne referim la cei care ni se opun politic, nu la cei care ne apără!

Este un argument distorsionat și duplicitar. E ca și când i-ați spune unui sclav negru să nu spună „albul” din moment ce nu toți albii sunt răi – el este victima  întregului spectru al rasismului sistemic alb, care i-a distrus viața și tot ce vreți voi să-i reamintiți este că nu toți albii sunt răi – ce naiba, credeți că e tâmpit, știe și el că nu toți albii sunt răi, are și el ochi!

Încă o dată, temerile elitelor liberale albe ne sunt impuse nouă. Chiar și felul în care ne exprimăm într-o lume potrivnică nouă este prin filtrul lor. Își asumă rolul de Judecător al cuvintelor și al motivelor noastre. Însă ceea ce uită este că ei au luxul de a nu fi niciodată neajutorați. Nu liberalii vestici sunt cei care suferă, noi suntem, tot ceea ce fac ei este să ne spună cum să suferim corect! Putem să urlăm, atâta vreme cât evreii spun că este ok și atâta vreme cât nu e prea tare!

Știm că nu toți evreii sunt răi și Coranul ne-a spus-o acum 1400 de ani. Dacă liberalii nu ar fi atât de aroganți și dacă în loc să țină lecții musulmanilor ar pune mâna și ar citi Coranul – poate că mult mai mulți evrei ar fi în viață astăzi.

Cred că totul se rezumă la asta – ce este antisemitismul? Ce îl face pe cineva antisemit? Oricine spune orice lucru negativ despre evrei este antisemit?

Din perspectiva mea musulmană, singura poziție morală legitimă este aceea de a te situa împotriva credinței ignorante că toți evreii, orice bine ar face în lume, orice credință ar îmbrățișa sau respinge, oricât s-ar opune tragicei ascensiuni a Zionismului în cadrul comunităților lor, ar trebui tratați rău în virtutea faptului că sunt evrei. Acesta este antisemitism și este greșit și noi, ca musulmani ne opunem acestei concepții.

Orice altă definiție, oricum ai da-o și ai suci-o pentru a suna bine și etic, este o ofensă fabricată, pe post de camuflare a privilegiului evreiesc și de obicei a crimelor Israelului împotriva musulmanilor.

Definiția de astăzi a antisemitismului și privilegiul evreiesc pe care îl încurajează a fost industrializată și transformată în armă mulțumită Israelului. Definiția de astăzi a antisemitismului garantează că musulmanii nu vor putea niciodată vorbi deschis despre suferința lor și deci nu vor fi niciodată capabili să-i pună stop.

Ca musulman, nu pot să fiu de acord cu a oprima pe cineva, dar nici nu pot să fiu de acord cu a fi oprimat – și nu îmi mai pare rău dacă asta vă ofensează.

Articolul poate fi citit în original aici: https://medium.com/@asgharbukhari/why-can-jews-talk-about-muslims-but-muslims-never-talk-about-jews-9bf7efed0455#.tabml8u2u